La cinci ani de la trecerea la Domnul a bunului Parinte Gheorghe Calciu, calauzitor si duhovnic al meu pe meleaguri americane, reproduc un cuvant adanc al camaradului meu de “golanie”, din Piata Universitatii, dar si de pribegie, Sorin Dragan, unul dintre cei mai apropiati fii duhovnicesti ai luptatorului anticomunist, cuvant scris in urma cu an, la rugaminte mea, si publicat tot aici.
Cinci ani de cand l-am purtat pe Parinte pe umeri in jurul Bisericii Manastirii Radu Voda, in timp ce un oarecare ierarh incerca sa nu-i permita, nici dupa moarte, sa se intoarca acasa, in padurea verde, de la Petru Voda… Cinci ani de cand ne vegheaza din Ceruri. Vesnica lui pomenire!
Sorin Dragan: Parintele Calciu “ne-a imbracat sufletele in haine de nunta”
S-au implinit patru ani de la plecarea dintre noi a parintelui Gheorghe Calciu si incerc sa indeplinesc acum cererea fata de care am avut retineri atunci, aceea de a asterne pe hartie cateva ganduri despre mentorul si duhovnicul meu, nu atat ca un elogiu post-mortem intre altele, cat pentru a impartasi o perspectiva mai apropiata celor care l-au vazut numai de langa soclul unui piedestal.
Stiu ca am fost privilegiat cunoscandu-l, si intreg contextul inceputurilor pare sa o confirme. Prima mea intalnire cu parintele a avut loc in copilarie, la o varsta la care eram mult mai impresionat de darul sau de povestitor decat de harul cu care fusese investit prin preotie. Era scund si vioi, avea parul carliontat, carunt pe atunci, alb mai tarziu, barba lunga, numai buna pentru un povestitor, ochii albastri si limpezi, si un suras care radia caldura, la fel ca intregul sau fel de a fi, mai ales fata de copii sau suflete in nevoie de o mangaiere. Basmul sau, Craiasa apelor, o impletire intre propriul talent literar si traditiile dobrogene ale copilariei sale, ramane pentru mine una din cele mai frumoase povesti ale omenirii, si imparte in inima mea un loc cu Fat-Frumos din lacrima si Tinerete fara batranete si viata fara de moarte, intrucat, la fel ca ele, grefeaza doruri personale pe mituri fiintiale care se pierd in memoria colectiva a poporului roman.
Pe cand am atins o mai buna intelegere a lumii din jur, parintele fusese deja rapit din ea, inchis din nou pentru nemuritoarele sale Cuvinte catre tineri. Le-am citit transcrise si pasate din mana in mana cu infrigurare de unii din cei carora le fusesera adresate. Au fost o revelatie si o confirmare ca exista un sens al existentei dincolo de saracia simturilor, un raspuns la atatea intrebari si zbateri ale unei inimi umbrite de cravata rosie. Multi din noi cautau ceva fara sa-si poata defini prea bine natura acelui gol apasator din suflet. Cand le-am citit prima oara, viata mi-a fost inundata de lumina revelatiei ca Hristos ma cauta si El, si ca exista un adevar mai presus de putinatatea intelegerii omenesti. Dincolo de gratiile inchisorii, cuvintele preotului martir rodeau miraculos in noile generatii, peste tacerea complicitara a parintilor nostri care nu gaseau indrazneala sa demaste goliciunea imparatului pamantesc.
Un interviu-bomba, la propriu, al generalului SRI (r) Aurel Rogojan, despre dedesubturile secrete ale lui 13-15 iunie 1990, refuzat de doua ziare centrale, unul al Puterii, altul al Opozitiei, a fost sesizat imediat de Sorin Rosca Stanescu. Cand am transmis interviul spre publicare colegilor mei de la Ziaristi Onlinemi-a stat pe limba sa scriu in preambul despre moartea presei romane de investigatii si sa afirm ca daca Sorin Rosca Stanescu ar mai fi avut un ziar nu i-ar fi fost teama sa publice textul, indiferent de consecinte, mirosind continutul exploziv al materialului, dezvaluit in premiera si exclusivitate in spatiul publicistic romanesc.
Asa si cu interviul cu generalul Aurel Rogojan, intre timp publicat si de Editura Compania intr-un volum care promite si continuarea, intitulat inspirat “Fereastra Serviciilor Secrete” (macar dupa 20 de ani sa se mai intredeschida!). Daca Rosca Stanescu ar fi avut un ziar cu siguranta ar fi starnit un caz de presa la nivel national, daca ne uitam doar la cateva nume, azi celebre, implicate atunci intr-un potential atentat terorist cu o masina capcana, plasata sub balconul Universitatii: Ion Iliescu, Petre Roman, Adrian Sarbu, numai trei dintre ele, plus “misteriosul general rosu” Ilie Dragoi, aflat sub comanda FSN si a generalului GRU Nicolae Militaru. Cum nu are ziar ci doar un ponton (platforma) online care cam scartaie pe ici pe colo prin locurile esentiale, Rosca Stanescu a publicat, putin grabit, un comentariu despre cazul 13-15 iunie 1990, in care afirma: Atentatul urma sa le fie atribuit asa-zisilor extremisti din randul manifestantilor. Pentru a fi motivata reprimarea protestatarilor (…) In locul masinii capcana a fost utilizata ca diversiune asa-zisa incendiere, de catre manifestanti, a autobuzelor Politiei.
Adevarat, dar doar partial. Si o informare a publicului doar pe jumatate poate sa devina foarte usor o dezinformare. E drept ca Petre Roman a vorbit de “o actiune de tip legionar” in Piata Universitatii, iar Ion Iliescu vedea “steaguri verzi” ridicat pe sediul IGP si speria minerii cu “elemente de-a dreptul fasciste”. Deci isi insusisera discursul. Dar, in ce priveste masina-capcana, schepsisul era altul: Ilie Dragoi, “generalul rosu” al structurilor GRU patronate de Nicolae Militaru, propusese ca “autoturismul sa fie din dotarea unei unitati a SRI“, posibil chiar a Brigazii Antiteroriste (fosta USLA), ca experta in domeniu, unde se mai aflau colegi de-ai colonelului anti-KGB si anti-GRU Gheorghe Trosca, decapitatul din fata MApN ca “terorist”, in decembrie 1989 (recent re-decapitat printr-o decizie semnata de presedintele Traian Basescu). Urmarea ar fi fost “traznet”, ca sa zic asa, dupa descifrarea seriei autoturismului, eventual sub lumina camerelor unor televiziuni “occidentale”, de preferat frantuzesti. Practic se impuscau doi iepuri dintr-o lovitura: si “legionarii” anti-comunisti din Piata Universitatii si “teroristii” anti-KGB din BA.
Un autoturism din dotarea unei unitati a Serviciului Roman de Informatii urma sa fie dotat cu o bomba si sa explodeze, in iunie 1990, in Piata Universitatii. Acesta era planul lansat de “generalul rosu”. Atentatul urma sa le fie atribuit asa-zisilor extremisti din randul manifestantilor. Pentru a fi motivata reprimarea protestatarilor. Aceasta informatie naucitoare este pusa in circulatie de un personaj care se bucura de credibilitate prin insasi biografia lui. Se numeste Aurel I. Rogojan si este autorul unei ample lucrari intitulata “Fereastra serviciilor secrete”, aparuta recent la editura Compania.
Aurel I. Rogojan a lucrat, incepand din 1970, in securitate, ocupand functii dintre cele mai importante, inclusiv cea de sef de cabinet al generalului Iulian Vlad. Dupa 1989, pana in 2006, a continuat sa conduca importante compartimente in SRI. Ei bine, acesta, in cartea sa extrem de bine documentata, vorbeste despre proiectul “generalului rosu” care, in cele din urma, a fost respins de un alt general SRI, Mihai Stan. “Generalul rosu” venise la SRI de la MApN, unde fusese reactivat de generalul kaghebist Militaru, care ii daduse comanda unei unitati speciale a fostului Departament al Securitatii Statului, ramasa intacta si in noua organigrama.
Alte detalii, la fel de senzationale, ne fac, pentru prima data, sa intelegem ce s-a intamplat in realitate in iunie 1990. La 11 iunie, Ion Iliescu a convocat o intalnire la Scrovistea. Au participat, printre altii, Gelu Voican Voiculescu, ministrul de Interne, generalul Mihai Chitac, seful Inspectoratului General al Politiei, generalul Corneliu Diamandescu, generalul Victor Atanasie Stanculescu, generalul Vasile Ionel, Virgil Magureanu, seful SRI, procurorul general Gheorghe Robu, Nicolae S. Dumitru, primvice-presedintele FSN. Ion Iliescu a cerut ca, pana a doua zi, sa se intocmeasca un “plan de actiune” pentru “eliberarea” Pietii Universitatii, la operatiune urmand sa participe forte ale Ministerului de Interne, efective de politie militara ale Ministerului Apararii si forte antiteroriste apartinand Serviciului Roman de Informatii. Imediat, la sediul MAI, Mihai Chitac, generalul Diamandescu si prim-vicepresedintele FSN N.S. Dumitru au stabilit detaliile. N.S. Dumitru s-a angajat ca va aduce cateva mii de muncitori de pe marile platforme industriale ale capitalei, precum si mineri din Valea Jiului si Filipestii de Padure.
In locul masinii capcana a fost utilizata ca diversiune asa-zisa incendiere, de catre manifestanti, a autobuzelor Politiei. Aflam din aceeasi lucrare ca in Piata Universitatii au actionat si membri ai Batalionului cercetare-diversiune de la Buzau.
O alta informatie care poate face astazi senzatie este ca, in ziua de 13 iunie, desi se stia in mod oficial ce urma sa se intample, toti sefii structurilor centrale si teritoriale ale Serviciului Roman de Informatii se aflau scosi din dispozitiv, intr-o instruire profesionala. Cand agentii provocatori ai serviciului secret al Ministerului de Interne si ai Batalionului cercetare-diversiune au atacat perimetrul Ministerului de Interne si al sediului de atunci al SRI, au incendiat si autoturismele aflate in parcare. In mod straniu, cu cateva zile inainte, personalul “serviciului de protectie a obiectivelor politice”, apartinand serviciului secret al Internelor, si-a pus la adapost autoturismele.
Misteriosul “general rosu” este Ilie Dragoi, care si-a incheiat cariera in calitate de expert parlamentar in materie de servicii secrete.
Se vede treaba ca Patriciu e un om al extremelor. Cand nu actioneaza sub imperiul orgoliului si la ordinele rusilor, si sta si pritoceste cate-un text asa, vreo saptamana, chiar poate fi simpatic. Mai ales cand vorbeste despre piticii lui de gradina, din menajeria “Adeverului”. Adevarul e ca nu stiu ce-l mananca pe Plesu dar este evident ca in ultima perioada se afla intr-o cautare disperata de publicitate, pe toate canalele. Sa pregateasca ceva? Daca da, atunci cred ca Patriciu i-a aratat putin batul, urinandu-se de sus pe Liiceanu, dupa ce l-a gadilat cu morcovul pe Plesu, pana acum. Nu stiu ce parere o avea despre oligarh angajatul lui, “esteticianul si filosoful religiilor” (?!) Andrei Plesu, mai ales cand deja a sters pe jos si cu cel al doilea intim al sau, dupa Patapievici – “pitigoiul psihopat“, mai celebrul Liiceanu alias Liicheanu sau Liigheanu, conform disidentului Dan Petrescu. Sau “micul mensevic”, dupa cum a afirmat Adam Michnik pe scena Ateneului. Oricum, cei doi sunt “neinfricati” si vor ramane impreuna, pentru totdeauna… macar la TVR, pe banii nostri. Eu unul sunt convins ca “rezistentul prin mancare” o sa faca la fel ca si la Basescu: jignit in amorul propriu o sa-si dea demisia chiar azi din Trustul magnatului tupeist. Pai cititi si dvs aici ce a putut sa scrie odiosul lui patron despre tovarasul sau de viata:
Turma si iertarea
de Dinu Patriciu
Din păcate, mulţi intelectuali sunt şi oportunişti şi poartă ca pe un cancer ascuns mentalitatea şi conceptele comuniste.
Există oameni care fac istorie şi oameni peste care trece istoria. Adam Michnik face parte dintre cei dintâi. De aceea poate să ierte, deşi a trecut prin atâţia ani de închisoare politică. În sala arhiplină a Ateneului Român l-am ascultat la începutul săptămânii într-o sclipitoare discuţie cu Andrei Pleşu. Din sală, cineva, un intelectual care se considera de elită, sub pretextul unei întrebări, a încercat să se arate pe sine. Se declara uimit că Herta Müller îl credea trădător pentru că prin scrisul său nu se luptase cu sistemul ca anticomunist ce se presupunea a fi, iar acum se simţea acuzat că ar fi procuror, pentru că în 1990 le ceruse celor care se făceau vinovaţi de colaboraţionism să stea o vreme deoparte.
Adam Michnik i-a demonstrat cu adânc bun-simţ că nu există vini colective. Fiecare plăteşte pentru greşelile lui. Regimurile extremiste au pedepsit în grup pentru simpla apartenenţă. Din respect pentru scrierile preopinentului, Michnik a admis că nu e chiar bolşevic. „E doar menşevic”. Deşi se sculase ca şi coada vacii, verticală uneori, filosofeanul s-a scurs moale şi s-a împrăştiat pe scaunul lui. Dacă tăcea, filosof rămânea în ochii celor de faţă. E o ruşine să fii deştept şi totuşi oportunist. Acum 2.000 de ani l-ar fi lăudat pe băiatul cu focul sau pe cel care şi-a făcut calul senator. Astăzi laudă scroafa cu aptitudini de a se căţăra în copac.
E o ruşine în zilele noastre să judeci oamenii ca turmă. Din păcate, aceasta e una dintre racilele noastre. Din păcate, mulţi intelectuali sunt şi oportunişti şi poartă ca pe un cancer ascuns mentalitatea şi conceptele comuniste. Aşa apare totalitarismul, aşa apare pericolul dictaturii. Ăia sunt hoţi, ăilalţi sunt proşti, ai noştri sunt adevăraţi. Orice grupare are, evident, uscăturile ei. Importante sunt filosofia şi codul etic, conform cărora oamenii se aleg între ei. Democraţia este instrumentul pentru a asigura libertatea individuală. Dacă sunt unii care se adună împotriva oricărei atingeri a libertăţii individuale, aceia sunt cei buni. Nimeni nu-i perfect, dar eu sunt liber să aleg răul cel mai mic. Desigur, pentru asta trebuie discernământ. Trebuie să-l deosebeşti pe hoţul care strigă „hoţii” de unul care mai îmbracă şi tricouri cu Che Guevara, furat de miturile stângii. Ele au transformat un bandit într-un erou romantic…. (restul nu mai e important – nota mea)
Despre ce e vorba, de data asta? Cititi si ingretosati-va singuri:
Dialog Pleşu-Michnik: Cum să îi ierţi pe comunişti
de Gabriela Lupu
Două minţi strălucite, Andrei Pleşu şi Adam Michnick, au purtat luni seara, la Ateneul Român, un dialog pe tema rezistenţei prin cultură, a dizidenţei şi a anticomunismului.
În prima parte a întâlnirii s-a făcut referire la precedenta conferinţă de la Ateneu, la faimoasa întâlnire dintre Herta Muller şi Gabriel Liiceanu. „Cu puţin timp în urmă pe locul pe care stai tu, Adam, era Hertha Muller, iar pe scaunul pe care stau eu era Gabriel Liiceanu. Eu stau pe locul victimei pentru că, pe scurt, Herta Muller ne-a certat. Ea era supărată pe noi pe motiv că intelecutalii nu au făcut destul sub comunism, că prin simpla lor retragere s-au făcut părtaşi la regim”, a spus Pleşu care l-a introdus astfel pe Adam Michnik în polemica Muller-Liiceanu pe tema disidenţei sau non-disidenţei intelectualilor români sub comunism.
Pleşu: „Am rezistat prin umor, am rezistat prin mâncare”
Bogdan Tiberiu Iacob a dezvaluit ieri in InPolitics ce cadou si-a facut Ion Cristoiu de ziua sa: “Jurnalistul Ion Cristoiu, veritabil patriarh al presei românești post-decembriste, împlinește astăzi 62 de ani (La mulți ani, Maestre!), iar cel mai frumos cadou și l-a făcut singur: un volum consistent în care a adunat editoriale scrise în primii ani de presă liberă de la noi.
Lucrarea, intitulată ”O lovitură de stat prost mascată”, a ieșit de sub tipar zilele trecute și grupează editoriale scrise între 19 ianuarie 1990 și 9 octombrie 1991 pentru revista ”Expres Magazin”, în acel moment cea mai vîndută publicație autohtonă. Un al doilea volum e pregătit pentru apariție și reunește texte scrise pînă în 1992. Ion Cristoiu a debutat în presă în 1968, fiind unul dintre cei mai vechi jurnaliști activi ai momentului, și a fost, după cum singur relatează în prefața volumului, ”colaborator, ziarist de teren, conducător și făcător de gazete”. El dezvăluie, totodată, că primul text politic l-a scris abia în 19 ianuarie 1990, în nou apăruta revistă ”Observator”. (Unde am publicat si eu la vremea respectiva fotografii din Piata Universitatii – nota mea)
”Nu am publicat mai devreme de această dată texte ca jurnalist al presei libere deoarce, pînă la apariția ziarului particular Observator exista pe piață doar presa de stat ceaușistă, trasnformată peste noapte în presă iliescianistă. O presă care se întrecea în elogii aduse noului Stăpîn al României, Ion Iliescu, și, mai ales, noului regim, văzut prin raportare la regimul trecut, în stil Cațavencu” mai scrie jurnalistul. (B.I.)
Iata unul dintre aceste editoriale care sigur va ramane in Istoria presei postdecembriste la care lucreaza Enciclopedia Romaniei: Un model european: Piaţa Universităţii
Unda de şoc de la Bucureşti
Evenimentul major al perioadei electorale rămîne incontestabil, manifestaţia din Piaţa Universităţii. Cel mai lung miting din lume domină spaţiul mijloacelor de difuzare în masă din întreaga Europă. Sfîrşitul lui decembrie 1989 proiectase România în prim-planul atenţiei mondiale. Radicalitatea mişcării s-a constituit într-o undă de şoc extraordinară, care, pornită de la Bucureşti, a zguduit din temelii neocomunismul pe cale de a se instala în celelalte capitale estice. A urmat o perioadă de acalmie dominată de ascensiunea unui comunism bine ascuns în spatele unor declaraţii democratice. În procesul revoluţionar din Est, România s-a văzut întrecută de rapiditatea şi hotărîrea forţelor democratice din restul Europei. Pînă şi de Albania. Însă graţie mişcării din Piaţa Universităţii ne putem din nou mîndri cu locul şi rolul model pentru alte ţări de pe continent. Împotriva comunismului la Praga se face greva foamei. După exemplul Bucureştiului. Studenţii moscoviţi au ocupat Piaţa Universităţii Lomonosov. După modelul avansat de universitarii bucureşteni. Şi toate acestea, în timp ce pe plan internaţional creşte izolarea guvernului român. Ungaria, Cehoslovacia, Polonia s-au întors definitiv în Europa. Vaclav Havel obţine la Strassbourg un succes mult mai mare decît cel reputat de Mihail Gorbaciov. Cehoslovacia are deja iniţiative strălucite la capitolul securitate pan-europeană. La noi, Adevărul s-a reîntors la atacurile Scînteii împotriva presei internaţionale. Europa Liberă e criticată mai aspru decît pe vremea lui Ceauşescu. Redactorii de la fosta Casă a Scînteii protestează împotriva a ceea ce ei numesc amestec în afacerile interne ale României. Primului ministru român abia dacă-i reuşeşte o vizită în Bulgaria. După atîta sînge vărsat avem şi noi cu ce ne mîndri: au fost reluate tradiţionalele legături cu R.P. Bulgaria!
Studenţimea – în avangarda Revoluţiei
Manifestaţia din Piaţa Universităţii are însă şi o excepţională valoare internă. Indiferent de rezultatele sale practice, ea a dovedit întregii ţări, aflate într-o continuă siestă după importurile alimentare masive, că spiritul viu, critic al societăţii româneşti nu poate fi înăbuşit. Atitudinea tinerilor adunaţi aici seară de seară, ca şi a celor din alte oraşe occidentale ale României (Timişoara, Constanţa), a arătat că jocurile n-au fost încă făcute, că există un procentaj de cetăţeni ai României care nu confundă libertatea cu libertatea Televiziunii de a da desene animate. Semnificativ pentru ce se întîmplă în întreaga ţară e faptul că manifestaţia din Piaţa Universităţii constituie o nouă afirmare a spiritului studenţesc.
Filmarile de mai jos, postate prin frauda de actualul IICCMER condus de Tismaneanu al II-lea, au apartinut Ligii Studentilor Bucuresti. Ele au fost realizate pe 13 iunie 1990 de Eugen Popescu, cameraman al Ligii si redactor la unul dintre primele ziare infiintate dupa 1989, “Glasul” Ligii Studentilor, despre care scrie si Sorin Dragan in marturia sa. In cateva dintre ele se aude si vocea mea, pentru ca ma aflam langa el, fotografiind pentru “Glasul”. In altele apar in timp ce faceam fotografii printre pietrele zvarlite de manifestanti si politisti. Pe 14 iunie, la primele ore ale diminetii, cand minerii au inceput sa sparga cu topoarele usile Universitatii si ale Arhitecturii, cele trei casete video filmate in ziua respectiva au fost ascunse intr-o lada de nisip, cum existau pe vremuri in institutiile publice, pentru eventualele incendii. Cand am iesit, care de la Unitatea de la Magurele, care de prin spitale, si ne-am reintalnit cu totii la Universitate, primul gand a fost sa recuperam casetele video si filmele foto ascunse de noi. Surpriza. Lada era tot acolo, la fel de plina de nisip. Casetele si filmele, ioc. Este evident ca ele putea fi gasite numai de: 1) un cadru specializat care stia unde sa caute in astfel de situatii; 2) intamplator, de catre mineri si 3) in urma sesizarii unui turnator dintre noi. Indiferent de aceasta situatie, filmarile in cauza, pe care noi ne-am dorit sa le dam organelor de ancheta pentru a se transforma in probe la dosarele penale care treneaza, iata, de 20 de ani, ca urmare a tergiversarii lor de catre generalul Dan Voinea (pensionar de lux, cu 185 milioane lei pe luna si in prezent angajat la IICCPMBMCTL), apar peste noapte, pe internet, pe contul acestui nou institut de falsificare a istoriei. Oare de “copyright” au auzit? 🙂 (nu va obositi sa le stergeti, am inregistrat totul). E, de data aceasta avem toate motivele pentru deschiderea unei actiuni penale impotriva hotilor lui Tismaneanu, care trebuie sa explice cum au reusit sa intre in posesia unor filmari care trebuiau sa se afle in mana anchetatorilor daca nu erau furate de minerii si securistii lui Ion Iliescu. Acum intelegeti cum s-a cercetat timp de 20 de ani cazul asta de catre protectorul lui tov Iliescu, tov gen Voinea, acum angajatul lui tov sub lt Tismaneanu? In loc sa fie identificati autorii violentelor de pe aceste casete (cu totii oameni ai serviciilor, inclusiv ai celor rusesti) ele stateau inchise intr-un sertar la GDS si, acum, la IICPM. Vizionati mai jos:
In fotografie, Sorin Dragan (dreapta), cu tricolorul, militand in fata Ambasadei Moldovei de la Washington pentru eliberarea tinerilor retinuti dupa evenimentele din 7 aprilie 2009
Dupa douazeci de ani
E 14 iunie 2010, douazeci de ani dupa evenimente care mi-au marcat viata si au imprastiat orice iluzie despre transformari de substanta ale societatii romanesti in viitorul apropiat. Tragica ironie sub a carei stea pare sa se desfasoare soarta tarii mele a fost mai pregnanta pentru mine decat pentru alte victime ale acelei mineriade intrucat sunt originar din Petrosani. In conditiile dezagregarii sociale care a urmat reprimarii grevei din ’77, cu imprastierea participantilor si inlocuirea lor cu promotii de criminali eliberati din inchisoare sau gratiati de decrete guvernamentale, am asteptat cu nerabdare absolvirea liceului si iesirea din acel mediu spre deschiderea intelectuala a capitalei, unde am fost student la filologie.
In scurt timp am realizat ca si dincolo de zidurile coloniei penale pe care o parasisem se conturau gratiile unei mai mari colivii care inchidea un popor intreg. Am intrat in conflict cu autoritatile civile si academice si am suferit consecintele de rigoare: arestari, condamnari, exmatriculare, ostracizare, etc.. Printre organizatiile anticomuniste in care am activat in anii ’80 s-a aflat si grupul lui Marian Munteanu, colegul si prietenul meu de atunci. Incerc sa fac abstractie aici de evolutia lui recenta; ceea ce stiu e ca am preluat cu toata fiinta mea acele idealuri, si chiar daca liderul nostru poate le va fi diseminat fara sinceritate, ele mi-au devenit crez atunci si au ramas asa pana azi .
A venit revolutia, si unii dintre noi am luat parte la ea, apoi am constituit Liga Studentilor, a carei conducere ne-a inclus pe cativa din membrii acelui grup. Am devenit unul dintre membrii consiliului Ligii, si redactorul-sef al publicatiei sale (ziarul Glasul), pe care am fondat-o. Inceputul marii demonstratii din Piata Universitatii din primavara lui ’90 m-a prins in Oslo, unde ma aflam ca reprezentant al studentilor romani, stabilind contacte cu organizatii din majoritatea statelor europene. Am vazut la stiri secventele filmate in Bucuresti si am urmarit reactia publicului occidental, de soc si dezgust fata de adevaratul chip al regimului care mostenise puterea in Romania postrevolutionara. Am pornit inapoi spre casa, insotit de un proaspat prieten intalnit la un congres studentesc din Trondheim, un scriitor american pe nume Steve Carlson, care locuia in Budapesta, ultima mea oprire pe drumul de intoarcere. In mai multe puncte de pe acest traseu care a strabatut continentul, prieteni si cunoscuti m-au indemnat sa cer azilul politic al respectivelor state, sa nu ma intorc pentru a ma confrunta cu un regim fata de care imi declarasem opozitia si care tocmai isi demonstrase lipsa de reticenta fata de utilizarea publica a violentei fata de opozanti. Deja retraisem personal experiente similare cu cele dinainte de revolutie, si anume atacuri, amenintari si inca un arest. Eram insa motivat de faptul ca o victorie inca parea posibila si de exemplul fostilor detinuti politici despre al caror sacrificiu aflasem mult.
Azi mi-am pierdut 10 minute din viata ca sa citesc (de doua ori) un articol de “dezvaluiri-bomba” despre “secretele mineriadei”, aparut in Evenimentul Zilei si anuntat cu pompa si tam-tam (mai lipseau vuvuzelele, ca tot sunt la moda). “Numărul doi din structura UM 0215 în iunie 1990 deschide cutia secretelor de stat: ofiţerii-golani şi încleştarea stelară a serviciilor de siguranţă”, era subtitrat materialul. In primul moment am crezut ca “bubulii” au pierdut presa din mana si Pavel Corut a revenit la dragostea lui de-a doua – dezinformarea romantata – dar, pana la urma, dupa ce l-am parcurs infrigurat, am avut o revelatie: autorul care semneaza cu doua pseudonime – Liviana Rotaru si Vlad Stoicescu – nu poate fi decat marele scriitor in viata Grigore Cartianu, revenit sub acoperire la Evenimentul Zilei. Numai el, cu talentul lui de geniu, putea sa titreze drept “dezvaluiri in exclusivitate” tot felul de sifonari spuse de 20 de ani incoace (timp in care n-a avut timp sa mai si citeasca pentru ca el scria, scria, scria, nu-i asa?) piparate cu o suma de imbecilitati golite de orice informatie si substanta, debitate de niste securisti refuzati si avizate – culmea! – de un agent GRU documentat si guraliv si azi, Cico Dumitrescu, amiralul de Dambovita al lui Iliescu. “Ma, oi fi eu prost”, mi-am spus – ceea ce nu contest nicicand -, dupa prima citire. Dar presa de azi este pentru prosti, nu-i asa? “Hai sa vad, poate mi-a scapat mie vreo bomba care fasaie printre randuri”. Intr-adevar, de fasait, fasie ceva: o fila “din cutia secretelor de stat”, scoasa dintr-un dosar public de la tribunal, un oftat misterios despre rolul armatei si disparitia lui Stanculescu, surpriza aparitiei minerilor (va dati seama, nici bietii securisti resapati nu stiau de venirea minerilor!), si alte minciuni intinse bine pe tava si inghitite pe nerasuflate de cartienii EvZ. Nu va dau link la articol, pentru ca n-are rost sa va pierdeti si dvs timpul. Hai, sa va dau totusi: cititi aici. Am gresit? V-am zis ca sunt cam prost. Incercati aici: “Exclusiv“.
Astept cu interes momentul cand securistii chiar vor spune adevarul despre 13-15 iunie, conform juramantului fata de tara. Si despre rolul trupelor speciale ale GRU si despre coordonarea agentilor KGB din structurile nou infiintate si despre interventiile celorlalte servicii dar si despre tentativele de asasinat in masa gandite in Cabinetul Petre Roman si despre zecile de crime executate in acele zile si apoi, despre ascunderea crimelor facute, multe, cu complicitatea lor, a “surselor” “stelare” ale Evenimentului Zilei.
Pana atunci, sa constatam cu regret ca presa a intrat in “era imbecililor”. Chiar, cand ati mai citit ceva interesant in presa?
PS: De ce nu ne spune mai bine marele adjunct “Avocat Vergil Andronache” ce misiuni avea in Piata “Asociatia Alianta Poporului” si “liderul” ei, propasit acum, cu acelasi sprijin “exclusiv”, la varful Asociatiei 0215 Decembrie?!
Piaţa Universităţii continuă să fie pentru mulţi oameni un motiv de îngrijorare, datorită apariţiei actelor de violenţă din partea unora dintre manifestanţi. Că există subterane politice, că undeva un creier diabolic elaborează o tactică a demonstraţiei, că sunt în Piaţă oameni de bună credinţă, care continuă să aibă impresia că ceea ce fac ei acolo este rodul unei spontanietăţi revoluţionare, astea sunt lucruri pe care deja le ştim cu toţii. Personal, însă, nu înţeleg de ce lupta pentru putere trebuie să îmbrace asemenea forme şi nu poate fi dusă, oricât ar fi ea de agresivă verbal, doar în planul confruntărilor politice.
Cât despre Piaţa Universităţii, poliţia declară că nu intervine fiindcă îi este teamă.
Da, avem o poliţie care stă şi se uită neputincioasă atunci când este bătută, huiduită şi împroşcată cu noroi. Totuşi, pe ici, pe colo, atunci când mitingiştii săvârşesc infracţiuni de genul furturi de buzunare sau de maşini, poliţia intervine, evitând însă un impact cu demonstranţii.
Am văzut la poliţie pe unul dintre manifestanţi, reţinut pentru furt de maşini şi ceea ce m-a pus pe gânduri a fost nu situaţia jalnică în care acel om, de altfel fără antecedente a ajuns, ci trauma psihică suferită de un individ de a cărui slăbiciune de caracter s-a profitat la maximum. Chiar şi poliţiştii au fost confruntaţi cu o situaţie fără precedent, cu un om care plângea, rugând să n u fie pus în libertate pentru că îi este teamă să nu păţească ceva. am aflat de la organele de poliţie şi am văzut apoi cu ochii mei că individul, numit I.G., a fost adus la circa de poliţie într-o stare de mizerie de nedescris, având pe corp eczeme datorate lipsei de igienă personală. Un om ajuns infractor, într-o conjunctură nefericită şi care îşi va plăti scump momentul de rătăcire. Iată câteva din lucrurile declarate de I.G., consemnate în dosarele poliţiei.
În ziua de 20 aprilie, la întreprinderea unde acesta lucra s-a prezentat un individ mărunţel şi cu mustaţă, pe nume Marian, din partea Asociaţiei 16-21 decembrie, ca să ia câţiva oameni să meargă la demonstraţie, precizând că se va face grevă în Piaţa Universităţii. I.G., împreună cu alţi trei colegi de serviciu, a acceptat această propunere.
A doua zi, celor racolaţi li s-a făcut un instructaj, au fost puşi să semneze adeziuni pentru intrarea în asociaţie, adeziuni pentru punctul 8 al Proclamaţiei şi abrogarea Decretului 473. Totodată , li s-a promis o sumă de 2.500lei dacă vor sta o lună în Piaţă şi li s-au dat identităţi, date de starea civilă, adrese false. I.G. a primit numele de Braham Florin, născut în 15.09.1965, părinţii Tiberiu şi Somna, domiciliul în Techirghiol, str. Valentin Iuliu Camacea 30 (după ce I.G. a fost prins de organele de poliţie timp de trei zile a susţinut sus şi tare că acestea sunt datele sale reale, abia ulterior a recunoscut adevărata sa identitate). Instructajul a fost făcut de un cetăţean cunoscut în Piaţă sub numele de Dincă Gheorghe (George). În data de 22 a avut loc o demonstraţie, condusă de Dincă, la care a participat şi un preot, Grecu Sorin, ce făcea slujbe la oprirea coloanei de demonstranţi în faţa locurilor unde au căzut eroii Revoluţiei. La Televiziune, când au ajuns, o parte din demonstranţi au spus să intre să ocupe un post de televiziune, lucru care din fericire nu s-a întâmplat. În data de 28 aprilie, s-a trecut la organizarea patrulelor de noapte, înarmate cu bâte. I.G. era şef de patrulă pe porţiunea dintre ceasul Universităţii şi Dunărea, în timp ce simetric, pe partea Teatrului Naţional există o alta, condusă de Adrian Nemţiu. Acestea aveau ca sarcină să alunge persoanele în stare de ebrietate, organele de poliţie şi persoanele de „rea-credinţă”.
În data de 30 mai, deci o lună mai târziu, în cortul Asociaţiei au fost chemate câteva persoane, printre care I.G. şi s-a discutat prima oară despre „necesitatea” de a se face rost de o maşină. A doua seară pe 31 mai, împreună cu Vrânceanu Telu, Zaharia Valentin şi Dincă Gheorghe, I.G. a plecat spre restaurantul Budapesta, unde au fost încercate 4 maşini. Trei aveau sistem de alarmă, iar a patra, deşi nu avea o asemenea protecţie, nu a putut fi deschisă . A urmat traseul Poşta Vitan, Policlinica Vitan, iar de la intersecţia Baba Novac a fost luată o Dacie neagră cu care I.G. a fost adus şi lăsat în Piaţă, pe la ora 2, în timp ce ceilalţi au plecat şi s-au reîntors dimineaţa în jurul orei 6. A doua seară, istoria s-a repetat, de data aceasta locul spargerii a fost zona Schitu Măgureanu, iar obiectul o Dacie roşie. Pe data de 2 iunie, în jurul prânzului, infractorul a fost ridicat de organele de poliţie, la sesizarea unui cetăţean, căruia i s-a părut suspectă prezenţa lui I.G. lângă această a doua maşină, 18- B-313.
Pe tot timpul cât s-a aflat în Piaţă, I.G. a dormit în corturi şi a mâncat, după declaraţiile sale, la cantina PNŢ-cd, pe baza unor bonuri, distribuite zilnic, în valoare de 40,35, 12, 25 lei. Grupurile de cinci care mergeau la masă erau permanent însoţite de două persoane. În ceea ce priveşte igiena corporală, ca loc de baie era folosit havuzul de la Arhitectură, iar pentru necesităţi chiar şi boscheţii din faţa Inter-ului.
Cam asta ar fi, pe scurt, declaraţia lui I.G. existentă în dosarele poliţiei la ora actuală. Cât este ea de adevărată, va fi constatat de organele în drept. Nu ştim care va fi gradul de vinovăţie stabilit de instanţă şi care va fi soarta acestui nenorocit, dar un lucru e cert: am văzut un om plângând în timp ce ruga organele de poliţie să nu fie pus în libertate, fiindcă pentru el libertatea poate însemna chiar moartea.
E greu de crezut asemenea poveste şi sper, din tot sufletul, că tot ce am auzit să fie doar o ficţiune închipuită de o minte bolnavă. ( 🙂 – nota mea)
Corina Drăgotescu
Adevărul / 13.06.1990, pag. 1
Îndemn venit din cavernă
Joi, 14 iunie, ora 10.05. Pe scara din stânga platoului din incinta Poliţiei municipiului Bucureşti sunt masaţi cei pe care minerii îi aduc în stradă. Sunt purtaţi în goană printre maşinile calcinate. Unora sângele de pe faţă li se adună în barbă. Până s-au dat prinşi s-au bătut cu furie. Antonie Dumitru (născut 25 iulie 1958), prezentator de spectacole la Hotel „Bucureşti”, este unul dintre ei, i s-a smuls cuţitul din mână cu foarte mare greutate. El contestă. O dată arestat, a devenit mieluşel. Ca şi Vlăducu Radu (20 ani, tehnician la IOR). Arată rău de tot. Abia poate vorbi. A intrat ieri în clădirea Poliţiei,
înăuntru s-a îmbrăcat în uniformă de colonel, a pus şi foc şi – o dată ieşit afară – l-au hăcuit ai lui, „demonstranţii paşnici”, pe motiv că ar fi… poliţist. Acum e arestat. Ca şi profesoara de engleză Popinceanu Maria, „culeasă” din Piaţa Universităţii. E drogată.Ţipă isteric: „Arestaţi o femeie nevinovată cu copil mic acasă?” Ştef Maria depune mărturie de trecător: „A sărit la mine cu unghiile. M-a tras şi de păr. Răcnea ca şi acum: „Vedeţi unde am ajuns dacă nu l-aţi votat pe Raţiu?”
November 20th, 2011 
VR 
La cinci ani de la trecerea la Domnul a bunului Parinte Gheorghe Calciu, calauzitor si duhovnic al meu pe meleaguri americane, reproduc un cuvant adanc al camaradului meu de “golanie”, din Piata Universitatii, dar si de pribegie, Sorin Dragan, unul dintre cei mai apropiati fii duhovnicesti ai luptatorului anticomunist, cuvant scris in urma cu an, la rugaminte mea, si publicat tot aici. 
Posted in 
Tags: 
