Trei fotografi readuc la lumină, după 30 de ani, 52 de imagini ale Fenomenului Piața Universității 1989-1990.
După prezentarea acestora pe simezele deschise ale Muzeului Municipiului București – Palatul Suțu din inima Capitalei, în perioada 13 iunie – 13 iulie 2020, expoziția face parte acum din Festivalul de Film și Istorii Râșnov 2020 – cu tema “Război și pace” – și este disponibilă spre vizitare între 18 – 26 iulie în Piața Unirii din Râșnov și între 27 iulie – 30 august 2020 chiar în Cetatea Râșnov, transmite EVZ.
Fotojurnaliști, participanți și organizatori ai manifestației, Nic Hanu, Pascal Ilie Virgil și Victor Roncea și-au răscolit negativele și amintirile pentru a reda tinerilor de azi cât și cercetătorilor, istoricilor și publicului larg, fotograme dintr-un fenomen unic european și chiar internațional: o demonstrație-maraton pentru libertate, de 52 de zile.
Cei trei s-au regăsit în anul 1990 în redacția „României libere”, care apărea pe atunci într-un tiraj extraordinar pentru azi, de 1.000.000 de exemplare, ceea ce ne arată aviditatea românilor pentru presa liberă. Astăzi, Nic Hanu este un fotograf consacrat, autor de cărți de fotografie, membru și fost președinte al Asociației Artiștilor Fotografi din România, Pascal Ilie Virgil este regizor, scenarist și producător independent, iar Victor Roncea, pe atunci fotoreporter la ziarul „Glasul” al Ligii Studenților, este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și publicist la „Evenimentul Istoric”, „Evenimentul Zilei” și „Bursa”, informează Asociația Jurnaliștilor Români de Pretutindeni.
Expoziția organizată de Festivalul de Film și Istorii Râșnov 2020 se desfășoară sub auspiciile Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române, a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și Asociației Artiștilor Fotografi din România și a Primăriei orașului Râșnov, publică și ziarul Bursa.
Fotografii, filmări și detalii de la eveniment, împreună cu biografiile autorilor, aici:
După eveniment, participanții au luat parte la o slujbă de pomenire susținută de Părintele Tudor Peiu, fost “golan-teolog”, la Crucile de la Universitate:
Mai multe fotografii, realizate de Ștefania Nicolescu și Eugen Negrea, cărora le mulțumim în mod deosebit, aici:
Radu Ciuceanu: Deținutul politic care a făcut o realitate dintr-un mit: tinerețe fără bătrânețe
Radu Ciuceanu este primul autor al unei legi privind înființarea CNSAS, odată cu proiectul de lege de creare a unor Comisii parlamentare de control a serviciilor de informații, la 21 aprilie 1992, și fondator al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului.
de Victor Roncea
„Iscusit cercetător al trecutului românesc, cărturar erudit și ostenitor neobosit pe multiple laturi de valoare ale științei istorice, Prof arheolog Radu Ciuceanu este prețuit de Biserica Ortodoxă Română ca un fiu credincios al său, care, de-a lungul anilor, s-a îngijit de păstrarea, salvarea și restaurarea monumentelor istorice și bisericilor vechi din București”, scria Prea Fericitul Patriarh Teoctist, la o aniversare, despre fostul deținut politic și luptător cu arma în mână în rezistența anticomunistă, care astăzi împlinește 91 de ani.
Primul autor al unei legi privind înființarea CNSAS, odată cu proiectul de lege de creare a unor Comisii parlamentare de control a serviciilor de informații, la 21 aprilie 1992, (voi publica aici documentele) și fondator al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului unde este foarte activ, Radu Ciuceanu, descendent al unui Voievod de Ciuci din Munții Apuseni (din comuna Ciuci, azi Vârfurile), pomenit în cronici pe la 1514, între comandanții lui Gheorghe Doja, este cu adevărat, așa cum spunea regretatul profesor Florin Constantiniu, „omul care a făcut o realitate dintr-un mit: tinerețe fără bătrânețe”.
Florin Constantiniu: „Există oameni pe care scurgerea timpul și marile încercări ale vieții îi lasă neatinși Domnul Radu Ciuceanu aparține acestei categorii. La o vârstă tânără, când alții, cei mai mulți – se lasă în voia preocupărilor și distracțiilor juvenile, domnia sa a vădit nu numai o remarcabilă maturitate politică, dar și o uimitoare responsabilitate civică. Punându-și în joc viața și libertatea, el a înțeles că datoria sa de român îl chema să lupte împotriva ocupantului sovietic și a marionetelor sale din țară.”
„Dl Radu Ciuceanu este pentru mine o experiență sufletească și intelectuală victorioasă, un noroc că există”, afirma și profesorul Mihai Ungheanu despre fostul deținut politic cu 16 ani de închisoare.
„Profesorul și omul de mare frumusețe morală și de extraordinară putere spirituală, ne cheamă să fim mărturisitori, împreună cu Dsa (și cu martirii închisorilor, pe care îi proorocește trecuți în Sinaxar), ai unei teribile experiențe colective din veacul nostru, experiența războiului total împotriva omului și a lui Dumnezeu. În Sinaxarul încă nescris al neomartirilor români din vremea prigoanei se va adăuga, după numele sfinților vădiți, o filă întregitoare, sub denumirea: „Drepții închisorilor”, și printre aceștia se va citi și numele omului de mare severitate cu sine, profesorul, istoricul, memorialistul, romancierul și, mai înainte de toate, dreptul întru suferința neamului său, Radu Ciuceanu”, scrie profesorul Ilie Bădescu, membru corespondent al Academiei Române.
Familia profesorului este o familie de tradiție și înaltă ținută a Craiovei. Cu fratele său, Constantin, a luptat cot la cot în Mișcarea Națională de Rezistență, iar tatăl, Ştefan Ciuceanu, a fost la rândul său istoric, arheolog, muzeograf, cercetător ştiinţific şi fondator al Muzeului Olteniei. A fost primul preşedinte al Fundaţiei „Alexandru şi Aristia Aman“, a contribuit la apariţia revistei Arhivele Olteniei, a fost în colectivul care a creat şi a condus Institutul de Arheologie. A creat, la Craiova, Comisia monumentelor istorice și a descoperit zidurile cetăţii dacice Pelendava.
Experimentul Pitești a fost aplicat de ruși asupra românilor, la scară națională, afirmă Radu Ciuceanu. Iar efectele acestuia se văd azi cu ochiul liber, dacă ne uităm la cine contestă Biserica Națională mărturisitoare, adăugăm noi.
Starețul-martir Gherasim Iscu, salvatorul Tezaurului României, ar trebui să deschidă lista canonizărilor alături de Valeriu Gafencu și Arsenie Boca
Ați fost prim-adjunctul generalului Iancu Carlaonț, comandantul Mișcării de Rezistență din Oltenia, poziție din care ați luat legătura și cu părintele Gherasim Iscu, starețul de la Tismana, săvârșit martiric în temnițele bolșevice, de mână cu torționarul său pe care l-a spovedit și iertat de păcate, chiar într-o noapte de Crăciun. Ați afirmat într-un interviu că ar trebui canonizat, așa cum au făcut deja rușii sau chiar și catolicii de la noi, cu numeroși mucenici ai creștinismului din timpul regimului întunericului. Și, de asemenea, că Banca Națională ar trebui să creeze o medalie cu chipul său, pentru că este salvatorul de drept al tezaurului de aur al României din perioada războiului, alături de însărcinații speciali cu această misiune. Conform Arhivei CNSAS l-ați cunoscut și ați fost acolo, la Tismana, în timpul operațiunilor secrete de ascundere atât de către ruși cât și de către nemți, a aurului românesc și a unei părți a aurului polonez. Puteți dezvolta subiectul?
Arhimandritul Gherasim Iscu a fost starețul mănăstirii Tismana, printre primele lăcașuri de rugăciune în Țara Românească. A ctitorit de isnoavă câteva mănăstiri și biserici din Bucovina, Basarabia și Transnistria în perioada 1941-1944. A fost nu numai un călugăr ostaș al lui Hristos, dar și exarh al plaiurilor din Oltenia, din județul Mehedinți, având autoritate asupra mănăstirilor din arcul carpatic: Polovraci, Bistrița, Arnota, Frăsinei, Cozia și, dincolo de Olt, Turnu și Stânișoara, Dintr-un lemn și o mulțime de metohuri închinate lor. În această calitate, starețul Gherasim ne-a facilitat adăpost pentru diferiți fugari căutați de Securitatea atotputernică. Dar nu numai atât. Pentru puținele arme pe care le aveam în dotare, porțile acestor mănăstiri erau deschise și spre prețuirea celor care au trăit acea teroare niciunul dintre noi nu a fost descoperit. Însă starețul Gherasim a fost torturat și lăsat fără haine în plină iarnă, în celula din penitenciarul Craiova din strada Vasile Alecsandri, unde s-a și îmbolnăvit de tuberculoză.
A avut parte de o moarte martirică spovedind și împărtășind în noaptea de Crăciun din 1951 pe fostul său călău din Calea Rahovei, cu care a plecat la Ceruri. Dar marele său merit – puțin cunoscut și recunoscut ca inițiator – a fost primirea întregului tezaur al Băncii Naționale, adăpostit în secret, în prima etapă necorespunzătoare asigurării sale, urmând ca în a doua fază să-i pună la dispoziție o peșteră care corespundea cu valoarea bunurilor adăpostite acolo. Deasupra ei era amprentată dinamită într-un munte care, dacă s-ar fi încercat extragerea, exploziile a peste 2 tone de dinamită ar fi antrenat prăbușirea întregului munte. În prezent aș dori ca din inițiativa Băncii Naționale să fie socotit starețul Gherasim ca unul dintre salvatorii, nu numai a depozitului nostru, dar și a unei bune părți din tezaurul polonez, drept pentru care să i se facă o medalie de metal prețios. Iar pentru activitatea sa subversivă I.N.S.T.-ul poate oricând să-l propună să-l canonizeze. O altă inițiativă o așteptăm din partea B.O.R.-ului, care are în tradiția sa cunoașterea și recunoașterea celor care au contribuit într-un moment grav din istoria națională la salvarea unui tezaur al străduințelor celor mai ilustre personalități ale României.
Alături de martirul Gherasim Iscu, ce alte nume ar trebui să intre în Sinaxarul Bisericii Ortodoxe Române, după părerea dvs., care ați pătimit alături de mulți dintre acești mucenici?
Oho… sunt mulți! Încep cu Sfântul Închisorilor, Valeriu Gafencu, apoi, desigur, Părintele Arsenie Boca, toți mărturisitorii de la Rugul Aprins, Părintele Sofian, Părintele Adrian Făgețeanu și ceilalți, curajoșii luptători pentru Hristos și neamul nostru – Părinții Justin Pârvu și Gheorghe Calciu, Părintele Ilie Lăcătușu și Părintele Ilarion Felea, marele Duhovnic al Ortodoxiei Ilie Cleopa și marele Profesor Dumitru Stăniloae, poeții care ne-au luminat întunericul celulelor, Poetul Închisorilor Radu Gyr, Vasile Voiculescu și Nichifor Crainic, Ioan Ianolide și Virgil Maxim, Părintele Arsenie Papacioc și Părintele Constantin Voicescu, Mircea Vulcănescu – desigur, Elisabeta Rizea și luptătorii din munți… Aceștia sunt cei care îmi vin acum în gând, dar lista e infinit mai lungă, închisorile au fost pline de martiri mărturisitori. Rușii au canonizat cu miile dintre mucenicii Gulagului. Nu cred că noi suntem mai prejos.
Marele poet necunoscut Sergiu Mandinescu, „pe puntea de argint a Himalayei Spiritului“
Ați fost camarad de rezistență și apoi de temniță cu unul dintre marii poeți necunoscuți ai României, Sergiu Mandinescu. Ce ne puteți spune despre el?
Redau mai jos Amin-ul lui Sergiu Mandinescu, colegul de luptă și de jertfă al lui Radu Ciuceanu:
AMIN (Reeducare)
De-aş avea o pană de înger
Şi cerneală de bezne,
Poate că abia atunci mi-ar fi lesne
Să mă adun din toate risipirile,
Să-mi scriu amintirile
Şi să spun tuturor de ce sânger.
Era o noapte jefuită de stele…
La fereastra nădejdii – zăbrele,
La uşa salvării – lăcate,
Iar frunţile noastre palide înnoptaseră toate.
Când, deodată, din mijlocul nostru
Izbucni, ca o flacără neagră, ura.
Focul ei a topit într-o clipă
Gând, suflet, aripă –
Toate din tot – şi n-a mai rămas decât zgura.
Baroase cumplite zdrobiră tăcerea
În cioburi de răcnete mari cât durerea.
Ţăndări din sufletele noastre au ajuns până la cer.
Martirii ardeau pe ruguri de ger…
Atât de cumplite au fost suferinţele,
Atât de năprasnică urgia,
Încât în noaptea aceea unii şi-au pierdut minţile,
Alţii şi-au pierdut veşnicia.
Într-un târziu toate sufletele zăceau sfărâmate.
Ah, amintirea asta ca pe o roată mă frânge!
Pe jos erau risipiţi creiţarii de sânge,
Plata atâtor păcate.
Dintre cei care au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc.
Iată, de pildă, eu – umblu, vorbesc,
Asemenea lui, aşijderea ţie,
Dar viaţa mea nu-i, nu-i, prietene, decât o moarte vie.
Ah, Doamne, iată-mă aici, la ceasul comorilor,
Îmbrăţişându-mi lespedea de patimi şi chin.
Aştept îngerul zorilor,
Aştept Învierea,
În numele Tatălui şi-al Fiului, şi-al Sfântului Duh, Amin!
• Istoricul, fost deţinut politic, susţine că preotul-martir Gherasim Iscu, stareţul de la Tismana şi camaradul său din Rezistenţa Armată Anticomunistă, a salvat aurul României de ruşi, cât şi o parte din Tezaurul Poloniei
Luptător cu arma în mână în munţi, în Mişcarea Naţională de Rezistenţă condusă de generalul Iancu Carlaonţ, fost deţinut politic timp de 16 ani, supravieţuitor al Experimentului Piteşti, salvator a numeroase vestigii arhitecturale în perioada comunistă, arheolog, istoric şi scriitor, fost deputat, conducător al Comisiei pentru Cercetarea Abuzurilor şi Combaterea Corupţiei, doctor Honoris Causa a numeroase Universităţi, cofondator al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România şi fondator al Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului aflat sub egida Academiei Române, Radu Ciuceanu, la 90 de ani, este o reprezentare vie a istoriei României din ultimul secol. Urmaș al Voievozilor de Ciuci, distins cu Ordinul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena şi Crucea Patriarhală, istoricul nonagenar este un adevărat Tezaur uman care ar merita cu prisosinţă să devină membru de Onoare al Academiei Române. În rezistenţa anticomunistă şi apoi sub ancheta brutală a securităţii bolşevice l-a avut alături pe stareţul de la Mănăstirea Tismana, arhimandritul Gherasim Iscu, care a sfârşit martiric în Penitenciarul de la Târgu Ocna, împreună cu torţionarul său, chiar în ziua de Crăciun a anului 1951. Profesorul Radu Ciuceanu susţine că Biserica Ortodoxă Română ar trebui să-l canonizeze pe părintele Gherasim Iscu, iar Banca Naţională a României să-l recunoască drept unul dintre principalii salvatori ai aurului României şi Poloniei depozitat la Mănăstirea Tismana, în operaţiunea ultrasecretă ce a purtat numele de cod “Neptun”. Până la rezolvarea acestor cerinţe, Radu Ciuceanu se luptă de 10 ani în instanţă cu un grup de “escroci imobiliari” care vor să ocupe sediul INST pe 25 ianuarie a.c., deşi nu au cum să fie moştenitorii clădirii, pentru că aceasta a fost sediu conspirativ al Serviciului Special de Informaţii şi apoi al Securităţii, după care a devenit locuinţă comună pentru Tudor Arghezi şi… Valentin Ceauşescu. Recent, Academia Română a omagiat luptătorii anticomunişti şi activitatea profesorului dr. Radu Ciuceanu printr-un eveniment deosebit care a marcat împlinirea a 25 de ani de la fondarea INST. Am vrut să aflăm cum se pregăteşte de invadarea sediului reputatului Institut ultimul luptător cu arma în mână din Academia Română.
Victor Roncea: Cum v-aţi simţit în Aula Magna a Academiei când aţi fost sărbătorit dumneavoastră şi de ce nu, opera dumneavoastră, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, care a împlinit un sfert de veac de existenţă?
Radu Ciuceanu: Îmi permiteţi să vă corectez, în primul rând s-a pus accentul pe ctitoria acestui institut născut sub egida Academiei, iniţial. Eu am fost, fără notă peiorativă sau encomiastică un produs secundar! Institutul, sunt convins că, dacă nu aş fi existat, tot s-ar fi zălmislit, fiindcă cineva, cândva, unul sau mai mulţi, ar fi împrumutat ideile noastre, ţelurile, şi poate chiar şi efortul nostru de a iniţia şi dezvolta un aşezământ sau fundaţie care să aibe în perimetrul său istoria atât de răvăşită şi precară a ultimilor 45 de ani de dictatură impusă de peste Nistru.
Victor Roncea: V-aţi bucurat atunci, în acea zi solemnă, de o înaltă clasă de vorbitori, începând chiar cu noul preşedinte al Academiei Române, energicul istoric Ion Aurel Pop. Din câte ştiu, dumneavoastră aţi fost un vechi militant al promovării domniei sale ca preşedinte al celei mai prestigioase instituţii din România, Academia care, de ce să nu o spunem, a avut mult de suferit, cu numeroşi membri de marcă închişi şi chiar ucişi în închisori de către bolşevici şi care s-a aflat în pragul desfiinţării sale de către regimul de ocupaţie.
Radu Ciuceanu: Da, dânsul a fost cel care a deschis focul, să zic aşa, şi a rezumat în câteva fraze misiunea noastră, activitatea noastră în cuprinsul acelui pătrar de veac care s-a scurs de atunci. Tot dânsul a făcut puntea între marea sărbătoare a împlinirii a 100 de ani de la coagularea poporului român în fruntarele sale fireşti şi munca noastră de istorici. Aş vrea să memorez un moment emoţionant, când în deschidere corul Patriarhiei Române, adus clandestina machinamenta prin Vicarul Patriarhal Varlaam Ploieşteanu, a intonat Imnul Naţional, urmat de rugăciunea Tatăl Nostru exprimată cu har şi melodic. Am văzut, am auzit şi am recunoscut în vorbitori istoria ilustrată prin personalităţi prezente care îşi depănau atunci amintirile de la Nicolae Văcăroiu, fostul prim-ministru ce a semnat entuziasmat actul de naştere al instituţiei noastre, până la academicianul Victor Spinei ce a improvizat pe loc un mesaj de îndemn în continuarea activităţii INST-ului, neomiţând faptul că acum 40 de ani a avut prilejul, pe un şantier de arheologie să facă cunoştinţă cu subsemnatul. Printre primii vorbitori s-a remarcat şi mesajul Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Daniel, citit şi interpretat cu multe informaţii despre activitatea noastră de către Episcopul-Vicar Patriarhal Varlaam Ploieşteanul de care mă leagă o prietenie statornică. Dar a existat un moment de vârf, aşa este, când în Aulă l-am primit cu ochi recunoscători pe patriarhul istoricilor din România, pe domnul academician Dan Berindei. A vorbit puţin, dar concentrat pe efortul colectivului nostru, şi a menţionat realizările nostre, cele 150 de volume publicate şi 100 de numere ale Arhivelor Totalitarismului, prin strădania cercetătorilor noştri care au petrecut mii de ore de cercetare, în arhive şi pe teren şi de redactare, la Institut.
Victor Roncea: Aţi memorat o caracterizare a Institutului ce a întregit discursul său?
Radu Ciuceanu: Evident că mi s-a încrustat în memorie. Nu uitaţi că sunt fost deţinut politic! Pot să vă recit pe loc sute de versuri, care ne-au ţinut vii în temniţă, cum sunt cele ale lui Eminescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic sau Sergiu Mandinescu, colegul meu de luptă şi de închisoare. De la Dan Berindei citire: “Da, domnilor, trebuie să recunoaştem că acest institut, prin activitatea sa, temeinică şi neîntreruptă, este un organism viu şi productiv, spre deosebire de alte institute ale noastre pe care le lasă în urmă”. Încheierea, a fost susţinută con brio de un membru corespondent al Academiei, directorul Institutului de Sociologie, domnul profesor Ilie Bădescu, veteran al institutului nostru şi una dintre cele mai scăpărătoare minţi ale Academiei Române, care a susţinut ideea noastră de a se ridica în complexul Catedralei Naţionale un monument al jertfei anticomuniste.
Victor Roncea: Vă felicit pentru aceasta şi sper că Patriarhul va ţine cont de ea. Am observat pe parcursul evenimentului de la Academie, la care am avut onoarea să particip, că pe ecranele dispuse în Aula aţi proiectat şi chipul arhimandritului Gherasim Iscu, cu care aţi fost şi în mişcarea de rezistenţă şi închis. Cum i se omagiază în prezent martirajul, pentru că ştiu că există mărturii, inclusiv ale pastorului Richard Wurmbrandt, privind moartea sa martirică, de Craciun, la Târgu Ocna, de mână cu unul dintre torţionarii săi, acum bolnav şi el, pe care l-a iertat şi care şi-a dat duhul tot în acea noapte…
Radu Ciuceanu: Vreţi să vă spun cum? În nici un fel, domnule reporter! Sunt foarte mâhnit atât de modul în care îi este tratată memoria de către BOR, cât şi de către BNR. Am înţeles că Papa când vine în România, peste câteva luni, mai beatifică o serie de martiri anticomunişti catolici. Foarte bine! Dar dacă un copil sau un tânăr din ziua de azi va asista la comentariile care vor însoţi aceste demersuri de sanctificare, ce va înţelege? Că în România au fost doar martiri catolici, nu? Dar miile de preoţi şi monahi ortodocşi închişi, sutele de prelaţi care au fost ucişi, credincioşii, cu zecile de mii, unde sunt? Iată acest caz: bietul Gherasim plecat de lângă Valeriu Gafencu nu numai că şi-a iertat torţionarul dar l-a şi binecuvântat şi, asemenea tâlharului care l-a mărturisit pe Mântuitor pe Cruce, acesta a putut urca cu stareţul în Rai. Şi câte acte de sfinţenie n-au fost? Preoţi, cărturari, ţărani, militari, studenţi. De ce nu canonizăm şi noi cazurile clare – Arsenie Boca, Gherasim Iscu, Vasile Voiculescu şi altele şi altele, aşa cum au făcut ruşii, aşa cum fac, iată, catolicii? Este o întrebare pe care ne-o punem foarte mulţi din foarte puţinii supravieţuitori ai odiosului experiment bolşevic, din cei care mai suntem, încă, pe acest pământ. Am vrea şi noi, ăştia care mai trăim, dintre cei chinuiţi ca-n iad, să ne putem bucura de recunoaşterea Bisericii noastre, dacă de cea a statului nu am avut parte decât pentru a-şi spoi faţa de trădări câte unul sau altul dintre mititeii cocoşaţi pe sus.
Victor Roncea: Şi pe BNR de ce sunteţi supărat?
Radu Ciuceanu: Să spunem întristat… Domnule, Gherasim Iscu a salvat aurul României, domnule! Şi pe-al Poloniei, domnule! Un biet monah, acolo. Lui îi datorăm, fraţilor, aurul care mai e azi, cât mai e, că dacă nu era el, acum ne mai milogeam la ruşi şi pentru aurul câştigat de Mircea Vulcănescu şi Gheron Netta de la nemţi, nu numai pentru Tezaur. 4.035 de casete, 189,6 tone aur românesc şi aur polonez, 51 de casete, cu 2,7 tone aur, total 4.086 casete, cu 192,3 tone aur! Atât a fost depozitat la Mănăstirea Tismana de BNR în operaţiunea strict secretă “Neptun” pentru a se proteja averea României de jefuirea de către ruşii invadatori şi de furia nemţilor la retragere. Şi cine a fost stareţ în toată perioada? Părintele Gherasim Iscu! De ce credeţi că l-au chinuit şi, în final, l-au lăsat să moară de tuberculoză bolşevicii? Pentru că ne-a ajutat pe noi – cu mult curaj şi patriotism! – să ne ascundă nişte arme? Nu! Anchetatorii noştri, care majoritatea erau alogeni şi sub ordinele directe ale NKVD, l-au executat pentru aurul de la Tismana. Pentru că n-au pus mâna pe el deşi spionii sovietici au dat târcoale mânăstirii. Trei ani nici un călugăr nu a divulgat secretul absolut. Mai mult, când s-a pus problema eventualei descoperiri a aurului depozitat în pivniţa mănăstirii el este cel care a propus BNR ideea aparent năstruşnică dar cât de eficientă de a muta aurul în peştera de la poalele muntelui, cu posbilitatea de a nărui intrarea prin minare în caz de urgenţă. Sunt martor! Aşa s-a salvat aurul României şi cel încredinţat de Polonia BNR, până când a mai trecut din urgie. Şi unde este recunoaşterea BNR? În documentarul prezentat la inaugurarea unui muzeu acolo în peşteră e trecut că a murit la Poarta Albă, nu la Târgu Ocna. Nu şi-au făcut tema. Mai nimic despre imensa responsabilitate pe care a avut-o pe umeri protejând aurul românesc – e drept, cu toate autorităţile statului implicate, dar câtă responsabilitate…. şi nimic despre activitatea lui de mare conştiinţă în Mişcarea Naţională de Rezistenţă din Oltenia. Singurii care i-au recunoscut meritele au fost basarabenii. Culmea, Poşta Moldovei a scos în urmă cu câţiva ani o coliţă de colecţie cu chipul lui între alţi mărturisitori, poate pentru că a fost şi preot misionar în Transnistria. Cinste lor, ruşine nouă! Pe 21 ianuarie e ziua lui de naştere. Sunt curios dacă o să-şi aducă aminte cineva de tot ce v-am spus…
La 90 de ani împliniți azi, Profesorul Radu Ciuceanu, fost deținut politic cu 15 ani de temniță grea și fondator al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, mai are o mare dorință: canonizarea camaradului său de rezistență anticomunistă, Părintele Gherasim Iscu, starețul de la Tismana. “Părintele Gherasim Iscu a murit ca un martir. În plus, ceea ce nu se prea vorbește despre el este că starețul de la Tismana este de fapt omul care a salvat Tezaurul național de bolșevici. Banca Națională i-a cam ignorat pe adevărații autori ai salvării aurului României… NKVD-iștii care ne-au anchetat nu i-au iertat asta! Mai mult: el ne-a ajutat foarte mult, pe mine și pe generalul Carlaonț, pentru rezistența noastră armată. Apoi a suferit cumplit la Penitenciarele din Craiova, Aiud, Poarta Albă și Tg. Ocna, alături de Sfântul Închisorilor – cum i-a zis Nicu Steinhardt – Valeriu Gafencu și ceilalți tineri mărturisitori. Pentru că propăvăduia neclintit dreapta credință, pe Dumnezeul Iubirii. Nu se cunoaște cum s-ar cuveni jertfa lui supremă. Cu ultimele lui puteri a rugat să fie dus pe priciul celui care îl torturase, la rândul lui suferind. L-a spovedit și l-a împărtășit mărturisindu-i dragostea și iertarea sa și primindu-i pocăința și salvându-i sufletul. În aceeași noapte – de Crăciun! – au murit amândoi. “Cred s-au dus în Rai ținându-se de mână”, a scris Richard Wurmbrand. Are toate meritele pentru a intra în Calendarul Sfinților Bisericii Ortodoxe Române și am inițiat deja demersurile pentru acest lucru pe care sper să-l văd împlinit cât mai sunt pe aici cu voi. Altfel, vă mărturisesc că mă simt mai tânăr decât oricând ceea ce vă doresc și vouă. Aș vrea să văd tinerii României învățând din jertfa noastră pentru că numai în ei și în puterea Domnului ne mai stă speranța.”
Profesorul Radu Ciuceanu, recent decorat de Patriarhul României, a fost sărbătorit azi printr-un Te Deum la Sfânta Mănăstire Radu Vodă. Îi urăm din toată inima La Mulți Ani!
Istoricul şi directorul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române, Radu Ciuceanu, a împlinit, azi, 88 de ani. Profesoprul a oferit, într-un interviu pentru Mediafax, o perspectivă asupra României de azi, exprimând ce pot învăţa tinerii din experienţa şi suferinţa predecesorilor.
EXCLUSIV – Interviu Radu Ciuceanu: “Ţării mele, pentru care au murit atâţia, îi doresc oameni curaţi! ”
Fost deţinut politic în perioada comunistă, profesorul Radu Ciuceanu se află la vârsta senectuţii, într-un moment al vieţii în care poate privi cu seninătate în urmă, dincolo de clipele de suferinţă şi de drama închisorii în care a stat 15 ani pentru opoziţia şi rezistenţa faţă de instalarea regimului comunist în România. Activitatea lui Radu Ciuceanu în INST nu vizează trecutul, ci prezentul, întrucât, după cuvintele acestuia, „suntem şoimii unui institut de monitorizare a istoriei prezente.”
În interviul acordat MEDIAFAX, Radu Ciuceanu a evocat şi ziua eliberării sale din închisoare, acesta fiind încarcerat în cele mai punitive carcere ale acelor timpuri: Craiova, Piteşti, Jilava, Gherla şi altele, exprimând că a avut puterea să reziste compromisurilor, fiind eliberat la termen: „Eu nu am fost eliberat din milă, ci am ieşit la zi. 15 ani bătuţi pe muchie în temniţă, apoi doi ani de zile, nu am putut munci. Cu alte cuvinte, nu am avut dreptul să trăiesc.”
Ieşind din detenţie şi intrând într-o altă carceră, regimul comunist de după anul 1963, Radu Ciuceanu a fost emoţionat de căldura şi apropierea oamenilor, solidari şi fraţi de suferinţă: „Zeci de oameni, aflând că sunt fost deţinut politic, au venit să mă întrebe de fraţi, de surori, de părinţi, de copii. Unul dintre ei m-a întrebat dacă merg ca un învins. I-am răspuns că da, apoi mi-a spus să mă uit la ce e în spatele meu. După mine era un convoi întreg.”
Pe de altă parte, istoricul şi-a exprimat şi părerea despre procesele tardive ale torţionarilor, declarând că „sunt necesare”, arătând, totodată, şi ce efect au acestea asupra poporului român.
Mai mult, Ciuceanu a vorbit şi despre părerea pe care o are despre România de astăzi şi diferenţele dintre tineretul generaţiei actuale şi tinerimea din generaţia sa, punctând că: „Orice vârstă îşi are capacitatea de seducţie.” Acesta le-a recomandat tinerilor de acum să nu refuze dialogul şi sfaturile celor în etate: „să se polarizeze. Să încerce să capete cât de cât un strat, pe lângă cineva, cu ceva.”
Nu în ultimul rând, Radu Ciuceanu şi-a îndreptat gândurile şi către ţară şi către români: „Ţării mele, pentru care au murit atâţia, îi doresc oameni curaţi, oameni care au caracter. Asta e ceea ce doresc eu ţării: oameni care să ştie că sunt responsabili. O dată în faţa familiilor şi o dată în faţa celor care au datoria, dreptul şi demnitatea de a cere celorlalţi ce au făcut.”, a declarat istoricul.
Prezentăm interviul integral acordat de profesorul Radu Ciuceanu agenţiei MEDIAFAX, via MĂRTURISITORII, de unde provine şi fotografia de mai jos, obţinută din Arhiva CNSAS
Monica Ghiurco, o ziaristă temerară, nu a renunţat la presă, aşa cum şi-ar fi dorit unii sau alţii. Astăzi ea reprezintă interesele tuturor angajaţilor din TVR
Recent, la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului s-au lansat două cărţi de excepţie: “Problema Basarabiei”, de Ion Constantin şi “Sub lupa Moscovei”, de Vasile Buga. Lansarea, pe care puteţi să o urmăriţi aici, s-a desfăşurat cu auditoriu până pe scările Institutului. Având în vedere importanţa analizelor şi descoperirilor profesorului Ion Constantin, cu acceptul autorului, căruia îi mulţumim în mod deosebit, publicăm în serial cele mai importante capitole din cartea sa. Pentru a afla ce veţi putea găsi în foiletonul nostru istoric vă invităm să parcurgeţi Cuprinsul lucrării la finalul Cuvântului Înainte, care îi aparţine profesorului Ioan Scurtu, cât şi Introducerea autorului. “Istoricul Ion Constantin demonstreazǎ faptul cǎ problema Basarabiei a fost una dintre cele mai importante în discuţiile româno-sovietice din anii Rǎzboiului Rece, care trebuie tratatǎ în toatǎ complexitatea sa, fǎrǎ idei preconcepute şi pe bazǎ de documente”, scrie reputatul istoric Ioan Scurtu. “Problema Basarabiei” a fost şi rămâne Problema României, adăugăm noi. În episoadele trecut am aflat Cum a fost consfințit Pactul Molotov-Ribbentrop. şi cum au luptat românii din exil la Conferinţă de pace pentru Drepturile istorice ale României asupra teritoriilor sale de est, aflate azi în Ucraina şi Republica Moldova. Continuăm serialul despre “Problema Basarabiei”:
July 29th, 2020 
VR 
Posted in 
Tags: 
