“Asadar, Eminescu e poetul national si expresia integrala a sufletului romanesc pentru ca ne-a dat de lucru pentru sute de ani, pana va secatui mitul sau viu, o data cu disparitia neamului romanesc”, spune eminescologul Theodor Codreanu. Legea lui Eminescu, care ne ramane, e simpla: “Oare n-am uitat cumva ca iubirea de patrie nu e iubirea brazdei, a taranei, ci iubirea trecutului?”.
Există un domeniu al vieţii noastre spirituale în care Eminescu este cu deosebire viu si actual: ziaristica. În aşa măsură, încât aproape toată generaţia tinerilor gazetari români stă sub egida lui. Dar dacă trăiesc din moştenirea lui spirituală, gazetarii aceştia au şi un merit: au descoperit, în parte cel puţin, şi în orice caz au popularizat, pe cugetătorul Eminescu. Şi asta nu e puţin.
Când scriu rândurile de faţă mă aflu la vârsta de 80 de ani. Aceasta îmi îngăduie să privesc cu o mai largă înţelegereşi cu oarecare detaşare problemele vieţii şi viaţa în general. Nu doresc să dau lecţii şi nici să pretind că stăpânesc adevărul absolut. Dar, cât mi-a fost dat să aflu până la această vârstă, mă ajută la unele judecăţi de valoare.
Ascult şi mă minunez cum unii pretinşi analişti politici, formatori de opinie, încearcă să combată temelii de viaţă verificate timp de secole de un întreg popor. Şi mă refer aici la credinţa strămoşească şi dragostea de ţară, două repere fundamentale în viaţa unui om trăitor pe aceste meleaguri. „Liber cugetătorii” la care fac trimitere se întrec să arate că s-a murit inutil şi chiar prosteşte în războaiele pe care le-a dus poporul român de-a lungul istoriei sale, că apelul la credinţă a fost un mijloc de supunere a maselor şi că astăzi creştinismul este ceva depăşit, demodat şi chiar dăunător educaţiei tinerilor; în consecinţă, icoanele trebuie scoase din sălile de clasă. Şi câte alte asemenea aberaţii ajung expuse la posturi de televiziune, prin unele ziare şi reviste.
Mă întreb dacă oamenii care propagă astfel de idei sunt uneltele cuiva sau sunt atât de săraci ca intelect încât nu pot să aprofundeze, să judece, să înţeleagănişte realităţi evidente. RĂUL în viaţa de toate zilele este o prezenţă care nu poate fi negată. În societate se petrec crime, tâlhării, siluiri, înşelătorii, mişelii, trădări şi tot felul de nelegiuiri care obligă pe cei cinstiţi să se apere, să se unească, să se organizeze şi să lupte împotriva răufăcătorilor. Acelaşi lucru se petrece şi la scară naţională. State mai mari sau mai mici încearcă să-şi însuşească avuţia unui stat mai slab, să-l domine dacă nu politic-administrativ, măcar economic sau cultural, cu alte cuvinte să-l subjuge. Definiţia agresorului a preocupat şi încă mai preocupă pe cei ce doresc o legislaţie internaţională care să arbitreze relaţiile şi conflictele dintre naţiunii. Deci RĂUL nu este o ficţiune, ci o crudă realitate în viaţa oamenilor şi a naţiunilor. În faţa lui să nu facem nimic? Să stăm cu mâinile încrucişate, să renunţăm la împotrivire? Aceasta este întrebarea de la care trebuie să pornească orice om de bună credinţă din orice colectivitate, indiferent de apartenenţa naţională.
Deci lupta în legitimă apărare este o necesitate vitală. Forţele binelui trebuie să se opună forţelor răului. Acestea reprezintă o lege de bază a omenirii şi care condiţionează progresul. Cel ce cade în această luptă de partea binelui este un erou fiindcă el s-a sacrificat pentru semenii care vor supravieţui lui.
Poate, „liber-cugetătorii” de azi ar trebui să-şi pună întrebarea de ce ţăranul român, când era înştiinţat că duşmanul a pătruns în ţară, lăsa plugul în brazdă, îşi îmbrăţişa părinţii, soţia şi copiişi pleca la luptă. El ştia, era convins în intimitatea sa, că dacă nu se duce să lupte, duşmanul îi va prăda averea, îi va pârjoli casa, îi va necinsti soţia, îi va lua şi duce fetele în cine ştie ce harem, iar el va deveni rob, nu va mai fi om liber. Jugul străin era mai greu de suportat decât lupta. Judecata aceasta de ţăran simplu era fără fisură. Nu încăpea în această judecată nici o fărâmă de îndoială, de şovăială, de eschivare. Mai mult, tatăl îşi lua şi feciorii apţi de luptă, cărora le insufla simţul datoriei faţă de neam, de moşie, de ţară. Cine este ticălosul care să spună că această judecată era greşită? Desigur, într-o societate sunt şi laşi, sunt şi şmecheri, sunt şi profitori care pe jertfele altora vor să-şi facă averi, să-şi aranjeze afaceri, dar în nici un caz aceştia nu trebuie să ajungă mentori, analişti, formatori de opinie. Această categorie a profitorilor imorali a fost şi trebuie să rămână o scursură a societăţii, otrepele care să aibă parte doar de oprobiul public.
Se poate pune întrebare de ce din creştinism poporul român şi-a făcut o temelie de viaţă. De ce dragostea de ţară s-a împletit cu credinţa creştină într-o formă atât de perfectă? De ce iubirea creştină aflată în centrul trăirii vieţii pe pământ s-a lipit atât de bine de sufletul românului?
“Am fost întrebat dacă regret vremurile de dinainte de ’89 şi am spus că da. Mi s-a spus că sunt nostalgic. Or, nostalgic nu sunt, pentru că nostalgie înseamnă dorul de ţară. Dar mie mi s-a furat ţara!”
Un alt interviu din ultimii ani, foarte valoros, a fost publicat de Q Magazine in decembrie 2010. Din discutia realizata de Evelina Pauna cu Romulus Vulpescu si sotia sa, prozatoarea Ileana Vulpescu – care declara ca nu au fost niciodata membri PCR dar nici nu li s-a intamplat nimic -, aflam adevaruri infioratoare. Cum ar fi ca nu Romulus Vulpescu nu mai iesea din casa de patru ani, decat foarte rar, cand mergea la doctor: “Nu mai ies deloc. De trei, patru ani.” Ileana Vulpescu: “Domnişoară, dacă nu ne cheamă nimeni, nu ne ducem!”. Alte extrase:
Despre “istoria” literaturii scrisa de politrucul comunist Nicolae Manolescu: “Uite, nici ea, nici eu nu figurăm în „Istoria” lui Manolescu. Care e şi scumpă. E vreo trei milioane. Că dacă am fi figurat, tot nu o cumpăram, rugam pe cineva să ne tragă un xerox după paginile cu pricina. Că la banii ăştia… Şi o iau ca să o las cui?! Mor peste un an… Şi am spus că sunt absenţe care sunt mai onorante decît prezenţa.”
Despre doctorate: “Noi nu avem doctorate. Noi ne-am dat numai licenţa. Sunt licenţiat în limba şi literatura română. Ea e licenţiată în limba şi literatura franceză. Acum însă, doctoratul se rezolvă printr-un singur telefon. S-au schimbat vremurile tare mult!”.
Despre Scoala si Biserica: “Înainte de a intra la şcoală, mă duceam la biserică şi luam mir. Noi, pe vremea aceea, aveam uniforme. Şi, întotdeauna, buzunarul de la piept al vestonului uniformei mele era brăzdat de o pată mare de mir. Asta-mi mai amintesc din anii de şcoală.”
Despre premiul Nobel: “Sunt şi nişte premii Nobel pe care eu nu mi le pot explica. Decît că sunt politice… Şi acum e fata asta… Herta Müller. Noi n-am citit nimic de ea, deci nu putem să spunem nimic, nici de bine, nici de rău. Dar cum ea spune că nu se consideră deloc româncă… e dreptul ei.”
La intrebarea daca mai avem valori: “Sunt cîteva. Au rămas foarte puţine. Acum s-a prăpădit şi Păunescu… La valori, aş trece-o pe Ileana Vulpescu…”
Despre ce a urmat dupa 1989: “Am fost întrebat dacă regret vremurile de dinainte de ’89 şi am spus că da. Mi s-a spus că sunt nostalgic. Or, nostalgic nu sunt, pentru că nostalgie înseamnă dorul de ţară. Dar mie mi s-a furat ţara!”
Despre politica: “Se spune aşa: curvele şi politicienii nu trebuie să aibă miros. Iar eu zic că, în comparaţie cu politica, bordelul este o mînăstire!”.
Ileana Vulpescu despre manuale, Patapievici si Eminescu: “Din păcate, şi în manuale predomină politicul… Nu se poate ca în manualul de istorie să dai două rînduri despre Mihai Viteazul sau Ştefan cel Mare şi două pagini despre Andreea Esca. Dar ce să mai zic în momentul în care Eminescu este declarat cadavrul nostru din debara, de care, dacă vrem să intrăm cu adevărat în UE, trebuie să ne debarasăm… Asta a zis domnul Patapievici, care e directorul Institutului Cultural Român.
Q: Care este în slujba culturii, oare?
Eu îl las pe dînsul să hotărască în slujba cui este. În orice caz, nu cred că a fost foarte inspirat cînd a spus aşa ceva despre Eminescu. E atîta ură împotriva lui Eminescu, ca şi cînd ar fi fost un criminal la drumul mare. ”
“Stii ce face Preda asta, draga frate? Intra in Mitropolie, se pierde pe coridoare, apoi se ascunde la WC vreo jumatate de ora, dupa care iese si da declaratii deja aranjate presei despre cum a stat cu mine si ce “sfaturi” mi-a mai dat! Iar cand ies se lipeste de mine, in fata camerelor, ca o capusa! E de o neobrazare infioratoare! L-am alungat de mult de aici!” – Parintele Bartolomeu Anania, Florii, 2008
Acum 18 ani Editura Humanitas publica o broşură intitulată „321 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea”. Broşura avea o scurtă prefaţă, purtând un titlu pompos: „O posteritate în 50 de pagini”. Editorul Gabriel Liiceanu credea că a surprins profilul spiritual al marelui gânditor creştin în „haina atât de subţire a 50 de pagini dactilografiate”. Petre Ţuţea era acuzat că nu a avut responsabilitate în ceea ce a scris, elaborând „câteva mii de pagini indigeste şi inutile”, care „nu vor constitui niciodată o operă”. Concluzia era că din Petre Ţuţea rămân doar câteva sute de vorbe memorabile.
Interesant este că Radu Preda publică în 1992, la vârsta de 20 de ani, tot la Editura Humanitas, un jurnal în care personalitatea exemplară a lui Petre Ţuţea era minimalizată şi în care, din îndelungata sa experienţă juvenilă şi cunoaştere filozofică şi teologică, avea „presimţirea că nu opera va face din Ţuţea un model, ci mai degrabă, dacă nu chiar exclusiv oralitatea”. Preda urma modelul lui Liiceanu, care făcuse acelaşi lucru cu Noica, în „Jurnalul de la Păltiniş” (Ţuţea a fost printre primii care au observat diversiunea lui Liiceanu). Ca să nu mai vorbim de impertinenţa junelui când vorbeşte despre „labilitatea” lui Petre Ţuţea, de „trecerile radicale de la o opinie la alta ”. Bineînţeles, atât Liiceanu, cât şi Preda, sunt acompaniaţi de Horia Radu Patapievici, care descrie ca fiind foarte plicticoase cărţile lui Ţuţea.
În acest context, credem că este importantă mărturia lui Noica din care aflăm că, în timpul unei anchete la Securitate, ofiţerul care îl maltrata îi spune la un moment dat: „Bă, cu mine nu-ţi merge, eu l-am anchetat şi pe Ţuţea!”. Se pare că acel securist, în nemernicia lui, înţelesese mai mult decât cei mai sus pomeniţi. Intelectualii de la revista “22” nu puteau percepe încreştinarea sistemului pe care o săvârşea Ţuţea. Sau, poate, nu voiau s-o înţeleagă! Şi confirmau în timp temerea magistrului că „ăştia vor să facă din mine un bătrân sclerozat, reacţionar şi vorbăreţ”.
Se spune că Liiceanu îi purta pică pentru că Ţuţea afirmase că în timp ce Nae Ionescu a produs profesori universitari, Noica a produs numai asistenţi. Deşi nu l-a avut la inimă, când a fost vorba de bani, Liiceanu a ştiut să-l exploateze la maxim. De curând, Editura Humanitas a lansat un audiobook cu „vorbele memorabile” ale lui Ţuţea. Editura recunoaşte că a intervenit în transcrierea vorbelor lui Petre Ţuţea, dar că a făcut-o, chipurile, în „spiritul” lui. De parcă spiritul celui care oscilează între Marcello şi Siegfried (numele de alint ale maşinilor lui Liiceanu, un Alfa Romeo şi un BMW) poate recunoaşte spiritul celui care se mişca între Dumnezeu şi neamul său.
Publicăm, în continuare, o punere la punct justificată pe care regretatul jurnalist şi scriitor braşovean Marius Petraşcu i-o făcea lui Liiceanu imediat după apariţia broşurii. Bine-l citise! (Florian PALAS)
ŢUŢEA – UN FILOZOF NEIMPORTANT? LIICEANU – UN NECROFAG DE CLASĂ!
Este, e adevărat, o anumită inflaţie pe piaţa românescă, de carte. Suntem inundaţi de maculatură porno, poliţistă, de romane de dragoste dulceagă şi reeditări ale unor cărţi de success, dar nu de valoare, din trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat. Din când în când apar şi cărţi de valoare. Unele trec neobservate, altele, cum este cazul „Pendulului lui Foucault”, sunt mai greu de digerat de către publicul cititor şi nu stârnesc comentarii nici în presă şi nici în cafenele, unde se desfăşoară, acum, viaţa noastră publică.
Cu opera filosofică a lui Petre Ţuţea s-a întâmplat ceva deosebit. Ea a prins imediat la tânăra generaţie, căreia avea să-i comunice ceva, cu toate că puţini au mai auzit, înainte de decembrie 1989, de numele gânditorului român, claustrat într-o celulă bucureşteană.
După epuizarea mitului Noica, a mitului Eliade, a mitului Cioran, tânăra echipă de intelectuali l-a descoperit totuşi, pe Ţuţea. Şi a găsit în cărţile sale ceea ce lipsea din cele ale înţelepţilor români cunoscuţi, adică un sistem. Lucrul poate deranja pe cineva, iar primul care a sărit împotriva martirului gândirii româneşti a fost, normal, cel care a încercat să-şi facă platformă sugând din seva unui moralist eclectic şi spumos, dar fără de substanţă creatoare. Mă refer la Gabriel Liiceanu şi la Constantin Noica.
Nu am nimic nici cu unul, nici cu celălalt, să-i fie ţărâna uşoară. Rău este că, aşa cum ne-am învăţat, ne trezim din când în când să ne negăm valorile. Iar Ţuţea este o valoare pentru spiritul românesc. Indiferent ce se trezeşte să sporovăiască Liiceanu.
„Eu deschid tratatul de antropologie şi mă plictisesc. Ţuţea nu este un autor”, declară pasagerul de la Păltiniş. După el, Ţuţea este o păcăleală. Şi e păcat. Pentru că, în optica multora, opinia unui Liiceanu poate fii atât de importantă, încât să facă o operă să nu mai fie citită. Iar opera lui Ţuţea există, ea este scrisă, oricât ar declara-o elevul lui Noica orală şi decăzută din dreptul de a intra în sfera filosoficului.
Dacă ar fi avut şansa să trăiască în antichitate, sigur editorul de la Humanitas (numele editurii nu este întâmplător) l-ar fi declarat şi pe Socrate drept un impostor în ale gândirii. Aşa se poartă şi acesta este spiritul celor care nu sunt în stare să dea o operă propie. A terfeli, însă, acum, când este mai necesar ca oricând să ne aplecăm asupra cărţilor de valoare, tocmai numele celui care, după căderea dictaturii a fost în stare să ne ofere o asemenea operă, este, fără nicio îndoială, o faptă necugetată sau o greşeală deliberată cu consecinţe imprevizibile.
Nu pentru cariera postumă a lui Ţuţea, ci pentru cea antumă a lui Liiceanu.
“Un colos intelectual într-un suflet de copil. Un filosof care şi-a rotunjit concepţia în focul temniţelor. A vorbit toată viaţa strălucitor, conştient că se dăruie. Întâlnind la Jilava mai toate vârfurile culturale şi politice româneşti, ca Dimitrie Bejan, Mihai Manoilescu, Bentoiu, Istrate Micescu, Petre Pandrea, ş.a. Ţuţea s-a impus între ei cu autoritate necontestată. Gândirea lui era profund creştină. Formulările lui erau savante.Şi totuşi, în intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blând ca un copil. El nu făcea simplă teorie filosofică, ci îmbrăţişa toată viaţa într-o viziune optimistă şi maiestuoasă.
A suferit cu demnitate ani mulţi de temniţă, iar acum trăieşte ca un fel de nimeni al nimănui, un nimic. Nu numai neamul românesc, ci toată lumea pierde în el un mare gânditor.
Trăiască Petre Ţuţea!”
Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Ed. Christiana, 2006 Bucureşti, p. 199
Petre Ţuţea – evocare făcută de Părintele Constantin Voicescu
“Nea Petrache (aşa îi spuneau foştii deţinuţi politic lui Petre Ţuţea – n.n.) excela. Parcă-l văd: înalt, osos, slăbit, cu nişte ochi mari, ca de copil, mişcându-se, cât se putea, în spaţiul dintre priciuri, sau ghemuit turceşte pe un prici, într-un cerc de ascultători care punea întrebări şi la care Nea Petrache răspundea prin adevărate prelegeri. Se organizau şi conferinţe, mai ales după stingere, când vigilenţa caraliilor era mai scăzută. Universitatea din închisoare. Înainte de prânz-un rând de prelegeri, după masă alt rând. Trebuia să vorbim fiecare din domeniul nostru. Bineînţeles că cel care era exploatat la sânge a fost Nea Petrache. Îl mai şi păcăleam, ca să ne treacă rândul. O întrebare- şi Nea Petrache se pornea… Filosofie, istoria filosofiei, istoria culturii, istoria şi câte altele. Avea o memorie extraordinară. Cita nume şi texte din diferite opere, în traducere sau în limba originară (mai ales germană şi franceză). Ţinea loc de enciclopedii şi dicţionare. Tot ce acumulase în toate domeniile de cultură se topea în creuzetele sale geniale, din care izbucneau, ca nişte fulgere, adevăruri şi sentinţe de o claritate uluitoare. Cele două coordonate ale gândirii sale erau neamul şi credinţa. Tot el spunea că e “confiscat integral de religia ortodoxă”, “Libertatea ţi-o dă numai Biserica, considerându-te fiu al lui Dumnezeu. Fără nemurire şi mântuire, libertatea e de neconceput” şi că “nu poţi fi om de cultură în Europa decât creştin”.
Incitante şi mult gustate de noi erau şi povestirile, amintirile, portretele diferiţilor oameni pe care Nea Petrache îi cunoscuse, oameni politici, scriitori, cântăreţi (Maria Tănase – “fă Mario”).
Nu mai spun de felul în care vorbea, de acel amestec de vervă şi umor, de jocul ochilor mari şi luminoşi de copil, de gestica şi mimica prin care sublinia adevărurile exprimate plastic- şi care astfel puteau fi uşor înţelese. La el cuvântul era mai mult decât colorat, era sculptat. Parcă îl pipăiai.
Prefera anumite expresii şi cuvinte pe care le pronunţa într-un mod inconfundabil. De pildă, cuvântul absolut: Eminescu este Românul absolut, pustnicii sunt nişte personalităţi absolute, aromânul nu este român, este românul absolut ş.a.m.d.”
Părintele Constantin Voicescu– Un duhovnic al cetăţii. Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 95-97
Culese de Vlad-Mihai la 20 de ani de la trecerea la Domnul a Romanului Absolut Petre Tutea
Profesorul Univ Dr Gheorghe Buzatu, un luptator academic pentru aflarea si prezentarea istoriei adevarate a Romaniei, ne ofera prin Editura TIPO – Moldova un cadou deosebit: reeditarea celor doua volume ale lucrarii lui Alexandru D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra ţărilor române, aparuta la Iaşi, in 1880, insotita de prefata neobositului istoric, fondator in 1994 al Centrului de Istorie si Civilizatie Europeana, aflat sub tutela Academiei Romane si in parteneriat stiintific, printre altele, cu renumitele Hoover Institute si Standford University. Sub egida Centrului Profesorului Gheorghe Buzatu, care organizeaza si captivante conferinte si dezbateri publice, au aparut pana acum nenumarate studii remarcabile despre istoria nationala reala a romanilor, iar biblioteca institutiei academice iesene dispune de o arhivă de specialitate totalizând 3 767 volume, provenind din achiziţii şi propriile publicaţii, din donaţii (Dr. Faust Brădescu, Prof. Univ. Dr. D. Ciurea, Prof. Univ. Dr. Alexandru Andronic, Prof. Univ. Dr. Vasile Neamţu) ori din schimburile interne şi externe de cărţi şi reviste, dupa cum se afirma pe site-ul acesteia, CICE – Iasi. In cadrul operei neobositului profesor, de recuperarea a valorilor romanesti autentice, se inscrie si tiparirea la Editura TIPO – Moldova a unei serii de titluri renumite, in Colectia Opera Omnia, coordonata chiar de catre Profesorul Gheorghe Buzatu. Portalul Ziaristi Online a publicat azi, in exclusivitate, prefata Profesorului Buzatu la cea mai recenta aparitie din Colectia Opera Omnia, Razboaiele dintre rusi si turci. Invatamintele pe care le putem trage din aceasta introducere in apriga chestiune ruseasca sunt tulburatoare. Nu in ultimul rand, din punctul meu de vedere, publicarea in premiera a unei veritabile anchete ziaristice geopolitice a unui jurnalist interbelic ramas necunoscut, pana acum, respectiv I. Joldea Rădulescu, demn de omagiat, aduce o lumina fascinanta asupra intelegerii problematicii faliei geostrategice dintre Romania si Rusia la Gurile Dunarii si Marea Neagra, un subiect fierbinte si azi, dezbatut de-a lungul vremii de toti marii publicisti nationalisti romani, de la Mihai Eminescu la Nae Ionescu, dupa cum aminteste si Profesorul Buzatu mai jos, in fragmentul preluat de Roncea.ro:
RĂZBOAIELE DINTRE RUŞI ŞI TURCI
DIN PERSPECTIVA UNEI
REALITĂŢI GEOPOLITICE INCONTESTABILE:
“ROMÂNII SUNT PREA APROAPE DE RUSIA
ŞI PREA DEPARTE DE DUMNEZEU”
de Prof. Univ. Dr. GH. BUZATU
“Mihai Eminescu, A. D. Xenopol, Nicolae Iorga, Nae Ionescu sau Pamfil Şeicaru, titani ai presei noastre politice, nu au neglijat – din unghiuri şi în perioade diferite – rolul şi locul factorului rusesc asupra orientării de ansamblu a României în relaţiile internaţionale. Fără nici o exagerare, dar aserţiunile lor în această privinţă au constituit şi au rămas contribuţii de referinţă ale unui nepreţuit tezaur[3], concretizat în învăţături şi maxime de valoare nepieritoare, la care revenim adeseori, mai puţin pentru a ne delecta, însa, mai cu seamă, pentru a afla sugestii, lumini şi raţiuni în cazuri cât se poate de concrete. Astfel că, o dată cu trecerea timpului, nici nu mai ştii cui – celor nominalizaţi deja sau generaţiei de aur a anilor ’20-’40 (Octavian Goga, Gh. I. Brătianu, I. Petrovici, S. Mehedinţi, C. Rădulescu-Motru, Radu R. Rosetti, P. P. Panaitescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Sabin Manuilă, C. C. Giurescu, Emil Cioran, Petre Ţuţea s.a.) – să-i atribui paternitatea unei butade celebre, pe cât de „brutală” (?!), pe atât de reală, şi anume că, de 300 de ani încoace, practic din 1711, când Petru cel Mare a atins Prutul, blestemul poziţiei noastre geopolitice a rezultat din faptul că, în orice moment al evoluţiei lor, românii s-au aflat prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu! Şi, într-adevăr, mai cu seamă de la 1812 înainte, oricând vecinătatea Rusiei a reprezentat pentru politica generală a Iaşilor şi Bucurestilor, mai apoi a României, o premisă, o condiţie şi o rezultantă, de prea puţine ori un beneficiu şi – vai! – cel mai adesea un dezavantaj, ca să nu spun o obsesie şi un pericol de prim rang, precum în mod cu totul deosebit în decursul existenţei României Mari (1918-1940), căreia i-a pus capăt prin faimoasele note ultimative din 26-27 iunie 1940, după cum şi între 1944 şi 1989, atunci când Kremlinul s-a pretins deopotrivă “prieten” şi tutore ideologic (practic stăpân absolut – până prin ´60) al Bucureştilor. Despre toate acestea ne vorbeşte, pilduitor, un document inedit[4], recent descoperit în arhivele “procesului” intentat în 1946 foştilor membri ai Cabinetului Ion Antonescu[5], mai precis o lungă scrisoare (54 pagini dactilografiate), trimisă la 27 octombrie 1943 pe adresa lui Pamfil Şeicaru de un confrate, practic de un ziarist necunoscut azi, pe nume I. Joldea Rădulescu.
Expeditorul, respectând regulile profesiei, avusese inspiraţia ca, întâlnindu-i în împrejurări diferite pe unii dintre liderii politici ai României Mari (N. Titulescu, N. Iorga, C. Stere, I. G. Duca, Mareşalul C. Prezan), să-i chestioneze, între altele, despre semnificaţia vecinătăţii Rusiei. A obţinut, se înţelege, fără dificultate, în replică, dezvăluiri şi precizări fundamentale, demne oricând de o antologie. Ca să exemplific, voi reţine că, în 1936, neîntrecutul N. Iorga s-a destăinuit jurnalistului I. Joldea Rădulescu: „Paradoxul este acesta: cât timp nu ne atacă, trebuie să opunem Rusiei – dacă putem, bineînţeles – armata altora, armata Europei întregi. Dacă aceasta nu se poate, dacă Europa va fi divizată ca în 1914-1918, noi trebuie să stăm deoparte. Altfel, suntem distruşi… Noi trebuie săne ferim ca de foc să irităm pe ruşi, întâi, fiindcă suntem prea aproape de ei, şi, al doilea, fiindcă ruşii sunt ca elefanţii: nu uită niciodată. Oricum, trebuie precizat, prin declaraţii oficiale şi prin presă, că n-avem nimic cu poporul rusesc, că ceea ce avem este cu regimul bolşevic, care ne ameninţă liniştea şi siguranţa internă”. Cu un alt prilej, după dezastrul graniţelor răsăritene în iunie 1940, Mareşalul C. Prezan, unul dintre coautorii victoriilor răsunătoare din 1917-1919, şi-a exprimat dezacordul faţă de propunerea ca România să fi intrat în război pentru a respinge notele ultimative ale lui Molotov privind Basarabia şi Bucovina de Nord, motivând că „ar fi fost o mare greşeală… Am fi fost zdrobiţi şi ameninţaţi să pierdem, poate, şi mai mult. Cred că ruşii atâta aşteptau: să fie provocaţi ca să ne ocupe”. Însă şansa i-a surâs, cu adevărat, lui I. Joldea Rădulescu în 1927, când, la Bucuresti, l-a primit premierul în funcţie al României, nimeni altul decât I. I. C. Brătianu. Era cu puţin timp înainte de sfârşitul neaşteptat al marelui bărbat de stat, unul dintre fondatorii şi călăuzitorii marcanţi ai României Mari, în cel dintâi deceniu al ei de existenţă. Dacă insist asupra gândurilor mărturisite de I. I. C. Brătianu ziaristului interesat de idei şi convingeri remarcabile, o fac întrucât sunt convins ca România, aflată şi astăzi pe o nouă turnantă a istoriei sale, este în situaţia când nu poate şi nici nu trebuie să-şi îngăduie experimente diplomatice ori să ignore pildele şi îndemnurile antemergătorilor noştri iluştri, fie ei fondatori de ţară, fie creatori şi propovăduitori ai curentului permanent al opiniei publice naţionale. Cu precizarea că, în funcţie de momentul, de conţinutul şi de adresa dezvăluirilor, acestea se constituie într-un veritabil extras de testament politico-diplomatic al ilustrului Ionel I. C. Brătianu (1864-1927), voi reţine pentru cititor câteva din pasajele cele mai semnificative pe tema enunţată din interviul acordat în 1927, de premierul României, ziaristului … de ocazie, care, totuşi, a fost I. Joldea Rădulescu. Menţionez, o dată în plus, că textul este inedit, iar întrebările din paranteze aparţin reporterului de la 1927: „I. I. C. Brătianu – Ştiu că şi alţii fac sforării ca ruşii să ne recunoască graniţa dinspre Răsărit; le-am făcut şi eu. Nu zic că e rău, dar nu e nici bine, fiindcă această recunoaştere obţinută, ne vom culca pe roze şi vom uita de eterna primejdie rusească…” La întrebarea ce era de făcut?, Brătianu a observat: “Nimic altceva decât să ne menţinem mereu pe linia politică a alianţei cu Anglia şi Franţa; orice deviere, cât de mică, de la această alianţă, ne va fi fatală; cum ne-ar simţi că ne îndepărtăm de protectorii noştri pentru a-i înlocui cu alţii, sau că ramânem singuri, ruşii ne vor ataca…” În asemenea situaţie, a intervenit Joldea Rădulescu, se impunea să le răspundem ruşilor?, drept care Ionel Brătianu a replicat ferm: “… Nu; dacă voi fi eu la guvern, nu vom răspunde; dacă vor fi alţii şi aceştia vor comite greşeala să răspundă, îţi spun de pe acum ce se întâmplă: vom fi zdrobiţi şi însăşi fiinţa statului va fi în primejdie de moarte. Ruşii ne vor copleşi cu numărul şi ne vor invada întregul teritoriu. Suprema înţelepciune recomandă să nu ne batem niciodată, în nici o împrejurare şi oricum s-ar prezenta coaliţia. Fiindcă odată terminat războiul, prietenii de arme se vor întoarce acasă, iar noi vom rămâne iarăşi singuri, faţă-n faţă cu haotica, năucitoarea ameninţare. Vecinătatea cu Rusia – iată principiul de la care trebuie să porneasca nu numai politica noastră spre Răsărit, dar toată politica noastră externă. Vecinătatea cu Rusia – nu sentimentele, nu afinităţile rasiale sau culturale, nu interesele economice comandă politica noastră externă. Merg cu acela, oricare ar fi el, care-mi dă mai multă certitudine că mă va apăra contra Rusiei, dar nu cu armele, căci sorţii unui război cu Rusia sunt foarte problematici, chiar când în joc este cea mai puternică armată din Europa, ci prin mijloace pacifiste. Sunt sigur de Rusia, atâta vreme cât sunt mai tare pe terenul diplomatic şi pe acela al alianţelor; din momentul în care s-a dezlănţuit războiul, partida poate fi socotită ca pierdută…” Jurnalistul nu s-a dat bătut, oferind exemplul războiului Crimeii, temă care nu-i era necunoscută premierului de la Bucureşti. “… Crimeea – a dezvoltat Brătianu – a fost un succes pentru aliaţi, fiindcă ruşii erau conduşi atunci de un ţar care nu-nvăţase nimic din strategia lui Alexandru I. Dacă ruşii se retrag în interiorul ţării, sunt imbatabili. Armata rusă nu poate fi înfrântă decât de acela care va şti sau va reuşi s-o atragă în afară de frontierele Rusiei!”[6].
Între cei chestionaţi de I. Joldea Rădulescu, nu putea să lipsească Constantin Stere însuşi, în 1930-1931. Potrivit „Marelui Basarabean”, care a avut un rol proeminent în politica României în 1914-1918, el fusese convins că, la sfârşitul primului război mondial, Rusia ar fi fost zdrobită, fiind eliminată de pe scena europeană pe cel puţin … o sută de ani! Nu fusese aşa, întrucât, de fapt, Rusia ieşise regenerată din conflagraţie, probabil pentru că imperialismul ţarilor a fost preluat şi amplificat de Kremlinul Roşu[7].
“Sfântul Apostol Pavel este cât toată Mediterana”.
”Ni s-a făcut onoarea să suferim şi să murim pentru poporul Român”.
“Istoria românilor dezgolită de crucile de pe scuturile Voievozilor este egală cu zero”.
(Petre ŢUŢEA)
Petre Ţuţea, de la a carui trecere la cele sfinte s-au implinit azi, 3 decembrie, 19 ani, este considerat unul dintre cei mai mari gânditori, filosofi şi înţelepţi ai lumii moderne. Pe drept cuvânt a fost supranumit “SOCRATE al ROMÂNILOR”. Fiu de preot (dintr-un mare şir de preoţi străbuni), s-a remarcat de mic ca fiind un copil precoce, apoi un adolescent genial, un bărbat înţelept, un mare erou şi un creştin desăvârşit. (…) În răstimpul cât a fost liber a suit pe piscurile cele mai înalte ale gândirii, iar în universul concentraţionar a fost un fel de “Zeus” al Olimpului creştin. De frica acestui Titan revărsat din întreaga sa viaţă, comuniştii l-au ţinut sub “obroc” o lungă perioadă de timp.
În ciuda atâtor suferinţe, care au depăşit deseori limitele umane, Petre Ţuţea nu a cedat nimic din filosofia lui creştină, din trăirea lui ortodoxă, din demnitatea lui de Român, cărora le-a rămas fidel toată viaţa. Detenţia lui a scandalizat şi a revoltat întreaga elită culturală românească:
“Paisprezece ani de muncă silnică! Să nu fi fost oare oportun să i se pună întrebarea bătrânului filosof, ce crimă, atât de cruntă a comis, pentru a fi întemniţat ca un criminal, atâta amar de vreme la Piteşti, Jilava, Aiud, Gherla…? Filosoful Petre Ţuţea a fost condamnat la silnicie lungă pentru un crez, crezul unei generaţii, care a dat multe jertfe, pentru a evita neamului nostru o mare tragedie, generaţia lui Moţa şi Marin”. (Filon Verca, Pe meleaguri străine. Ed. Dalami, Caransebeş, 2004, p. 340).
Sfântul Apostol Pavel rezumă toate filosofiile lumii la două: filosofia cea după Dumnezeu-Omul Iisus Hristos şi filosofia cea după om:“Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşălăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos. Căci întru Dânsul locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii trupeşte şi sunteţi deplini întru El, Care este cap a toată începătoria şi stăpânirea”. (Coloseni 2,8-10).
Comentând aceste filosofii ale Apostolului Pavel, Părintele Justin Pârvu ajunge la următoarea concluzie: “Există două filosofii: filosofia ortodoxă a “deofiinţimii” şi filosofia ariană, eretică, occidentală, modernă, a “asemănării fiinţei”. Prima este o filosofie hristică, Dumnezeiesc-omenească, concretă şi practică a unităţii dintre Dumnezeu şi omenire, filosofie bisericească a dragostei soborniceşti şi a optimismului veşnic dat de certitudinea Învierii. A doua este filosofia adamică, omenească, a dezbinării şi a fragmentării, a raţiunii individualismului, a egoismului, a pesimismului ucigaş şi sinucigaş, o filosofie drăcească a urii şi a iadului, – filosofia actualului ecumenism”. (Ieromonahul Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruite lui Hristos. Vol. II, Ed. “Credinţa strămoşească”, p. 147).
Paralel cu condiţiile diabolice oferite în închisoare, s-a rezistat prin cele două căi spiritual-religioase, Teologia (cu preocupări duhovniceşti) şi Filosofia creştină (cu preocupări culturale). (more…)
(În amintirea lui Petre Tutea, primul român care a cunoscut gîndirea lui Carl Schmitt si care stia par coeur opusculul cu acest titlu.)
Putin cunoscuta cărticică publicată de Carl Schmitt cu aproape un secol în urmă, în anul 1922, si aflată anul trecut la a noua editie: Politische Theologie, Vier Kapitel zur Lehre von der Souveränität, Neunte Auflage, Duncker & Humblot, Berlin, 2009 (la care voi face trimiteri folosind-mă de initialele: PT,I, urmate de numărul paginii din această editie), nu este o lucrare propriu-zis politică, întrucît cu toate aparentele contrarii nu apără o teză ideologică, desi a fost aspru atacată tocmai în acest sens, ci utilizînd, ca sub imperiul unei fatalităti, formule verbale reductioniste, face o analiză a unor pozitii pe care noi, din interiorul democratiei, le expediem cu o crasă superficialitate. Ni se pare prea de natura evidentii că dictatura si totalitarismul, pe scurt: proiectiile politice nondemocratice – sînt doar niste realităti din domeniul istoric al grotescului, niste accidente de parcurs, în care omenirea se împiedică uneori pentru a reveni cît mai repede la democratie, la un eventual liberalism de indiferent care nuantă. Cu o atare abordare merităm a retrăi răul din dominatia căruia avem iluzia că ne-am eliberat. Fiindcă, indiferent cît de fundamentată ar fi optiunea noastră pentru democratie, există si în realitatea teoretică a dictaturii mult adevăr, iar decît să închidem în fata lui ochii mintii, este mai util să iesim de sub scutul artificial reprezentat de propaganda care se resemnează cu a ne livra aceleasi caricaturi ale realului, si să scrutăm noi însine adevărul. Abia astfel vom avea posibilitatea să ne întemeiem alegerea în cunostintă de cauză.
Această Teologie Politică, cum bine se vede chiar si numai prin titlu, reprezintă o stranie împerechere de contrarii, întrucît dintru început sînt puse una lîngă alta teologia ca abordare a vesniciei si politica întotdeauna conjuncturală, efemeră! Si într-adevăr, Carl Schmitt, adus de împrejurări vitrege să-si apere opusculul, tîrziu, tocmai în anul 1969, în asa-numita Teologia politică II, a dat cîteva lămuriri privind originile conceptului său central, care urcă înapoi pînă devreme tocmai la un autor ca Augustin, care la rîndul lui comenta pe încă si mai vechiul Marcus Terentius Varro, iar acela, atît de prolific, spirit enciclopedic, mare erudit, sub Cezar si sub August bibliotecar oficial, si ale cărui lucrări cu minime exceptii s-au pierdut, reia o distinctie tripartită mai veche, conform căreia ar fi existat nu una ci trei religii simultane: cea a poetilor, cea oficială, a statului, si aceea a filozofilor. Pornind de la aceasta, diviziunea păgînă a credintii în zei este comentată mai apoi de crestinul exaltat, de ultimă oră: Augustin, care, deosebind împărătia de pămînt de împărătia din cer, vorbeste, de această dată din perspectivă christică, de theologica politica sau civilis, sursă sigură a titlului opusculului din secolul XX, fapt nu doar recunoscut de Carl Schmitt, dar el indică direct si locul de origine din De civitate Dei: XII,1. Autorul german aduce aceste informatii după multe decenii de la prima publicare a eseului său, fiind nevoit să răspundă unor teologi destul de mărunti care îi contestau opera sub cuvînt că în scrierea sa ar fi autorizat teoretic existenta dictaturii, pe cînd, vezi Doamne!, teologia crestină, prin iscusitul artificiu al unui monoteism trinitar, obturează definitiv si categoric o atare întemeiere a totalitarismului în Dumnezeu unicul!
În ceea ce mă priveste, nu-mi propun să expun aici fazele respectivei polemici si nici să descriu diferitele teologii politice pe care s-au străduit să le creeze unii gînditori crestini din secolul trecut. După cum nu-mi propun nici să fac examenul critic al ideilor lui Carl Schmitt, si nici apologia lor. Ceea ce mă interesează acum este să extrag din textul respectiv unele analize abstracte pe care le consider vital lămuritoare pentru ceea ce trăim noi astăzi.
Moartea lui Nae Ionescu, survenita in ziua de 15 martie 1940, cu trei luni inainte sa implineasca 50 de ani, a fost considerata, atunci si mai tarziu, efectul unui asasinat. Unul care nu putea porni decat din cercurile Palatului, mai precis din ordinul sau la sugestia Regelui Carol al II-lea (in foto cu amanta sa, Elena Lupescu). Au circulat trei versiuni.
1. Ca ar fi fost otravit lent, veninul injectandu-i-se in tigarile pe care le fuma. Nae Ionescu nu bea sub nici o forma alcool, insa bea nenumarate cafele si fuma zeci de tigari pe zi. Fostul sau medic, care a trait pana in anii ‘70 ai secolului trecut, era convins ca Nae Ionescu nu murise de moarte naturala.
2. Ca ar fi fost otravit de un chelner de la Capsa. Si trebuie spus ca in anii ‘30, cand oamenii lui Mihail Moruzov se zice ca alesesera un farmacist care sa-l otraveasca pe Codreanu, farmacistul i s-ar fi marturisit lui Nae Ionescu si astfel planul de otravire a lui Codreanu a fost dejucat.
3. Ca ar fi fost otravit de prietena sa, Cella Delavrancea. (Nota mea: exista si pista injectarii sale de catre un medic venit acasa la profesor, altul dacat medicul sau personal – unde am mai vazut asta?!)
Petre Tutea nutrea si el convingerea ca otrava ar fi pus capat vietii lui Nae Ionescu. Inca un element socratic in biografia sa. Iata cum se reflecta vestea mortii lui Nae Ionescu in jurnalul Regelui Carol al II-lea: “Fapt important, azi dimineata a murit Nae Ionescu. Ca om imi pare rau, caci cu toate defectele lui a fost o personalitate interesanta si in zilele cand tinea la mine mi-a fost de mare folos. Insa pe zi ce trecea s-a stricat si defectele caracterului sau au iesit tot mai mult la iveala. Logician strans, dar cu o logica care-l ducea la ilogica, in loc de a fi un spirit constructiv devenise unul disecator, destructiv, avea in toata firea lui ceva machiavelic. Devenise foarte interesat, iar in ultimii ani de cand se legase de Garda de Fier, cu gandul tacut de a fi singurul ei conducator, devenise din ce in ce mai rau si mai dusmanos. Moartea lui aduce azi un mare serviciu tarii, caci era una din marile piedici la ralierea legionarilor. Moartea lui a fost subita, caci inima nu l-a mai tinut, suferea de multa vreme, avand leziuni de cord, incat pentru acei care erau la curent cu starea lui n-a fost nici o surpriza”.
“Ralierea” de care pomeneste regele in jurnal ar fi fost una in jurul sau a legionarilor internati in lagarele infiintate pentru ei in 1938. Trecuse si Nae Ionescu, dar si Mircea Eliade, prin cel de la Miercurea Ciuc. In 1930, anul in care urcase pe tron, Carol al II-lea ii oferise lui Nae Ionescu postul de director al Sigurantei Statului, prilej cu care acesta ar fi exclamat de fata cu cativa apropiati: “Siguranta!… Ca si cum ar exista ceva sigur pe lumea asta!”. Oferta regelui arata insa increderea sa in Nae Ionescu, care, naivitate proprie intelectualului – Argetoianu il numea “eternul iluzionist” -, isi inchipuia ca regele nu se va dispensa niciodata de el.
January 15th, 2013 
VR 
Posted in 
Tags: 
