Uniunea Europeană studiază modalităţile de integrare a Republicii Moldova şi Ucrainei în organismul european, alături de România şi celalalte 27 de state membre, după cum s-a demonstrat la Summitul de la Vilnius. În Republica Moldova, care conţine o parte din Basarabia cât şi Transnistria, care şi-a autodeclarat independenţa provocând războiului de la Nistru din 1992, enorma majoritate a locuitorilor sunt români basarabeni. Dar şi în Ucraina trăiesc numeroşi români, în regiunea Bugeac, fosta Basarabie istorică, acum considerată sudul Basarabiei, în Transcarpatia, dincolo de Tisa, cât şi în nordul Bucovinei, unde capitala regiunii administrative este Cernauţiul.
Fotografa Cristina Nichituş Roncea a întreprins în ultimii ani numeroase vizite de documentare peste Tisa, Prut şi Nistru, pentru Basarabia-Bucovina.Info, un “Proiect interactiv de recuperare vizuală a spaţiului istoric românesc” cofinanţat de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni de pe lângă Guvernul României, acum înglobat în MAE. În cadrul proiectului susţinut de academicianul Dinu C. Giurescu, premiat de Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România şi sprijinit de numeroşi parteneri profesionali, au fost fotografiate obiective istorice româneşti, monumente, sate tradiţionale, biserici şi mânăstiri, cetăţile de la Nistru, cimitire ale eroilor români cât şi urmele lăsate de ocupaţia sovietică, tradiţii şi obiceiuri vechi dar şi viaţa de zi cu zi a românilor din cele două foste state ale URSS. Zeci de mii de kilometri străbătuţi au adunat serii de fotografii ce urmează să fie publicate într-un album despre frumuseţile Basarabiei române şi nordului Bucovinei în care va fi şi povestită în detaliu incursiunea fotojurnalistica şi provocările ei, de la Cernăuţi, Chişinău, Tighina, Tiraspol dar şi de la Bucureşti. Dintre miile de cadre realizate va prezentăm o selecţie de 48 de fotografii. – Marius Smădu / Mediafax Foto
Vedeti fotografiile si povestile lor laMediafax Zoom
12 din cele 40 de monahii de la Manastirea ortodoxa Sfanta Tecla – unde se afla si mormantul sfintei – din stravechiul orasel Maaloula, unde se vorbeste inca aramaica, au fost rapite ieri de “rebelii” teroristi islamici. Asezamantul, unde am ajuns si eu acum cativa ani (foto), adaposteste si circa 100 de copii orfelini, aflat in grija maicutelor. Nu se stie nimic despre soarta acestora. Sanctitatea Sa Ioan al X-lea, Patriarhul Antiohiei si al intregului Orient, a cerut ieri lumii ortodoxe si organizatiilor internationale sa apere, macar cu vocea lor, crestinii din Siria.
Uasecerista de ieri, plurivalenta de azi Galina Mungiu, inainte de a naste pui vii raspanditi “chiar acum”, cu “milioanele”, pe maidanele ex-sovietice, si pe cand ne invata din fundul curtii de la GheDeSe ca “limba moldoveneasca” este legitima, a sustinut sus dar mai ales tare si ca Transnistria trebuie sa ne iasa din cap. Acum o repeta, din calitate de “analista” ieuropeana, ca backstageista kinky S&M pentru administratorul de la Cotroceni, trezit brusc la unioneala in al zecelea ceas si an de mandat. “Frontiera pe Nistru. Acum“, cotcodoceste sotul Andreei Pippidi*. Si, evident, toata Ieuropa, de la Moldova la Islanda, se va da peste cap ca sa-i indeplineasca ordinul. “Amus”.
Cu ce drept gavareste hanalista noastra multilateral dezvoltata ca trebuie sa abandonam romanii transnistreni – majoritari in provincia separatista – in labele post-sovieticilor? Pai nu este clar? Cu acelasi drept cu care sustine exact acelasi lucru Aleksandr Dughin, celebrul sociolog si politolog rus. Diferenta dintre ei, pe langa faptul ca barba Mungioagei e mai lunga, este ca Dughin este rus. Dughin e cinstit. O cere pe fata, ca rus. Galina ot Balti o cere ca… ieuropeana. Mai, mai, mai… Nu vrea nimeni niste frigarui… grase?
Spre deosebire de barbosii din imaginea de mai sus, unul pravoslavnic altul pidoslavnic, presedintele Republicii Moldova, blajinul Nicolae Timofti, si finul analist Vlad Cubreacov, au cu totul alte pareri, nationale si nevirusate, despre Transnistria si Unire.
Ramand in zona crepusculara, din relatia incestuoasa de menajerie dintre Plesu, Liiceanu si Brucan, in cuibarul de la GDS s-a nascut si un Armand Gosulica, botezat (vorba vine) haaat, tocmai in apele Moscovei. Acum e si el ieuropean. Basca “expert” MAE (deh, a fost si pajul lui Baconsky). Si, in calitatea-i de hanalist ieuropean, de la Teodor la Troaca, sparcaie si el ce poate, pe net. Ochiul atent al lui Traian Mitrica il pune pe puiul bezgaocitor adoptat de Galina Blanca-Nera-Rossa la rotisorul dezinformatorilor de profesie.
PS: Administratorul Palatului Cotroceni, in timpul liber presedinte de stat, nu a dat nici o explicatie pentru aruncarea la cosul Presedintiei a Stemei Romaniei, desi pe site-ul ce in aparenta apartine Presedintelui Romaniei ni se explica doct ca “Pentru toate popoarele, stema ţării – semnul heraldic suprem – are o importanţă deosebită. Imaginile care o compun evocă istoria ţării, prin intermediul ei tradiţia rămâne veşnic vie, iar semnificaţia ei trezeşte sentimentul naţional.
Cautand o explicatie despre magia lui Iosefini Basescu de la Circul Mare din Cotroceni am gasit-o pe urmatoare, a mai credibila de pe net:
Basescu a inghitit Stema Romaniei. Ungurii protesteaza: “Vrem stema Romaniei pe steagul secuiesc ca sa avem ce gaura sa-i facem!”, se scandeaza pe intreg Tinutul Secoiesc, cu gulasul in gat. Zeci de milioane de maghiari in frunte cu instelatul Romaniei Laszlo Tokes au iesit pe strazile Budapestei, cerandu-i lui Basescu sa inceteze oprimarea ungurilor dupa modelul exterminarii acvilei de pe stema supusa holocaustului prezidential. Sau asta cu “milioanele de protestatari” e la Kiev? In tot cazul, Iulia Timosenko i-a adresat, din inchisoare, un mesaj de unire domnului administrator de la Palatul Cotroceni: “Soiuz! Soiuz!”, s-a auzit glasul silfidic din fundurile temnitele kievene pus pe speakerul Iphoneului si la boxele din Maidan. In replica, Elena Udrea si-a dat foc la rochia Dolce Babana de 4512 ieuro in studiourile OTV2. “Un fleac”, ar fi zis ea, motivand ca oricum era deja ciuruita, adica patata, cica de la lapticul “mancat” de micuta Anais. “Cine e stoarfa asta” – ar fi zis ea la pauza – “sa i-o uzeze ea lui Base?” Siderat ca Basescu a gaurit stema presedintiei inainte de a o face el, aprodul Ponta, ramas ca Voican pe vremuri, perplex, intre metafizica si clitoris, i-a propus degustatorului de coniac “Unirea” sa puna, totusi, frunza Elenei ca simbol al Romaniei. Ca altceva, se pare, nu le-a mai ramas, dupa: decat sa o taie la caini.
De 1 Decembrie, Ziua Marii Uniri, Basarabia-Bucovina.Info incepe prezentarea sistematica a luptatorilor pentru Unire, unii dintre ei deveniti martiri pentru neam si credinta, patrioti pe viata si pe moarte, multi ramasi necunoscuti generatiilor de azi. Astazi, publicam doua marturisiri de suflet despre Vasile Plavan, jurnalist timp de 13 ani la “Glasul Bucovinei” din Cernauti si militant fervent pentru Unirea Bucovinei cu Tara, evocari facute de distinsa Doamna Aspazia Otel Petrescu, fosta detinut politic si calauza spirituala a multor generatii de romani, pana acum si inca mult inainte, si de Doamna Georgeta Plăvan Ştefănescu, fiica ziaristului bucovinean. Cele doua prezentari au fost scoase la lumina de sensibila scriitoare Mariana Gurza, autoarea lucrarii “Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei”, Eurostampa siEditura Fundaţiei pentru Cultură și învățământ “Ioan Slavici”, Timișoara, 2013, carte pe care o preluam integral mai jos pentru cititorii portalului Basarabia-Bucovina.Info, multumindu-i autoarei si felicitand-o pentru munca ei deosebita dusa pentru istoria adevarata a neamului.
O scrisoare de la Doamna Aspazia Otel Petrescu:
Stimată doamnă Mariana Gurza,
Acum, când m-am hotărât să vă scriu este sfârșit de toamnă și în grădinița mea „doamna melopeelor” își desfășoară nostalgica sa romanță. Își așterne covorul galben-auriu de frunze moarte printre florile înfiorate de suflul rece al acestei dimineți sticloase, cu un cer încă senin, dar cu geană de nori plumburii spre asfințit. Copacii aproape goliți de frunze se leagănă trist în vântul sprințar; par stindarde zdrențuite ce se pleacă în calea soarelui, care se mai îndură să salute cu sulițe lungi de lumină trandafirii și daliile ce se străduiesc cu elan să mai dea „farmec regretelor”.
Părea o zi obișnuită, nu lipsită de farmec, dar o tristețe surdă punea stăpânire pe sufletul meu; îmi lipsea ceva. Un dor nesfârșit îmi încleștă inima, ziua aceasta semăna cu ceva ce pierdusem definitiv și iremediabil și totuși ceva ce era dorit cu intensitate.
Îmi era dor de o zi de toamnă din grădina publică a orașului Cernăuți, orașul drag al copilăriei și adolescenței mele, oraș ce nu l-am putut uita în pofida anilor ce s-au scurs cu nemiluita din acel moment fatidic (anul 1944) când l-am părăsit cu jale de prohod în suflet, pentru totdeauna. Deși atunci era un început sfios de primăvară, toamna este anotimpul care îmi aduce an de an nostalgia după acest colț de țară, rai pierdut fără voie, pierdere niciodată acceptată. Probabil melancolia acestui anotimp induce în sufletul pribeagului chemarea gliei strămoșești.
Acesta este motivul pentru care m-am hotărât să vă scriu această scrisoare deschisă. Căutam un leac de dor și l-am aflat în cartea dvs., în restituirea pe care i-ați făcut-o publicistului și scriitorului Vasile Plăvan, această bijuterie de restituire a unei întregi epoci, înecată atât de drept în uitare.
Desigur, am citit această carte a Dvs. „Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei” cu toată atenția și cu toată considerația atunci când mi-a fost oferită de doamna Emilia Țuțuianu. O restituire perfectă, realizată după toate regulile genului și care demonstrează pe deplin că este vorba de un scriitor „Aufklärer” (luminator) care a reușit să nu fie doar un gazetar exemplu de virtute și talent, nu numai un român adevărat de o mare noblețe, ci și creatorul unei opere complexe, care cuprinde complet și cu mult har o întreagă epocă.
Istoricul Victor Dogaru a oferit cercetatorilor fenomenului legionar si publicului interesat un articol deosebit pe care l-a gasit intr-un dosar al Arhivelor Nationale, cu mentiunea “Cenzurat din presa – Evenimentul Zilei; 28.XI.1940”, si pe care il reproduc integral mai jos, ca un Document pentru Istorie. Articolul cenzurat, care ar fi trebuit sa apara pe 29 Noiembrie 1940, relateaza cu lux de amanunte deshumarea lui Corneliu Zelea Codreanu si a celor 13 legionari ucisi bestial, din ordinul lui Carol al-II-lea si al amantei sale, Elena Lupescu, cu doi ani in urma, in noaptea Sfantului Andrei, si apoi ingropati sub var si ciment in curtea Inchisorii Jilava. Dupa cum se stie, sceleratul dictator Carol al II-ea si fiul sau, printul Mihai, au fost primiti de descreieratul de Hitler, insotit de Ribbentrop, la Obersalzberg, in noiembrie 1938, cu doar cateva zile inainte de acest eveniment funest.
„ …În zorii zilei de 29 Noiembrie 1938 am pornit spre Râmnicul Sărat. Am ajuns la închisoare, am fost băgaţi toţi jandarmii într-o celulă unde maiorii Dinulescu şi Macoveanu ne-au dat instrucţiunile asupra modului cum avea să-i executăm pe legionari. Punând în genunchi pe şoferul maşinii, i-a aruncat un ştreang dupa gât pe la spate, arătând cât de uşor se poate executa astfel. Totul a fost gata în câteva minute. Jandarmii au ieşit apoi unul câte unul afară şi fiecăruia i s-a dat în seamă un legionar. Mie mi-a dat unul mai voinic, mai înalt. Am aflat mai târziu că acela era Căpitanul, Corneliu Codreanu. “
Gasiti relatarea integrala Aici, impreuna cu evocarea momentului mortii Capitanului de catre Mircea Eliade.
La articolul inedit din Evenimentul Zilei interbelic, scos la lumina dupa 73 de ani, la 75 de ani de la oribilul asasinat, cercetatorul Victor Dogaru a adaugat mai multe poze de arhiva de la momentul deshumarii, la o calitate la care nu au mai fost publicate pana acum. La randul meu, in baza articolul, public o alta serie de fotografii, observate tot de ochiul atent al lui Victor Dogaru, cu manifestarile national-crestine din Capitala de la reinhumarea Capitanului Miscarii Legionare si a camarazilor sai, din 30 noiembrie 1940, in care pot fi gasite mari personalitati ale Romaniei, ale lumii ortodoxe si culturii universale, ca Mircea Vulcanescu, Nichifor Crainic si Radu Gyr.
Dumnezeu sa-i ierte!, pe el si pe cei ucisi miseleste in noaptea Sfantului Andrei!
————————————————————————————————————————-
CENZURAT DIN PRESĂ
28.11.1940
Evenimentul Zilei
DE SUB LESPEDEA DE PIATRĂ AU FOST SCOASE TRUPURILE MARTIRILOR LEGIONARI
Înfiorătoare groapă!….Groapa comună în care patrusprezece trupuri de martiri au încheiat pământeasca lor existenţă.
Patrusprezece nume, patrusprezece vieţi cu o singură ţintă, cu un singur ideal, cu o singură semnificaţie: SALVAREA ŢĂRII.
Mai înfiorătoare încă truda şi lucrul pentru a reda legiunii şi ţării trupurile martirilor lor.
Toata noaptea au lucrat echipele legionare pentru ridicarea grelei lespezi de beton ce acoperea marele mormânt.
Reflectoare puternice au înlesnit munca neobosită a legionarilor. Ici, în stânga gropii, cum cobori dâmbul, străjueşte crucea de curând pusă. Pe ea patrusprezece nume scumpe: Corneliu Zelea Codreanu, Ion Caratănase şi Doru Belimace…
De jur împrejurul ei licăresc nenumărate lumânări. Veghea lor împrăştie creştineasca rugă pentru cei morţi, înmormântaţi fără mărturia sfântă de ceară, şi lăsaţi acolo în hrăpăreţul pământ fără nici o rugă, fără să fi îngenunchiat cineva, fără ca vre-o lacrimă să fi putut ajunge să mângâie ţărâna sfântă.
Plânsetele de departe ale familiilor şi tuturor legionarilor, n’au putut jelui marginea mormântului.
Doi ani trebuiau să treacă pentruca împlinirea creştinească să aducă ruga la căpătâiul Lor.
Apar primele semne
Mormântul are o lungime de 11 metri şi o lăţime de 3 metri şi jumătate. Adâncimea lui nu e mai mare de trei metri.
Încă de dimineaţă familiile Nicadorilor şi Devemririlor au sosit. D-na Codreanu, soţia Căpitanului, a venit deasemenea, fiind însoţită de d-l Ion Zelea Codreanu, tatăl Căpitanului.
Mai sunt de faţă camaradul Ilie Gârneaţă, comandantul „Bunei Vestiri”, comandanţi Legionari şi numeroşi legionari.
Medicii legişti ai „Institutului medico-legale” jude-instructori, etc
Săpatul merge foarte încet, deoarece prima pătură de pământ fiind înlăturată, se aşteaptă din moment în moment să se dea de trupurile martirilor.
Se lucrează cu râvnă şi înfrigurare. Nimeni nu vorbeşte. E o linişte de biserică. Se pare că într’o catedrală a cărei boltă o formează cerul şi a cărei icoane le-au adus figurile încercate şi aureolate ale legionarilor, se face ruga cea mare, unica.
Din când în când, câte o voce abia îndrăsneşte să silabisească.
Vezi, camarade, încet…..lăsaţi casmalele şi luaţi baionetele.
Au apărut primele semne că nu va mai trece mult şi vor fi găsite corpurile legionarilor.
Iată, a şi apărut unul. O haină sau o mantie, nu se ştie deocamdată…Se curăţă pământul, acum, cu măinile; a ridicat… se poate distinge bine:…e o haină.
Cine-o fi?…Cine-o fi?…E întrebarea care circulă.
D-na Codreanu şi familiile Nicadorilor şi Decemvirilor, stau la capătul dinspre miază-zi al gropii. Se pare că aici se găseşte Căpitanul.
– E Căpitanul?
Nu se poate şti încă. Înfrigurarea a cuprins pe toţi. E o înmărmurire întreagă. Până şi copacii au început să-şi mai mişte braţele pe cari frunzele rare şi vestejite apar ca nişte răni sângerii…
Iată acum, s’a ridicat tot pământul de pe primul cadavru. Au apărut picioarele, îmbrăcate în postavul vărgat de închisoare…Mâinile date în lături au înjghebat o cruce.
Să se mai fi păstrat oare?… Să mai fi rămas vreun rest altul decât vestmintele?…Încă nu se poate şti nimic precis.
Şi lucrul continuă.
În celălalt capăt al gropii, cel de miază noapte se lucrează cu aceiaşi râvnă. Aici, pământul apare, deodată, negru, mai negru, decât în celălalt capăt
„Aici trebue să fie capitanul” , e de părere cineva.
Dealungul gropii au apărut forme omeneşti.
Aruncaţi cu faţa în jos, devalma.
Iată, distincte, capul, trunchiul, mâinile şi picioarele.
Aruncate deavalma, trurpurile dovedesc ferocitatea, lipsa de omenie şi înstrăinarea faţă de tot ce-i credinţă creştinească, ale călăilor.
Toţi au fost aruncaţi cu faţa în jos. Nici unuia nu i s’a îngăduit să-şi îndrepte faţa spre Dumnezeul în numele căruia căzuseră şi spre cerul ce le acoperea sfânta lor ţară, pentru care suferiseră martiriul.
Puşi unul peste altul în groapa comună…Era înfrăţirea în acelaş gând, în aceleaşi aspiraţii. Fără să-şi dea seama, călăii au simbolizat acolo legătura ce făcea din toţi martirii, unul!.
Pe planşeu, s’au desfăcut patrus-prezece hârtii, pe care vor urma să fie puse resturile….Dar, pânp la urmă, n’a mai fost nevoie de ele, deoarece trupurile au putut fi scoase în întregime.
S’au adus patrusprezece lumânări, mari de ceară. Au fost aprinse de-a lungul gropii
Trupul lui Trandafir
La capătul de miază-noapte al gropi, un comandant legionar a putut desface haina de pe un cadavru. E o haină bleumarin…Sub ea, un pull-over bleumarin.
Cine ştie ale cui erau: un pull-over şi o haină bleumarine?
Toată lumea e atentă. Nimeni nu poate preciza…
…..şi pantaloni golf?….
E Trandafir, Trandafir. Copilul meu!…se aude din celălalt capăt al gropii.
Şi tatăl martirului, vine îndată la capătul fiului său.
Un hohot de plâns îi îneacă glasul. Alte hohote îi întovărăşesc durerea. Toată lumea era o lacrimă, un suspin…
Cum de mai pot plânge aceşti oameni?…De unde mai au puterea?
Valiza Căpitanului
Iată, acum, s’a dat de o valiză…O valiză? Ce căuta?…
Au aruncat-o în groapa comună. Au aruncat şi bagajele ce şi le luaseră în buna credinţă că se făcea cu ei doar o transferare dela o închisoare la alta.
Le lăsaseră convingerea că nu vor avea nimic de suferit pe drum. Drumul Tăncăbeştilor. Drumul din urmă. Aruncaseră călăii şi lucrurile.
Valiza a fost scoasă şi deschisă. Înăuntru rufărie…Batiste, o cămaşă de noapte lucrată cu arnici verde şi albastru…o pereche de papuci…ciorapi…o cutie de biscuiţi…Un cearceaf, o cană, o perie de dinţi şi pastă…
Sunt ale lui Corneliu, recunoaşte îndată d-na Codreanu, valiza soţului său.
Vinul tonic pentru trupul ce ducea de atâta vreme duritatea regimului negru…
Şi o biblie.
S’a aprins de jur împrejur tămâia…Fumul urcă spre cer, cu sufletul celor pe care-i străjuieşte.
Primii martiri scoşi: Ion Caratănase şi Fane Georgescu
E ora 11,30. S’au adus cearceafuri mari pe cari vor fi scoşi martiri. Cearceafuri mari, albe ca sufletele celor răpuşi.
Primul martir e aşezat pe cearceaf. Scos din groapă, e aşezat pe lespedea mare…
Ca pe un gigantic scut, precum eroii antici erau aduşi în cetate de pe câmpul de luptă, şed acum trupurile martirilor.
În jurul legionarilor, au venit familiile…
Cine-i?….Cărei familii i se redă trupul fiului?…
Haina este desfăcută. E o haină scurtă, din postav ţărănesc. Dedesubt e haină vărgată, de închisoare.
Urmează apoi, un pull-over vărgat, maron.
Cine-i recunoaşte?
E Ionel…Ionel Caratănase, se aude glasul mamei…
E desfăcută şi cămaşa….Dungată…Urmează un flanel de piele…
Totuşi nu-i sigur că este Caratănase…
Se caută prin buznare.
În buzunarul interior al hainei s’a găsit o perie de dinţi „Niveia” pe care-i gravat litera „H.” Se mai găseşte un creion…Apoi o gumă de şters, un briceag, un ţigaret…
– „E el!….Şi un ţipăt sfâşietor străbate liniştea….
Mama şi-a recunoscut fiul. Familia lui Ion Caratănase deplânge moartea lui.
Nu-i inimă care să mai poată rezista. Sfâşietor momentul în care părinţii plâng la capătul fiului regăsit după atâţia ani de zile.
E Decemvirul Caratănase Ion.
Fiecare din cei de faţă au în amintire imaginea celui de pe lespede. Fiecăruia i se umezesc pleoapele.
E sigur Caratănase. Într’un buzunar s’au găsit o batistă cu monograma sa…
Al doilea martir scos, e Fance Georgescu. Pus alături de Caratănase, martirul e recunoscut după îmbrăcăminte. Căci, pe lângă straele închisorii şi-a mai îmbrăcat un dolman îmblănit. Cămaşa îi este recunoscută. La fel un flanel lucrat de mână.
Şi lucrul continuă.
În groapă, după o haină şi un cojocel, e recunoscut Ştefan Curcă..Ba încă, faţa i-a rămas nealterată.
Iată, acum, depe dâmb, coboară două femei bătrâne. Vârsta şu durerea le-au miscşorat paşii şi redus mişcările…Abia mai pot merge, abia mai pot glăsui, Plânsul lor este ca o sfâşiere…E sfârşit….Cum de au mai avut putere să vină până aici? Ce forţă le-a împins paşii până la groapa din curtea Jilavei?
Durerea e generală…
Pretutindeni, se aude un plâns, din fiecare colţ au lăcrimat ochii.
Se instalează gărzi de veghe…
Ionel Trandafir
Iată, la capătul din miază-noapte e recunoscut Ionel Trandafir. Se găseşte şi un prosop îmbibat în sânge…Au fost ştrangulaţi sau împuşcaţi…De unde e sângele?….
Este adus şi el pe lespede. Tatăl Lui Trandafir e alături de fiu…Părul cărunt par’că a devenit şi mai alb. Faţa i-e palidă.
Dar unde mai poţi privi? Cu cine să plângi?…Cu toţii….
Iancu Caranica.
Dintre cadavre este scos un pachet învelit în hârie albastră. Înlăuntru se găsesc rufe cu iniţialele lui Caranica. Cadavrul lui este scos şi identificarea e făcută de mama martirului.
Căpitanul
În partea dinspre miază-zi s’a aflat trupul Căpitanului. Alături un geamantan de piele nealterat. Înlăuntru se găsesc rufărie şi o icoană de argint…şi o biblie.
Soţia Căpitanului recunoaşte lucrurile.
Cel de-al cincelea martir scos şi cel de-al şaselea n’au putut fi recunoscuţi.
Asupra celui de al cincilea se găseşte o tabachere de lemn cu ţigări şi un mărţişor.
Se găsesc urme de sânge.
În buzunarul celui de al şaselea s’a găsit o bucată de hârtie pe care e scrisă o rugăciune.
Al şaptelea e scos Căpitanul. A fost recunoscut în primul rând după bocanci.
E scos şi aşezat pe lespede.
La gât se află trei cruciuliţe şi un medalion.
În deget, inelul.
Sdrobită de durere, d-na Codreanu, plânge în sfâşierea generală.
Peste Căpitan se aşează un giulgiu.
Iată acum, tatăl Căpitanului. Vine la căpătâiul fiului său. Îngenunche şi rosteşte o rugăciune…
E un moment îndurerat…
Nu se aud decât silabele încete ale rugii tatălui pentru odihna fiului.
Mănăstirea Prislop a devenit, ieri, cel mai important loc de pelerinaj pentru creştinii din România. Peste 15.000 de persoane au trecut pragul lăcaşului de cult din Ţara Haţegului, pentru a se ruga la mormântul unuia dintre cei mai mari duhovnici români ai secolului XX, părintele Arsenie Boca, scrie ServusPress, de unde preiau si fotografia de mai jos. Romania Uneste-te! ne ofera o impresionanta marturie a Doamnei Aspazia Otel Petrescu:
“Toată viaţa mea am să fiu profund recunoscătoare Maicii Teodosia (n.r. – cu numele de Zorica Laţcu până la intrarea în monahism) că m-a dus la Părintele Arsenie Boca, acest mare stâlp al credinţei ortodoxe române. Pentru că, în aceeaşi măsură în care era un strălucit creştin, Părintele Arsenie Boca era şi un foarte bun român. Ce să vă spun? În perioada în care l-am cunoscut era în plină glorie. Se putea numi, pe drept cuvânt, duhovnicul întregului Ardeal şi, prin extrapolare, al întregii Românii. Acolo la Sâmbăta l-am întâlnit şi pe Părintele Stăniloae, care avea să devină apoi unul dintre cei mai mari dogmaticieni ai timpului, şi pe Părintele Mladin. Ei mergeau la Sâmbăta cu regularitate. Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui Arsenie Boca pe tine simţeai, ştiai, nu ştiu de unde ştiai, nu ştiu cum simţeai, dar erai sigur că te priveşte lumina. Avea atâta lumină şi căldură în ochi, şi avea o asemenea privire încât aveai impresia că întregul cer, o infinitate albastră mă priveşte. Infinitul mă privea cu doi ochi albaştri de om. Asta era impresia pe care a dat-o celor mai mulţi Părintele Arsenie Boca: că te priveşte lumina. Tot sufletul plin de înţelepciune, plin de credinţă, plin de dragostea pentru om, toate astea erau în “flash”-ul privirii lui.E foarte greu să exprim lucruri care, de fapt, sunt de neexprimat. Sunt lucruri pe care numai le vezi, le simţi, ştii că sunt aşa, neavând nicio explicaţie logică pentru ele. E o trăire. Prezenţa Părintelui Arsenie Boca pentru cei care-l aveau alături era trăire. Te lua în iubire, te lua în lumină, erai în aura sufletului lui, care era lumină şi iubire. Să nu credeţi că era ceva foarte dulceag. Era foarte aspru. Dar asprimea lui era dulce. Te şi certa, cum a fost un moment în scurta mea trăire acolo la Sâmbăta. A fost un moment când mi-a dat un canon, când m-a pedepsit, când m-a certat, dar eram nespus de fericită. Cine a trecut prin ceva similar poate să înţeleagă cum este să fii fericit când te ceartă un om sfânt.”
Fragment dintr-un interviu acordat de doamna Aspazia Oţel Petrescu revistei VEGHEA
Era de ziua Parintelui, cand am ajuns, din noi, acasa, la Petru Voda, la picioarele Sfintiei Sale. 10 Februarie 2013. 94 de ani. Ultima aniversare pe pamant. Am mai scris despre acest moment, cand Parintele imi parea tare trist (Vedeti AICI materialul, insotit de mai multe filmari). Intre micile noastre daruri binecuvantate de Sfintia Sa i-am adus si Calendarul despre frumosii romani ortodocsi din Sapanta si icoanele artistei populare Ioana Lutai, doamna preoteasa a Bisericii din Cimitirul Vesel, cu hramul Nasterii Maicii Domnului. Acesta i-a adus bucurie Parintelui. Marturisesc, o bucurie mult mai mare decat cea la care ma asteptam. L-a luat si l-a rasfoit pe indelete, pagina cu pagina, admirand fotografiile si icoanele si comentand la fiecare dintre ele. Despre frumusetea portului si a purtarii maramuresenilor la biserica, acolo unde sunt ei, in lupta directa cu vrajmasii credintei neamului romanesc, despre copii, mame, biserica si neam… Cu voce tare, Parintele a citit epitaful lui Stan Ioan Patras, creatorul Cimitirului Vesel, inscriptionat chiar de el pe propria sa cruce si preluat pe coperta Calendarului:
” Cate zile am trait.
Rau la nime n-am dorit,
Dar bine cat am putut.
Orisicine mi-a cerut. ”
Am ramas, tacuti, foarte emotionati. Parintele era descris, exact, in aceste cuvinte simple. Erau ore tarzii, din noapte. Pelerinii plecasere, rand pe rand, cu mic cu mare, maicutele se pregateau de utrenie. Noi doi la picioarele Parintelui. Parintele, care, in cele 20 de ore de cand se trezise si slujise si primise inalti oaspeti, prelati sau pustnici coborati din munti, preoti si credinciosi din intreaga tara, nu apucase inca sa manance, de ziua lui. In linistea serii si pacea dumnezeiasca ce ne inconjura ca intr-o lume de basm, de pe tot cuprinsul coltului de rai manastiresc, glasul Parintelui citind epitaful ne-a tulburat profund. Incercam sa redam tuturor, pe cat putem, din acea emotie, prezentand paginile calendarului si cateva fotografii de la acel moment tainic, fotografii aflate si in Albumul Parintele Justin Marturisitorul, de Cristina Nichitus Roncea.
Sute de persoane, credincioşi şi preoţi ortodocşi s-au adunat joi în faţa Mănăstirii din Bixad, Satu Mare, pentru a se opune retrocedării unei părţi din lăcaşul de cult, greco-catolicilor. Executorul judecătoresc care trebuie să pună în aplicare sentinţa, a fost însoţit de jandarmi şi poliţişti. Localnicii au blocat drumul de acces spre mănăstire cu camioane, acestea fiind înlăturate imediat după apariţia unui echipaj de poliţişti din Negreşti-Oasi.
Voi reveni cu date despre retrocedarile abuzive in care sunt implicati vectori anti-Romania ca Monica Macovei si agenti de mana a doua ca unguroaica lui Mircea Toma, Andrea Varga, si de unde nu lipseste Guvernul Ponta
Cititi cum vor ungurii sa fure Liceul Eminescu din Oradea:
December 4th, 2013 
VR 
Posted in 
Tags: 
