May 31st, 2013 
VR 
“Am fost refuzat cu tot dinadinsul sa se ridice Biserica la Aiud… Tortionarii vor sa ridice ei monumentele celor torturati!… Dar Dumnezeu este mare si vor ajunge si ei in fata martirilor si a mucenicilor si acolo vor vedea dreptatea lor…” – Parintele Justin, “voievodul Adevărului, răstignit pe crucea neamului şi strâns îmbrăţişat de Hristos Cel Înviat“, la Aiud
Ieri, Joi, 30 Mai a.c., starea de sănătate a Părintelui Justin Pârvu a rămas neschimbată, adică destul de fragilă, pe fondul unei mari slăbiciuni trupeşti. În chilia sa de la Mănăstirea Petru Vodă părintele a petrecut neîncetat în rugăciune, ascultînd slujbele şi odihnindu-se. Spre seară a avut cîteva momente de insuficienţă respiratorie, pe fondul umezelii din atmosferă, dar au putut fi depăşite cu bine spre miezul nopţii, după dezumidificarea aerului din chilie.
Astăzi, Joi, 31 Mai a.c., după terminarea Sfintei Liturghii, părintele stareţ s-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi s-a odihnit cîteva ceasuri. Pulsul i-a fost stabil şi respiraţia bună.
La orele 17 Înalt Prea Sfinţitul părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei, a venit şi a săvîrşit Taina Sfîntului Maslu în faţa chiliei Părintelui Justin.
La sfîrşit, părintele mitropolit i-a cerut părintelui stareţ cîteva cuvinte de folos, dintre care vom redăm cuvîntul adresat poporului român şi arhiereilor Bisericii:
Mitropolitul Teofan: – Pentru poporul român ce cuvînt lăsaţi, părinte?
Părintele Justin: – Poporul român… pentru poporul român e un cuvînt greu de spus. Poporul român este un popor biruit, pizmuit şi forţat, împins, fără stăpîn. Poporul e fără stăpîn, asta e drama cea mare. Toată lumea aceasta e fericită, e bucuroasă, are de toate, dar nu are cine să-i încălzească inimile, să-l poată menţine într-o unitate, aşa. Nu vorbim de ascetismul călugăresc de altădată, în care…
Mitropolitul Teofan: – Ce să le spun fraţilor arhierei: prea-fericitului, fraţilor arhierei din Sfîntul Sinod?
Părintele Justin: – Au o răspundere cum nu a existat şi nu există în lupta aceasta a noastră duhovnicească. Nu există o potrivire pe care să o aduci, să se facă o comparaţie în periodul istoric cu ceea ce a fost şi ceea ce este în istorie şi toate celelalte care vor veni. Dar dacă noi sîntem… în starea aceasta de sărăcie, de lipsă, de mizerie, de prigoană… Ei trebuie să trăiască o vreme de prigoană care n-are soluţie, nu există … rezoluţii şi situaţii. Din noaptea aceasta şi pînă mîine noapte să rezolvăm problemele pe planul cel duhovnicesc, spiritual şi administrativ. Dacă nu va exista această unitate şi înţelegere, atunci nu putem face nimic. Nu putem face nimic. Să fim mulţumiţi, bucuroşi, să stăm drepţi, chivernisitori, cu răspunderea înaintea lui Dumnezeu de ceea ce am realizat, cîte le-am făcut în viaţă. Dumnezeu să-i ocrotească.
Cititi si Primul interviu al Părintelui Justin Pârvu – Iulie 1991
CONTINUAREA CONCEPTELOR PAISIENE
DRAGOSTEA TOATE LE RABDĂ
3 INTERVIURI CU PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU, UN DUHOVNIC AL ROMÂNIEI CONTEMPORANE
“Dragostea. .. toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă ” (1 Cor 13:4, 7)
PRIMUL INTERVIU: AM PRĂZNUIT ÎNVIEREA LUI IISUS HRISTOS LA 800 DE METRI SUB PĂMÎNT
Mănăstirea Secu, Iulie 1991, de Monahia Nina
Fiind convertită la ortodoxie şi călugăriţă, am avut binecuvîntata ocazie să vizitez şi să stau în mănăstirile din România timp de 2 ani. O profundă dragoste faţă de această ţară şi de locuitorii ei a crescut în mine şi am învăţat multe; unul din ele este adevărata natură a ospitalităţii creştine. România a fost o ţară ortodoxă de la începuturi şi a fost evanghelizată de Sfîntul Apostol Andrei. Tradiţia ortodoxă s-a păstrat aici de-a lungul secolelor. Am întîlnit mulţi oameni: monahi şi laici, a căror sfinţenie, dragoste pentru Dumnezeu şi apropiere, deci, m-au transformat, m-au impresionat.
Unul din cei pe care i-am cunoscut şi care a avut o profundă influenţă asupra fiinţei mele a fost Părintele Justin Pârvu. L-am întîlnit prima dată cînd era părinte duhovnic la Mănăstirea Secu, unde sînt aproximativ 50 călugări.
Gazda noastră minunată, Părintele Ioanichie Bălan, autorul Patericului Românesc, ne-a luat pe două dintre cele cu care am venit în ţara să-l cunoaştem. Prima dată cînd l-am privit am început să plîng. Ceva din profunzimea mea a fost atins, deşi nu ştiam nimic despre părintele. Am simţit sfinţenia şi profunzimea lui, am simţit o atracţie şi o dragoste duhovnicească pentru părintele şi am dorit să ştiu cît mai multe despre el. Apoi, am început să întreb oamenii despre părintele şi am aflat că a fost închis 16 ani (1948-1964) în timpul comuniştilor. Mi s-a spus că niciodată nu face focul în chilia de iarnă şi mulţi ani a fost în pustie, de aceea mulţi oameni vin să-i ceară sfatul şi să afle mîngîiere, alinare.
M-am hotărît să-i iau un interviu şi am găsit ajutorul unui prieten, Ştefan, care mi-a tradus.
Văzînd cum oameni din toate colţurile ţării şi de toate categoriile vin la chilia Părintelui Justin, mi-am amintit de situaţiile în care pelerinii mergeau să-l vadă, să se sfătuiască şi să se spovedească părinţilor sfinţi şi înţelepţi ai Mănăstirii Optina.
Am aşteptat personal aşa cum de obicei oamenii aşteaptă la uşa chiliei părintelui. Toţi aduceau părintelui daruri: cartofi, ulei, pîine sau altele şi părintele le dăruia următoarei persoane care intră la dînsul. Părintele primeşte fiecare persoană cu dragoste deplină.
Fiii duhovniceşti ştiu multe situaţii în care părintele i-a ajutat. Mulţi spun despre părintele că e un sfînt. La prima vedere părintele pare simplu, dar în acelaşi timp ceva extraordinar întîlneşti la el. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult la părintele e imensa suferinţă născută de dragul Domnului, Care-l sfinţeşte, şi de aceea orice povară adusă şi lăsată pe umerii lui, fie că e uşoară sau grea, părintele o suportă ca fiind a lui proprie. Am putut să văd cum durerea ascunsă în cuvintele oamenilor loveşte în centrul fiinţei lui.
Părintele stă liniştit şi suferă, şi apoi din gura lui iese exact ceea ce îţi este necesar – adevărat şi simplu.
Totdeauna străluceşte în ochii lui o bucurie liniştitoare.
Părintele Justin este acum la o nouă mănăstire înfiinţată de el, numită Petru Vodă.
Cînd o prietenă a mea din Bucureşti a citit primul interviu luat Părintelui Justin la Mănăstirea Secu, s-a hotărît să-l intervieveze pentru un ziar ortodox creştin din Bucureşti. Acesta e al doilea interviu. În al treilea interviu, Părintele Justin mi-a relatat o minune întîmplată în perioada în care era deţinut politic, despre păcatul de a fi laş şi despre ispăşirea acestui păcat. Ni le-a relatat cu cîteva nopţi înainte ca eu să părăsesc România.
Monahia Nina
Schitul Sfînta Cruce, Mănăstirea Sfîntul Paisie, Forestville – California – Februarie 1994
LA ORA ACTUALĂ MONAHISMUL PRESUPUNE A PIERDE SINGURĂTATEA
Părintele Justin: – Viaţa monahală contemporană e total diferită de ceea ce era în trecut. La această oră, monahismul e chemat să apere adevărul credinţei. Monahului i se cere a-şi părăsi singurătatea şi izolarea. Să discutăm despre viaţa Sf. Vasile. Viaţa lui sfîntă a trăit-o în mijlocul suferinţelor oamenilor. Spitalele create de el şi toate celelalte realizări arată că ştia despre multele suferinţe ale vieţii.
Monahul e singura fiinţă umană oarecum avantajată: el trebuie să fie prezent şi să muncească oriunde e nevoie, fără a fi plătit material. Munceşte din greu pentru alinarea sau uşurarea suferinţelor umane şi ale vieţii, singur. De aceea, ce fac monahii e respectat foarte puţin. Noi cu greu trăim viaţa ce o avem de trăit, cu greu mai facem ceea ce ar trebui să facă monahii. Sîntem depăşiţi de evenimente. Nu părem a percepe sărăcia spirituală cu care se confruntă fraţii din lume. Monahul trebuie să trăiască intens propriul monahism, dar în acelaşi timp trebuie să poarte de grijă şi lumii. El trebuie să fie un martor rugător, o lumină arzătoare în ochii lumii, un martor sacrificat pentru adevărul creştin.
O mănăstire e într-adevăr un loc de rugăciune. Dar mănăstirile noastre sînt îngrijorate şi preocupate ca proprii monahi să-şi menţină starea de rugăciune. Şi chiar noi, monahii, sîntem reci, lipsiţi de trăire, nerugători din acest punct de vedere. Şi atunci cum putem să-i ajutăm pe cei din lume care caută adevărul, pe mirenii care sînt din ce în ce mai mulţi?
Desigur, mirenii doresc să vadă sfinţenia monahilor, acum, aici, pe acest pămînt. Şi nu există nici un mod să-i minţi. Noi, monahii, nu le putem doar spune că există Dumnezeu şi că trebuie să credem în El. Trebuie să fim icoane rugătoare arzătoare de dor de Dumnezeu, lumini, pentru că oamenii de care noi ne ocupăm sînt foarte pregătiţi intelectual (chiar intelectuali culţi) şi care caută adevărul.
Sîntem lipsiţi de credinţa şi de curajul Sfinţilor noştri Părinţi.
Pe pămînt minunea noastră este să trăim o viaţă sfîntă în mijlocul atîtor lucruri la care trebuie să renunţăm. De fapt noi, românii, am trăit oarecum izolaţi, fără a avea parte de multă bunăstare şi tehnologie şi această situaţie a fost benefică pentru nivelul de înţelepciune spirituală. De exemplu viaţa de familie: sănătatea vieţii de familie e necesară pentru orice fiinţă umană. Ceea ce vreau să spun este că atunci cînd nu eram fericiţi din punct de vedere material, nu eram consideraţi mai puţin buni creştini. În vest, spiritualitatea creştină a slăbit foarte mult din cauza dezvoltării tehnologice foarte puternice, începută în special de la Revoluţia Franceză.
Să vă spun ce este monahismul: este singura armă a unei naţiuni care trebuie să lupte întotdeauna în linia întîi a bătăliei. E adevărat că acum noi, monahii sîntem slabi şi mijloacele noastre sînt sărace. Am devenit aşa după primul război mondial, cînd francmasoneria ne-a invadat ţara. Biserica a devenit din ce în ce mai supusă. Carol al II-lea a avut un caracter corupt. A omorît figurile remarcabile ale ţării, a învrăjbit partidele politice între ele, a lucrat ca să discrediteze şi să dezonoreze partidele şi le-a făcut să lucreze împotriva intereselor ţării. Biserica a fost mereu subordonată politic, supusă acţiunilor şi capriciilor politice. Învăţătura noastră religioasă a fost foarte săracă. Noi am avut numai un seminar pentru monahi la Mănăstirea Cernica, dar şi el a fost desfiinţat după 1940 din motive politice.
Ascunzîndu-ne în spatele cuvintelor “supunîndu-ne oficialităţilor, ne supunem lui Dumnezeu Însuşi”, ierarhia noastră s-a supus în faţa cezarului acestei lumi. Acest lucru ne subminează existenţa noastră. Nu vreau să spun că trebuie să fii nerespectuos, dar acest mod de a deforma versetul biblic ne-a înrobit pe noi monahii, politicienilor. Din nefericire, sîntem lipsiţi de credinţa şi curajul Sfinţilor noştri Părinţi, care au coborît din sihăstrie şi au mers pe străzi şi în pieţele Constantinopolei ca să prevină distrugerea sfintelor icoane cu propria lor viaţă. Şi dacă am avea minimum din această credinţă a sfinţilor în Domnul nostru Iisus Hristos, am putea cu siguranţă schimba soarta acestei ţări. Vedeţi voi, noi am tăcut prea mult, ne-am făcut prea mult că nu vedem sau nu auzim. Noi încă dormim. Să ferească Dumnezeu să dăm socoteală de aceia care şi-au trădat credinţa!
CEA MAI INTERESANTĂ EXPERIENŢĂ A VIEŢII: A TE CUNOAŞTE PE TINE ÎNSUŢI
Monahia Nina: – Vă rugăm, părinte, povestiţi-ne ceva din timpul anilor de detenţie.
Posted in 
Tags: 
