Urmeaza, de la Ziaristi Online: Marturia unui conjurat care nu si-a tradat tara.
Daca credeati ca stiti totul despre lovitura de stat din decembrie 1989, ei bine, nu stiti nimic. In ultima zi a anului veti afla cand, cum si cine a inceput in Romania conspiratia KGB anti-Ceausescu si, mai ales, cand s-a decis executia conducatorului tarii. Chiar de la unul dintre cei atrasi in conjuratie.
Mărturiile despre procesul Ceauşeştilor, chiar dacă neverificate, sunt cutremurătoare. Dintre declaraţiile-bombă ale procurorului Dan Voinea, două vin să întărească ipotezele care au început să bântuie printre români, în ciuda negării vehemente a lor de către potenţialii regimului Iliescu: Ceauşeştii fuseseră condamnaţi la moarte înainte de proces.
“Mile Cărpenişan a fost un jurnalist care a făcut cinste Timişoarei. Mile este şi cetăţean de onoare al municipiului. Cred că în primul rând trebuie să ne cinstim personalităţile locale”, a declarat Sorin Grindeanu
Noi, românii, ca grup etnic, nu ne mai vedem ca având un destin comun şi că depindem unul de altul. Când ai sentimentul că eşti lăsat să te descurci pe cont propriu, este firesc să desconsideri orice partid, Prim Ministru sau Preşedinte care ţi se suie în cap cu pretenţia că te reprezintă.
Corigent la limba română: Gabriel Liiceanu nu ştie genurile şi scrie “ustensil”, în loc de “ustensilă” Gabriel Liiceanu şi Traian Ungureanu, intre “ustensilul” Siegfried si ciocanul lui Heidegger
de Ion Spanu
În ultima sa carte, „18 cuvinte-cheie ale lui Martin Heidegger”, Humanitas, 2012, Gabriel Liiceanu se descalifică încă o dată, demonstrînd că titlul său de „traducător al lui Heidegger” este la fel de artificial ca şi titlul de „filosof”, cu care se împopoţonează deseori. Ca să nu ne mai dea în judecată, punem pe masă proba.
Prima traducere din „Sein und Zeit” n-a făcut-o Liiceanu, ci Dorin Tilinca
Volumul „18 cuvinte-cheie ale lui Martin Heidegger” este, de fapt, secţiunea „Excurs asupra cîtorva termeni heideggerieni din Fiinţă şi timp”, care a fost adăugată la traducerea în limba română a lucrării lui Heidegger „Sein und Zeit”, Ed. Humanitas, 2003, pe care a realizat-o cuplul Cătălin Cioabă – Gabriel Liiceanu.
Un lucru trebuie precizat înainte de orice comentariu. Versiunea celor doi debutează cu o minciună grosolană, aruncată chiar în dedicaţia de pe frontispiciu: „Această primă traducere a lui Sein und Zeit în limba română este dedicată lui Walter Biemel”. Nu, aceasta nu e prima, ci a doua, întrucît prima a fost realizată de Dorin Tilinca şi a apărut la Editura „Jurnalul literar” încă din anul 1994 (consultant ştiinţific – Mircea Arman, Cuvînt înainte de Octavian Vuia, fost student al lui Heidegger)! Justificarea acestei minciuni ţine de caracterul cuplului Liiceanu – Cioabă, chestiune pe care cei doi trebuie s-o lămurească odată şi odată.
În română nu există cuvântul „ustensil”, ci substantivul feminin „ustensilă”
Revenind la „Excursul…” lui Gabriel Liiceanu, detaşat acum în vol. „18 cuvinte-cheie ale lui Martin Heidegger”, atragem aici atenţia doar asupra unei enormităţi pe care traducătorul insistă s-o păstreze şi în cartea recent apărută, deşi am mai subliniat-o o dată în volumul nostru „Heidegger şi Liiceanu”, apărut anul acesta la Ed. Revers!
Dintr-o proastă cunoaştere a limbii române, pentru a traduce cuvîntul german „Das Zeug”, Liiceanu foloseşte un cuvînt inexistent: „ustensil”! Cf. DEX, corectă este forma „ustensilă”, care este substantiv feminin!
La p. 53 (foto colaj mai sus), Liiceanu foloseşte de 7 ori inexistentul cuvînt „ustensil”!
Orice justificare ce ar ţine de vreo închipuită licenţă de autor, nu ar face altceva decît să sublinieze situaţia penibilă în care s-a pus traducătorul. Capcana i-a fost întinsă de faptul că substantivul „ustensilă” a fost preluat din limba franceză, unde astăzi „ustensile” este un substantiv masculin, cu toate că, de-a lungul timpului, genul acestui substantiv era feminin, aşa cum îl întîlnim într-o vers din La Fontaine: „Dont pour toute ustensile Pierre faisait subsister sa famille”!
La începutul sec. XVIII, în franceză era folosit cuvântul „utensile”, aşa cum îl găsim într-o traducere a lui Baudoin din „Histoire des Yncas”, apărută în 1704: „La vaisselle et les autres utensiles…”. Amănuntul este important, căci forma aceasta arată originea cuvîntului, mai exact în latinescul „utensilia”!
Liiceanu, însă, nu foloseşte nici măcar forma masculină a substantivului, ca în franceză, căci atunci ar fi trebuit, la plural, să scrie „ustensili”; el îl transformă în substantiv neutru, cu forma „ustensile” pentru plural! Aşa cum întîlnim acest cuvînt în limba engleză, unde „the utensil” este un substantiv neutru!
Cert este că singura formă corectă, acceptată de limba română, este „ustensilă”, ca substantiv feminin, orice altă variantă nefiind altceva decît expresia unui agramatism periculos, din categoria „succesurilor”!
În DEX, cuvîntul „ustensilă” este un substantiv feminin!
Substantivul feminin „ustensilă” înseamnă „unealtă, sculă”, avînd ca variante suculente din vechime cuvinte precum „sărsam” sau „sculeaţă”! Dacă ar fi tradus germ. „Zeug” prin substantivele feminine „unealtă” sau „sculă”, probabil că Liiceanu le-ar fi neutralizat şi pe acestea şi ar fi scris, după propria sa metodă, „unelt” sau „scul”!
În română nu există nici cuvîntul „ustensilitate”, ci „utilitate”
Gabriel Liiceanu recunoaşte că o traducere din Heidegger este extrem de dificilă şi are dreptate, întrucît filosoful german exploatează la maxim etimologia cuvintelor, căutînd sensuri ascunse în memoria oricărei construcţii lexicale. Cu atît mai mult, într-o traducere, se presupune cunoaşterea amănunţită atît a limbii în care a fost scris textul, cît şi a limbii gazdă.
Ori, se ştie, pentru Liiceanu germana este doar o limbă de conversaţie, iar limba română are multe dificultăţi. Din acest punct de vedere, lui Liiceanu nu i-a folosit prea mult şederea lîngă Noica!
În cazul nostru, cînd a tradus „Das Zeug” prin „ustensil”, Liiceanu ar fi trebuit să ştie, pe de o parte, că forma corectă era „ustensilă”, iar, pe de altă parte, că acest cuvînt desemnează cu prioritate un „obiect care serveşte la efectuarea unor operaţii curente în gospodărie” şi numai prin extensie orice altă unealtă din curtea omului!
De altfel, limba franceză, de unde a fost preluat cuvîntul „ustensilă”, defineşte „ustensile” ca „objet servant aux travaux domestique, en à la cuisine” (Larousse)! În acest sens, se poate vorbi de furculiţă, lingură, cratiţă, farfurie ca ustensile domestice, eventual de ustensile de ras sau de epilat, adică de lucruri folosite în mod curent în treburile casnice.
Prin urmare, un ciocan, celebrul exemplu folosit de Heidegger (şi Liiceanu îşi ilustrează cartea tot cu un ciocan!), este, mai degrabă, o unealtă, nu un ustensil!
Marea problemă a lui Liiceanu, prin nefericita alegere a „ustensilului” ca echivalent al germ. Das Zeug, apare atunci cînd trebuie să-l traducă pe Zeughaftigkeit prin „ustensilitate”, un cuvînt inexistent în limba română! Prin Zeughaftigkeit, Heidegger defineşte motivul pentru care există o ustensilă, adică „utilitatea” sa. Răspunzînd tentaţiei de a păstra şi în limba română asemănarea grafică din germană (Zeug – Zeughaftigkeit), Liiceanu mai greşeşte o dată şi construieşte absurd prin complexul ustensil – ustensilitate, deşi era destul de clară construcţia „ustensilă – utilitate”, prin care se păstra exact sensul dorit de Heidegger!
Este important să urmărim cum l-au tradus francezii Emmanuel Martineau şi François Vezin (consultaţi şi de Liiceanu în timpul traducerii din Zein und Zeit) pe acest năbădăios „Das Zeug”. Martineau optează pentru substantivul „util”, care, în limba română, se foloseşte mai rar sub forma substantivizată, dar care înseamnă „ceea ce foloseşte la ceva”. La noi, „util” este cunoscut ca adjectiv, avînd exact acelaşi sens ca şi substantivul din care derivă: „care poate servi la ceva, care este folositor”.
Vezin preferă traducerea lui „Das Zeug” prin substantivul „outil”, a cărui origine este în lat. „utensilia”, ca şi „ustensila”. În franceză, dicţionarele îl definesc pe „outil” ca „objet fabriqué, utilisé manuellement ou sur une machine pour réaliser une opération déterminée”, care mai este şi „élément actif d’une machine d’abattage mécanique”. Vezin îl preferă pe acest „outil”, care, în treacăt fie spus, înseamnă, în vorbirea populară, şi „le membre viril”, tocmai pentru că defineşte unealta sau scula ca parte a unui ansamblu de utilităţi, a unui echipament, adică exact sensul dorit de Heidegger! De altfel, englezii, în traducerea acestui pasaj din Sein und Zeit, folosesc pentru „Zeug” chiar substantivul „equipment”!
Am fi vrut să spunem că volumul „18 cuvinte-cheie ale lui Heidegger” Gabriel Liiceanu, Humanitas, 2012), este o carte utilă, dar, din păcate, nu putem să spunem decît că ea este una utilică, adică o experienţă personală a lui Liiceanu, care, după propria mărturisire, traducea Sein und Zeit într-o cameră de hotel, avînd alături, în loc de dicţionarele limbii române, cîteva sticle de bere!
Cartea aceasta îi dă dreptate lui Constantin Noica, atunci cînd spunea că unii traduc din Kant sau Heidegger, ca şi cum ar traduce din Aghata Christie!
Cum a început distrugerea României? Comunismul instaurat în România de trupele de ocupaţie sovietice slujite de o mână de scursuri ale tuturor naţiilor propăşite pe aici, ruşi, ucraineni, nemţi, unguri, bulgari, evrei şi români, cu totul nici o mie de nemernici (tot cu o mie de nemernici Troţki a făcut Revoluţia bolşevică din Rusia), a desfăşurat de la început şi până în faza ceauşistă terminală o aprigă propagandă antireligioasă, căci orice fiinţă ireligioasă e, potenţial, diabolică. Ateismul ştiinţific şi solidaritatea criminală au fost armele cu care a fost distrusă România timp de decenii. Politrucii au rămas fideli, dar şi în funcţii ale puterii, de unde ne dau şi azi, folosindu-se de libertate într-un mod fals şi josnic, lecţii de moralitate democratică. Unul dintre ei este Vladimir Tismăneanu.
Cine erau „criminalii“? De la Pamfil Seicaru si Nichifor Crainic la Radu Gyr
Cel mai interesant lot al persoanelor judecate pentru „dezastrul ţării“ a fost cel al jurnaliştilor, cei care nu simpatizaseră cu tătuca Stalin şi erau filogermani. În fapt erau doar jurnalişti cu un pronunţat condei naţionalist, care aveau anumite convingeri neconcordante cu ideile Moscovei, de rearanjare a noii ordini mondiale instituite după cel de-al Doilea Război Mondial. Printre ziarele care au deranjat noua putere proaspăt venită pe tancurile sovietice prin trădări şi proaste decizii politice se numărau cele mai mari ziare ale acelor vremuri, printre care „Universul“, „Curentul“, „Porunca Vremii“, „Gândirea“. Aceste ziare au primit rapid eticheta de promotoare ale naţionalismului, antisovietismului sau antidemocrate. În plan politic, acestea erau acuzate că ar fi sprijinit legionarismul, fascismul şi hitlerismul, iar ziariştii au devenit brusc „criminali de război“. Nu mai puţin de 14 jurnalişti, cei mai prestigioşi din perioada interbelică, aveau să fie citaţi în faţa unui „pluton moral de execuţie“.
Sfintele Sarbatori in inchisorile comuniste. VIDEO. Marturia lui Grigore Caraza, 21 de ani de temnita, si a lui Ioan Ianolide, nou martir al lui Hristos
Cuminecare de Crăciunul anului 1949 în temniţa Piteştiului
de Adrian Nicolae Petcu
Pe măsură ce trec tot mai mulţi ani de la căderea comunismului parcă amintirile despre suferinţele din timpul persecuţiei ateiste sunt tot mai eludate. Sunt tot mai uitate faptele mărturisitorilor creştini autentici (nu ideologici!) demne de a fi comparate cu cele din perioada creştinismului primar. Multe dintre aceste secvenţe din vremea persecuţiei comuniste par de neimaginat, atunci când le lecturăm din memorialistica ce ne-a rămas. Dar aşa s-au întâmplat, iar acestea sunt întărite fie de alte izvoare memorialistice, fie de cele documentare. Pentru că suntem în pragul marelui praznic al Naşterii Domnului, am găsit potrivit să ne amintim cum se împărtăşeau deţinuţii din temniţa Piteştiului de Crăciunul lui 1949, prin amintirile lui Ioan Ianolide (foto), un profund trăitor creştin:
“Deţinuţii flămânzi, îngheţaţi, zdrenţăroşi, îngroziţi, păreau nişte stafii. Complet izolaţi de lume, înghesuiţi în celule mici, ne sfârşeam ultimele puteri trupeşti şi sufleteşti. Dormeam câte doi într-un pat strâmt, de fier, cu un soi de saltele fără paie, cu praf, prin care simţeam fierul şi frigul.
În Ajun mă mărturisisem, la semnalul dat de ţeava caloriferului dintr-o celulă unde era un preot. Acesta a făcut dezlegările pentru Sfânta Spovedanie. Fiecare se aduna în sineşi, în faţa lui Dumnezeu şi se privea ca-n oglindă în goliciunea sa de humă străbătută de ispite. Gândurile sunt intense şi năpraznice în temniţa în care stai şaisprezece ore din zi condamnat la inactivitate, fără a mai avea ce discuta cu vecinii. Aici sufletele se pipăie reciproc unele pe altele.
După ce toţi s-au culcat, eu am rămas rezemat de capul patului, cu pleoapele lăsate, cu capul ridicat, rugându-mă în ritmul pulsului pe care îl auzeam şi-l simţeam bine. Încercam să-L descopăr pe Iisus şi-L chemam în acea scurtă rugăciune a inimii. Uitam de foame, ger şi teroare. Timpul se dilata, devenea lent, imens şi calm. Sufletul acoperea lumea şi evada din temniţă. Încercam să lepăd totul şi să rămân numai cu Dumnezeu. Bucurii mă inundau în cele din adâncuri, înţelesuri noi se desluşeau şi cerurile se deschideau uimitor.
Într-un târziu m-am decis să mă cuminec. Se spuseseră de către preot şi rugăciunile pentru Taina Sfintei Împărtăşanii. Am căutat într-o cută a hainei cu zeci de petice puse unul peste altul şi dintr-un săculeţ minuscul de mătase am scos o bobiţă de Sfinte Taine mică, ascunsă într-un bob de mei, pe care o păstram ca pe cel mai scump odor. Sfintele pătrunseseră în temniţă pe căi ocolite şi primejdioase, printr-un călugăr arestat cu vreo doi ani în urmă şi care încredinţase Pâinea şi Vinul deţinuţilor ce doreau să se împărtăşească. Voind deci să iau fărâmitura de cuminecătură, nu ştiu cum s-a făcut că mi-a căzut jos. Am început să o caut febril, însă n-am găsit-o. Atunci am decis să şterg cu limba o porţiune de duşumea unde consideram că a căzut, dar tot n-am găsit-o. Am crezut însă că sfânta cuminecătură a avut loc. M-am înseninat şi am revenit pe marginea patului, în rugăciune”.
Despre marturistorul Grigore Caraza, care la 1 Februarie 2013 implineste 84 de ani. Multi inainte!
• Grigore Caraza, una din figurile proeminente ale rezistentei anticomuniste din România • a fost condamnat în total la 47 de ani de muncã silnicã, temnitã grea si domiciliu fortat în Bãrãgan • dupã gratii a stat 21 de ani în penitenciarele de la Piatra-Neamt, Bacãu, Galata-Iasi, Vãcãresti, Jilava, Tg. Ocna si Aiud • printre camarazii sãi de suferintã în închisorile comuniste s-au aflat Petre Tutea, Istrate Micescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ion Petrovici, D. Stãniloaie, Iustin Pîrvu, Dumitru Bejan, Paulin Clapon, etc •
La finele anului 2012 contemplam trecutul cu satisfactie, contemplam viitorul cu speranta si incredere. Regretam daca am intristat pe cineva si iertam pe toti cei care ne-au intristat, cu voie sau fara de voie. Un gand pentru toti cei care de-alungul istoriei au petrecut Craciunul la datorie, departe de familie. Va uram ca anul 2013 sa fie cu sanatate si Virtute… Militara! Doamne, ajuta!
Dumnezeu sa va binecuvanteze si impreuna cu Maica Domnului sa apere Romania!
Doamne, Iisuse Hristose, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi, pacatosii!
Smerenia, singura care înalță, iertarea, singura care aduce iertare, milostenia, singura care-L face dator pe Dumnezeu, rugăciunea, singura care-l urcă pe om la cer, Dumnezeiasca Liturghie, singura care-L aduce pe Hristos în Trupul și Sângele Său, sunt, de asemenea, căi prin care omul este dăruit în ființa sa cu Însuși Hristos și-L naște pe Acesta în inima semenilor.
Iubiților preoți din parohii, cuvioșilor viețuitori ai sfintelor mănăstiri și dreptcredinciosului popor al lui Dumnezeu din Arhiepiscopia Iașilor: har, bucurie, iertare și ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt
„Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine.” (Galateni 2, 20)
Iubiți frați preoți, Dreptmăritori creștini,
Cu mila Domnului și sub a Sa ocrotire, trăim în aceste zile bucuria Nașterii lui Hristos, a noului An și a Bobotezei. Colindătorii ne trec pragul casei, suntem din nou `mpreună cu cei dragi ai noștri `n atmosfera caldă a familiei, iar greutatea unui an cu multe probleme nu se mai resimte atât de dureros.
O clipă de tihnă, așadar. Acum, în biserici, prin sfintele slujbe, preaslăvim Nașterea lui Hristos, chemați fiind să ne apropiem mai mult de marea taină a Întrupării Fiului lui Dumnezeu. „Mare este taina dreptei credințe”, exclamăm în aceste zile împreună cu Sfântul Apostol Pavel, „Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălțat întru slavă.”[1]
De ce s-a întâmplat aceasta? Care este rostul pogorârii lui Dumnezeu pe pământ? Care este semnificația acestei negrăite și cutremurătoare taine?
Dumnezeiasca Scriptură, Sfinții Părinți și conștiința liturgică a Bisericii mărturisesc într-un gând marele adevăr al Întrupării Fiului lui Dumnezeu și urmarea acestui act pentru viața lumii. Dumnezeu S-a întrupat pentru a „mântui poporul Său de păcatele lor”[2]. „Din Sfânta Fecioară întrupându-Se”, spune Marele Vasile, Dumnezeu „S-a smerit pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se pe Sine asemenea cu chipul smeritului nostru trup, ca să ne facă pe noi asemenea chipului slavei Sale.”[3] „Cerul și pământul astăzi s-au împreunat, născându-Se Hristos”, cântă Biserica în ajunul zilei de Crăciun, „Dumnezeu pe pământ a venit și omul la ceruri s-a suit.”[4]
Iubiți fii și fiice duhovnicești,
În urmă cu două milenii, „la plinirea vremii”[5], cum spune Sfântul Apostol Pavel, Dumnezeu a coborât printre noi, oamenii. Prin adumbrirea Sfântului Duh, Hristos S-a născut din Preacurata Fecioară Maria, a viețuit printre noi, oamenii, ne-a mărturisit adevărul, a suferit moartea pe cruce, a înviat a treia zi și S-a înălțat la ceruri.
Nașterea, Moartea, Învierea și Înălțarea Domnului Hristos sunt evenimente care s-au petrecut într-un anumit moment al istoriei umane, într-un spațiu anume, cu persoane concrete, care au dat mărturie despre aceasta.
Au, oare, aceste evenimente o însemnătate pur istorică sau sunt văzute și prin prisma urmărilor pe care le-au avut și le au asupra existenței umane și a universului în general? Răspunsul este unul: totul s-a săvârșit „pentru noi și pentru a noastră mântuire”, cum rostim în Simbolul credinței, ca revărsare neîncetată a iubirii lui Dumnezeu pentru făptura Sa. „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” [6], a spus Însuși Hristos.
Binecuvântat cu asemenea dar dumnezeiesc, omul este chemat să se deschidă împlinirii tainei mântuirii în însăși ființa sa. Dacă Dumnezeu S-a coborât pe pământ, omul este chemat să urce la cer. Dacă Dumnezeu a luat trup și S-a făcut om, omul este chemat să primească Duhul Sfânt și să se îndumnezeiască. Dacă Dumnezeu S-a întrupat în pântecele Fecioarei, omul este chemat să prelungească în sine taina Întrupării, taina Nașterii lui Hristos.
Iubiți frați și surori întru Hristos Domnul,
Împărăția cerurilor este dăruită încă din această lume pentru cel care devine „templu al Duhului Sfânt”[7] și mărturisește împreună cu Dumnezeiescul Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”[8]. Aceasta este împlinirea a ceea ce Domnul Hristos mărturisea în rugăciunea dinaintea Pătimirii Sale: „Aceștia”, adică oamenii următori ai lui Hristos, „în Noi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine; (…) Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru unime”[9].
Întreaga viață a Bisericii este centrată pe împlinirea în ființa oamenilor a acestei rugăciuni: Hristos, cu Tatăl și cu Duhul Sfânt să fie în noi, iar noi, în sufletul și trupul nostru, să fim în Dumnezeu. Omul, mărturisește Sfântul Simeon Noul Teolog, este chemat „să devină familiar lui Dumnezeu și casă, și sălaș al Treimii dumnezeiești, văzând limpede pe Făcătorul și Dumnezeul său și vorbind cu El în fiecare zi”[10]. În pofida păcatelor, a slăbiciunilor de tot felul și a multelor răni cauzate de acestea pe sufletul său, omul este chemat să nu înceteze a se ruga pentru a deveni casă a lui Dumnezeu. „Doamne, Dumnezeul nostru, (…) precum din înălțime Te-ai plecat pentru noi, pleacă-Te și acum spre smerenia mea. Și precum ai binevoit a Te culca în peșteră și în ieslea necuvântătoarelor, așa binevoiește a intra și în ieslea necuvântătorului meu suflet și în întinatul meu trup”[11], rostim în rugăciunea de pregătire pentru primirea Sfintei Împărtășanii.
Prezența lui Dumnezeu în inimă, în cuget, în suflet constituie comoara cea mai de preț a omului. Este „comoara”, descoperită în țarină, care merită orice sacrificiu pentru a fi dobândită[12]; este „mărgăritarul cel de mult preț” pentru obținerea căruia nici un efort nu este prea mare[13].
Fără prezența lui Dumnezeu în om, acesta nu are rugăciunea adevărată[14], nu cunoaște dulceața smereniei, nu înțelege bucuria iertării dușmanilor, nu percepe rostul celor ce se întâmplă cu sine, în jurul său, în lume. Aceasta deoarece numai „degetul lui Dumnezeu lovește corzile minții și le îmboldește la grăire adevărată”[15], cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Aceasta deoarece numai „Dumnezeu Cel ce sălășluiește în om îl învață pe un asemenea om despre cele viitoare și cele prezente, nu prin cuvânt, ci prin însuși lucrul, prin experiență și realitate”[16]. Aceasta deoarece viața creștină nu se sprijină pe „cuvinte de înduplecare ale înțelepciunii omenești”, cum spune Sfântul Apostol Pavel, „ci în adeverirea Duhului și a puterii, (…) în înțelepciunea de taină a lui Dumnezeu”[17].
Iubiți credincioși,
Taina Nașterii lui Hristos este trăită, înțeleasă și mărturisită în adevărata sa cuprindere mântuitoare prin sălășluirea Aceluiași Hristos în inima, în mintea, în ființa omului. „Sufletul omului este destinat să fie fecioară și mamă”, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Sufletul omului este chemat să fie curat sau curățit, smerit și lipsit de răutate, asemenea sufletului și trupului Fecioarei Maria, pentru a-L primi tainic pe Hristos. Prin viață curată, prin rugăciune și prin iubire jertfelnică, omul Îl mărturisește pe Hristos, născându-L, ca o mamă, în sufletul și în viața semenilor săi. În acest sens, viața omului este un Betleem continuu, o strădanie permanentă de primire a lui Hristos în ființa lui și de dăruire a vieții proprii, purtătoare de Hristos, pentru slujirea celor din jur.
Greu este drumul acesta! Cine poate să-l parcurgă? Răspunsul este dat de Hristos Domnul: „Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu”[18]. Îndrăznim a nădăjdui că prin credință nezdruncinată în Hristos, Mântuitorul lumii, prin nădejde tare în mila Sa nesfârșită, prin iubire fierbinte față de Dumnezeu și aproapele – fie el prieten sau dușman –, omul se apropie de ceea ce Sfinții Părinți au numit „viață în Hristos”, „dobândirea Duhului Sfânt” sau „îmbrățișarea iubitoare și iertătoare a lui Dumnezeu-Tatăl”.
Smerenia, singura care înalță, iertarea, singura care aduce iertare, milostenia, singura care-L face dator pe Dumnezeu, rugăciunea, singura care-l urcă pe om la cer, Dumnezeiasca Liturghie, singura care-L aduce pe Hristos în Trupul și Sângele Său, sunt, de asemenea, căi prin care omul este dăruit în ființa sa cu Însuși Hristos și-L naște pe Acesta în inima semenilor. Strădania continuă de a se dezbrăca de „preadulcea otravă” a părerii de sine, adică de mândrie, considerată „esența adâncă a păcatului și a iadului”[19], eliberează omul de obstacolul cel mai mare aflat în fața sălășluirii lui Dumnezeu în ființa sa.
Creștinii din mănăstiri și creștinii din lume, cu toții formăm poporul chemat să-L aibă pe Dumnezeu drept „Cale, Adevăr și Viață”[20]. Sărbătoarea Nașterii Domnului este un imbold puternic pentru conștientizarea acestei chemări precum și a necesității unui răspuns față de această chemare.
Rog pe Hristos Domnul să ne aibă pe toți în ocrotirea milei Sale. Să ne ierte tot ce am greșit împotriva iubirii Sale și împotriva oamenilor în anul care tocmai se încheie. Se fie Domnul cu noi, în familia fiecăruia, în mănăstirea sau parohia din care facem parte, în Moldova, în țara noastră și în lume pentru anul care vine și de-a lungul întregii vieți.
Sărbătoarea Nașterii Domnului să aducă pentru fiecare bucurie sfântă, pâine și vin pe masă și, mai presus de toate, pace și bunăvoire între oameni!
[3]Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareii Capadociei.
[4]Stihira a doua, glasul 1, La Litie, în Mineiul pe Decembrie, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p. 434.
[5]Galateni 4, 4.
[6]Ioan 3, 16.
[7]1 Corinteni 6, 19.
[8]Galateni 2, 20.
[9]Cf. Ioan 17, 21.23.
[10]Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 150.
[11]Rugăciunea a doua, a Sfântului Ioan Gură de Aur, din Canonul Sfintei Împărtășiri.
[12]Matei 13, 44.
[13]Matei 13, 46.
[14]Romani 8, 26; Galateni 4, 6.
[15]Sfântul Simeon Noul Teolog, op. cit., p. 139.
[16]Ibidem, p. 181.
[17]1 Corinteni 2, 4.7.
[18]Luca 18, 27.
[19]Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovnicești, vol. I, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, passim.
De-a lungul veacurilor, întreaga lume a omenilor de cultură şi ştiinţă a urmat pilda magilor, mărturisind credinţa lor în Dumnezeu, cinstindu-L prin demnitatea vieţii lor, aducând roadele muncii lor ca ofrandă lui Dumnezeu pentru binele oamenilor: cultivarea minţii şi propăşirea economică.
Iubitului nostru cler, cinului monahal şi binecredincioşilor creştini din de Dumnezeu păzita noastră Arhiepiscopie, har, milă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl, iar de la noi, arhierească binecuvântare.
Iubiţi credincioşi,
„Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”, taina mântuirii noastre, se descoperă astăzi în peştera din Betleem; „Fiul lui Dumnezeu, Fiu Fecioarei Se face”.
Dacă sălaşul în care Fiul lui Dumnezeu S-a născut cu trup pentru mântuirea noastră a fost unul cu totul smerit, sărăcăcios, un staul de animale cu o iesle, în schimb văzduhul, bolta cerului, în miezul nopţii, s-a umplut de lumină, „lumina slavei lui Dumnezeu” (Luca 2, 9). Îngerii au umplut văzduhul cu glasul lor, cântând cuvintele: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14).
Primii oameni care s-au împărtăşit de bucuria Naşterii Mântuitorului lumii au fost păstorii care străjuiau turmele lor din jurul peşterii din Betleem, oameni săraci şi smeriţi, oameni mai puţin sau deloc cunoscători de carte; aceşti oameni au fost şi cei dintâi vestitori ai Naşterii Domnului. Aşa a rânduit Dumnezeu: „… alegând pe cele de neam de jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt, ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu”, scrie Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 1, 28-29). Dar, în adânca Sa înţelepciune, Dumnezeu a rânduit vestitori ai Naşterii Sale cu trup şi oameni învăţaţi, oameni de ştiinţă, cercetători ai mersului aştrilor, al stelelor de pe bolta cerului; aceştia au fost cei trei oameni numiţi magi. Ca urmare a observării unei stele care îşi avea direcţia mersului alta decât a celorlalte stele şi la imboldul tainic al inimilor lor, ei au pornit, călăuziţi de acea stea, ajungând la Betleem. Au pornit nu atât pentru a dezlega taina mersului neobişnuit al stelei, ci, cum ne spune Sfânta Evanghelie, „ca să se închine Regelui iudeilor” (Matei 2, 2), Care nu era altcineva decât Pruncul Iisus, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Aceşti oameni de ştiinţă erau şi oameni credincioşi, cu bogate cunoştinţe nu numai în domeniul ştiinţei astronomiei, ci şi în cel al religiei, al religiei mozaice, alta decât cea a lor, oameni care au citit şi cele scrise în cărţile Vechiului Testament cu privire la naşterea cu trup a Fiului lui Dumnezeu, în care se pomeneşte şi de „o stea” (Numeri 24, 17). Prin venirea lor ca să se închine Celui născut în peştera din Betleem, magii ne arată că ştiinţa şi cultura îndreaptă pe om spre Dumnezeu pentru a-L cunoaşte şi, mai mult, pentru a I se închina, a-L cinsti.
De-a lungul veacurilor, întreaga lume a omenilor de cultură şi ştiinţă a urmat pilda magilor, mărturisind credinţa lor în Dumnezeu, cinstindu-L prin demnitatea vieţii lor, aducând roadele muncii lor ca ofrandă lui Dumnezeu pentru binele oamenilor: cultivarea minţii şi propăşirea economicã.
Dreptmăritori creştini,
„Harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor (în peştera din Betleem – n.n.) învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie” (Tit 2, 11-12). Acest har ni se împărtăşeşte, după cum bine ştim, în Sfintele Taine ale Bisericii nostre Ortodoxe.
Cu purtare de grijă părintească, Sfântul Sinod al Sfintei noastre Biserici a hotărât ca în cursul anului viitor, pentru o mai bună sporire în strădaniile noastre duhovniceşti pentru dobândirea mânturirii, să fie tot mai mult prezente în viaţa noastră personală şi în rânduiala liturgică două Sfinte Taine: Taina Spovedaniei şi Împărtăşaniei, Sfinte Taine care stau într-o strânsă legătură una cu alta. Nu ne putem împărtăşi cu Prea Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos fără spovedanie, în care ni se dă iertarea păcatelor pentru a ne împărtăşi spre viaţă veşnică şi nu spre osândă veşnică. Cât de des trebuie să ne spovedim? Răspunsul ne este dat de conştiinţa noastră şi de cuvintele: „Ori de câte ori vei cădea, ridică-te!”. Cât de des ne putem împărtăşi? Să ascultăm ce ne spun doi mari Sfinţi Părinţi ai Bisericii noastre Ortodoxe. Sfântul Ioan Gură de Aur: „Mulţi cu Tainele acestea o dată întru tot anul se împărtăşesc, iar alţii de două ori, alţii de multe ori. Deci către toţi ne este nouă cuvântul, nu numai către cei de aici, ci şi către cei ce vieţuiesc în pustie. Că aceia o dată într-un an se împărtăşesc, iar de multe ori şi după doi ani. Aşadar care sunt nouă mai primiţi? Cei de o dată? Cei ce de multe ori? Cei ce de puţine ori? Nici cei ce o dată, nici cei ce de multe ori, nici cei ce de puţine ori se împărtăşesc, ci cei ce cu ştiinţa gândului curată, cei ce cu inima curată, cei ce cu viaţa neprihănită. Cei ce sunt întru acest fel totdeauna să se apropie, iar cei ce nu sunt întru acest fel, nici măcar o dată. Pentru ce? Pentru că îşi iau lor judecată şi osândă, şi muncă, şi pedeapsă. Şi să nu te minunezi! Că, precum hrana, care este fireşte hrănitoare, de va cădea întru acela care este plin de mâncări şi umezeli rele, toate le pierde şi le strică şi se face pricinuitoare de boală, tot astfel şi acestea ale înfricoşatelor Taine” (Sf. Ioan Gurã de Aur, Puţul şi împãrţirea de grâu, Ed. Buna Vestire, Bacău, 1995, p. 486-487).
„Când aveţi să vă apropiaţi de această înfricoşătoare şi dumnezeiască masă şi de Sfânta Împărtăşanie, faceţi aceasta cu frică şi cu cutremur, cu conştiinţa curată, cu post şi cu rugăciune … Să ne cutremurăm când ne apropiem, să mulţumim, să cădem cu faţa la pământ, mărturisindu-ne păcatele noastre, să vărsăm lacrimi, bocind răutăţile noastre, să înălţăm lui Dumnezeu rugăciuni stăruitoare. Şi aşa, curaţi, să ne apropiem în linişte şi cu rânduiala cuvenită, ca unii ce ne apropiem de Împăratul cerurilor” (Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt la ziua Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos în Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2006, p. 21-22).
Sfântul Ioan Damaschin: „…mulţi primesc această dumnezeiască Jertfă o dată pe an, iar unii de două ori, iar alţii, de multe ori. Dar cuvântul nostru nu este numai către aceştia din urmă, ci şi către cei ce stau în pustie, fiindcă aceştia o dată pe an se împărtăşesc, iar, de multe ori, şi după doi ani. Atunci, dar, în care chip să se primească Sfânta Jertfă? Oare ca cei care o dată pe an sau mai rar se împărtăşesc sau ca acei ce de multe ori primesc Trupul şi Sângele lui Hristos? Ci, aşa să ştiti, că aceia ce au cugetul curat şi dezlegare de la duhovnic, unii ca aceia de-a pururea să se apropie. Iar, de nu sunt aşa, atunci niciodată să nu se împărtăşeascã. Dar, oare, pentru ce? Pentru că, spre judecata lor o primesc, spre osândă, spre pedeapsă şi chin. Căci cel ce va mânca Pâinea aceasta şi va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi de Trupul şi de Sângele Domnului.” (Cuvânt al Sfântului Ioan Damaschin despre împărtăşirea cu Trupul lui Hristos în Pregătirea creştinului pentru Taina Spovedaniei şi Sfânta Taină a Împărtăşaniei, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 2012, p. 50)
Iubiţi credincioşi,
Închei cuvântul meu pastoral cu părinteasca urare: Sfintele sărbători ale Naşterii şi Botezului Domnului să le petreceţi cu sănătate, pace, linişte în suflet şi bucurii duhovniceşti! Anul Nou, cu sănătate şi împlinirea dorinţelor binecuvântate de Dumnezeu!
Al vostru de tot binele voitor şi către Domnul pururea rugător,
December 30th, 2012 
VR 
Antonescu, altfel
Posted in 
Tags: 
