Inainte de MRU, in statut era interzisa colaborarea cu orice fel de persoane “fosti activisti“(min 39), odata cu MRU pasajul dispare din noul statut
Teodor Maries, vicepresedinte : ” În Statutul Forţei Civice există punctul 8 de la Timişoara ” . Hai nu vorbi, serios ? Unde ?
Deci cam asta e gargara cu Forta Civica : MRU si-a cumparat un partidulet al carui fost proprietar ( in foto, in colt ) nici macar nu mai incape in pozele de grup.
Avandu-si Forta Civica imbibata de traseisti, care mai de care mai hidosi, de alde Dan Liga sau Ioan Bazac sau Stefan Pirpiliu, evident ca pentru Mihai Razvan Ungureanu traseismul “este o tema falsa”. Insa nimic nu este mai fals decat ca traseismul este o tema falsa.
N-aveţi decât să vă asumaţi dumneavoastră, domnule preşedinte, misiunea salvării Europei, dar nu ca preşedinte, ci ca persoană particulară, că tocmai a avut loc un Referendum – ştiţi?, vreo şapte milioane v-au cerut să plecaţi… Am o sugestie: daţi-vă demisia şi angajaţi-vă cardinal la Papa Benedict, că el vrea un Guvern Mondial. Aţi putea fi folositor.
De acum cateva zile, atunci cand un cimpanzeu, probabil turbat, a devastat redactia EvZ, preluand controlul calculatoarelor pentru a publica aberatii despre alegerile locale din 2009 si europarlamentarele din 2011 – care poate au avut loc, dar doar intr-un univers paralel -, bulina rosia mi-a castigat interesul.
Aş spune că relaţiile din ultimul timp dezvăluie în faţa opiniei publice adevăratul statut al României în cadrul Uniunii Europene. Până acum era înfăşurată în vorbe frumoase. Acum se vede limpede că Uniunea Europeană tratează România ca pe un stat periferic, ca pe o anexă a marilor puteri şi care trebuie să execute tot ceea ce i se cere, chiar dacă ceea ce i se cere transcede prevederilor, regulilor, normelor stabilite chiar de Uniunea Europeană.”
“Traian Basescu este conectat numai direcţiilor distructive ale unui grup restrâns de interese strict private, de deasupra statelor şi naţiunilor, a căror ţintă este sclavia şi, în final, dispariţia guvernelor, concomitent cu disoluţia expresiilor instituţionalizate ale identităţilor naţionale.”
Buni. Bunica mea. A fost un om al carui crez in viata a fost sa faca bine. A avut o energie cum rar mai au oamenii de azi, energia unei generatii cu adevarat de sacrificiu, constienta de rolul ei, pana la moarte. In tot cazul, pe noi ne depasea in putere (la Mineriada din ’90 a venit sa bata cu bastonul in poarta Unitatii de la Magurele, unde eram “cazati”, cerand eliberarea noastra si pedepsirea lui Iliescu 🙂 ). La 90 de ani era inca verde ca bradul. Orice facea, facea acum, repede si bine. De abia in ultima perioada, spre 92, incepuse sa se cam supere pentru ca nu mai putea face totul singura, ca nu ne mai poate gati atatea feluri ca inainte… A crescut cinci nepoti si mai multi stranepoti, cu aceeasi vitalitate cu care si-a crescut fiica si fratii si surorile mai mici. Era ca painea lui Dumnezeu.
Nascuta in 1921 intr-un satuc din Prahova, pe numele lui Habud, comuna Sirna, a copilarit in casa parohiala a bunicilor dupa mama – parintele Ion Nicolescu, preot de tara, si Teodora, la randul ei fiica de preot (foto) – si la Sinaia, in “Vila Adina”, numita astfel de parintii ei, Steliana si Dumitru Alexandrescu, industrias din Ploiesti, dupa numele mezinei familiei. Parintele si doamna preoteasa, strabunicii mei, au avut noua copii: sapte fete si doi baieti. Nepoti ai lor aveau sa lupte pe frontul de Est, eliberand Basarabia ocupata si Transnistria bolsevizata fortat, si, apoi, sa-si dea viata pe frontul de Vest. Primul sot al Stelianei a murit asemenea, cazut in lupta, in primul razboi mondial, un alt razboi sfant, pentru Romania Mare. Vaduva si cu copii mititei, Steliana se recasatoreste cu Dumitru, la randul sau vaduv si cu copii, carora le mai adauga alti frati si surori, formand o mare familie cu vreo zece copii si cu proprietati la Sinaia, Ploiesti si Bucuresti. Nici una dintre ele n-a putut fi, inca, recuperata.
Buni, botezata Victoria, dupa numele uneia dintre surorile mamei sale (foto stanga), se casatoreste pe la 20 de ani cu Traian (foto impreuna cu tata-socru Dumitru, la Ploiesti), moldovean din Odobesti, fotograf si muzicant, la pian si clarinet, in orchestrele Mariei Tanase si Ioanei Radu, pe care il insoteste de-acum in turnee in intreaga tara. Reocuparea Bucovinei de catre Armata Rosie o gaseste la Cernauti, insarcinata in luna a noua, de unde reuseste insa sa fuga de mana cu fiica ei, Georgeta Agapia (foto mai jos), atunci in varsta de doi ani. Scapata de rusi si ajunsa cu greu la Bucuresti, copilasul abia nascut, fratele mamei mele, ii moare insa pe masa de spital de la Filantropia, in urma suflului unuia dintre bombardamentelor americane din 1944. A patimit intr-o singura luna cam ce ni se intampla si noua, azi, la nivel national…
“Eliberarea” ii sileste pe tinerii Victoria si Traian sa-si stearga trecutul si sa-si piarda urma, schimband adeseori orasele si profesiile, pana la o revenire in Capitala. El fusese apropiat de Asociatia culturala germano-romana si ea intrase de mica in Miscarea Legionara. Un secret pe care avea sa-l tina bine pastrat aproape o jumatate de secol. La inceputul anilor ’90, Buni, acum implicata in activitatile organizatoric-administrative ale Miscarii Pentru Romania (in sensul ca ne gatea – intregului batalion -, ne aranja sediul, ne punea perdele, ne salva cu banuti din agoniseala ei, etc, etc), MPR fiind un partid rezultat al Fenomenului Piata Universitatii 1990, este descoperita de Marian Munteanu in fotografii de arhiva ale Miscarii Legionare, comparate cu cele din tinerete ale bunicii, de la ea de acasa.
Aveau sa treaca inca vreo zece ani pana sa aflam ca activitatea ei nu presupunea doar participarea la fapte caritabile si de credinta sau marsuri (intr-unul dintre ele fiind chiar surprinsa fotografic si “data la ziar” – foto mai jos) ci si o munca de natura conspirativa, de mesager si cifror al unor ordine secrete, codate, pe care conducerea organizatiei prefera sa le transmita prin tineri bine verificati si, totodata, mai putin suspectati de serviciul lui Moruzov.
Serviciul de Informatii al Miscarii Legionare a ramas pana astazi o necunoscuta istorica, atat de bine a fost organizat. Istorici ai Serviciului Roman de Informatii (SRI) il crediteaza pe comandatul Ion Belgea (*) drept coordonator al SIMLR, organizatie secreta anticomunista ce avea sa conlucreze ulterior, din exil, cu forte ale CIA si NATO, impotriva ocupantilor bolsevici ai Romaniei. Istoria orala a Miscarii Legionare il pomeneste insa printre conducatorii conspirati ai Serviciului special legionar si pe parintele Duminica Ionescu, duhovnic al lui Corneliu Codreanu si tatal reputatului savant Vlaicu Ionescu. Bunica lucra direct cu Ilie Garneata, unul dintre fondatorii Miscarii Legionare. Cu toate acestea, in pofida trecerii timpului, cu greu reuseai sa-i smulgi vreo confesiune. Era fidela si azi legamantului dat. O viata de fidelitate, pentru un ideal.
Isi revenise miraculos dintr-un atac cerebral din urma cu cativa ani, doar cu gandul de a mai sta putin cu nepotii si stranepotii, marile ei iubiri. In ultima perioada, dupa intoarcerea la Bucuresti dintr-o retragere programatica la Petru Voda, era macinata de durerile varstei dar, mai presus de asta, de ideea ca ar putea deveni o povara. Ceea ce nu-si dorea in ruptul capul. A adorat-o pe Maica Domnului asa ca, poate, nu e de mirare ca noul atac, in urma caruia a plecat la Domnul, avea sa vina la inainte praznuirea Nasterii Maicii Domnului, incepandu-si apoi drumul spre Ceruri la odovania praznicului Maicii Domnului, in prag de Inaltarea Sfintei Cruci. Cu doar o saptamana inainte il rugase pe parintele paroh, venit de Sfanta Maria, la Adormire, sa vina sa o spovedeasca si sa o impartaseasca, ceea ce s-a si intamplat. Radia apoi de fericire si calm, totodata, de liniste sufleteasca. A mai apucat sa ne aiba, la capataiul ei, aproape pe toti, nepotii si stranepotii ei, maxima bucurie a vietii ei. Invingatoarea Victoria, victorioasa pana in ultima clipa.
Pomenirea de noua zile a avut loc la trista comemorare dubla a unui 22 septembrie, exact la 45 de ani de la savarsirea mamei sale, aflata acum alaturi de ea.
Dumnezeu sa o ierte si sa o odihneasca in pace in rand cu dreptii Sai!
Ramane cum am stabilit: Nu ne lasam!
Parintele Ion Nicolescu, bunicul bunicii, cand a fost dezgropat, dupa zeci de ani de la moarte, a uimit tot satul Habud: era intreg si frumos mirositor. Dumnezeu sa-i odihneasca in pace!
(*) Nota:Ion Belgea, licentiat in filosofie, ziarist si bibliotecar la Academia Romana, a fost unul dintre comandantii legionari fideli lui Corneliu Codreanu si apreciat de acesta, conducator al “Razletilor”, aflat in grupul strans care lua decizii in perioada ultimei incarcerari a Capitanului Miscarii Legionare. Eliminat prin tradare de Horia Sima, presupus agent al lui Moruzov, Ion Belgea avea sa fie arestat si internat in lagarul de la Miercurea Ciuc, in iunie 1938, alaturi de Nae Ionescu si Mircea Eliade, printre multi alti intelectuali de dreapta si fruntasi legionari ai elitei romanesti interbelice, fiind ucis in masacrul din noaptea de 21 spre 22 septembrie 1939, in lagarul de la Vaslui, impreuna cu alte sute de legionari asasinati salbatic in intreaga tara, fara judecata, la ordinul lui Carol al II-lea si al Elenei Lupescu. In acelasi act oribil al unui sir nesfarsit de crime impotriva poporului roman a fost ucis si parintele Duminica Ionescu. Iar Vlaicu Ionescu avea sa faca inchisoare sub comunisti doar pentru ca era fiul tatalui sau. Refugiat dupa eliberare in Statele Unite a devenit unul dintre cei mai celebri romani ai lumii, ca decodificator al previziunilor lui Nostradamus.
Astazi, profesorul Gheorghe Cojocaru, director al Institutului de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova ii raspunde profesorului Ion Varta, director al Serviciului de Stat de Arhiva al Republicii Moldova, prin intermediul Jurnalului de Chisinau. Redam integral raspunsul acestuia asteptand in continuare lamurirea problemei in cauza.
Dreptul la Replica
În materialul semnat de dl Ion Varta „Clonele lui Lazarev, trimise la înaintare de noua conducere a Institutului de istorie, Stat și Drept”, inserat în „Jurnal de Chișinău” din 14 septembrie curent, sunt abordate frontal trei subiecte cu referire la IISD al AȘM: despre înaintarea la premii, despre recomandarea dlui Valeriu Pasat (foto dr) pentru participarea la alegerea membrilor titulari ai AȘM și despre subsemnatul, ca director al Institutului și ca istoric. Așadar, ce este drept și ce este strâmb în textul cu pricina? Bineînțeles, dintr-un punct de vedere propriu, care nu poate fi decât subiectiv, relativ, etc.
Într-adevăr, în atenția Consiliului Științific al Institutului se află cu regularitate chestiunea promovării cercetătorilor științifici. Anul trecut, de exemplu, profesorul Gheorghe Costachi a fost propus la premiul Academiei de Științe, pe care l-a și obținut. Distinsul profesor Andrei Smochină a fost înaintat la Ordinul Republicii, care i s-a acordat. Dl Anatol Țăranu a fost onorat cu distincția supremă a AȘM, „Dimitrie Cantemir”. Anul acesta, dl Valeriu Pasat a fost propus de Consiliul Științific al Institutului la Premiul Național, care i s-a acordat. La demersul IISD, profesorului Alexandru Moșanu i-a fost decernată medalia AȘM „Dimitrie Cantemir”. Statistica, dle Varta, se pare, nu vă oferă suficiente probe pentru a mă acuza că aș fi transformat Institutul într-un SRL „pentru satisfacerea poftelor megalomanice ale lui Valeriu Pasat”. Subliniez, dacă e cazul, nu Institutul, nu directorul Institutului iau deciziile despre acordarea acestor premii, ci comisiile abilitate de pe lângă AȘM sau de pe lângă Guvern. Aici „lustruirea” oricărui candidat, dacă prezentarea rezultatelor activității colegilor de Institut poate fi încadrată în acest termen ieșit de sub pana plină de inspirație a dlui Varta, nu are niciun rost. Dar, fără dubii, dl Varta are tot dreptul să considere că aceste premii și distincții sunt meritate sau nemeritate, după cum și oricine, până și directorul IISD, sau comisiile abilitate pot avea punctul lor de vedere, nu neapărat cel împărtășit de dl Ion Varta.
Este firesc și necesar ca efortul omului de știință să fie remarcat și prețuit după merite și aici cred că nu suntem pe poziții divergente cu dl Varta. Am urmărit să sprijin orice inițiativă în acest sens, să tratez cu egală bunăvoință orice realizare științifică și să încurajez performanța academică. Anul trecut dl Valeriu Pasat a fost singurul cercetător de la IISD care a finisat o lucrare monografică. Aceasta a fost discutată de specialiștii în Istorie Contemporană și recomandată pentru publicare de Consiliul Științific. În cadrul discuțiilor, au fost reliefate atât aspectele reușite, cât și unele lacune și carențe ale monografiei, singura, de altfel, care a fost prezentată în fața specialiștilor de la Institut, celelalte lucrări ale dlui Pasat, apărând în afara concursului IISD. Volumul „RSS Moldovenească în epoca stalinismului” (650 p.) a apărut în 2011 la prestigioasa Editură „Cartier”, fiind menționat anul acesta la Salonul Național de Carte cu Premiul „Clio”. Probabil, accidental, acesta nu apare printre lucrările dlui Pasat, din care dl Varta selectează o serie de citate, unele relevante, care pun într-o lumină dezagreabilă autorul. Vedeți până unde îmi urmez „patronul spiritual”, descoperit de dl Varta, încât m-aș putea hazarda să fiu de acord și cu unele din sentințele domniei sale la adresa acestuia? Numai că mă tem că însuși dl Varta s-ar putea să nu fie de acord astăzi cu ceea ce afirma pe la 1999 într-o recenzie pe marginea uneia din lucrările dlui Pasat „Surovaia pravda istorii. Deportații s teritorii Moldavskoi SSR 40-50 gg.” (1998), pe care-o caracteriza sugestiv drept „Un valoros studiu, consacrat deportărilor din anii 40-50”. Așa sau altfel, corpul impresionant de documente inedite publicate de Valeriu Pasat despre deportările din RSSM sau despre prigoana Bisericii ortodoxe în epoca sovietică au o valoare în sine, deschizând, după cum o spunea franc dl Varta pe la 1999, noi direcții de cercetare într-un domeniu sau altul. Aceasta este o a doua parte a paharului, poate, cea plină, pe care dl Varta astăzi o ignoră.
Singura lucrare pe care dl Pasat a publicat-o cu acceptul Consiliului Științific al IISD este monografia apărută la Editura „Cartier”, aceasta, repet, neaflându-se (?) pe lista lucrărilor din care dl Ion Varta citează copios. Or, cel puțin, stimate dle Varta, în nebănuita mea (ne)calitate de „servant umil al lui Valeriu Pasat”, pe care mi-o atribuiți cu atâta generozitate, un singur citat aș putea să vă „servesc” și dvs. pentru a încerca să vă dumeriți de ce a fost recomandat pentru editare acest studiu. Deci, v-aș îndemna respectuos să deschideți volumul respectiv la „Încheiere” (p. 626) și să notați ceea ce e scris negru pe alb: „Deși la momentul anexării Basarabiei (subl. n.) și al înființării RSS Moldovenești regimul stalinist acumulase o experiență considerabilă de promovare a politicii industrializării accelerate, colectivizării și unificării sociale, sovietizarea fiecăreia dintre noile republici și teritorii apusene își avea propriul specific”. Și încă ceva: printre lucrările îngrijite și publicate de dl Pasat mai este una pe care ar trebui s-o cunoască orice intelectual din „lumea bună”, din care, nu mă îndoiesc, dle Varta, spre deosebire de subsemnatul, faceți parte dintotdeauna. Este vorba de monumentala pânză memorialistică a Eufrosiniei Kersnovski „Cât costă omul” (1996), reeditată sub egida Consiliului Europei în limba italiană (2009), un rechizitoriu teribil asupra esenței dezumanizante a regimului totalitar comunist. Dar nici despre aceasta nu spuneți nimic. Oare de ce?
Cu privire la înaintarea candidaturii dlui Pasat la concursul pentru alegerea membrilor titulari ai AȘM, anunțat pentru toamna acestui an. În adresa IISD au parvenit în acest sens două cereri, de la dnii Valeriu Pasat (istorie) și Ion Guceac (drept), pe care Consiliul Științific le-a examinat în ședința din 15 august curent. S-a luat act de faptul că dl Pasat nu întrunește una din condițiile Regulamentului cu privire la alegerea membrilor Academiei, având doar doi discipoli cu doctorate susținute, și nu cinci, după cum o cere Regulamentul. Consiliul a fost informat și asupra faptului că la 17 iulie curent Adunarea Generală a membrilor AȘM, examinând cazul aparte al mem. cor. Pasat, a decis să-i permită să participe la concursul respectiv. Numai că domnia voastră despre aceasta ați uitat, probabil, să informați cititorul „Jurnalului de Chișinău”. Am solicitat expres opinia membrilor Consiliului în cazul Pasat, fiind formulate ca răspuns două propuneri: (1) de a include candidatura domniei sale pe buletinul de vot secret și (2) de a nu o include. Datoria mea a fost să supun votului aceste propuneri. Din 13 membri ai Consiliului prezenți la ședință, pentru includerea candidaturii dlui Pasat pe buletinul de vot secret s-au pronunțat 10, 2 – împotrivă și o abținere. A urmat votul secret. Comisia de numărare a voturilor a adus la cunoștința Consiliului rezultatele: pentru dl Pasat s-au pronunțat 7 persoane, 5 – împotrivă și un buletin a fost declarat nevalabil, numărul necesar de voturi pentru luarea deciziei fiind de 50+1 din cei prezenți, adică 7. Candidatura dlui Ion Guceac a întrunit 10 voturi pentru, 2 – împotrivă și un buletin a fost anulat. Am adus aceste detalii ca să vedeți cum funcționează „SRL”-ul de la Institutul de Istorie. Rezultatele votului au fost aprobate de toți membrii Consiliului Științific, inclusiv de dl Ion Varta. Nimeni din membrii Consiliului nu a contestat rezultatele votului, nu m-a acuzat că mi-aș fi impus punctul de vedere sau că aș fi dat dovadă de un comportament „impertinent”. Doar unul dl Varta, dar… după o lună de zile!? Oare de ce?…
În treacăt fie spus, dle Varta, dacă vă amintiți, în 2000 Valeriu Pasat era ales membru corespondent al AȘM la propunerea Consiliului Științific al Institutului de Istorie, dvs. fiind printre cei care l-au recomandat cu căldură pentru această înaltă demnitate academică, subsemnatul numărându-se printre cei care vă admirau elocința…
Și, pe final, vorba distinsului domn Ion Varta, „două cuvinte”, dar pline „de mai multe explicații” subtile, despre legăturile mele de-a dreptul halucinante cu dl Valeriu Pasat, deduse în baza unui articol de ziar (!) despre esența rebeliunii din ianuarie 1919 de la Hotin, pe care l-am publicat acum 23 de ani (!). Profit de interesul dvs. sincer pentru a vă informa, cu toate că nu cred că v-ar prinde bine căci, la timpul respectiv, bun-rău, acest articol, scris de un „laborant superior” pe atunci la Institutul de Istorie, a fost apreciat pentru că, dincolo de o retorică verbală care astăzi, mai mult decât evident, este cu totul deplasată, dădea peste cap teza „cominternistă” despre caracterul bolșevic al rebeliunii de la Hotin, demonstrând în exclusivitate în baza literaturii sovietice publicate, autorul neavând pe atunci nici măcar dreptul de a merge la arhivă, că acolo s-a produs o răbufnire subversivă a naționalismului ucrainean iredentist, antiromânesc. Numai că, stimate dle Varta, pentru a trage niște concluzii globale despre cutare sau cutare „pretins istoric”, ar trebui să aveți, totuși, bibliografia adusă la zi. Și, nu în ultimul rând, și sper să nu vă decepționez, nu sunteți nici primul, probabil, nici ultimul, și nici original în această întreprindere temerară. Nu sunteți primul și nu sunteți original pentru că v-a luat-o înainte un alt stimat domn, acum că sunteți și apropiați, dacă pot spune așa, conceptual, nu pot să nu-l deconspir, pre numele său recomandându-se S. Nazaria. Că acest mult prea stimat domn s-a luat la harță cu un fost „laborant superior”, e de la sine înțeles, dar că și dvs. mergeți cu aceeași obsesie pe niște urme bătătorite este, poate, un simptom. În orice caz, vă asigur politicos că între exegeza dvs. furioasă și ironia dlui Nazaria, ambele pe aceeași temă, între original și copie, după cum se spune, și sper să nu vă supărați, voi da preferință originalului. Și vă asigur cu toată fermitatea că nu mă voi încumeta vreodată să afirm că domnia voastră ați debutat cumva, vorba vine, dar tot de la dvs. cetire, într-o nouă și nemaipomenită ipostază de… „clonă” a lui S. Nazaria.
Stimate domn, închei cu amărăciune acest gen de scriere, pe care am fost forțat chiar de domnia voastră să-l practic și de care nu sunt interesat.
Cu aceeași prețuire de când mă cunoașteți, al dvs. Gheorghe Cojocaru
Sub coordonarea scriitorului Constantin Barbu, într-o ediţie de lux, au văzut lumina tiparului primele 25 de volume din „Integrala manuscriselor Dimitrie Cantemir”, primul set fiind achiziţionat chiar de către Vladimir Putin, preşedintele Federaţiei Ruse, care a aprobat scanarea documentelor aflate de sute de ani în Arhivele din Moscova.
Interviul integral cu maestrul Constantin Barbu laZiaristi Online
COMISSION INTERNATIONALE D’HISTOIRE DES RELATIONS INTERNATIONALES – CIHRI COMISIA ROMÂNĂ DE ISTORIE A RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE – CRIRI THE INTERNATIONAL COMMISSION OF HISTORY OF INTERNATIONAL RELATIONS – ICHIR
CONFÉRENCE INTERNATIONALE CONFERINŢA INTERNAŢIONALĂ INTERNATIONAL CONFERENCE
LA GESTION DES CRISES INTERNATIONALES DEPUIS 1919 JUSQU’À PRESENT GESTIONAREA CRIZELOR INTERNAŢIONALE DIN 1919 PÂNĂ AZI THE MANAGEMENT OF INTERNATIONAL CRISES SINCE 1919 UP TODAY
19-23.09. 2012, Bucarest/București/Bucharest
LE PROGRAMME SCIENTIFIQUE/PROGRAMUL ȘTIINȚIFIC/ THE SCIENTIFIC PROGRAM
9.30-10.15: Ouverture des travaux de la Conférence/Deschiderea lucrărilor Conferinței/
The Opening Works of the Conference
Allocutions/Alocuțiuni/Addresses:
– Message du Président de Roumanie/Mesaj al Președintelui României/ Message of the President of Romania
– Message duMinistre des Affaires étrangères de la Roumanie/Mesaj al Ministrului Afacerilor Externe al României/Message of the Foreign Minister of Romania
– Acad. Dan BERINDEI, Académie roumaine/Academia Română/Romanian Academy
– Prof. Dr Hugues TERTRAIS, Président/Președinte/President CIHRI-ICHIR
10.15-10.30: Pause café/Pauza de cafea/Coffee break
Management of the Global Crisis in the 20th century
Prof. Dr Vasile PUȘCAȘ (Roumanie, România, Romania)
11.00-11.20:Bogdan ANTONIU (Roumanie, România, Romania)
Bridging the gap in the studies of Crisis Management? Some thoughts on the History of International Relations and Foreign Policy Analysis, theoretical approaches
Controversatul “istoric” Valeriu Pasat (foto/vide0), scolit la “Academia Diplomatica” a Rusiei, fost sef al Sectiei Ideologie a Comitetului orasenesc Chisinau al Partidului Comunist din Republica Moldova, fost diplomat de rang mic la Ambasada Moldovei la Moscova ulterior numit de Mircea Snegur ambasador al Republicii Moldova pentru Rusia, Kazahstan si Finlanda, fost ministru al Apararii, fost ministru al Ministerului Securitatii Nationale, succesorul KGB-ului local din Republica Moldova, fost sef al Serviciului de Informatii si Securitate, fost consilier pe probleme de relații economice externe al lui Anatoli Ciubais, președintele celui mai mare concern energetic din Rusia, RAO EAS Rossii (РАО “ЕЭС России”), fost puscarias pentru vanzarea dubioasa a flotei de MIG-uri a RM (21 bucati de MIG 29), fost si viitor candidat la presedintia RM pe mana cu filiala locala a Bisericii KGB condusa de colonelul Vladimir Cantarean al “Intregii Moldove” se vrea si… “academician si savant de renume mondial”.
In prezent Valeriu Pasat se doreste a fi recunoscut drept un istoric denuntator al sovietizarii Moldovei mai ceva ca Vladimir Ilici Tismaneanu. In acest sens, dupa cum il citeaza un portal infiintat cu sprijinul Departamentului pentru Romanii de Pretutindeni, pe numele lui Vocea Basarabiei, “istoricul Valeriu Pasat munceste și în continuare depune toate eforturile pentru a scoate la lumină adevărul istoric” din Republica Moldova. “Deportările, foametea, biserica și epoca stalinismului sunt teme esențiale pentru noi basarabenii. Valeriu Pasat își construiește opera începând de la un fundament puternic de documente. Mai are multe lucrări care le ascunde de noi, îl rugăm foarte mult să le scoată la iveală. Vreau să spun că lucrarea sa Calvarul a fost solicitată și în Transnistria, pentru că ea cuprinde un compartiment despre acei deportați inofensivi din istoria noastră”, a subliniat, starnind invidia lui Vladimir Tismananu, Iurie Colesnic, un fel de Adrian Cioflanca cu cioc si acelasi praf provincial moldovenesc pe limba.
Dar laudele nu contenesc: “Mai mult, analistul politic, Anatol Țăranu – scrie Vocea Basarabiei – a specificat că volumele lui Valeriu Pasat vor servi drept sursă de informație pentru următoarele generații, care vor scrie despre istoria Republici Moldova. “Fiecare generație scrie istoria sa. Eu cred că istoria generației noastre îi aparține lui Valeriu Pasat. Opera sa este una suficientă și cu siguranță va fi citită de generații întregi. Mai mult, viitoarele generații vor scrie istoria lor în mare parte datorită cărților și acelei munci pe care a depus-o și o depune și în continuare Valeriu Pasat”, a precizat Anatol Țăranu”, la randul sau fost ambasador al Moldovei in Federatia Rusa.
Pentru aceste fapte marete si multe altele Valeriu Pasat, “savantul anului 2011”, a fost recompensat luna trecuta de Guvernul Vladimir Filat cu Premiul National, in valoare de 100.000 de lei, alaturi de alti bravi moldoveni, cu explicatia: “doctor habilitat in istorie, membru corespondent al Academiei de Stiinte a Moldovei, exponent de vaza al noii generatii de istorici din Republica Moldova, specialist in domeniul istoriei nationale contemporane, dezvaluind doua directii fundamentale: evolutia social-economica, administrativa, politica si culturala a Moldovei sovietice in mediul regimului stalinist si evolutia relatiilor dintre putere, Biserica si enoriasi in RSS Moldoveneasca, probleme tratate eronat sau tendentios in istoriografia sovietica sau interzise de a fi abordate”. Sunt absolut convins ca “habilitatul” Vladimir Ilici Tismaneanu isi musca pumnii de invidie.
Da, este vorba de acelasi “savant” purtator de servieta al lui Anatol Ciubais, Valeriu Pasat, care, in perioada electorala, cu zidurile si turnul Kremlinului cu steaua rosie inca in varf milita pentru aderarea Moldovei la “Uniunea Vamala Belarus, Kazahstan, Rusia” si alipirea ei la “spatiul economic si politic din Est”. Cu atat mai ciudata pare pozitia fostului preşedinte al Comisiei prezidenţiale pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova, apreciatul si respectatul (de catre noi) istoric Gheorghe Cojocaru, totodata director al Institutului de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Republicii, reclamat de la fel de apreciatul istoric Ion Varta ca ii face jocurile controversatului politician filo-rus Valeriu Pasat. Reproduc un articol semnat de prof dr Ion Varta in presa basarabeana, care mi-a fost semnalat cu multe semne de mirare si alarmare de reputati istorici de pe ambele maluri ale Prutului si astept cu incredere lamurirea situatiei si explicatia profesorului Gheorghe Cojocaru. (Victor Roncea)
Clonele lui Lazarev, trimise la înaintare de noua conducere a Institutului de Istorie, Stat şi Drept Jurnal de Chisinau
Din start suntem nevoiţi să constatăm, cu regret, că Gheorghe Cojocaru, noul director al Institutului de Istorie, Stat şi Drept (IISD) a transformat această instituţie într-o parodie jalnică – un fel de SRL pentru satisfacerea poftelor megalomanice ale lui Valeriu Pasat. În decurs de un an, Cojocaru, asistat de anturajul său, a impus Consiliului Ştiinţific al acestui institut desemnarea, în trei rânduri, a candidaturii lui V. Pasat, mai întâi, la premiul „cel mai bun savant al anului 2011”, apoi, la Premiul Naţional al Republicii Moldova, iar câteva săptămâni în urmă, a izbutit, prin fraudă, încălcând prevederile regulamentare, să-l înainteze pe acesta la titlul de academician al Academiei de Ştiinţe a Moldovei.
De fiecare dată, „operaţiunea” a fost perfect „orchestrată”, degenerând într-o lustruire dezgustătoare a imaginii „candidatului”, cu linguşiri penibile, cu elogii până la ceruri aduse lui V. Pasat. În cadrul celor trei şedinţe ale Consiliului Ştiinţific, mi-am manifestat totalul dezacord faţă de cele trei tentative descalificante de servilism înfiorător, demonstrând cu argumente de ce institutul n-ar trebui să fie antrenat în „operaţiunile” puse pe rol de cel care jinduieşte cu atâta încăpăţânare distincţii şi titluri nemeritate. Din păcate, de fiecare dată, Gh. Cojocaru a fost „la înălţime”, onorând cu prisosinţă toate comandamentele venite dinspre V. Pasat.
Culmea unui atare comportament, total nesăbuit, s-a produs în cea din urmă şedinţă, când s-a stabilit că V. Pasat nu întruneşte toate calităţile de aspirant la titlul de academician al AŞM, întrucât are doar doi discipoli care şi-au susţinut doctoratele, şi nu cinci, aşa cum prevede regulamentul. Gh. Cojocaru, în ciuda tuturor argumentelor invocate de câţiva membri ai Consiliului Ştiinţific, şi-a impus, în mod impertinent, punctul de vedere, siluind prevederile regulamentului, demonstrând, pe deasupra, lipsă de elementar bun-simţ.
În cele ce urmează, vom încerca să demonstrăm succint care sunt „meritele” celuia pe care îl promovează cu atâta insistenţă Gh. Cojocaru. Pentru aceasta, vom invoca mai întâi un fragment din studiul introductiv la volumul de documente, alcătuit de V. Pasat, cu genericul: „Трудные страницы истории Молдавии. 1940–1950”, editat la Moscova în 1994. Iată ce scrie el la pagina 9: „27–28 июня 1940 года Красная Армия перешла через Днестр. В состав СССР были включены Бессарабия и Северная Буковина. Но не это стало главным итогом присоединения находившихся с 1918 г. в составе буржуазной Румынии новых территорий. В 1940 г. произошло объединение левобережной и правобережной Молдавии, было ликвидировано искусственное деление страны и народа на две части, восстановлено государственное единство Молдавии, которая стала союзной республикой в составе Союза ССР. Воссоединение в едином государстве стало важнейшей вехой в национально-государственном самоопределении молдавского народа. 2 августа 1940 г. 7-я сессия Верховного Совета СССР приняла Закон об образовании Молдавской Социалистической Республики”.
Vom comenta, cu permisiunea cititorului, aceste „mostre” de prestaţie de „savant”, care-l caracterizează perfect pe proaspătul aspirant la titlul de academician al AŞM. Acesta nu suflă niciun cuvânt despre amputările teritoriale operate în ajunul sesiunii a VII-a care, în viziunea sa, avusese conotaţie „istorică”, pe care o şi glorifică. De fapt, după cum bine se cunoaşte, această sesiune a legiferat răşluirea nordului şi sudului Basarabiei, împreună cu nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, care au fost încorporate cu forţat în componenţa RSS Ucrainene de către autorităţile sovietice de ocupaţie, fără o consultare prealabilă a populaţiei din aceste regiuni, care, până la 28 iunie 1940, făceau parte din componenţa unui stat-membru al Ligii Naţiunilor, spre deosebire de imperiul sovietic, ce fusese exclus din această organizaţie pentru agresiunea declanşată împotriva Finlandei la 30 noiembrie 1939. De asemenea, au fost amputate opt din cele 14 raioane ale RASSM şi doar şase au fost incluse în componenţa RSSM, încălcându-se, în mod grosolan, aşa-numitul principiu „etnic” de care cică s-ar fi condus autorităţile sovietice de ocupaţie. În felul acesta, câteva sute de mii de etnici români moldoveni s-au pomenit izolaţi şi înstrăinaţi de conaţionalii lor din RSSM. V. Pasat jubilează, prezentând această mare tragedie drept „cel mai important jalon în autodeterminarea statală a poporului moldovenesc”, dar nu suflă un cuvânt despre drama înstrăinării populaţiei majoritare din RSSM de restul românilor moldoveni din dreapta Prutului, nu mai spunem de cealaltă parte a neamului românesc, pe care el îl califică, în mai multe rânduri, ca o altă naţiune, diferită de cea „moldovenească”.
La pagina 28 a aceluiaşi volum, V. Pasat califică perioada interbelică pentru Basarabia ca una de ocupaţie românească a acestui teritoriu, iar ceea ce s-a produs în 1944, în urma înaintării armatei roşii, este considerat de el drept act de eliberare. Asemenea afirmaţii aberante se regăsesc din abundenţă în tot ce a publicat până în prezent V. Pasat. În una din ultimele sale lucrări, „Calvarul. Documentarul deportărilor de pe teritoriul RSS Moldoveneşti. 1940-1950”, Moscova, ROSSPEN, 2006, V. Pasat reanimează, de o manieră penibilă, toate clişeele istoriografiei sovietice „despre particularităţile construcţiei colhoznice” în RSSM (p. 31); despre „procesul veridic al construcţiei socialiste la sate, cu dezvăluirea „caracterului {său} cu adevărat „variat” şi multiaspectual…” (p. 26-27); despre „reforma agrară” din 1940 (adică despuierea ţăranilor înstăriţi şi mijlocaşi, dar şi a celor săraci), după care, o bună parte au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan, afirmând că „reforma agrară a fost efectuată, ţinându-se cont, în mod riguros (sic!) de particularităţile istorice ale ţinutului şi de situaţia din satul basarabean către iunie 1940. Aceste particularităţi constau, în primul rând, în faptul că reformele s-au înfăptuit atunci când în URSS socialismul era deja la o etapă înaintată, organele de partid şi sovietice conducându-se, la traducerea lor în viaţă, de bogata experienţă de soluţionare a problemei agrare şi de construcţia socialistă din alte republici ale Uniunii Sovietice” (p. 24). El continuă să rămână „consecvent” şi atunci când utilizează sintagmele „Puterea sovietică” cu majusculă (p. 19, 101 etc.), ca şi „Statul sovietic” (p. 98 etc.). El dedică o adevărată odă constituţiei staliniste a RSSM din 8 februarie 1941, dar nu uită să înfiereze „ocupaţia fascistă” a Basarabiei, când se ştie că acest teritoriu s-a aflat sub administraţie românească, şi nu sub „ocupaţie fascistă” (p.16). Dar pentru Pasat, administraţia românească din Basarabia din acea perioadă era una „fascistă”. Iarăşi, pentru a câta oară, el reia „melodia” despre „realipirea Moldovei la URSS” (p. 40); despre „instaurarea Puterii sovietice în Moldova” (în iunie 1940 (!!!) (p.100). Despuierile de bunuri, operate de autorităţile sovietice de ocupaţie le califică ca „acţiuni revoluţionare” (nici mai mult, nici mai puţin – exact ca la A. Lazarev ) (p.100). Aceleaşi „năzdrăvănii” se regăsesc şi în studiul introductiv la ediţia în patru volume „Православие в Mолдавии. Власть, церковь, верующие”. 1940 – 1953, Moscova, 2009–2012. Pentru V. Pasat, 28 iunie 1940 continuă să aibă semnificaţia de „reunire” a Basarabiei cu URSS (vol.1, p. 64, 66). El afirmă în mod categoric despre „persecutarea ortodoxiei ruseşti” de către autorităţile române, „dominate de şovinismul velikoderjavnic românesc”. El înfierează „procesul românizator” al bisericii ortodoxe din Basarabia, promovat în viziunea sa, inclusiv prin substituirea limbii slavone vechi cu cea română (!!!). Mai mult, el blamează „epurările etnice în rândul clerului basarabean”, dar şi „represiunile contra celora care nu erau de acord” cu atare politici. (p. 65) El mai învinuieşte istoriografia României de „sindrom imperial” (p. 28).
Şi, pe final, două cuvinte despre prestaţia penibilă a lui Gheorghe Cojocaru de a fi servantul umil al lui Valeriu Pasat, care ar avea mai multe explicaţii, dar cea mai concludentă rezidă în faptul că, până nu demult, şi el împărtăşea exact aceleaşi puncte de vedere, pe care le emite patronul său spiritual.
Vom invoca câteva „mostre” de abordare de pe poziţiile istoriografiei imperiale sovietice, de care Gh. Cojocaru nu era capabil să se debaraseze nici chiar în 1990. Către acel moment, lumea bună conştientizase adevărul istoric crunt despre semnificaţia regimului sovietic de ocupaţie a Basarabiei.
Gh. Cojocaru continua s-o ţină morţiş că Basarabia fusese ocupată de România, înfierând „regimul de ocupaţie a Basarabiei de către România „burghezo-moşierească”, instituit în 1918. Iată ce scrie el în „studiul” său intitulat: „Răscoala şi tendinţele ,,Directoratului de Hotin””, inserat în culegerea de studii „Îndemn la înălţare”, Chişinău, 1990: „În ianuarie 1919 a avut loc răscoala de la Hotin, eveniment în care a fost angajată populaţia câtorva judeţe şi care se înscrie în istoria luptelor de eliberare a Basarabiei de sub jugul burghezo-moşieresc al României în perioada anilor 1918–1940.” ( p. 218).
În viziunea acestuia, în Basarabia, după votul Sfatului Ţării din 27 martie 1918, funcţiona „regimul de teroare, instaurat de autorităţile române” (p. 219). Cojocaru mai afirmă că „…trupele României regale ,,inundaseră” între timp nordul Basarabiei până la Cernăuţi, nerecunoscând împuternicirile reprezentantului guvernului RPU asupra judeţului Hotin”. În felul acesta, el îşi manifestă nedumerirea de ce autorităţile române nu au recunoscut actul de agresiune şi de violare a frontierelor statului român de către aceste bande înarmate.
Un alt regret imens al lui Gh. Cojocaru este legat de faptul că acest act de agresiune contra statului român n-a culminat cu crearea sovietelor pe teritoriul ocupat de aceste bande. Cităm din puţul gândirii acestui „cercetător”: „Esenţa constructivă a răscoalei (sic!), care a durat 10-13 zile, nu şi-a găsit reflectare în formarea în masă a Sovietelor.” O altă „constatare” „genială” a acestuia: „Declarând rebeliunea drept o uneltire bolşevică, autorităţile române şi-au dezlegat mâinile, pentru a se răfui cu răzvrătiţii”. Dar ce urma să întreprindă autorităţile statului, să le plângă de milă agresorilor, să le permită să treacă prin foc şi sabie toată Basarabia.
Cireaşa de pe tort este concluzia finală a acestui pretins istoric al rebeliunii de la Hotin din ianuarie 1919: „Răscoala de la Hotin, în circumstanţele complicate din acel timp, a fost, obiectiv, o mişcare populară de eliberare de sub exploatarea burghezo-moşierească română, în care în mod inevitabil s-au ciocnit interesele guvernelor RPU şi României” (p. 220-222).
Să continui să insişti pe nişte idei perimate, de emanaţie cominternistă, atunci când aproape toată lumea se edificase asupra semnificaţiei rebeliunilor de la Hotin (1919), Tighina (1919), Tatarbunar (1924) este ceva imposibil de conceput.
În acelaşi context, ar mai fi ceva de spus. Preşedintele Academiei de Ştiinţe, dl Gheorghe Duca, a procedat în acest caz legat de V. Pasat de o manieră iresponsabilă şi, totodată, penibilă, făcând trafic de influenţă în favoarea prietenului său, ignorând cele câteva semnale dinspre Consiliul Ştiinţific al Institutului de Istorie, Stat şi Drept, inclusiv, votul din cadrul ultimei şedinţe a acestuia în care, împotriva înaintării candidaturii lui V. Pasat la titlul de academician, au votat cinci membri, iar unul s-a abţinut şi doar şapte au votat „pentru”.
Într-un articol de ziar, din 9 octombrie 2009, îi sugeram dlui Duca să-şi dea demisia de onoare din funcţia de preşedinte al AŞM pentru prestaţia penibilă din perioada regimului Voronin, când se transformase într-o slugă umilă a acestui regim. El se supărase, încercând să demonstreze că nu aveam dreptate. Ulterior, o serie întreagă de documente desecretizate din perioada guvernării comuniştilor (2001–2009) demonstrau cu prisosinţă acest trist adevăr. Astăzi, dumnealui a adus noi probe în favoarea inconsecvenţei sale proverbiale şi a unui trafic grav de influenţă şi reconfirmă, o dată în plus, inutilitatea şi chiar nocivitatea aflării sale în funcţia de preşedinte al AŞM. Dar ar fi oportun şi benefic să părăsească această funcţie împreună cu Gh. Cojocaru, care, prin prestaţia sa jalnică, s-a descalificat de o manieră dezonorantă.
BASARABIA ÎN RELAŢIILE ROMÂNO – SOVIETICE (1918-1947)
de Prof Univ Dr Ioan Scurtu
Basarabia a ocupat un loc extrem de important în politica externǎ a României şi cu deosebire în relaţiile româno-sovietice. Dupǎ încheierea Primului Rǎzboi Mondial, în noiembrie 1918, diplomaţia româneascǎ s-a concentrat asupra încheierii tratatelor de pace. Conferinţa pǎcii s-a deschis la Versailles, în ziua de 18 ianuarie 1919, când statul naţional unitar român – realizat prin Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei – era un fapt împlinit. Problema esenţialǎ era recunoaşterea acestei realitǎţi prin tratate internaţionale. Negocierile au fost îndelungate şi adesea dificile, dar rezultatul a fost pozitiv pentru România. Prin Tratatul de la Versailles, din 28 iunie 1919, Germania se angaja sǎ respecte graniţele politico-statale stabilite la Conferinţa pǎcii. La 9 decembrie 1919, România a semnat, la Saint Germaine en Laye, Tratatul de pace cu Austria, care recunoştea actul unirii Bucovinei din 28 noiembrie 1918. Dupǎ lungi discuţii, s-a încheiat Tratatul cu Ungaria, în palatul Trianon, în ziua de 4 iunie 1920, prin care confirma unirea Transilvaniei cu România.
In privinţa Basarabiei situaţia a fost complicatǎ de faptul cǎ guvernul bolşevic nu era recunoscut de plan internaţional, iar reprezentanţii sǎi nu au fost invitaţi la Conferinţa pǎcii. La Paris şi în preajma Conferinţei, se aflau unii diplomaţi ai fostului regim ţarist, dar aceştia nu aveau o calitate oficialǎ. Acest fapt a influenţat desfǎşurarea Conferinţei de pace, deoarece Rusia – care participase la rǎzboi din iulie 1914 pânǎ în octombrie 1917 – nu a participat la luarea deciziilor şi nu semnat tratatele încheiate.
Relaţiile româno-ruse au cunoscut o evoluţie contradictorie în timpul rǎzboiului. Din august 1916, România şi Rusia erau state aliate în cadrul Antantei, armatele lor participând împreunǎ la luptele din 1916-1917 împotriva Puterilor Centrale. La 13 ianuarie 1918, guvernul bolşevic a decis întreruperea relaţiilor diplomatice cu România, pe care o considera ostilǎ noului regim instaurat la Sankt Petersburg. Hotǎrârea Sovietului Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice FederativeRuse din acea zi menţiona:
“1. Toate relaţiile diplomatice cu România înceteazǎ. Legaţia românǎ şi, în general, toţi reprezentanţii autoritǎţilor române se expulzeazǎ pe cea mai scurtǎ cale dincolo de frontierǎ.
2. Tezaurul României, aflat în pǎstrare la Moscova, se declarǎ intangibil pentru oligarhia românǎ. Puterea sovieticǎ îşi asumǎ rǎspunderea de a pǎstra acest tezaur, pe care îl va preda în mâinile poporului român”[1].
Relaţiile româno-sovietice au fost influenţate de evoluţiile interne din Rusia, unde în anii 1917-1920 s-a desfǎşurat un adevǎrat rǎzboi civil, precum şi de contextul internaţional. Atunci când guvernul bolşevic se afla în dificultate, acesta se declara pentru normalizarea relaţiilor cu România, iar când era victorios devenea intransigent şi chiar ameninţǎtor. (…)
A existat o anumitǎ succesiune de evenimente, care sugereazǎ coordonarea politicii Moscovei cu cea a Berlinului. Astfel, la 14 iunie trupele germane au ocupat Parisul, iar a doua zi armata sovieticǎ a intrat în teritoriile ţǎrilor Baltice, pe care Uniunea Sovieticǎ le-au anexat. La 22 iunie, Franţa a capitulat, iar la 23 iunie, Molotov l-a informat pe von Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova, cǎ a decis sǎ rezolve problema Basarabiei, precizând cǎ Uniunea Sovieticǎ dorea sǎ soluţioneze problema pe cale paşnicǎ, dar România nu a rǎspuns la aceastǎ ofertǎ. Ministrul de Externe sovietic a ţinut sǎ precizeze cǎ dacǎ România nu va accepta soluţionarea pe cale paşnicǎ a acestei probleme teritoriale, “Uniunea Sovieticǎ o va rezolva prin forţa armatǎ”[17] . Totodatǎ a menţionat cǎ revendicǎrile sovietice se extind şi asupra Bucovinei, în care locuieşte populaţie ucraineanǎ.
Rǎspunsul lui Ribbentrop a venit la 25 iunie:
“1. Germania este fidelǎ acordurilor de la Moscova. Ea este deci dezinteresatǎ de problema Basarabiei…
2. Pretenţia guvernului sovietic asupra Bucovinei este o noutate,Bucovinaa fost mai înainte provincia Coroanei austriece …
3. In restul teritoriului român,Germaniaare puternice interese economice. Acestea cuprind atât zonele petrolifere, cât şi pǎmântul agrar.
Germania este interesatǎ, aşa cum am explicat în repetate rânduri guvernului sovietic, ca aceste regiuni sǎ nu devinǎ teatru de rǎzboi”[18].
Ca urmare a acestei obiecţii germane, sovieticii au acceptat sǎ-şi limiteze pretenţiile la partea de nord a Bucovinei, incluzând oraşul Cernǎuţi. A doua zi, 26 iunie, dupǎ ora 22, Molotov a înmânat lui Gheorghe Davidescu, ministrului României la Moscova, o notǎ în care se menţiona:
“ Guvernul URSS propune Guvernului regal al României:
Sǎ înapoieze Basarabia cǎtre Uniunea Sovieticǎ;
Sǎ transmitǎ Uniunii Sovietice partea de Nord a Bucovinei, cu frontierele potrivit hǎrţii alǎturate” .
Guvernul sovietic aştepta rǎspunsul “în decursul zilei de 27 iunie curent”[19]. (…)
Din vara 1940 în faţa poporului român s-a ridicat, din nou, problema problema fundamentalǎ – aceea a refacerii graniţelor statale etnice.
Pentru atingerea acestui obiectiv, generalul Ion Antonescu a decis ca România sǎ se alǎture Germaniei, la 22 iunie 1941, în rǎzboiul împotriva Uniunii Sovietice. Obiectivul urmǎrit a fost limpede formulat de conducǎtorul statului în Ordinul de zi:
“ Ostaşi,
Vǎ ordon:
Treceţi Prutul,
Zdrobiţi vrǎmaşul din Rǎsǎrit şi Miazǎnoapte.
Reîmpliniţi în trupul ţǎrii glia strǎbunǎ a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre”[25].
Aflând despre aceastǎ decizie, regele Mihai i-a transmis generalului Antonescu: “In clipa când trupele noastre trec Prutul şi codrii Bucovinei pentru a reîntregi Sfânta Tarǎ Moldovei lui Stefan cel Mare, gândul se îndreaptǎ cǎtre domnia voastrǎ domnule general, şi cǎtre ostaşii ţǎrii”[26]. Telegrame similare au transmis Iuliu Maniu, Constantin I.C. Brǎtianu şi alţi lideri politici români. (…)
Astfel, marile democraţii occidentale – în care românii îşi puseserǎ mari speranţe – recunoşteau înţelegerea dintre Hitler şi Stalin, materializatǎ în pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, iar Basarabia şi nordul Bucovinei rǎmâneau sub ocupaţia sovieticǎ.
Pe lângǎ impunerea regimului sovietic, guvernanţii de la Moscova au procedat la divizarea teritoriilor româneşti ocupate, atribuind Ucrainei nordul şi sudul Basarabiei, precum şi nordul Bucovinei. Pe de altǎ parte, în Republica Sovieticǎ Socialistǎ Moldoveneascǎ a fost inclusǎ Transnistria.
In contextul dezagregǎrii Uniunii Sovietice, la 27 august 1991 Republica Moldova – care cuprindea numai o parte a provinciei istorice româneşti Basarabia – şi-a proclamat independenţa, fiind recunoscutǎ ca stat de România, Federaţia Rusǎ, Ucraina şi celelalte state membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Au optat pentru Forţa Civică, un partid înfiinţat pe vremuri de Petre Roman şi existent până acum doar pe hârtie. Ceea ce, fie vorba între noi, începe deja să sune rău (Fraza originala a lui Petre Roman despre FSN in cladirea CC al PCR, pe 22 decembrie 1989: “Asta suna ca dracu’!” – Nota red).
Aşadar spiritul regimului Băsescu e diferit de duhul – vrăjmaş: comunist sau fascist – regimurilor Kackzynski, Putin sau Orban. Cu toate astea, Băsescu pretinde că ne salvează de Putin făcându-se frate cu Orban. Şi dl Tismăneanu îl susţine.
September 25th, 2012 
VR 
Politica ta: Forța Civică ante-si-post M.R.Ungureanu
Ziaristi Online: Iulian Leca despre Ungereanul lui Basescu: MRU si alte pacate care ARD ascuns in PDL
Posted in 
Tags: 
