Bombardarea Iugoslaviei a inceput in urma cu 13 ani, pe 24 martie 1999 si a durat pana in 10 iunie 1999. Pentru prima oara de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, o capitala europeana era bombardata aerian, cu tot cu civili. Graficianul Eugen Mihaescu, membru de onoare al Academiei Romane, a fost acolo. Alaturi de cativa ziaristi “nebuni”: Mile Carpenisan, Sorin Bogdan, George Roncea. Si a transmis proteste artistice si articole pentru “Cotidianul”, al carui director de atunci, Ion Cristoiu, a fost singurul sef de gazeta din Romania care s-a deplasat, la randul sau, la fata locului, sub bombe. O parte din ce a trait Eugen Mihaescu la Belgrad este infatisata in randurile de mai jos, extrase din fenomenala marturie a artistului, cuprinsa in volumul memorialistic “Intre linii“, aparut la sfarsitul anului trecut la Editura RAO. Ziaristi Online a cules cateva dintre desenele si colajele lui Eugen Mihaescu si le prezinta intr-un clip ce contine o coloana sonora autentica din timpul bombardamentelor de Sfintele Pasti de la Belgrad.
A doua zi, Brucan m-a rugat sa-l insotesc la o intrunire a Grupului de Dialog Social. Tocmai le aprobase preluarea palatului pe care il renovase cu mare grija Nicusor Ceausescu. In imobilul din Calea Victoriei se adunase toata floarea intelighentiei romanesti. Erau acolo Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Stelian Tanase, Gabriel Andreescu, si Radu Filipescu.
Cu câteva luni înainte de defectiunea lui Pacepa, la începutul lui martie 1978, comandantul Armatei a II-a române si seful garnizoanei Bucuresti, generalul Nicolae Militaru, a fost prins pe când încerca sa predea materiale strict secrete serviciilor de informatii militare sovietice. Mai tarziu a fost implicat intr-o retea GRU alaturi de generalii Ion Ionita, fost ministru al Apararii, Marin Pancea, Nicolae Pletos, capitanul de rangul unu Nicolae Radu si Virgil Magureanu.
Cum si-au petrecut exilul Plesu, Dinescu, Magureanu si Iliescu
Scriitorul Petru Romoşan, patronul Editurii Compania, vă recomandă o ”lectură de vară”: cartea-bombă (cu efect de tsunami) ”Fereastra serviciilor secrete”, în care generalul Rogojan, fostul şef de cabinet al generalului Vlad, face trimitere la câteva dintre personajele-cheie ale revoluţiei: Iliescu, Pleşu, Dinescu, Măgureanu. Şi nu numai.
”Ceauşescu a considerat că, preventiv, Iliescu-Măgureanu-Militaru şi Dinescu-Pleşu trebuie împiedicaţi să se întâlnească pentru a nu se organiza“, se spune despre ”marii disidenţi” în ”Fereastra serviciilor secrete (România în jocul strategiilor globale)”, apărută recent la Editura Compania şi recomandată în paginile ”ring”. O carte în care nu scapă de tuşele grele puse de generalul Rogojan nici alte personaje ale culturii şi politicii româneşti postdecembriste, printre care şi ”micul Führer al culturii române peste hotare”. Despre care vom mai vorbi.
Cazul ”Iliescu”
”Pe când era prim-secretar al Comitetului Judeţean Iaşi al P.C.R., Ion Iliescu a înconjurat de câteva ori Copoul, purtând o lungă convorbire cu academicianul Cristofor Simionescu. Acesta, entuziasmat, s-a confesat că avusese marele privilegiu de a purta o convorbire remarcabilă cu primul-secretar, în care el îl intuieşte pe viitorul preşedinte al României. Comentariul a ajuns la urechile Elenei Ceau¬şescu. (…) Ori de câte ori se punea pe undeva problema alternativei la Ceauşescu, existau şi «suspecţii de serviciu». Ion Iliescu a fost cel mai longeviv şi mai norocos dintre ei”, se spune în carte, printre altele, despre ”Cazul Iliescu”.
KGB-ul, un frate mason şi… ”până unde au întins ruşii coarda” la Uniunea Scriitorilor
De unde venea ”lumina inspiraţiei” pentru unii ”scriitori”? De la Răsărit, bineînţeles. Generalul Rogojan mai dezvăluie: ”La Uniunea Scriitorilor funcţiona un nucleu «de front», foarte activ în unele momente, al KGB-ului. Surprinzător, nucleul era alcătuit din tineri scriitori, dar şi responsabili de cinematografe, cronicari de film ş.a., pretinşi critici ai lui Ceauşescu pentru că nu-i lăsa să scrie despre transformările şi noile realităţi din Uniunea Sovietică. Unii s-au legat cu lanţuri de grilajul Uniunii Scriitorilor şi au chemat la faţa locului corespondenţii presei sovietice acreditaţi la Bucureşti. Azi, unii din acel nucleu se află în prospere relaţii cu «foşti» ai serviciilor sovietice: îl aduc pe fratele (mason) Kondyakov la Palatul Victoria, fac privatizări de succes, se angajează ca mercenari – «analişti» şi «consultanţi» – prin partide, staffuri electorale şi pe lângă lideri politici. Cum erau recompensaţi unii dintre aceşti «activişti de front» ai KGB-ului? Primeau periodic (cam la două săptămâni) coşul cu produse alimentare multrâvnite în acele vremuri de numeroase «lipsuri şi greutăţi» (caviar, votcă, mezeluri, carne, batog, ulei, fructe exotice, cafea, dulciuri etc.), livrat în faţa porţii dintr-o maşină cu număr TC (taxi creditar) a Ambasadei URSS. Singur acest fapt arată până unde au întins ruşii coarda”.
Există un destin tragic al poporului român legat de falsele elite? Mă gândesc, în primul rând, la tulburătorul caz al lui Mihai Eminescu, ucis. Admiţând că moartea lui Eminescu ar fi doar controversată (deşi e fară de tagadă, vezi în Codul Invers) de ce, de ce nimeni, dar nimeni dintre puternicii filosofiei, politicii, justiţiei nu vrea redeschiderea cazului?
Cazul morţii lui Eminescu se va redeschide. Chiar dacă ar fi toţi împotrivă. Trebuie să se ia probe de ADN din os (care să se depună într-o Bancă de genii), probe pentru a controla mercurul din os. O dată crima stabilită nu ne mai rămâne decât să-i punem oasele într-un sicriu de argint, iar numele lui într-un calendar de sfinţi martiri. Totul se va face cu necesitate, mai ales că eu sunt încă în viaţă şi mai sunt şi foarte modest…
Explică: ai riscat (şi acum, la cât te cunosc, sunt sigur că ai fi dispus la orice sacrificiu) pentru a găsi banii necesari Proiectul Naţional Mihai Eminescu. Eşti „controversat”. Ei, care au primit şi mâncat multe milioane de euro, sunt onorabili.
Poate sunt onorabilii lui Caragiale.
În urma sacrificiului meu (pe care nu vreau să-l recunoască nimeni), în urma tipăririi a 19 manuscrise Eminescu, a editării altor 50-70 de volume de eminescologie, Academia Română a tipărit aproape toate manuscrisele în facsimil color într-o ediţie incomparabilă tehnic (care, din nefericire, a distrus peste 30 de volume prin erori de impozare). Îţi aminteşti când am publicat Apărarea lui Eminescu? Se spune că la Tribunalul Judeţean Dolj s-au întrerupt procesele fiindcă au plecat câţiva judecători să cumpere ziarul „Ora” unde publicasem Apărarea. Ce-ar fi să le reamintim detractorilor lui Eminescu că nu ştiu carte. Uite textul:
Apărarea lui Eminescu
Şi admitem că Dumnezeu a murit şi că totul este permis. Dacă Dumnezeu a murit, este permis ca deşertul să crească fără margini, nu numai în deşertul mai mare, nu numai în cultura lumii, ci şi în cultura românească. Dacă totul este permis, de ce să nu-şi permită oricine să spună despre Eminescu orice? O revistă din Bucureşti (Dilema, nr. 265/ 1998) schiţează încă un scurt capitol dintr-o mai mare încercare de despărţire de Eminescu.
Ce să însemne a te despărţi de cineva? A te despărţi de cineva înseamnă că ai împărtăşit ceva cu cineva, şi acum te desparţi; des-părţire îmi aduce aminte de o negare a părţii, care în greceşte se spune “meros”, cuvînt care este din aceeaşi familie cu “moira”. Cine să fi avut oare parte de a gusta din destinul lui Eminescu?
Dacă ne vom exprima mai pe înţelesul lui nu-ştiu-cine (zigu ornea, de exemplu), ca să te desparţi de Eminescu trebuie să-l citeşti, să-l ştii, să-l înţelegi, să-l iubeşti. Nu vreau să complic mintea nimănui, nici să-l chinuiesc cu vreo profundă Românie, vreau doar să-i explic că aşti înseamnă a avea conştiinţă, a înţelege înseamnă a traversa universul fără să-l distrugi, a iubi înseamnă a co-naşte, a co-exista cu cel iubit. Nu spunea un mistic mare că trebuie să iubeşti lucrurile pînă cînd lucrurile încep să te iubească pe tine?
Despărţirea de Eminescu
Întrebarea privind despărţirea de Eminescu îi aparţine lui Nicolae Manolescu.
1. Nicolae Manolescu are dreptate să pună întrebarea despărţirii de Eminescu pentru că un mare intelectual care s-a aventurat să scrie Istoria Critică a Literaturii Române ştie să gîndească; Eminescu este, desigur, ca un megachiliocosm în care există lumi vii, lumi geniale, lumi moarte, lumi distruse, lumi de distrus, dar şi lumi indestructibile. Aşa cred că putem vorbi despre o despărţire de Eminescu. Trebuie să-l cunoaştem, să-l iubim, să-l înţelegem, altfel nu ne putem despărţi pentru că nu avem de cine. Cum să te desparţi de o femeie frumoasă, precum Claudia Schiffer, dacă n-ai cunoscut-o?
A-l cunoaşte pe Eminescu e o artă grea, îţi trebuie ani de studiu, de putere de co-gîndire. Aştept ca Nicolae Manolescu să-l iubească pe Eminescu pentru a putea să se despartă de Eminescu.
2. Nicolae Manolescu scrie: “C. Noica a văzut în Caietele tînărului studios o operă capitală a culturii române şi s-a bătut pentru editarea lor. Avea însă dreptate Marin Sorescu numindu-le maculatoare. Importanţa lor e auxiliară, biografică şi exegetică, dar atît.”
a) Cred că Marin Sorescu spunea despre Caietele Princepelui de Eugen Barbu că sînt maculatoare, nu despre manuscrisele lui Eminescu. Cred că pe Nicolae Manolescu îl înşeală memoria. Caietele lui Eminescu nu sînt maculatoare. Eu le-am văzut pe toate, la Bucureşti, Iaşi şi Cluj, şi, repet, nu sînt maculatoare. Nu cred că Manuscrisele lui Eminescu nu trebuie publicate, integral, în facsimil; valoarea lor nu ţine de atribute precum “auxiliară”, “biografică”, “exegetică”.
b) Sînt de acord că este o inutilitate a-l numi pe Eminescu poet naţional (deşi cuvîntul “naţional” provine din gna -, care înseamnă ceea ce puţini ştim că înseamnă).
Zigu Ornea – eminescolog de ocazie?
Zigu Ornea scrie. Cînd scrie, z.o. crede că gîndeşte.
Probă: “Fără îndoială că Eminescu este cel mai mare poet al românilor, deşi, prin anii optzeci, prof. Liviu Rusu mă îndemna (probabil că nu numai pe mine) să pornim o acţiune concertată pentru a-l instala, pe acest soclu, pe Lucian Blaga. N-am fost de acord – şi…” Trebuie să-i spun lui z.o. că, şi dacă era de acord, Eminescu rămînea pe acelaşi soclu.
Ce ştii de manuscrisele domnului Noica, unde şi cum au ajuns? Există o inventariere a lor?
Manuscrisele domnului Noica au fost luate în noaptea de 4-5 decembrie 1987 din vila de la Păltiniş de către Liiceanu. Fără nici un drept. La fel şi ce i-a restituit S.R.I. doamnei Mariana Noica prin fostul coleg de grupă de la Filosofie al lui Liiceanu, – Virgil Măgureanu. N-ar fi nici o problemă. Chiar dacă familia Noica nu este de acord, fiind chiar extrem de supărată pe acest inexplicabil. Întrebarea capitală este însă de ce Humanitas nu publică OpereleComplete ale lui Noica. Nu îl lasă pe antumul Liiceanu cumva postumul Korné?
Ziaristi Online: Publicam cea de a treia parte a exceptionalului interviu realizat de Costin Cretu cu filosoful Constantin Barbu, unul dintre geniile Romaniei care nu ajung sa fie cunoscute la televizor, la programul de teleshopping al editurii Humanitas cu care este agresat contribuabilul TVR in fiecare duminca. Constantin Barbu este unul dintre elevii lui Noica ramas fidel maestrului si planurilor sale, de la Proiectul Eminescu, realizat in mare parte prin publicarea de catre Academie a manuscriselor jurnalistului, poetului si ganditorului national, la Proiectul Cantemir, pe care filosoful craiovean il duce acum la bun sfarsit. Dupa primele doua parti, PAMFLETUL NEGRU (I). Filosoful Constantin Barbu despre Noica si Proiectul National Mihai Eminescu si PAMFLETUL NEGRU (II). Filosoful Constantin Barbu despre genii dar si despre Plesu si Liiceanu. Fotografii literare despre origini tiganesti, plagiate si Securitate, Constantin Barbu vorbeste in ultima parte a interviului publicat de Ziaristi Online despre Platon, Aristotel, Kierkegaard, Kant, Hegel, Heidegger dar si despre Paltinis, Noica, Cioran si una dintre marile realizari si recuperari ale culturii romane: Integrala Manuscriselor Cantemir.
Printre fanetele filosofiei europene, filosoful isi gaseste timp sa se ocupe si de buruienile ei, cum ar fi Eugen Simion sau capusele lui Noica, “initiatii” sectei “Catarilor de la Paltinis”, dupa cum ii numea Parintele Steinhardt, reorganizati dupa 1989 in “arhitectii” Grupului pentru Dialog Social si Colegiului Noua Europa (numit la origini “Colegiul Invizibil”) cu bratele lor inarmate, succesoarea Editurii Politice a PCR, Editura Humanitas, completata de Editura Polirom a vechiului Komintern resapat.
Constantin Barbu povesteste cum, dupa doua zile si doua nopti de examinare, Noica l-a “promovat” oferindu-i o bursa la Heidelberg (blocata insa de Securitate, dupa cum puteti afla din episoadele anterioare) si marturisindu-i cum in urma dialogului i s-a nascut ideea “Celor 22”.
Este binecunoscut eseul “antrenorului” Noica, “Cei douăzeci şi doi sau despre cultura de performanţă”, prin care fostul filosof legionar care a pactizat cu comunistii sperand in perpetuarea filonului national propunea o selectie a elitelor natiunii, pentru a scapa tara de “lautarism” . Dar ce te faci cand dintre semintele lui Noica a ramas – cel putin in ecranul tv -, in loc de grau, doar neghina, si din neghina au crescut, adapati de securitatea securitatilor doar doi lautari: Plesu si Liiceanu?! Misterul relatiei lui Noica cu cei doi filosofi fara opera pare sa fie lamurit cunoscand metalitatea si planurile conspirative ale “antrenorului”, relevate de camarazii sai din inchisoare. Profesorul Raul Volcinschi povestea adeseori apropiatilor cum Noica ii propusese inaintea eliberarii sa i se alature in planul de “penetrare” a Partidului Comunist si aparatului de securitate. Ceea ce nu putea controla nici macar Securitate e faptul ca “antrenorul” Noica pregatea, de fapt, 22 contra 22.
Pe scurt, pentru a nu lungi povestea, cei doi fii de nomenclaturisti, Liiceanu si Plesu, unul cu tatal in Ministerul de Finante al RSR, altul cu mama in cel de Externe, sub Ana Pauker (ati observat ca niciodata nu vorbesc de parintii lor?!) erau folositi de Noica drept simple “curele de transmisii” ale dorintelor lui spre Partid si Securitate. Sa nu uitam ca “Jurnalul de la Paltinis” a fost publicat – in zeci de mii de exemplare – cu avizul Securitatii, aceeasi care ii plasase pe cei doi pe orbita burselor lui Noica la Bonn si Heidelberg (pe Plesu chiar de doua ori). Revenind la planul informativ post-decembrist, numele reviste “22” a GDS isi are izvoarele exact in aceasta preluare si confiscare a ideii lui Noica, a “Celor 22”, de fapt o intoarcere pe dos a ei demna de experimentul Pitesti, de data aceasta cu perspectiva extinderii reeducarii la nivel national (sa observam ca acum GDS a ocupat cu brio centrul manipularii maselor, TVR).
De altfel, e bine de stiut ca grupul in cauza a fost mosit de Silviu Brucan impreuna cu Andrei Plesu si Ion Iliescu acasa la Ascanio Damian, cumnatul si vecinul lui Plesu din strada Paris, o veriga a retelei pe deplin conspirate a Kominternului in Romania. Operatiunea s-a petrecut chiar in zilele lui decembrie 1989, pe cand grupul de “revolutionari” se retragea “la baza”, intre excursiile de pe itinerariul Televiziune – Guvern – CC – MApN. Obsesia confiscarii “22”-ului lui Noica avea sa urmareasca in continuare grupul de lautari ai tuturor serviciilor, Plesu publicand, impreuna cu Elena Stefoi si… Petre Roman, in 2002, cartea “22 de luni dupa 22 decembrie 1989. Transformari, inertii, dezordini”. Normal, daca nu la Humanitas, la Polirom. Intentia initiala a celulei de baza a “ilegalistilor” GDS a fost ca grupul sa aiba doar 22 de membri. Dar, ce sa-i faci?, se pare ca aici Noica a gresit: sunt mai mult de 22 de “genii” malefice in Romania… si toti tovarasii intelectuali sunt, aproape fara exceptie, fii si nepoti de agenti kominternisti.
In ianuarie 1990, la chemarea lui Brucan, in Bucuresti aterizeaza George Soros, care, impreuna cu o agenta, acum cu acoperire diplomatica a unui serviciu strain, merge direct la sediul “22” pus la dispozitia GDS de FSN in fostul local UTC al lui Nicu Ceausescu din Calea Victoriei 120, unde incepe sa traseze directive “celor 22”, care iau notite ca niste sefi de detasament pioneresc, de la activistul UTC Stelian Tanase pana la informatorul DSS Alecu Paleologu. Sef al GDS si, concomitent, al Fundatiei Soros este instalat Alin Teodorescu, viitorul sef al Cancelariei Guvernului Nastase, pe atunci doar informator al Securitatii si agent al serviciului secret al Republicii Populare Ungare, conform ofiterilor UM 0110 “anti-KGB”. De atunci, tentaculele centrului ideologic GDS si ale Retelei Soros se intind ca un blestem asupra Romaniei prin toate Guvernarile ei, de la Iliescu-Roman la Basescu-Boc, regim care va sucomba exact pe mana Partidului Civililor din Romania (PCdR). Pana la acel moment, sa urmarim ce ne mai dezvaluie Constantin Barbu:
1. Domnule profesor Constantin Barbu, fă-mi te rog cunoştinţă cu omul „intim – particular” Constantin Barbu.
Nu pot să-ţi fac cunoştinţă cu omul Barbu fiindcă eu însumi nu mă cunosc. Ce pot să spun este că pot dicta o carte în două zile, pot să nu scriu nimic patru ani, pot să tac 18 zile fără să scot o silabă, pot să învăţ pe de rost 83 de lucrări de Heidegger, pot scrie o trilogie despre orice prefix din sanscrită sau greacă, visez orice filă din manuscrisele lui Eminescu, pot să cheltuiesc o sută de nopţi la rând câte o mie de dolari şi tot astfel pot să trăiesc o lună cu trei milioane de lei vechi… Nu uit şi nu iert niciodată. Cine mi-a făcut un bine i-l întorc de zece mii de ori, cine mi-a făcut un rău se poate aştepta toată viaţa să-l distrug. După câte vezi, nu e bine să îmi pui o astfel de întrebare şi nici să ai de a face cu mine, dacă eşti „câine rău” şi nu eşti şi cinic. În puţine cuvinte cred că sunt un om cu o gândire ritualică, adânc – recunoscător faţă de maeştrii şi marii mei prieteni (Noica, Şora, Cioran, Marino, Doinaş…), melancolic, coleric, generos, sadic adesea.
2. Care este evenimentul fericit care ţi-a marcat viaţa?
Martie.
3. Ce înseamnă femeia pentru tine?
Ştiu, dar nu-ţi spun, fiindcă nu sunt nici măcar Dostoievski. N-am vocabular…
4. Care consideri că a fost cel mai penibil moment care ți s-a întâmplat?
În viaţa oricărui ins sunt multe momente penibile, cu toţii avem un clasament. Eu am selectat vreo 10 şi nu le las nerezolvate fiindcă nu vrea cicatricea lui Freud. Deocamdată sunt Ulise… Şi marea este agitată!
5. Ce este iubirea?
Iubirea este în multe feluri, şi numai un imbecil ca Liiceanu sau ca Pleşu ar începe să răspundă ca la televizor (despre speranţă, despre ură până vor ajunge să vorbească despre brânză, despre praz, în fine – despre nimic). În gramatica ontologico-rituală „iubirea” este mai degrabă iubinţă şi, ca gramatician, o poţi trata ca depăşire dacă ştii sanscrită şi ai citit Evangheliile în greaca veche; ea mai înseamnă a fi şi mai înseamnă şi filiaţie fiinţială. Vei găsi vorbe mai bine potrivite în Marea Traversare a Vidului, anume în cărticica despre Gândul cel mai periculos şi cel mai nou.
Sã înteleagã odatã si cei cari nu s’au lãmurit pânã acum: Legiunea nu este un partid care ajunge, azi, la putere ci o revolutie care ajunge la împlinire; care si pe plan politic ajunge acum la împlinire.
Cã existã si un plan politic în actiunea Legiunii, n’a contestat-o nimeni. Dar cã existã numai un plan politic, e un semn de orbire, când nu e unul de infamie.
Ce, Tudor Vladimirescu a guvernat? Horia a guvernat? Iar revolutia Cãpitanului – revolutie mai rãscolitoare decât celelalte din istoria noastrã, cãci nu e fãcutã împotriva cuiva ci pentru valorile spiritului – n’ar fi avut nevoie de o întregire politicã, dacã am fi fost la timp vrednici de ea. Dar n’am fost cicã vrednici de ea.
De aceea Legiunea guverneazã. Si face un sacrificiu cã guverneazã. Întelegeti asta? Face sacrificiul ei cel mai greu. Toate sacrificiile de pânã acum erau sigure, cãci se petreceau înãuntru, în inimi, în carne, pentru biruinta spiritului românesc. Sacrificiul de a guverna trimite în afarã, cãtre materie, în vederea biruintei spirituale asuprã-i. Dacã va rezista materia româneascã? inertia româneascã? somnul românesc?
Oameni buni, întelegeti azi, în ziua marelui început, cã Legiunea nu poate face minuni; cã poate cere minuni. Si prin aceasta a fost ea hotãrîtoare, în viata publicã româneascã: prin faptul cã a stiut sã cearã. Oameni curati a mai avut România. Dar oameni care sã învete pe altii, pe multi altii, curãtenia moralã n’a avut întotdeauna. Oameni gata de jertfã au mai fost. Dar cine în Istoria româneascã a reusit – luptând pentru spirit si nu împotriva a ceva – sã ridice atâtia oameni gata de jertfã cum a fãcut Cãpitanul?
Prin urmare nu asteptati minuni de la Legiune. Dar lãsati-vã prefãcuti voi în exemplare minunate, lãsati-vã voi transformati de Legiune. Aceasta a dovedit cã stie si poate Legiunea: sã prefacã pe om; sã obtinã -în loc sã dea.
Cãci ce dã Legiunea: programe nemaipomenite? solutii? pensie la fiecare?
Nu. Din jurãmântul cãtre Mota: “Sã ne smulgem din bucuriile pãmântesti.” Cititi încã odatã apelul cãtre Legiune al Comandantului ei Horia Sima – si nu veti gãsi nici planuri quinquenale si nici problema alungãrii strãinilor; ci jurãmântul cãtre Mota: “Sã trãim în sãrãcie… Sã ne jertfim permanent pentru tarã.”
Minunile nu le fac guvernantii. Le pot trezi (doar?). Aceasta viseazã pentru neamul sãu Horia Sima, când spune cã biruinta deplinã a Miscãrii va veni în ziua când întreaga natiune va fi legionarizatã”: sã trezeascã în toti oamenii tãrii acesteia ce a reusit Cãpitanul sã trezeascã în aproape toti legionarii.
Nu rezistati. Nu mai fiti spectatori. Nu mai spuneti: “sã-i vedem si pe ãstia.” Ãstia vin ca sã stoarcã din noi, ce putem da noi, neamul acesta rãvãsit si îngenunchiat mai bun.
Si nu vã simtiti oare umiliti cã în fiecare zi se cântã la radio “Desteaptã-te, Române”?
Materie, somn, inertie româneascã – supuneti-vã!
Constantin NOICA
Buna Vestire, An IV, Seria II, Nr. 8, 17 Sept. 1940
Pentru cei care nu inteleg
Nu esti legionar si spui cã nu întelegi ce se întâmplã în tarã. Te înteleg. Dacã ai fi avut vointã, întelegi, ai fi fost legionar.
Te miri cã astãzi, în plin dezastru românesc Legiunea se bucurã. Unde vezi bucuria, om nedrept? Legionarii se gândesc la mortii lor de ieri; se gândesc la propria lor dãinuire de mâine; viseazã sã invie un neam trãind în letargie – si voi numiti asta bucurie!
Între voi si legionari este o singurã deosebire: cã voi trãiti drama româneascã abia acum. Când se întâmplã, pe când ei o trãiesc de ani si ani de când se prefigureazã.
Când în 1936 Cãpitanul spunea: “Sã nu fie dat generatiei noastre sã asiste la ciopârtirea tãrii” – voi oameni cuminti, v-ati întrebat: unde vede primejdia? Când, mai înainte, Mota spunea: “nu voi avea pace nici în mormânt pânã când nu vom ridica din nou ceea ce altii au pângãrit, au risipit si au pus sub blestem” – voi v-ati întrebat din nou: cum sã ridici ceea ce nu s’a prâbusit încã?
Voi nu vedeti lucrurile decât atunci când se întâmplã. Iar pentru cã altii le-au vãzut mai demult nu strigã astãzi la voi, ca Ieremia: “Este ea suferintã mai mare decât a mea?” si mustrati cã suferã. Dar, pentru Dumnezeu, de ce oare credeti cã au murit câteva mii de oameni si au stat în lant altii, dacã nu ca sã nu se întâmple asta?
Bucurie… Noi am vãzut bucurie româneascã. Si cel putin inconstientã româneascã. Am vãzut pe strãzi în seara unei zile de primãvarã, când s’a votat constitutia lui Carol II, în 1938, oameni jucând hora la sunetele muzicii militare. Am vãzut tara aceasta întreagã spunând da, dupã ce în 1937 spusese nu. Am vãzut-o iesind dupã “linia destinului ei”, consimtind, abjurând, turcindu-se si toate astea în sunetul muzicii militare.
Cum, jumãtatea din Ardeal abia azi o pierde? N’am pierdut-o în Februarie 1938? N’am pierdut-o la 29 Noiembrie 1938?
Oameni cãlduti, bombe cu efect întârziat ce sunteti! N-ati înteles nici de ce suferã Legiunea, nici de ce crede ea. Veti întelege mai târziu. Dar voi veti fi întotdeauna prea târziu.
– O, moarte, ce ţi-aş plăti,
Viţă verde iadăra.
La mine de n-ai veni!
Daţ-aş aor şi arjînt
Să nu mă bagi în pământ!
– O, omule, ce grăieşti,
Cât ai vre tu să trăieşti?
Copacu-i cu rădăcină
Şi-a lui vreme încă vine:
Uscă-i-se crengile,
Sacă-i rădăcinile;
D-apoi tu că eşti de lut,
Cum nu-i mere în pământ?
Acolo nu trebe nemnic,
Nici aor, nici arjînt;
Da-ş-ar domnii ce ş-ar da
Numa să poată scăpa.
– Parinte Rafail, spuneti-ne ceva despre filosoful Constantin Noica, tatal Dumneavoastra.
– Nu prea stiu ce sa va spun. Pe tata l-am cunoscut foarte putin, fiindca din copilarie, nu stiu in ce an, au divortat parintii mei. Tata, fiind din neam de mosieri, iar mama avand origine “nesanatoasa”, fiind englezoaica, s-au gandit ca, daca se despart, o sa riscam mai putine lucruri care ne amenintau in regimul comunist si poate ca si mama se gandea sa-si recastige cetatenia britanica si sa ne ia si pe noi, copiii, in libertate, sa ne dea o educatie.
La un moment dat, tata a avut domiciliu fortat in Campulung Muscel, iar noi ramasesem in Bucuresti. In ’55 s-a repatriat mama si ne-am dus si noi, copiii, la ea. L-am cunoscut putin. Dupa moartea lui, din articole, am vazut ca era mai mult decat ce credeam eu. Ma gandeam, de exemplu – o sa va marturisesc si asta – ce face un filosof acum in Romania lui Ceausescu ? Adica, “tara arde si baba se piaptana”, cum se zice. Dar mi-am dat seama ca nu era asa de simplu si ca a fost si acolo o pronie a lui Dumnezeu. Filosofia lui nu o inteleg si inca nu pot sa citesc cartile tatei, fiindca nu pot intelege filosofia.
De cand a iesit din inchisoare, din ’68, tata ne-a vizitat insa, in Anglia de trei ori si, in felul nostru, ne-am inteles din ce in ce mai bine pana cand, in ’85 sau ’86 cred, cand a venit ultima oara, ne-am despartit intr-o intelegere adanca, intr-o armonie adanca, pe care nu o puteam exprima in cuvinte, fiindca altul era limbajul lui, altul al meu. Dar simteam pe dedesubt un alt curent care ne unea si, intr-un fel, simteam in chemarea mea o mostenire de la tata. Poate simtea si el, dupa cum s-a si exprimat, o implinire a lui prin fiul sau, care a venit la alta filosopfie, la alta cultura.
– Parinte Rafail, sa ne spuneti daca ati avea ceva sa reprosati tatalui Dumneavoastra pentru atitudinea domniei sale fata de Biserica Ortodoxa si in ceea ce priveste educatia ortodoxa sau mai putin ortodoxa pe care ati primit-o.
– Am avut in tineretea mea momente de reprosuri si de razvratire, socotind ca nu ajungem la nimic in viata pentru ca parintii nu ne-au invatat. Tatal meu trebuia sa devina calugar, nu filosof! Vreau sa spun numai cateva cuvinte: in ultima mea convorbire cu tata i-am facut chiar reprosul acesta. Apropo de nu stiu ce, m-a intrebat: “Dragul meu, ai tu ceva sa-mi reprosezi ?”.
Nu as fi vrut sa-l supar, fiindca trecusem de razvratirile mele. Dar intr-o clipita, asa, m-am gandit ce sa-i spun ? Si am simtit ca unui om ca el nu pot sa-i spun decat adevarul. Si i-am spus: “Da, tata, am un repros sa-ti fac”. Si i-a placut. Am luat cateva elemente din scrisorile lui in care, desi ma binecuvanta pentru calugaria mea in care am intrat, imi tot spunea: “Da’ poate mai faci si tu nitica cultura, da’ poate mai inveti; da’ poate intri ia Universitate”. Si atunci am spus:
March 25th, 2012 
VR 
Posted in 
Tags: 
