Iniţial chiar nu mi-am dorit să comentez autodeconspirarea răsuflată a lui Danion Vasile drept agent al Rusiei, respectiv al “bisericii” stiliste (foto mai jos). Ca întotdeauna, predicatorul Danion Vasile, asemenea homosexualilor şi anticreştinilor de toate “orientările”, ştie să îşi aleaga bine momentul vrajbei, aşa cum l-a învăţat vicleanul şi controlorul său de peste Prut: în postul Sfintelor Paşti. De data aceasta, chiar de Florii, la intrarea în Săptămâna Mare. Nu este prima oară. Pe mine unul, însă, asemenea ieşiri mă amuză. E clar că urmează să fie înaintat în grad, oficial, şi, deh, acum ce mai contează daca e pe faţă sau pe dos!? La fel cum m-a amuzat teribil şi faptul că aceasta autodemascare a bişniţarului ortodoxiei vine la exact cinci ani de când am publicat articolul despre cel pe care îl deconspiram de pe-atunci drept “stilist sub acoperire”. Ceea ce m-a făcut să îi acord gurului acest mic remember.
Ce ar mai fi de spus? Nimic. Reţeaua de infiltraţi ai “Bisericii KGB” pe lângă Părintele Justin Pârvu e cunoscută, chiar mai de dinainte. Unul dintre ei, portavoce a sectantului stilis, care şi-a jucat jalnic rolul de “frate” – căsătorindu-se, pentru a-şi schimba gazda, sau blana, dacă vreţi, la nici o săptămână după ce a fost dat afară din Mănăstire – nu a reuşit să ofere călugărilor de la Petru Vodă un certificat de botez al sfântei Biserici Ortodoxe Române. Taina căsătoriei unui stilist nebotezat în biserica noastră este, oare, valabilă? Nu ştiu. Să ne spună părintele Valică, căci el a oficiat-o.
Ura faţă de ortodoxia română şi sclipirile încopitatului din ochii acestor agenţi de duzină i-au dat de gol în permanenţă, în ciuda perdelelor de fum în care s-au înfăşurat, încercând să-l învăluie şi pe Bătrânul nostru Duhovnic al Neamului în mrejele lor. Ce-or să facă acum, când, automat, au fost scoşi din acoperire? Ce-au făcut şi până acum. Or sa-l invite oare, în continuare, pe guruleţul lor să ducă oamenii de nas pe la simpozioane savante, deşi yoghinul a înjurat ca la uşa ashramului mari duhovnici şi sfinţi ai neamului românesc, ca Părintele Ilie Cleopa sau Sfântul Ardealului, Arsenie Boca? Ba chiar şi pe Părintele Justin, pe care l-a trimis “la iad”! Foarte probabil.
Poate o să revin asupra acestui subiect după sfintele sărbători. Sau poate nu. Cum am spus, subiectul e răsuflat. Aşa că nu-mi rămâne decât să vă recomand ce scriam acum cinci ani, pe 7 aprilie 2010:
Esențial pentru dăinuirea istorică a unui popor, sentimentul identității naționale este supus la tot mai mari încercări. Este și problema, veche de aproape două veacuri (adică foarte tânără), a doctrinei identitare a românismului. Într-o sută de ani și ceva, în care harta țării și ideologiile oficiale s-au tot schimbat, e greu ca o doctrină națională să se maturizeze și să-și afle coerența necesară pentru dialogul cu sisteme de gândire similare. Sprijinită pe marile curente de renaștere națională, de la Școala Ardeleană la cea Gândiristă, pe aportul unor personalități providențiale (de la Eminescu, la Iorga și Blaga), precum și pe conlucrarea permanentă a Bisericii, ideea (unică în lume a) ”poporului născut creștin” s-a fundamentat în primul rând pe paradigma voievodală moldo-valahă și pe conceptul ”spațiului mioritic” de filiație dacică, osmozate de Duhul Bisericii lui Hristos – valori percepute esențialmente mistic sau irațional -, și mult mai puțin pe conceptul modern de stat național și națiune.
De aici, spasmele dialogului ”spiritului național” cu modernitatea și cu provocările globalizării, spasme cu atât mai dramatice, cu cât, la nivelul maselor, ”spiritul național” este trăit pe coordonate romantice, protocroniste, izolaționiste, refractare față de modernitate. Și cu cât modernitatea, la rândul ei, alege o atitudine de superioritate față de tradiție. Vehemențele naționalismului interbelic, sincrone vehemențelor altor naționalisme din epocă, țin de acest fenomen. Resuscitarea lor după 1989 era firească, atâta vreme cât mișcările ”dreptei” au fost ostracizate de comunism. Dar idealizarea, la nivel popular, a fenomenelor ”dreptei”, ca Mișcarea Legionară, ține de revenirea la același izolaționism doctrinar interbelic.
A susține, fără precizări circumstanțiale, că ”Mișcarea Legionară a fost o lucrare a Duhului Sfânt”, cum a afirmat de curând un monah de la o importantă mănăstire moldavă, este un gest cel puțin pripit, atât din punct de vedere civic, cât și duhovnicesc. Tabloul complex și contradictoriu al Mișcării a fost destul de bine recuperat în suita de lucrări istorice apărute după 1990 (memorialistice și de sinteză), deci idealizările, ca și anatemizările ei, explicabile în lipsa informației, nu-și mai au locul. Totuși, incapabilă de a aprofunda nuanțele fenomenului, lumea (și ”stânga”, și ”dreapta”) preferă ucigătoarele judecăți maniheiste (acuzele fără drept de apel, respectiv adularea), care nu ascund în spatele lor decât exaltare, orgoliu, vinovate plăceri punitive, frică sau dispreț față de partea adversă, lipsă de realism social-spiritual.
Anonimi ”frați” și ”surori”, susținuți uneori și de clerici izolați sau de călugări rătăcitori, lansează ”smerite” judecăți acuzatoare asupra acestor probleme, care adesea îi depășesc. Inconsistența lor e vădită de spiritul discursului: unilateral și isteric, panicard, lipsit de respect și dorință de înțelegere a celuilalt.
Un comentariu apărut de curând în blogosferă pentru susținerea monahului pro-legionar, susținea că… Ortodoxia ar fi ”de neconceput fără antisemitism”. Ce poate însemna o Ortodoxie bazată pe ură, trădând, așadar, prima și cea mai importantă poruncă a lui Hristos: iubirea? Ajungem astfel la o Ortodoxie fără Hristos, o “Ortodoxie” în afara Creștinismului. Ca orice altă ură de rasă, ca și urile interconfesionale și interreligioase, antisemitismul trădează Creștinismul și-l transformă în sectă. La ură se răspunde cu ură. Creșterea alarmantă a anticreștinismului pe plan mondial nu este o consecință a crispării obstinate în asemenea atitudini?
Mulți dintre partizanii acestor atitudini extreme insistă puritan pe cuvântul “Ortodoxie”, când se referă și la aspecte generale ale Creștinismului, de ca si cum ar prefera “dreapta închinare” (în fața cui? a unui sistem de reflexe și canoane vidate de sens?) mărinimiei lui Hristos. A unui Hristos, care Se refuză partizanatelor politice (oricât ar trage acestea de El), tocmai datorită condiției de Mesia! Pe câți dintre acești rigoriști – oameni trecuți superficial prin vămile cărților, nu și prin acelea ale suferinței transfiguratoare și renașterii în Duh – nu-i enervează tocmai această ”mărinimie” trans-partinică a lui Hristos!
O teribilă armă a dracului este generalizarea – păcat al gândirii neinstruite, nemenționat în îndrumarele de spovedanie – așadar, rămas adesea nespovedit -, care ascunde o greu sesizabilă formă de trufie intelectuală și încremenirea sufletească în fața concreteții mereu surprinzătoare a vieții. Copiii și sufletele simple nu practică generalizarea – iată unul din motivele pentru care Mântuitorul ni-i dă ca exemplu; iar matematicienii și alți teoreticieni, când apelează la ea, o fac cu mari scupule, pentru a evita eroarea sau impostura. Altminteri se întâmplă la nivelul gândirii populare, care amestecă păgubos simplismul (scuzabil, când se consumă în tăcere) cu nejustificate pretenții sapiențial-pedagogice.
Generalizarea păcatului lui Iuda, ca și a unor păcate interetnice care au brăzdat dureros istoria ultimelor veacuri ale Europei și care implică problema evreiască și naționalismele locale, cu contondențele lor – iată forme pripite de gândire a istoriei, autocondamnate prin divorțul lor de dragostea iertătoare și mereu dialogică a lui Hristos.
Corespondentul generalizării, în ordinea virtuților, este absolutizarea sfințeniei omenești, cu idolatrizarea tuturor faptelor și convingerilor extrareligioase (în special politice) ale sfântului, considerat model absolut – o problemă delicată pentru evlavia populară, dar a cărei temătoare ocolire alimentează renașterea, la fel de exaltată ca odinioară, a ideologiilor naționaliste de tip exclusivist. Convingerile politice ale unui sfânt, ale unui martir, nici nu-i justifică, nici nu-i compromit sfințenia. Acceptarea acestei fraze poate crea premisele de dialog asupra unor canonizări care, altminteri, are toate șansele de a rămâne ratat.
“(…) La acestea se adauga poate cea mai grava ispita si incalcare a Testamentului Parintelui Justin, dupa parerea mea: lipsa de rugaciune. Mai ales pentru aproape, ceea ce inseamna, in fond, lipsa de iubire si o incalcare a esentei calugariei si ortodoxiei si a insasi Legii lui Dumnezeu. Si rezultatele, cum spuneam, se vad, caci striga, ca din gura de sarpe. Ura. Ura urla. Cand urla ura, cand urla haita, atunci stii cu siguranta ca hoardele de demoni si-au atins scopul.
Zilele acestea constatam ca ura impotriva Manastirii Petru Voda afluieste din doua directii, care se intalnesc, in final, in aceeasi matca: ura anticrestina, normala am putea spune, dezvoltata de portaluri ca Hotnews si acolitii lor si ura “ortodoxa”, care o intretine, practic, pe prima.
Cum poti insa sa te autointitulezi crestin si sa urasti? Sustii evlavia fata de sfintele moaste ale marturisitorilor dar nu intelegi nimic din mesajul unui martir ca Mircea Vulcanescu. Unde este iertarea? Daca iertare nu e, nici dragoste nu e deci nimic nu e. Ura, dupa cum stim, este si apanajul prostilor. Un om inteligent nu poate uri. La fel cum un crestin nu poate uri. Omul inteligent, omul induhovnicit, intelege slabiciunea celuilalt si tot ce poate simti in fata urii, si, deci, a prostiei, este, in primul rand, mila. Profesorul Aurel Vişovan, de exemplu, fost detinut politic care a patimit 17 ani in temnitele bolsevice, simtea doar compasiune pentru tortionarii sai. De asemenea, exista relatari despre detinuti politici care ajunsesera, din aceeasi mila si dragoste fata de tot ce a lasat Dumnezeu pe pamant, sa-si imparta putina lor hrana cu guzganii si libarcile din celule. Asa si Parintele Justin, in chilia sa (“cell”, cum suna in engleza), de la Petru Voda.
Specialisti in ura “ortodoxa”, cu rasfrangeri directe si voite asupra Manastirii Petru Voda, a ucenicilor sai si a lucrarii Parintelui Justin sunt (…).
„Călugărul își are exemplul în lumina îngerului, iar creștinul, mireanul, o are în lumina monahului”, spunea, atat de frumos, blandul Parinte Justin. Si asa si trebuie sa ramana, in ciuda exemplelor care ne sunt atat de mediatizate de artizanii urii, fie ei anticrestini declarati fie ei “apologeti” ai urii “ortodoxe”. Cele doua canale ale urii nu reprezinta altceva decat doua fete imbacsite ale aceleiasi monede batute de Mamona si aruncate romanilor in fata, in lupta de doua mii de ani impotriva Treimii Celei de o Fiinta si a frumusetilor Ortodoxiei, intre care cea atat de plina de buna mireasma duhovniceasca este floarea sadita de bunul Parinte Justin Marturisitorul in Gradina Maicii Domnului de la poalele Carpatilor: Manastirea Petru Voda.“
Noi, o parte dintre ucenicii apropiaţi ai părintelui Iachint Unciuleac, care a trecut la Domnul în anul 1998 şi care a fost stareţ al mânăstirii Putna între anii 1977-1992, am aflat cu surprindere că, în cartea Împotriva curentului – Botezul unui intelectual în Rusia sovietică (ed. Egumeniţa, 2010 – a lui Danion Vasile – nota mea), s-au răspândit unele informaţii false referitoare la părintele nostru stareţ. În acest volum domnul Danion Vasile i-a luat o serie de interviuri domnului Benedict Ciubotaru, matematician, jurnalist şi politolog din Basarabia. La paginile 67-69 ale cărţii se găseşte un dialog pe care intervievatul susţine că l-a avut cu părintele Iachint în ziua de 15 august, la hramul mânăstirii Putna, din anul 1989. La un moment dat părintele stareţ ar fi spus: „Să ţineţi minte: niciodată să nu faceţi greşeala pe care am făcut-o noi, cu trecerea la calendarul nou. Cum sunteţi, pe vechi, aşa să ţineţi până la moarte, să nu mai lăsaţi. Punct!”.
Episodul prezentat cu simulată nevinovăţie de domnul Ciubotaru conţine câteva elemente care ne fac să credem că avem de-a face cu un fals. În primul rând, cei care l-am cunoscut îndeaproape pe părintele nu credem că sfinţia sa a spus asemenea cuvinte care nu se potrivesc nici cu contextul, nici cu caracterul sfinţiei sale, nici cu felul său de a gândi şi de a vorbi. Dorim să precizăm că părintele Iachint nu a discutat niciodată, nici măcar cu ucenicii săi cei mai apropiaţi, despre problema schimbării calendarului în România. Menţionăm că unii dintre aceşti ucenici au stat câteva decenii în preajma părintelui arhimandrit. De aceea, ni se pare foarte curios ca, în ziua hramului, părintele să abordeze pe un ton acuzator un subiect atât de dificil, în faţa unor oameni pe care îi vedea pentru prima dată. Ar fi putut un duhovnic în vârstă, cu experienţă, un om al echilibrului, al vorbelor bine aşezate, aşa cum a fost părintele Iachint, să rostească asemenea cuvinte din care să se înţeleagă că grupările stiliste pot avea dreptate, chiar dacă ele sunt practic ieşite din Biserică? Nu negăm probabilitatea ca părintele Iachint să fi spus, cu iconomie şi din politeţe, câteva cuvinte favorabile Bisericilor canonice pe stil vechi, în nici un caz însă părintele nu avea cum să conteste calendarul îndreptat, aşa cum lasă să se înţeleagă domnul Benedict Ciubotaru. Ar putea acesta din urmă să spună cu mâna pe inimă că a reuşit să facă deosebirea între nişte cuvinte de protocol înţelese greşit şi convingerile părintelui stareţ care a fost un om al ascultării, atâta timp cât domnia sa – care este un bun matematician, jurnalist şi politician, dar nu este teolog – nu a reuşit până acum să dobândească discernământul necesar pentru a distinge duhovniceşte Bisericile canonice pe stil vechi de facţiunile răzvrătite stiliste din România?
Numai cine nu cunoaşte problemele mânăstirii îşi poate închipui că, în ziua hramului Putnei, când sunt atâtea treburi de rezolvat, părintele stareţ ar fi putut să stea relaxat de vorbă, aducând nişte acuze grave la adresa Bisericii noastre. Este important de ştiut că în ziua de 15 august 1989 la mânăstirea Putna a fost prezent Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ceea ce înseamnă că părintele stareţ a fost obligat să stea aproape tot timpul cu părintele patriarh. Trebuie subliniat că, pentru a putea să-şi împlinească misiunea preoţească în timpul regimului comunist, părintele Iachint a fost nevoit să fie foarte precaut, mai ales că deţinea o funcţie însemnată. De aceea, o discuţie de acest fel trebuia evitată, mai ales în faţa unor străini (care puteau fi provocatori), chiar în condiţiile în care ea ar fi fost deschisă de alţii, căci ar fi putut fi remarcată de informatorii securităţii.
O editura cu un nume care ar trebui sa spuna totul daca ar avea si terminatia corecta – Agnos – si-a gasit o vedeta a “ortodoxiei” cu care sa bata targurile, pentru a raspandi, nu-i asa?, agnosticismul. Un “predicator-minune”, cu nume de scena Klaus Kenneth, vrajeste fapturile slabe de inger si se transforma in tonomat de marcat bani in contul editurii cu nume ciudat, pentru romani si ortodocsi, la fel ca si al patronului, un oarecare Petrasciuc Romeo. Mi-am pierdut vreo ora din viata pentru a audia o inregistrare “abisala” – o adunatura de enormitati, banalitati si cretinisme mai mari chiar si decat ale lui “guru” Bivolaru: de la satanisme “samaniste” la spiritisme new-age-iste si ocultisme, presarate cu aburi de nirvana si picanterii homosexuale, toate asezonate cu trucuri psihologice ieftine si amestecate bine cu o logoree “ortodox”-actoriceasca, cu care ne-am obisnuit deja de la produsele autohtone. Pe scurt, un numar ieftin de magie de circ, “performat” cu ajutorul prezentei glamoroase a asistentei personale, chiar la Facultatea de Teologie din Bucuresti, tocmai în Aula „Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae”, care, saracul, se rasuceste in mormant la cate vede in sala in care-i este batjocorita memoria.
Klaus Kenneth, magicianul-vedeta, e pus pe “evanghelizare”, de multe ori chiar din fata altarului, in postura de “apostol” de discoteca. N-a gasit alt loc, poate chiar cel de unde vine, searbad in ortodoxie (unde-ar primi probabil ceea ce merita: un sut in fund!) poate China sau Noua Guinee. Nu, el vrea sa “evanghelizeze” romanii. Sarlatanul chiomb ajuns imparat vinde castraveti stricati la gradinari orbi precum margelele de sticla la bastinasi. Are vad deja; cu ajutorul “binecuvantarilor” la smintit oficiale, e purtat in puf de afaceristii ortodoxiei, care vad in el o Julieta convertita. Romeo Petrasciuc, impresarul si editorul lui pe banda, vinde bine. Ascor-istii rataciti au uitat si de duhovnici in fata chitaristului “ortodoxiei”… N-avem de ce sa-i acordam prea multa atentie saltimbancului Iosefini al Bisericii New-age-iste (care mai “citea si gandurile” cand vroia, dupa cum vrajeste poporul plasat in stare de hipnoza). Parintele Mihail Stanciu, staretul Manastirii Antim din Bucuresti, l-a pus bine la insectar, acolo unde merita, alaturi de tot felul de alti paraziti ai ortodoxiei. Un lucru este de observat: slabirea ortodoxiei pare sa fie realizata din ce in ce mai profesionist chiar din interiorul ei, cu concursul unor ierarhi si ai slugilor lor umile. Sa fim mai treji, fratilor! Veghea este o stare continua. Scuturati capusele de pe voi!
Invitat de către Arhiepiscopia Alba Iulia şi Facultatea de Teologie Ortodoxă la Simpozionul Internaţional Invazia nonvalorilor într-o lume multimedia. Criza spirituală şi discreditarea sacrului, Klaus Kenneth s-a aflat, vreme de trei zile (6-8 mai, a. c.), la Alba Iulia.
Cu această ocazie, în seara zilei de 07 mai, începând cu ora 18:00, autorul celor Două milioane de kilometri în căutarea Adevărului a fost provocat la o întâlnire cu credincioşii de pe lângă Centrul catehetic Sf. Ioan de Kronstandt al Bisericii Memoriale Mihai Viteazul din Alba.În cuvântul său din cadrul vecerniei, Pr. Florin Botezan (profesor la Facultatea de Teologie din Alba Iulia) şi-a exprimat bucuria prezenţei lui Klaus Kenneth în România, mărturisindu-şi, totodată, uimirea de excursul acestuia, cu totul neobişnuit, înspre Ortodoxie.Mai mult, Pr. Florin Botezan face şi o mică dezvăluire, potrivit căreia, după citirea cărţii, s-a dus la Părintele Rafael Noica să îl întrebe cât e de adevărat ceea ce Klaus povesteşte în volumul său biografic. Părintele Rafael îi certifică mărturia, spunându-i că îl cunoaşte foarte bine pe Kenneth şi tot ceea ce e scris în acea carte e doar adevărul întoarcerii lui Klaus la Hristos.
După slujba vecerniei, de la ora 20:00, urmează întâlnirea cu Klaus Kenneth, în sala Centrului catehetic Sf. Ioan de Kronstandt. Câteva zeci de credincioşi, într-o atmosferă de firească părtăşie, au avut prilejul să asculte drumul întoarcerii la Dumnezeu a lui Klaus Kenneth, într-o seducătoare expunere.
După o scurtă agapă, pregătită cu generozitate de credincioşii de aici, are loc partea a doua a întâlnirii cu Kenneth, cea rezervată întrebărilor, dialogului.
Pr. Lect. Univ. Dr. Jean Nicolae (Facultatea de Teologie Alba Iulia) deschide cea de-a doua parte a acestei manifestări cu prezentarea noului volum purtând semnătura lui Klaus Kenneth (Călător pe pământ românesc. Convorbiri. File de jurnal), după care, în întrebări şi răspunsuri, întâlnirea continuă până după ora 24…
Parintele Mihail Stanciu, staretul manastirii Antim din Bucuresti, se apleaca asupra ratacirilor si ratacitilor prin ortodoxie. Un citat revelator:
Amicii noștri propovăduitori, departe de a-și împlini ascultarea de Hristos prin împlinirea poruncilor Lui și ale Bisericii Lui Dreptmăritoare, și, deci, departe de a se fi vindecat de patimi, vor să-L vestească pe Hristos în duhul lor (de oameni pătimași, continuând o lucrare de ”afirmare” în public începută cu mult înainte de a dobândi viața creștină), nu în Duhul Sfânt al lui Hristos. De aceea, rămân și devin propovăduitori mândri și mincinoși, victime și agenți ai înșelării, ai confuziei și chiar ai dezbinării. Mândria și slava deșartă le devin motiv, hrană, și scop al falsei și lipsitei de roade reale ”lucrări misionar-culturale”.
După două milioane de kilometri, încă în înșelare…
Acum vreo trei luni, un prieten mi-a arătat o carte care, spunea el, l-a captivat. Inițial, la vederea titlului și a coperții cărții, am avut unele rețineri. Deschizând însă cartea și citind, pe sărite, câteva pagini, surpriză!…, mi le-am confirmat. Dar, neavând destul timp, am tot amânat citirea cărții cam două luni. Prilejul reluării ei a apărut când l-am vizitat pe Părintele Adrian la Mănăstirea Lainici. După ce am luat sfat de la Părintele pentru lămurirea altor probleme (înrudite totuși, cumva) Părintele Macarie (ucenicul Părintelui Adrian) m-a întrebat dacă am citit cartea ”Două milioane de kilometri în căutarea Adevărului”. De ce? – l-am întrebat eu – Are lucruri neclare?Da – a zis el – și mi-a arătat ce găsise el ”suspect de înșelare și chiar de îndrăcire”. Aceste aspecte cel puțin dubioase le voi arăta mai jos. Am reluat, astfel, cartea, nu neapărat curios să aflu experiența de viață a altuia, cu precauția mărită și de avertizarea Părintelui Macarie și de apariția unei ”euforii” molipsitoare printre creștinii care mă tot întrebau dacă l-am citit pe Klaus Kenneth…
1. Autorul cărții își prezintă rătăcirea de peste două milioane de kilometri și de aproape 30 ani prin diverse patimi, idolatrii și satanolatrii, ca pe o performanță vrednică de a fi amintită în ”palmaresul” propriu, cu atitudinea lăuntrică a unei exagerate păreri de sine, atitudine care nu i s-a temperat nici la ultimele conferințe și lansări de cărți și de idei automăgulitoare. Oricum, lucrul se va dovedi în timp și mai evident, K.K. nu-L propovăduiește pe Hristos cu smerenie, ci se propovăduiește pe el însuși cu mândrie și vanitate.
In sfarsit, predicatorul Danion Vasile, caci despre el este vorba, s-a dat in fapt si inregistrarile cu ofensele sale la adresa marilor duhovnici ai Ortodoxiei, inclusiv a Parintelui Justin Parvu, au iesit la iveala. Ar fi fost mult mai simplu sa-i fi fost observate sclipirile din ochi la timp, la fel ca si in cazul confratelui sau complementar in smintire, mimul “inovator” Dan Puric.
Dintre inregistrarile care circula pe internet am ales una, pe care o prezint mai jos, postata de sfintiintrucuvant.ro special pentru pacatosii de pe pamant, printre care ma numar si eu, dupa cum marturisesc, spre deosebire de cei cu viata sfanta pe internet. Ar fi meritat sa o editez dar nu am vrut sa dau nastere la noi clevetiri. In schimb va recomand urmatoarele momente, ca sa nu va pierdeti si dvs timpul:
Zilele acestea multi bagatori de strambe, care mai cu stil care mai far’ de stil, care mai cazuti din calendar, care mai loviti de calendar, s-au bucurat “cu evlavie”, agitand internetul si multimile, ca Parintele Justin Parvu e “grav bolnav”, “in coma” sau chiar ca “a murit”. A trebui sa se dea un Comunicat oficial in care Parintele afirma transant: “Nu cad!”, ca sa inceteze, momentan, campania profesionista de zvonistica, cu miros fetid, de crivat statut, venit de la Rasarit.
In paralel, scandalul impartasirii Mitropolitului Nicolae Corneanu al Banatului la greco-catolici este reactivat, la fel de profesionist, dupa aproape doi ani, profitandu-se si de refuzul celui mai longeviv informator al Securitatii de a se duce in pustie, pe vreo mosie dobandita din tainul primit timp de 40 de ani pentru turnatoriile sale. Ne amintim, Sfantul Sinod al BOR, din motive care ne depasesc, a decis in sedinta din 8-9 iulie 2008 sa-l ierte. Cererea de caterisire a Mitropolitului cazut in erezie, urmat de Sofronie Drincec, a fost fuserita, cum se zice. In acea perioada, persoane si grupuri de alta confesiune decat cea ortodoxa, sau chiar atei GDS-isti, trimisesera PF Patriarh Daniel si membrilor Sinodului diverse scrisori de sustinere a lui Corneanu in incercarea de a se forta o decizie “ecumenista”. Faradelegea comisa de Corneanu este clara insa si nu poate fi acceptata, la nivel personal, apreciam alaturi de colegii mei de la fostul ziar Ziua in data de 28 iunie 2008, prezentand in acest sens si un interviu in exclusivitate cu Duhovnicul Neamului, Parintele Justin Parvu. Iata ca acum am recuperat arhiva Ziua – stearsa de pe internet de prietenii lui Sorin Ovidiu Vintu (tot) de la Rasarit -, pe care o postez, treptat, incepand de azi, in noua pagina Ziua Roncea.ro, ca sa ne lamurim asupra a ceea ce a facut, sau nu, fiecare gurist cu sau fara barba, inclusiv me and myself.
Azi, un astfel de stilist faradelege, adept extremist al sectei in cauza si avocat infocat al lui Danion Vasile, ma acuza de peste Prut, din fieful KGB-istului Vladimir “al intregii Moldove”, gazda calduta a “marturisitorului”, ca il “prigonesc” pe bietul predicator. Stiti de ce? Pentru ca am “epoleti de kaghebist” :). Goguleforus, probleme, ma?
Ispita risipirii vine atunci când, în timp ce lucrezi la un lucru important şi vital, te apuci şi de altele mai mult sau mai puţin importante, car par înrudite dar pot să nu fie, dar de ajuns de periculoase în a crea o diversiune, o rătăcire de la drumul iniţial, o răstălmăcire, o interpretare, o alunecare a planurilor.
Toţi care au lucrat mai mult sau mai puţin la tema Sfinţilor Inchisorilor au avut de suferit ispite. Trebuie să precizăm că ispitele sunt confruntări directe cu răul, ascuns în diverse forme, în timp ce încercările sunt confruntări cu noi înşine sau cu ceilalţi. Şi pentru că la acest subiect lucrează mai mult mireni, care nu sunt pe deplin maturizaţi duhovniceşte, aproape toţi au căzut, vizibil sau nu.
Cea mai puternică ispită a fost şi este, pentru tot poporul, aceea că sfinţii de la Aiud ar fi legionari şi de aici temerea de preamărirea legionarilor. Este drept că legionarii au suferit cel mai mult în timpul comuniştilor dar sfinţenia a altceva. Să fim serioşi! In faţa lui Dumnezeu nu există legionari, ţărănişti, liberali, preoţi, mireni, etc.. Există sfinţi, drepţi şi păcătoşi. Iar calea prin care se ajunge într-o ceată este mărturisirea. Nu e cazul să dezvoltăm aici. Au existat şi legionari care după închisoare nu au călcat toată viaţa în Biserică aşa cum au existat şi evrei care s-au convertit în închisoare. Deci treaba cu eticheta politică este o ispită clară, evidentă şi în care au căzut de la ziarişti până la ierarhi.
April 7th, 2015 
VR 
Iniţial chiar nu mi-am dorit să comentez autodeconspirarea răsuflată a lui Danion Vasile drept agent al Rusiei, respectiv al “bisericii” stiliste (foto mai jos). Ca întotdeauna, predicatorul Danion Vasile, asemenea homosexualilor şi anticreştinilor de toate “orientările”, ştie să îşi aleaga bine momentul vrajbei, aşa cum l-a învăţat vicleanul şi controlorul său de peste Prut: în postul Sfintelor Paşti. De data aceasta, chiar de Florii, la intrarea în Săptămâna Mare. Nu este prima oară. Pe mine unul, însă, asemenea ieşiri mă amuză. E clar că urmează să fie înaintat în grad, oficial, şi, deh, acum ce mai contează daca e pe faţă sau pe dos!? La fel cum m-a amuzat teribil şi faptul că aceasta autodemascare a bişniţarului ortodoxiei vine la exact cinci ani de când am publicat articolul despre cel pe care îl deconspiram de pe-atunci drept “stilist sub acoperire”. Ceea ce m-a făcut să îi acord gurului acest mic remember.
Posted in 
Tags: 
