“În fiecare zi – 5000 de zile – am început articolul cu emoţia din prima zi. Mă socotesc debutant şi încerc acel fior anonim, care se numeşte trac, gândindu-mă la neînduraţii judecători anonimi. Să-ţi respecţi semnătura ca să te respecte cititorul, ca să-i păstrezi încrederea.” – Pamfil Șeicaru, fondatorul UZPR (subscriu, Victor Roncea, membru)
Sub imboldul entuziasmului conferit de Marea Unire și pentru a îngloba ziariștii români din România Mare, la 11 ianuarie 1919 ia ființă Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), la propunerea ziaristului Pamfil Șeicaru, proaspăt întors de pe front unde ajunsese ca voluntar, fiind decorat de Ferdinand I Întregitorul cu ordinul Mihai Viteazul în grad de cavaler pentru faptele sale de vitejie. Conducerea organizației naționale de presă a fost atribuită lui Henric Ștefan Streitman, jurnalist, traducător, om politic cu o bogată experiență și implicare în viața țării, după cum amintește UZP. De-a lungul timpului, activitatea Uniunii va acoperi toate domeniile de interes, membrii ei activând în cele mai importante canale de informare, televiziune, radio și presă scrisă până azi.
Imagine de la dezvelirea placii omagiale
Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România a marcat împlinirea unui secol de activitate neîntreruptă a organizației prin dezvelirea, în ziua de 11 ianuarie a.c., la ora 11.00, a unei plăci omagiale pe clădirea unde s-a înființat, în urmă cu 100 de ani, prima organizație a ziariștilor profesioniști din România reîntregită, aflată pe strada Constantin Mille din Capitală.
În apropiere se află și Palatul Curentul al lui Pamfil Șeicaru, clădire care a găzduit până nu demult un sediu al SRI. N-ar strica să fie pusă și acolo o placă în cinstea marelui ziarist și luptător pentru România Mare.
„Stăteau cu faţa spre inamic, supravegheau mişcările lor, când, pe neaşteptate, un proiectil venind nemijlocit din direcţia celor care îi înconjura căzuse între ei explodând, aruncându-i de o parte şi alta. După explozie s-au ridicat, s-au scuturat de praf şi s-au întrebat dacă vreunul este rănit. Cum niciunul nu era rănit sau cel puţin zgâriat, Şeicaru luase un legământ pe care niciodată nu a fost în stare să-l uite: ‘Dacă voi trăi şi voi avea posibilitate voi clădi o bisericuţă în acest punct'”, scrie Rene Al de Flers în lucrarea „Pamfil Şeicaru aşa cum a fost”.
La 121 de ani de la naşterea marelui ziarist şi patriot român Pamfil Şeicaru, publicăm o scrisoare cu valoare istorică a acestuia, adresata medicului scriitor Ovidiu Vuia, şi semnalăm o recentă apariţie la Editura Militară: “Pamfil Şeicaru. Un condei de geniu, strivit între două date: 23 august 1944–23 august 1976“.
O fotografie memorabila cu marele gazetar Pamfil Seicaru distins cu ordinul Mihai Viteazul in urma luptelor de la Oituz de catre Regele Ferdinand, alaturi de Regina Maria si generalul Alexandru Averescu, la 29 august 1917
Acuzatorul public Sidorovici: “Când un om de litere cunoscut, un scriitor se alătură unei asemenea mişcări, desigur aduce un aport moral. De acest lucru este acuzat Gyr. Eri s-a plâns amarnic acuzatul că a fost trimis pe front, că a suferit acolo, că a venit bolnav. Ei bine, dacă nu i-a plăcut să se ducă pe front, de ce a susţinut acel războiu care a trimis pe front mii şi milioane de tineri împotriva intereselor naţionale ale României?”
EXCLUSIV Florian Bichir, membru al Colegiului CNSAS: Graţiat în secret de Nicolae Ceauşescu în 1966, celebrul gazetar vine incognito, însoţit de ofiţeri DIE, în perioada 20-28 august 1977 la Bucureşti. “Un condei de geniu, strivit între două date 23 august 1944 – 23 august 1977!”
Totul s-a desfăşurat „normal”, întrucât astăzi – în epoca globalizării şi a impunerii scandaloase a falsului principiu al „curectitudinii politice” – graţierea unui fost condamnat în urma celui de-al doilea război mondial ar fi totalmente exclusă.
„Lupta mea nu încetează. Nu am nimic de retractat, nimic de regretat dintr-o luptă străbătută din dogoarea unei convingeri. Dacă lupta a fost pierdută, nu însemnează că a fost nedreaptă cauza. Aş vrea ca evenimentele să-mi dovedească netemeinicia temerilor mele şi fericit aş fi, chiar cu preţul unei existenţe pribegite pentru restul vieţii, să nu fi avut dreptate şi o colaborare cu Rusia sovietică să fie posibilă, România păstrându-şi întreaga ei suveranitate. Lupta mea încetând, nu mai am nici un rost de a conduce mai departe Curentul”.
În rechizitoriul său de joi seara, Onorata Acuzare a spus răspicat: “Dacă există credinţă adevărată, atunci să fie absolvită”, şi a mai spus acuzarea: “Sunt prăbuşiri de idealuri, de credinţe, dar numai pentru curaţi”.
Într-adevăr, sunt naufragii sufleteşti. Eu am avut o credinţă. Şi am iubit-o. Dacă aş spune altfel, dacă aş tăgădui-o, dumneavoastră toţi ar trebui să mă scuipaţi în obraz. Indiferent dacă această credinţă a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greşită, ea a fost, pentru mine, o credinţă adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte.” – Radu Gyr, Ultimul cuvant in fata “Tribunalului poporului”, sâmbătă, 2 iunie 1945
Sub regimul comunist, doi scriitori au luat “caimacul”, scriind la comanda Partidului si a Securitatii despre “bandiţii” din munţi: Petre Dumitriu (Vanatoare de vulpi, 1949) şi Ion Ochinciuc (Noptile colonelului Barsan, 1973).
Diplomatul si omul de cultura american Kiki Skagen Munshi se verfica – intelectual si cordial – ca buna cunoscatoare a acestei tari pe care compatriotul sau, politologul Georges Friedman o vede, dimpotriva, ca pe “o carte greu de citit”. Doamna Skagen Munshi este si o buna prietena a romanilor.
O fotografie memorabila cu marele gazetar Pamfil Seicaru distins cu ordinul Mihai Viteazul in urma luptelor de la Oituz de catre Regele Ferdinand, alaturi de Regina Maria si generalul Alexandru Averescu, la 29 august 1917.
Cum a început distrugerea României? Comunismul instaurat în România de trupele de ocupaţie sovietice slujite de o mână de scursuri ale tuturor naţiilor propăşite pe aici, ruşi, ucraineni, nemţi, unguri, bulgari, evrei şi români, cu totul nici o mie de nemernici (tot cu o mie de nemernici Troţki a făcut Revoluţia bolşevică din Rusia), a desfăşurat de la început şi până în faza ceauşistă terminală o aprigă propagandă antireligioasă, căci orice fiinţă ireligioasă e, potenţial, diabolică. Ateismul ştiinţific şi solidaritatea criminală au fost armele cu care a fost distrusă România timp de decenii. Politrucii au rămas fideli, dar şi în funcţii ale puterii, de unde ne dau şi azi, folosindu-se de libertate într-un mod fals şi josnic, lecţii de moralitate democratică. Unul dintre ei este Vladimir Tismăneanu.
Cine erau „criminalii“? De la Pamfil Seicaru si Nichifor Crainic la Radu Gyr
Cel mai interesant lot al persoanelor judecate pentru „dezastrul ţării“ a fost cel al jurnaliştilor, cei care nu simpatizaseră cu tătuca Stalin şi erau filogermani. În fapt erau doar jurnalişti cu un pronunţat condei naţionalist, care aveau anumite convingeri neconcordante cu ideile Moscovei, de rearanjare a noii ordini mondiale instituite după cel de-al Doilea Război Mondial. Printre ziarele care au deranjat noua putere proaspăt venită pe tancurile sovietice prin trădări şi proaste decizii politice se numărau cele mai mari ziare ale acelor vremuri, printre care „Universul“, „Curentul“, „Porunca Vremii“, „Gândirea“. Aceste ziare au primit rapid eticheta de promotoare ale naţionalismului, antisovietismului sau antidemocrate. În plan politic, acestea erau acuzate că ar fi sprijinit legionarismul, fascismul şi hitlerismul, iar ziariştii au devenit brusc „criminali de război“. Nu mai puţin de 14 jurnalişti, cei mai prestigioşi din perioada interbelică, aveau să fie citaţi în faţa unui „pluton moral de execuţie“.
Portalul Ziaristi Online va prezinta, in premiera in spatiul publicistic electronic, o dezvaluire inedita despre Ion Irimescu, statuia lui Sadoveanu de la Falticeni si cum l-a topit Ceausescu pe Stalin – respectiv statuia lui monumentala ce trona odata in actuala Piata Charles de Gaulle (fosta Aviatorilor, fosta Stalin, fosta Hitler) -, dupa o intalnire privata cu marele sculptor roman. Acest capitol de istorie a Romaniei a fost infatisat publicului larg de prof univ dr Mihai Iacobescu fiind scris si publicat in volumul realizat de prof univ dr Gh Buzatu, „Nicolae Ceauşescu – biografii paralele, stenograme, agende, cuvântări secrete, dosare inedite, procesul şi execuţia” (Colecţia OPERA OMNIA, Editura TipoMoldova, Iasi, 2011 – vedetiIntroducere-Avertisment Final). Preluarea acestui materila sau a unor extrase din el trebuie facuta cu mentionarea tuturor surselor citate mai sus.
Manifestarea “Zilele Municipiului Câmpulung” a ajuns la cea de-a XIV-a ediţie. Desfasurata pe parcursul intregii saptamani 16 – 22 iulie, programul manifestarii a cuprins lansări de carte, expoziţii, întreceri şi demonstraţii sportive, seară de teatru si mai multe concerte. In cadrul evenimentului „Împreună pentru Câmpulung” a fost organizat si Târgul Naţional de Carte, ediţia a III-a, unde a fost organizata si o expoziţie de carte cu operele scriitorilor musceleni şi fotocopii ale manuscriselor lor.
Ziua a doua a debutat cu simpozionul de filosofie „Constantin Noica” a cărui deschidere a avut loc în sala mare a Primăriei Municipiului Câmpulung începând cu ora 11.00. Simpozionul a fost organizat de Asociaţia Literară “Mihai Eminescu” – Bucureşti, Societatea Culturală “Negru Vodă” – Câmpulung Muscel, Muzeul Municipal Câmpulung.
“În anii ’50, sub poale de Carpaţi, la Câmpulung Muscel, Noica îşi meditează deschiderea lucrării fundamentale a sistemului filosofic, scrie lucrarea introductivă, îşi aproprie pe Goethe şi se desparte de nefilosoficul din genialul german, proiectează câteva studii sau îi trimite lui Emil Cioran, aflat la Paris, o scrisoare personală de răspuns la scrisoarea publică a acestuia, apărută în „Nouvelle Revue Française” (1957); şi, desigur, se străduieşte să supravieţuiască în timpul rotitor, în imediatul domiciliului obligatoriu de la Câmpulung Muscel”, se aminteste in Studii de Istorie a Filosofiei Romanesti (vol VII), lucrare editata de Institutul de Filosofie si Psihologie al Academiei Romane condus de profesorul academician Alexandru Surdu. Filosoful a avut stabilit domiciliu obligatoriu in Campulung Muscel, pe str I. C. Frimu nr. 6, incepand cu 1949, pentru aproape 10 ani, pana in 1958, cand a fost arestat pentru apartenenta la Miscarea Legionara si eliberat apoi in 1964, ca urmare a decretului de aministiere a tuturor detinutilor politic semnat de Ghe Gheorghiu Dej.
Acţiunile de omagiere a marelui filosof s-au desfăşurat la Muzeul Municipal Câmpulung unde s-au derulat lucrările simpozionului şi unde au fost organizate şi două expoziţii:“Viaţa şi activitatea filosofului C. Noica” organizată de Asociaţia Literară “Mihai Eminescu” – Bucureşti, Societatea Culturală “Negru Vodă” – Câmpulung Muscel, Muzeul Municipal Câmpulung şi expoziţia Aspecte ale dezvoltării învăţământului în Câmpulung – Figuri de dascăli”, organizatori: Muzeul Municipal Câmpulung şi Primăria Municipiului Câmpulung.
Simpozionul, care a beneficiat de coordonarea discipolului lui Noica, filosoful Constanin Barbu, s-a desfăşurat pe parcursul a două zile, in care au fost susţinute mai multe conferinţe pe teme dedicate filosofului C. Noica, cum ar fi: „Noica şi rostirea filosofică românească”, „Modelul Noica”, „Interpretările lui Noica din Aristotel”, „Publicistica lui Noica”, „Documente din Arhiva Corneliu Zelea Codreanu” etc. Profesorul Univ Dr Gh Buzatu, coordonator al lucrarii de documente din si despre viata Capitanului Miscarii Legionare, in care sunt transpuse copii dupa actele originale aflate in dosarele Sigurantei si Securitatii provenite in principal din Arhiva CNSAS, a transmis un cuvant participantilor la simpozionul “Constantin Noica”:
Prof Univ Dr Gheorghe Buzatu: “… Şi eu am fost în Arcadia!
… Şi eu am fost în Arcadia! Desigur, la Păltiniş, de mai multe ori, deşi după trecerea lui C. Noica în “lumea umbrelor”. La Iaşi, prin 1975, am avut şansa, graţie lui Alexandru Zub, să-i fiu prezentat filosofului. Era la lansarea volumului său Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti, la Librăria “Junimea”. Nu pot pretinde că am studiat opera lui C. Noica, deşi – preocupat fiind de editarea scrierilor politico-istorice ale lui Eminescu şi, îndeosebi, de investigarea evoluţiei Dreptei româneşti în epoca interbelică – l-am “întâlnit” cu obligativitate pe C. Noica. Avantajele pentru mine au fost – cum se putea altfel? – binefăcătoare. După cum şi azi, când, împreună cu colaboratori preţuiţi, cu D-l Roncea în primul rând, sunt preocupat de editarea Arhivei lui C. Z. Codreanudin care, în ediţie anastatică au apărut deja în condiţii excelente 8 volume masive, prin grija Editurii Tipo Moldova din Iaşi.
Pentru toţi iubitorii de istorie, pentru prietenii şi cunoscuţii din Câmpulung Muscel manifestările consacrate lui C. Noica constituie o dovadă a preţuirii permanente şi extraordinare a filosofului şi, nu mai puţin, o provocare. În sensul că trebuie să se meargă mai departe, trebuie făcut mai mult în memoria sa.
Se înţeleg, prin urmare, admiraţia şi preţuirea mea pentru organizatorii Simpozionului de azi. Cărora le transmit, pe această cale, felicitări, dimpreună cu gândurile mele cele mai sincere de noi şi remarcabile succese!
„Redactorii, reporterii si întregul personal al Curentului au ramas profund mâhniti de aceasta plecare a domnului Seicaru, pentru ca din ea trag concluzia ca vin vremuri grele” – Agentul „Spiridon” despre plecarea lui Pamfil Seicaru de la ziar si din tara, in 1944, dupa ce luptase pe front in primul razboi, fusese deputat in trei legislaturi si scrisese incontinuu pentru Romania, incepand cu ziarul Bucovina, de la Cernauti, si continuand cu publicatia elitei interbelice Gandirea, apoi Cuvantul si Curentul, fost condamnat la moarte de regimul sovietic de ocupatie a Romaniei
In 2011, agentuta Alexandra Olivotto, absolventa de “gender” la universitatea lui Soros de la Budapesta, colaboratoare Observatorul Cultural si Dilema Veche (normal) si “senior editor” la Evenimentul Zilei de sub noul patronat majoritar israelian, asa-zis ziar aflat mai nou intr-o puternica campanie pro-homosexuala (conform directivelor trasate in urma sondajului Soros – romanii, cei mai extremisti si credinciosi europeni), emite, saracuta, cu copy-paste de la sarmanul Florin Buhuceanu, capul la homalaii de pe centura Bucurestilor, mai multe atacuri inlantuite (cum le place lor).
Unul la Parintele Daniil, fondatorul grupului de rezistenta anticomunista si lupta crestina “Rugul Aprins” alaturi de Arsenie Papacioc si Adrian Fageteanu – fostul jurnalist Sandu Tudor si director al ziarului “Credinta”, autorul pamfletelor despre “Cavalerii de Curlandia”, ucis la Aiud si batjocorit in “eseul” tras la indigo de masina de scris Olivotto de la Evz: “Penumbra densă din jurul homosexualităţii era, din când în când, risipită deliberat şi interesat prin manevre belicoase menite să incrimineze de regulă o personalitate sau alta. Este cazul scandalului în care a fost antrenat prestigiosul grup cultural Criterion şi care ţintea în homosexualitatea lui Petre Comarnescu. Sandu Tudor, directorul publicaţiei «Credinţa», lansează în anul 1934 o virulentă campanie de presă împotriva a ceea ce numea «cavalerii de Curlandia ».
Adica, ati inteles, nu? Prin transfer de imagine (adica furt) se induce ideea ca homosexualii fiintau totusi la “prestigiosul grup cultural Criterion”. Rezulta: homosexualii “e” prestigiosi! 🙂 Dar oare or sti homalaii multiplicati de EvZ ca Grupul Criterion si scoala lui Nae Ionescu a dat lumii mari ganditori ai dreptei romanesti si chiar legionari, ca Eliade, Cioran, Vulcanescu, Noica, Polihroniade, Vasile Voiculescu, etc, etc… Si stiu oare curlandistii EvZ ce parerea aveau legionarii despre ei? Ha, ha, ha! Cata tampenie!
Al doilea atac este dat chiar la parintele ziaristicii moderne, cel care ii succede in timp lui Mihai Eminescu, inaintasul jurnalismului romanesc autentic, mitraliat din mers: “Nici Panait Istrati nu avea să scape de pana unui gazetar homofob”.
Transcrie Olivotta de la Buhuhuceanu (asta da jurnalism!) : “Atacul politic din 1929 îndreptat de gazetarul Pamfil Şeicaru împotriva lui Panait Istrati, omul de stânga a cărui fervoare se prăbuşise şi pe care-l numeşte «bietul poet al şezuturilor deflorate» , e desfigurant: «Ce confuzie primejdioasă – ce încurajare a tuturor îndrăsnelilor! Panait Istrati, liricul povestitor al invertirilor sexuale, Marcel Proustul bragagiilor, ne anchetează. Panait, Panait, mai era nevoie să-ţi prostituezi şi slova, după ce-ţi pângăriseşi cu atâta voluptoasă publicitate trupul? » (Şeicaru, 1929)”.
Ce-o fi cuvantul asta “homofob”? Adica Pamfil Seicaru ura oamenii? Mari cretini mai scoate Soros pe banda!
Dincolo de atacurile abjecte la doi mari romani, materialul ordinar introduce si un fals pe piata acreditand si raspandind ca reala o acuza din acea perioada la adresa lui Panait Istrati. Una e ca un Pamfil Seicaru sa il ia in tarbaca pe contemporanul sau dintr-o tabara opusa, dupa ce facuse reclama realizarilor URSS, si alta sa fie consemnata drept dovada un pamflet al vremii. Ca a fost sau nu a fost homosexual Panait Istrati nu se va stii niciodata. Ceea ce este cert insa e ca dupa ce si-a revenit din nebunia iluzionismului sovietic si a inceput sa le dea la oase cekistilor, s-a trezit victima unei imense campanii la adresa sa care, conform practicilor, nu putea sa omita si aceasta latura, pe langa cea de “fascist”.
Una peste alta, daca nimeriti peste un Evenimentul Zilei de-acum incolo, cum oricum vine iarna, sa stiti la ce sa-l folositi: pe foc cu el!
„ Ma numesc Pamfil Seicaru, nascut în anul 1894, luna aprilie… Am intrat în presa cotidiana în aprilie 1918, dupa ce am fost demobilizat si de atunci am continuat sa fiu comentator al evenimentelor politice interne si externe, colaborând succesiv la diverse ziare si reviste. În 1923 am fost angajat la ziarul Cuvântul, ca sef-redactor, proprietar fiind ing. Titus Enacovici. Articolul de fond (leit articol) era semnat de mine. În anul 1924 am fost ales presedinte al Sindicatului ziaristilor. În 1927 am demisionat de la ziarul Cuvântul si am luat conducerea ziarului Curentul, al unei societati anonime, unde am functionat ca director si redactor-sef… Din ianuarie 1927 si pâna la 9 august 1944, când am plecat din tara, articolul de fond era semnat de mine. Am fost ales de trei ori ca deputat independent în Parlamentul tarii…” 17 ani sa scrii zilnic articolul de fond – scrie un publicist de azi -, iata nu numai un record, dar si un exemplu care poate sta în fata oricarui gazetar care vrea sa fie si un mare gazetar.