Senatul Universităţii Semmelweis a decis joi să îi retragă titlul de doctor preşedintelui ungar Pal Schmitt, pe care acesta l-a obţinut în 1992, relatează MTI.
Senatul Universităţii Semmelweis îi retrage titlul de doctor preşedintelui ungar (foto Mediafax/AFP).
Anterior, membri ai consiliului pentru studii universitare de doctorat al Universităţii Semmelweis au propus retragerea titlului de doctor acordat preşedintelui Pal Schmitt, în legătură cu acuzaţiile potrivit cărora acesta a plagiat părţi din teza sa de doctorat.
Site-ul săptămânalul ungar HVG a prezentat acuzaţiile de plagiat în ianuarie, iar în februarie a fost creată o comisie de investiagaţie pentru a examina teza de 215 pagini intitulată “O analiză a programului Jocurilor Olimpice Moderne”. Schmitt a fost acuzat că a copiat parţial sau integral 180 de pagini din lucrare, informeaza Mediafax.
In Romania, inca presedintele ICR, Horia Roman Patapievici, care apare pe internet ca doctor in filosofie al Universitatii Bucuresti si care a primit recent titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest, a ramas fara doctoratul virtual dupa ce Institutul de Studii Avansate din Berlin i-a retras de pe site titulatura fantasmagorica, in urma dezvaluirilor Roncea.ro.
Si Patapievici este acuzat de plagiat de catre discipolul autentic al lui Constantin Noica, filosoful Constantin Barbu (in foto alaturi de Parintele Nicolae de la Rohia la inmormantarea filosofului legionar, fost detinut politic si agent al serviciilor britanice de informatii).
Barbu, pe care Noica il considera drept “exceptional de inzestrat pentru lucrari de eruditie si istorie literara”, afirma despre menajul a trois Patapievici-Plesu-Liiceanu (vedeti documentarea mai jos): “Kant a scris Critica raţiunii pure în sec.18, iar Patapievici a scris Omul recent în veacul 21. Verdictul e simplu de formulat: numai Kant n-a copiat.
Singura soluţie a plagiatorilor Liiceanu-Pleşu-Patapievici este să scoată plagiatul în afara legii. O dată scos plagiatul în afara legii, cei trei intelectuali din Bucureşti nu vor mai putea face concurenţă neloială firmei Rank Xerox. Doar dacă, totuşi, plagiatul nu va fi scos în afara legii, cei trei intelectuali din Bucureşti vor putea face o reclamă pe cinste firmei Rank Xerox, jucând în filme de publicitate. Deja, Liiceanu, Pleşu şi Patapievici au o binemeritată celebritate de comici…”
Daca tacea, filosof ramanea. Nu i se poate potrivi o vorba romaneasca mai buna “profesorului Liiceanu” – acum pensionar, conform legii, al Departamentului de Filosofie Teoretică (deci tot practica te omoara 🙂 ) -, in urma ultimului scandal provocat de “maestrul” Humanitas, o adevarata tiganologie universitara. Decat, poate: gura bate fundu’ :).
Despre ce este vorba: prepusul sau, un anume Cristian Ciocan, un fel de fenomenolog bun la toate al casei Liiceanu, de la periatul “maestrului” pana la spalatul rufelor la Humanitas, nu a reusit sa castige un post universitar pe specialitatea sa. Si-atunci ce a facut Ciocan: a dat examen pentru un alt post, unde si-a zis ca scaunul e mai moale si contracandidatul mai slab. Si nu a reusit nici aici, in ciuda CV-ului sau impresionant, poate mai lung chiar decat opera sa. De fapt, daca stau sa ma gandesc, cred ca CV-ul sau este aproape la fel de lung ca al piticului sovietic, care, se stie, este cel mai mare pitic din lume. Si-atunci ce-a facut Liigheanu (vorba lui Dan Petrescu, nu a mea – na’ ca sunt si eu plagiator, nu numai “maestrul” 🙂 ): i-a scris o “Scrisoare deschisa” lui Funeriu, cu un titlu de balta, transmisa prin media “Noii Republici”, republica borfasilor intelectuali. Adica, a urmat directivele lui Mihaita Neamtu, un baietel de sub pulpana lui Tismaneanu, cu un CV, din pacate pentru el, ceva mai scurt decat al lui Ciocan. In „Balta stătută a facultăţilor noastre” s-au aruncat, imediat, la balacit, cel mai mare filosof din Casa Scanteii, deja in curs de publicare la Humanitas, Alexander Baumgarten si, normal, matroana societatii civile bolsevice si patroana Romaniei murdare, insasi Tatiana Alina Mungiu Pipidi. Coruptoloaga a crezut ca e vorba de un apel din… Balti, orasul de bastina.
E, dar iata ca minunea s-a intamplat.Consiliul Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti i-a raspuns pe puncte filosofului pensionar – cu referire si la liichenii din gartenul lui -, dintre care retin argumentele principale legate de tanarul aspirant (de 37 de ani!), ditamai “presedinte executiva al Societatii Romane de Fenomenologie” (uau!) si “editor al seriei Acta Phaenomenologica” a editurii Humanitas”:
“Unul dintre candidaţii „dinafară”, cel apreciat de prof. Liiceanu, după cum rezultă din scrisoarea sa, este unul şi acelaşi cu candidatul care nu a obţinut postul scos la concurs în domeniul său de specialitate, fenomenologia. Însă nici candidatul, nici prof. Liiceanu, nu au contestat şi nu contestă rezultatele de la postul de fenomenologie, cum am putea crede. Ei contestă rezultatele de la concursul pentru celălalt post, de istoria filosofiei, etică şi estetică, la care candidatul „dinauntru” a primit nota 9,50, candidatul „din afară”, lăudat de prof. Liiceanu pentru profilul său internaţional, nota 8,78, iar al treilea candidat, nota 8,44. (…)
Prof. Liiceanu omite faptul decisiv că unuia dintre candidaţi îi lipsesc nu doar competenţele didactice, ci chiar şi performanţele de cercetare în ariile de specializare corespunzătoare încărcăturii postului. Performanţele menţionate de prof. Liiceanu ţin de altă arie de specializare, de fenomenologie.Prin această manevră, se ascunde faptul că unul dintre candidaţi, oricât de bine pregătit şi de valoros ar fi, nu este de fapt specializat în sfera specifică postului scos la concurs.”
Si: “Titlul „Balta stătută a facultăţilor noastre”, precum şi metaforele din lumea fotbalului pe care le utilizează prof. Liiceanu, ne arată că şi limbajul proletcultist poate fi tabloidizat. Din păcate în acest limbaj a înţeles prof. Liiceanu să trateze instituţia în care a activat douăzeci de ani, gustând satisfacţiile, dar niciuna dintre servituţile instituţionale ale meseriei de profesor.”
Dar ce vroia, de fapt, Liiceanu de la Funeriu? Ca universitatile au autonomie universitara si nu mai traim in comunist. Sau poate bietul Liicheanu a mers in timp pe urmele CV-ului lui Ciocan, pana la radacini, si a crezut ca-i scrie tovarasei Suzana Gadea?!
Precizările Facultăţii de Filosofie cu privire la concursurile didactice desfăşurate în luna septembrie
Domnul prof. Gabriel Liiceanu, membru al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, a publicat pe site-urile HotNews.ro, Contributors.ro şi Revista22.ro, o Scrisoare deschisă către domnul Daniel Funeriu, ministru al Educaţiei şi Cercetării, sub titlul Balta stătută a facultăţilor noastre. Poziţiei sale i s-au alăturat A. Baumgarten, A. Mungiu–Pippidi şi alţii. Întrucât imaginea facultăţii noastre este grav afectată de informaţiile inexacte şi de manipulările repetate pe care prof. Liiceanu şi susţinătorii săi le vehiculează în mod public, Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti face următoarele precizări:
1. Aşa-zisa scrisoare deschisă a prof. Liiceanu a fost publicată înaintea încheierii procedurilor de validare a rezultatelor concursurilor pentru ocuparea posturilor didactice vacante de către Consiliul Facultăţii de Filosofie şi Senatul Universităţii din Bucureşti. Scrisoarea a fost, de fapt, o încercare brutală de presiune asupra Consiliului şi Senatului, cu scopul de a le intimida şi a le influenţa deciziile. Diferitele apeluri adresate în acelaşi timp Senatului au făcut parte, de asemenea, din aceste încercări de presiune asupra factorilor de decizie. Ca profesor cu o experienţă de douăzeci de ani, prof. Liiceanu ştie că asemenea intervenţii calcă în picioare autonomia şi libertatea academică.
2. În intervenţia sa, prof. Liiceanu denunţă o aşa-zisă situaţie inacceptabilă care s-ar fi petrecut în cadrul concursului de ocupare a postului de lector la „catedra de istoria filosofiei” de la facultatea noastră, în luna septembrie a acestui an. Prezentarea pe care o face acestei situații este falsă de la un capăt la altul. Astfel, nu există nicio „catedră de istoria filosofiei” în Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, aşa cum pretinde prof. Liiceanu. Îi reamintim colegului nostru că facultatea este organizată departamental de multă vreme şi că el a făcut parte, până de curând, înaintea pensionării, din Departamentul de Filosofie Teoretică, celălalt fiind Departamentul de Filosofie Practică şi Istoria Filosofiei.
3. Facultatea de Filosofie a scos la concurs nu două posturi, aşa cum i se pare prof. Liiceanu, ci trei. La Departamentul de Filosofie Teoretică, a fost scos la concurs postul de lector, poziţia 11, cu încărcătura didactică formată din disciplinele Fenomenologie, Hermeneutică, Fenomenologia de la Brentano la Husserl, Artă şi cunoaştere. Pentru acest post, s-au prezentat la concurs doi candidaţi. Utilizând termenii prof. Liiceanu, unul dintre candidaţi a fost „dinăuntrul facultăţii”, iar celălalt „din afară”. Amândoi candidaţii sunt specialişti în teme ale filosofiei heideggeriene, au fost doctoranzii şi sunt colaboratori apropiaţi ai prof. Liiceanu. În urma concursului, candidatul „dinăuntru” a primit nota 9,70 şi a cîştigat concursul, iar candidatul „din afară”, nota 8,88. Bănuim că prof. Liiceanu consideră că rezultatele acestui concurs sunt juste, chiar dacă a câştigat „omul dinăuntru”, „omul casei”, deoarece nu pomeneşte nimic în legătura cu ele în aşa-zisa sa scrisoare deschisă.
4. Cu totul altfel stau lucrurile, reclamă prof. Liiceanu, cu un al doilea concurs, acela de la Departamentul de Filosofie Practică şi Istoria filosofiei. Este vorba de postul de lector, poziţia 17, cu o încărcătură didactică ce constă în Filosofie contemporană, Introducere în etică, Introducere în estetică, Filosofie greacă. La concursul pentru acest post se referă prof. Liiceanu în scrisoarea sa, oferind informaţii inexacte.
5. Pe acest post de lector (istoria filosofiei – estetică – etică), nu au concurat doi candidaţi, cum susţine în mod curios prof. Liiceanu, ci trei. Unul dintre candidaţii „dinafară”, cel apreciat de prof. Liiceanu, după cum rezultă din scrisoarea sa, este unul şi acelaşi cu candidatul care nu a obţinut postul scos la concurs în domeniul său de specialitate, fenomenologia. Însă nici candidatul, nici prof. Liiceanu, nu au contestat şi nu contestă rezultatele de la postul de fenomenologie, cum am putea crede. Ei contestă rezultatele de la concursul pentru celălalt post, de istoria filosofiei, etică şi estetică, la care candidatul „dinauntru” a primit nota 9,50, candidatul „din afară”, lăudat de prof. Liiceanu pentru profilul său internaţional, nota 8,78, iar al treilea candidat, nota 8,44.
6. Informațiile privind metodologia concursurilor, criteriile de evaluare, ponderea diferitelor activităţi în punctajul general etc., potrivit prevederilor legale, au fost publice şi au putut fi accesate la adresa: https://filosofie.unibuc.ro/posturivacante. Acestea nu au fost contestate de nimeni, pe nicio cale, înainte de desfăşurarea concursului. Ele se află încă la aceeaşi adresă şi pot fi consultate de oricine. Prof. Liiceanu şi cei care îl acompaniază le ignoră însă în totalitate şi continuă să prezinte în mod fals situaţia privind ocuparea postului didactic în cauză.
7. În primul rând, prof. Liiceanu omite faptul că acest concurs nu este o evaluare generală şi abstractă a candidaţilor, menită să fixeze o ierarhie absolută, să stabilească definitiv care din ei aparţine „elitei” şi care „mediocrităţii”, aşa cum ni se sugerează tot timpul, ci o comparare complexă a tuturor performanţelor lor didactice şi ştiinţifice în raport cu un post didactic anume scos la concurs, pentru determinarea persoanei celei mai potrivite să ocupe acest post. Întrebarea-cheie nu e „Cine are în genere mai mare vizibilitate internaţională?”, ci „Care dintre candidaţi este mai bine pregătit pentru acest post anume?”. În acest context, încărcătura didactică a postului (ore de fenomenologie sau ore de istoria filosofiei și estetică, etică etc.) este esenţială în evaluare. Prof. Liiceanu omite faptul decisiv că unuia dintre candidaţi îi lipsesc nu doar competenţele didactice, ci chiar şi performanţele de cercetare în ariile de specializare corespunzătoare încărcăturii postului. Performanţele menţionate de prof. Liiceanu ţin de altă arie de specializare, de fenomenologie. Prin această manevră, se ascunde faptul că unul dintre candidaţi, oricât de bine pregătit şi de valoros ar fi, nu este de fapt specializat în sfera specifică postului scos la concurs.
8. În al doilea rând, sunt prezentate deformat şi minimalizator activitatea şi performanţele altui candidat. Se ajunge astfel în faţa unei situaţii în alb şi negru: unul dintre candidați este o uriaşă personalitate ştiinţifică, celălalt un asistent universitar oarecare; unul e un „Messi” (?!) al filosofiei, celălalt, „un copil de mingi”. Nu dorim să lezăm interesele niciunuia dintre cei doi tineri filosofi şi, de aceea, nu credem că e cazul să ne pronunţăm în nici un fel asupra meritelor lor. Este însă inacceptabilă, moral şi profesional, caracterizarea pe care prof. Liiceanu o face unuia dintre candidaţi, caricaturizându-i activitatea didactică şi ştiinţifică.
9. În al treilea rând, sunt ignorate deliberat criteriile de evaluare aprobate la nivel de universitate şi facultate, conform cărora au fost departajaţi candidaţii, pentru a se crea impresia falsă că departajarea ar fi fost arbitrară. Se pretinde că s-ar fi făcut o „scamatorie”, o „malversaţiune”, dar nu se indică în ce anume ar fi constat acestea, ce criteriu ar fi fost aplicat greşit, ce procedură s-a încălcat etc.
10. Prof. Liiceanu nu numai că este nemulţumit de rezultatele concursurilor didactice, dar îşi ridică statura mediatică şi asupra Facultăţii de Filosofie. El invocă reforma universităţii, îşi inventează adversari şi apelează la „oamenii de bine” pentru a face ordine în sistem, începând cu facultatea din care face parte. Dacă nu urmează indicaţiile sale, sugerează şi poate chiar ameninţă prof. Liiceanu, Facultatea de Filosofie va rămâne o echipă de liga C, va deveni o redută a plictiselii şi va ajunge curând un departament cenuşiu al Facultăţii de Jurnalism sau de „marketing cultural”. Prof. Liiceanu ignoră că Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti a fost ierarhizată recent în categoria A de către Ministerul Educaţiei şi, prin urmare, se află în fruntea listei facultăţilor de filosofie din ţară. Pentru a vedea că poziţia noastră este meritată îi dăm prof Liiceanu câteva exemple din domeniul organizării de conferinţe internaţionale, domeniu pe care îl consideră esenţial pentru o facultate. Anul acesta în facultatea noastră s-au organizat şi vor avea loc în continuare nu mai puţin de 6 conferinţe internaţionale: International Conference on Values of the Human Person. Contemporary Challenges. Bucharest, June 3-4, 2011, Bucharest Colloquium in Analytic Philosophy: Frege’s Philosophy of Mathematics and Language, 28-30 May 2011, The 2nd Edition of Bucharest Postgraduate Conference in Early Modern Philosophy, March 7-8, 2011,Ethics in New and Emerging Technologies, the 4th BCAE edition, Bucharest, October 29 – 30, 2011, Evolution and Norms: Concepts, Models, Challenges, Bucharest, 11-12 November 2011, Rights to a Green Future, Uncertainty, Intergenerational Human Rights and Pathways to Realization (ENRI – Future), 2011 – 2015, Bucharest, October 31 – November 02. Cel puţin organizarea a două dintre aceste conferinţe ar fi onorat orice facultate sau department de filosofie din orice universitate din lume. În facultatea noastră au conferenţiat, de asemenea, numai în acest an, printre alţii, Saul Kripke, Daniel Dennett, Kit Fine, Michael Inwood, Michael Devitt.
11. Unii dintre partizanii prof. Liiceanu, cum ar fi conf. A. Baumgarten, de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, au înțeles că şi ei trebuie să fie necruţători în prezentarea activităţii din facultatea noastră. Conf. Baumgarten e și el, ca mulți alții, un produs doctoral al facultății noastre. Atacul necolegial la adresa unui facultăţii prestigioase, de tradiţie, aprecierile injuste şi judecăţile părtinitoare pe care le face nu-i fac cinste nici ca membru al faculăţii clujene de filosofie şi nici ca membru al diferitelor organisme cu putere de decizie la nivel universitar.
12. Titlul „Balta stătută a facultăţilor noastre”, precum şi metaforele din lumea fotbalului pe care le utilizează prof. Liiceanu, ne arată că şi limbajul proletcultist poate fi tabloidizat. Din păcate în acest limbaj a înţeles prof. Liiceanu să trateze instituţia în care a activat douăzeci de ani, gustând satisfacţiile, dar niciuna dintre servituţile instituţionale ale meseriei de profesor.
13. Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti este o instituţie transparentă. Toţi cei interesaţi de activitatea noastră pot accesa adresa de internet https://filosofie.unibuc.ro. Facultatea noastră nu va mai reveni cu alte precizări privind rezultatele concursurilor pentru ocuparea posturilor didactice.
Plagierea scandaloasa a Istoriei lui George Calinescu
de Marin Mincu / Polemos (Editura Compania)
Nu stiu daca sunt multi cei care au luat cunostinta de raspunsul pe care i l-a dat, de curând, N. Manolescu, la Craiova, unui reporter al revistei „Mozaic“ (vezi nr. 2, 2009), când a fost intrebat de ce l-a exclus pe Adrian Marino din „lista“ sa. El a afirmat transant, chiar extrem de agresiv, ca acesta „n-a avut nicio idee personala!“. Dincolo de faptul categoric ca acest verdict minimalizator atât de violent asupra importantei lucrarilor hermeneutului Adrian Marino nu este deloc adevarat, prin efect de bumerang, enuntul respectiv i se poate aplica lui insusi.
Intr-adevar, in aceasta „istorie critica“, Manolescu n-are nicio idee personala! Pâna la 1941, el il „compileaza“ foarte cuminte pe G. Calinescu, pe care-l citeaza de peste 500 de ori (adica, in conformitate cu indicele de nume, il citeaza pe 500 de pagini diferite, dar, in realitate, chiar trece de o mie de ori, daca luam in considerare faptul ca, adeseori, Calinescu este citat de doua-trei ori pe aceeasi pagina), iar dupa aceasta data se imprumuta abundent de la unii critici pe care-i citeaza deformat (Ion Negoitescu, Laurentiu Ulici, Mircea Iorgulescu, Marin Mincu, Cornel Ungureanu) sau aparent polemizeaza cu altii (considerati de el in mod eronat drept „teoreticieni“), carora le absoarbe buretos ideile.
Probabil pentru a preintâmpina contestarea, de altfel previzibila, a metodei sale compilative, in „Introducere“ va sustine, defensiv, ca „in imensa Istorie a lui Calinescu nu exista nicio trimitere la un nume de critic…“. Da, dar Nicolae Manolescu nu este, in niciun caz, egal cu G. Calinescu, care avea o viziune critica proprie si o metoda personala. Apoi, de la inceput, dupa cum se poate constata, el isi va face un titlu de glorie din asumarea programatica a citarii oneste a contributiilor critice anterioare. Initial (cel putin in volumul publicat in 1990), noutatea auto proclamata a intreprinderii sale consta chiar in recunoasterea avansarii criticii autohtone prin semnalarea corecta a ideilor si judecatilor care apartin altor critici. Când trece de primul volum, insa, N. Manolescu sufera o amnezie surprinza toare, uitând aproape total principiul deontologic pe care si-l impusese (acela al citarii punctuale a predecesorilor). Acum recurge la o subtila manipulare pro domo a receptarii critice contextuale, numindu-i abil doar pe acei critici care nu-i lezeaza cumva autoritatea si omitându-le numele celor din care se imprumuta copios. Date fiind dimensiunile lucrarii, nu este prea usor pentru cineva sa reuseasca sa sesizeze toate situatiile in care criticul se foloseste de acest procedeu necinstit al deposedarii critice flagrante.
Am constatat cu surprindere ca pâna si sintagma atât de discutabi la („istorie critica“) din titlul cartii lui ii apartine tot lui G. Calinescu, care o foloseste primul in scrisoarea adresata catre Alexandru Rosetti la 23 octombrie 1936: „Te previn ca, fara sa vreau sa cad in exagerari, doresc sa fac o Istorie critica a literaturii române…“ (Cursivele ii apartin lui G. Calinescu, textul scrisorii fiind citat de Al. Piru in prefata sa la reeditarea Istoriei literaturii române de la origini pâna in prezent, editura Minerva,1982.) Este absolut inadmisibil ca paternitatea ideii lui Calinescu, cuprinsa chiar in titlul comunicat editorului sau, nu a fost recunoscuta vreodata public (dupa stiinta mea) de catre Manolescu. In asemenea conditii, acest rapt, ascuns intentionat, devine un simptom recidivist. De aici rezulta ca el incalca voluntar orice etica intelectuala si, desi in alte culturi se respecta aceasta cutuma inviolabila a proprietatii ideilor, in „istoria critica“, orice idee a lui Calinescu sau a altora devine automat a lui N. Manolescu.
Desi s-a vorbit destul de mult despre ambiguitatea acestei „strategii“ etice inacceptabile, n-am inteles de ce, in numeroasele comentarii critice de pâna acum (nu tocmai favorabile), s-a evitat sa se foloseasca termenul ce diagnosticheaza exact acest reprobabil procedeu manolescian, adica acel termen care are o sfera semantica foarte precisa: plagiat.
Între plagierea lui Călinescu şi politizarea tendenţioasă
0. Premise
Din raţiuni diverse, mi s-a părut inoportun să refer mai devreme asupra Istoriei lui N. Manolescu. Dacă m-aş fi grăbit să intervin printre primii, comentariul meu – oricât de argumentat – ar fi fost probabil integrat unei atitudini subiective, chiar resentimentare, datorită faptului că am fost exclus, ca autor, din această istorie literară. Cum era firesc, am aşteptat ca, mai întâi, să se exprime alţi critici şi mai ales am vrut să văd ce spun cei tineri, care au dovedit că nu se lasă intimidaţi prea uşor de vreo constrângere exterioară actului critic.
După un interval de aproape un an de la apariţia cărţii, consider că e normal să-mi expun punctul de vedere în legătură cu problemele insurmontabile pe care le ridică, la noi, după 7 decenii de la publicarea Istoriei lui G. Călinescu, un asemenea gen de angajare critică. Personal nu mai pledez pentru astfel de lucrări individuale ce se înscriu într-o etapă anterioară, „romantică“, aş zice, a evoluţiei criticii europene. Am spus cu alte ocazii că, în a doua jumătate a secolului trecut, locul istoriilor literare a fost luat, în celelalte literaturi, de instrumente mai pragmatice şi mai percutante, cum ar fi dicţionarele de autori sau antologiile comentate.
Chiar dacă eu cred că sintezele scrise de un singur critic sunt depăşite, este bine să ne reamintim care era statutul lor genetic/funcţional în perioada afirmării literaturilor naţionale şi să vedem dacă acesta mai corespunde orizontului de aşteptare actual. Faptul că asemenea produse critice nu mai apar de câteva decenii indică lipsa lor de funcţionalitate. Dar, în acelaşi timp, ilustrează şi imposibilitatea ca un singur critic să răspundă, astăzi, la toate cele trei cerinţe indispensabile pentru a putea finaliza o lucrare de o asemenea anvergură : intuiţie (pentru o omologare justă a valorilor), metodă (pentru a argumenta valabilitatea intuiţiilor) şi talent epic (pentru a realiza coerenţa construcţiei critice). Nu trebuie să se eludeze, deci, că apariţia unei noi istorii literare – după aceea călinesciană –, care să re-evalueze întreaga literatură română, presupune o perspectivă critică mult mai complexă decât oricare alte forme ale cercetării, perspectivă integrabilă unei viziuni epistemologice actualizate.
De aceea sunt convins că, dacă nu se accede la o abordare adusă la zi – în concordanţă cu nivelul criticii din alte părţi –, atunci orice iniţiativă postcălinesciană de acest fel devine inutilă şi chiar parazitară. În urmă cu circa 25 de ani, am avansat ideea că, după Călinescu, nu se mai poate scrie decât o istorie a literaturii române de la Călinescu încoace. Această idee mi-a fost preluată de Alex Ştefănescu, care şi-a început „istoria“ sa de la anul 1941, adică de acolo de unde o lăsase marele critic. Se subînţelege că a te angaja să rostogoleşti pietroiul sisific al acestei probe maxime presupune – dincolo de profesionism – o mare putere de muncă, onestitate critică şi un orgoliu nemăsurat. Până la urmă, chestiunea esenţială se referă, însă, la noutatea interpretărilor ca justificare realăa unui asemenea demers temerar şi la scala axiologică nouă pe care încerci să o propui. Dacă nu eşti în stare să te menţii măcar la înălţimea ştachetei hermeneutice ridicate de criticii contemporani şi rămâi sub nivelul mediu al acestora, înseamnă că rezultatul obţinut nu are nici o miză culturală, fiind doar o tentativă exotică de a marca momentul.
Activitatea de foiletonist convins, timp de trei decenii, a lui N. Manolescu părea să aducă acele minime argumente care să confirme o posibilă reuşită, ceea ce, din păcate, nu s-a întâmplat. Aşa cum au sugerat şi alţi critici (printre care Cornel Ungureanu, Irina Petraş, Florin Mihăilescu, Mircea Muthu, Sanda Cordoş, Alexandru Goldiş, Paul Cernat, Bogdan Creţu, Nicoleta Sălcudeanu, Ion Buzera, Doris Mironescu, Daniel Cristea-Enache, Şerban Axinte, Teodor Codreanu etc.), ne aflăm în faţa unui produs hibrid, ceva indecis între plagierea lui Călinescu şi politizarea tendenţioasă.
Cu toată stânjeneala de care sunt capabil, mă văd obligat să declar de la început inutilitatea „istoriei critice“ manolesciene, care îl plagiază nepermis pe Călinescu şi, după cum se va vedea – printr-un efect retro –, mai mult obscurizează lucrurile decât să le clarifice. După acest preambul, nu atât de optimizant pe cât aş fi dorit, în cele ce urmează voi încerca să semnalez cât mai succint în ce constă superfetaţia critică aacestei masive lucrări. […]
2.11. O ultimă concluzie
Orice istorie literară – făcută chiar şi de un neprofesionist ca N. Manolescu – trebuie să fie instructivă prin conţinut, dar şi proiectivă prin sugestiile hermeneutice şi axiologice oferite. Cum se poate vedea foarte bine la Călinescu, istoria literaturii române nu trebuie poluată în nici un caz prin aplicarea unei grile ideologice deformatoare. În monumentala sa ISTORIE, niciodată marele critic n-a recurs la adoptarea unor perspective extraliterare. Din spaţiul prea generos pe care i-l acordă în carte Monicăi Lovinescu se deduce clar că această abilă manipulatoare politică de la postul de radio „Europa liberă“ este modelul criticului N. Manolescu în privinţa politizării tendenţioase a receptării marilor scriitori români. El crede, probabil, cu o naivitate jalnic asumată, că, adoptând perspectiva est-etică a Monicăi Lovinescu, devine un critic mai original şi chiar mai actual. O perspectivă critică şi mai viciată, provenind din acelaşi exces de politizare, a adoptat – după cum se cunoaşte – şi E. Negrici în Literatura română sub comunism (2004).
Nu vreau să mai insist asupra acestor defectuoase abordări (periculos de obediente în raport cu unele slogane ideologice), care au avut – după cum s-a văzut – un efect negativ retro asupra receptării normale a întregii noastre literaturi. Ca să nu fiu acuzat de o idiosincrasie gratuită, mi se pare suficient ce-am spus până acum în acest prelungit excurs critic, unde am fost obligat să fiu cât mai tranşant. Dar tranşanţa judecăţii critice fără o argumentaţie serioasă nu ajunge. De aceea mă scuz pentru autocitarea prea abundentă la care am recurs ca să ilustrez numeroasele împrumuturi manolesciene din mine. Oricine e de bună credinţă va fi de acord că această replică la falsificările lui N. Manolescu era necesară. Pentru asta a trebuit să mă folosesc de argumente concrete şi excesul de citate a fost necesar pentru a-mi susţine propriile idei. Va decide cititorul onest dacă am exagerat sau nu.
În fine, e aproape banal să spun că N. Manolescu a făcut o eroare inadmisibilă publicând această istorie întârziată, plină de gafe interpretative enorme şi mustind de puroiul resentimentar al unui subiectivism deplorabil. Cu această ocazie neaşteptată s-a putut observa că aşa-zisa magistratură manolesciană a fost menţinută în mod artificial şi că în spatele autorităţii critice infailibile se ascundea multă impostură. Din păcate, criticul a pierdut, astfel, definitiv şi iremediabil, credibilitatea pe care şi-o agonisise cu greu în cele trei decenii neîntrerupte de corvoadă foiletonistică.
Un comunicat de presa produce frisoane in lumea domnisoarelor amatoare de miez actoricesc. Renumitul artist Dan Puric, un veritabil Charlie Chaplin de Dambovita, care ne-a inveselit si intristat de atatea ori cu darul sau de a mima, transpus de pe scena si micul ecran pana in viata de toate zilele, manastiri si chiar si la curtea viitorului Rege Duda de Romania, este acuzat de fals, uz de fals, tentativa de inselaciune si… plagiat dupa autentici marturisitori ortodocsi. Mai mult, pe numele Maestrului Puric si al Neofitului Linte s-au inregistrat deja plangeri penale, fiind urmariti in Justitie. Cei doi sunt considerati un fel de Petrache si Lupu pentru ca ar fi avut o revelatie mai ceva ca la Maglavit: au ghicit seria si numarul viitorului buletin (posibil cu cip) al calugarului Neofit, alias Linte Marius, pe care l-au inscris apoi intr-un act ce poarta o data anterioara emiterii cartii de identitate. Minunea se afla spre cercetarea Patriarhiei dar mai ales a organelor in drept. Toata daravera a pornit de la cartea “Cine suntem”, pe care actorul vroia sa o asocieze cu imaginea Parintelui Justin Parvu pentru o vanzare cat mai buna, in cadrul campaniei de la Ateneul Roman “Omul frumos – omul banos”. Chiar si asa, doar cu el pe coperta, beneficiind de serviciile de publicitate si marketing ale colegului sau de la Institutul afiliat Clubului de la Roma, Calin Georgescu, cartea lui Dan Puric a cunoscut un succes de casa rival cu cel al marelui filosof si fizician al ICR, Horia Roman Patapievici, un alt reprezentant al dreptei rectangulare si al Romaniei cat se poate de profunde. Conform unui sondaj din piata, sloganul cu care s-a vandut cartea la tarabe a fost adaptat dupa popularul “Nici o masa fara peste” fiind tradus in “Nici o casa fara Purice”. Ca si cum nu ar fi fost de ajuns, Maestrul Puric e acuzat in noul Catavencu pe langa frauda si de… plagiat. Acum artistul si neofitul sau vor trebui sa raspunda in instanta la intrebarea “Cine suntem” cu adevarat. Speram ca Instanta va tine cont de mimica acuzatului.
COMUNICAT DE PRESĂ
Dan Puric este acuzat de fals, uz de fals şi tentativă de înşelăciune
Actorul Dan Puric, Editura “Compania Dan Puric” şi Linte Marius (alias Părintele Neofit) – acuzaţie de fals, uz de fals şi tentativă de înşelăciune din partea directorului Editurii Themis Cart, dl. dr. Florin Ciutacu – reprezentat de av. dr. Artin Sarchizian
În anul 2008 actorul Dan Puric a publicat cartea “Cine suntem” la Editura Platytera, condusă de dl. Florin Caragiu, prieten cu părintele Neofit (pe nume Linte Marius).
Deoarece nu aveau pusă la punct o reţea de distribuţie în librăriile din ţară, autorul carţii şi directorul Platytera cedează dreptul de distribuţie exclusivă Editurii Themis Cart.
După o scurtă perioadă, autorul carţii înfiinţează Editura “Compania Dan Puric”.
Între timp însă, contractul Platytera cu Themis Cart încetează, ca urmare a încercarii lui Dan Puric şi a reprezentanţilor acestuia de a vinde cartea “Cine suntem” fără forme legale.
“Compania Dan Puric” emite o factură către Themis Cart în septembrie 2008, nerecunoscută ca fiind valabilă de reprezentanţii acesteia.
Din decembrie 2008 pana în iunie 2009 pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 din Bucuresti se află dosarul prin care “Compania Dan Puric” încearcă să demonstreze existenţa unui raport contractual cu Themis Cart. Instanţa, constatând inexistenţa unui asemenea raport juridic, pronunţă o hotarare favorabila Themis Cart.
Descoperindu-se la dosarul cauzei o serie de împuterniciri antedatate, încheiate între Linte Marius (Părintele Neofit), în calitate de “împuternicit”, şi “Compania Dan Puric”, respectiv Dan Puric, în calitate de “mandanţi”, Themis Cart, prin dl. dr. Florin Ciutacu, depune plângeri penale împotriva celor trei subiecţi de drept – Dan Puric, “Compania Dan Puric” şi Linte Marius (Părintele Neofit).
Au trecut mai bine de doi ani de la depunerea plângerilor, însă Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti se pare că nu a întreprins nimic în legătura cu respectivele plângeri penale.
Interesante sunt “împuternicirile”: Linte Marius (Părintele Neofit) apare identificat cu CI, seria…, nr……. emis în august 2008, dar ele, împuternicirile, erau “datate” cu câteva luni înaintea emiterii actului de identitate!
Oare Părintele Neofit şi dl. Dan Puric au avut o revelaţie privitoare la seria şi nr. pe care urma să le aibă cartea de identitate a lui Linte Marius?!
Editura Themis Cart, reprezentată prin Dr. Florin Ciutacu, Director general
Constantin Barbu (foto alaturi de Parintele Nicolae Steinhardt la inmormantarea filosofului Constantin Noica) nu numai ca ii acuza pe cei trei de plagiat, dar o si demonstreaza, indubitabil.
“Nici Primul, nici cel de-al Doilea Război Mondial (în care am avut pierderi uriaşe) nu s-ar fi încheiat altfel decât s-au încheiat, dacă nu am fi existat pe hartă… Praful de puşcă, tiparul, fotbalul, cafeaua, becul electric, sistemul heliocentric s-au inventat fără contribuţia noastră. N-am inventat noi algebra ca arabii, filosofia ca grecii, internetul ca americanii, pe Dumnezeu ca evreii.”
Cam asa se vede deci Romania de la Paris, care este; bagam pe Ceausescu la inaintare, ceva frica, doua demersuri cu conceptuale si idei hicicochiene, si un chil de orfelinate, ceva despre “apartamentele stereotipe ale iepocii ceaushiste” si gata bouillabaissa. Tare.
Luni, 28 martie 2011, Curtea de Apel Craiova a dat castig de cauza romanilor care se lupta de sase ani impotriva unei hotarari ilegale si imorale a administratiei PDL-UDMR din Targu Mures de a schimba numele strazii eroilor Calarasi cu cel al criminalului de romani Lajos Kossuth, inamicul direct al lui Avram Iancu
In urechi imi suna deja ecoul Revolutiei. Nu al celei din Decembrie 89 ci al uneia mai vechi, de prin Octombrie, din cate imi aduc aminte… Si cat pe-aci sa ma induiosez si eu de mila lui Severin care iata, tocmai zicea iar, la fel de patetic, ca va lupta singur, impotriva tuturor, cand, deodata, m-a izbit un sentiment de déjà vu.
Ziaristi Online: Publicam cea de a treia parte a exceptionalului interviu realizat de Costin Cretu cu filosoful Constantin Barbu, unul dintre geniile Romaniei care nu ajung sa fie cunoscute la televizor, la programul de teleshopping al editurii Humanitas cu care este agresat contribuabilul TVR in fiecare duminca. Constantin Barbu este unul dintre elevii lui Noica ramas fidel maestrului si planurilor sale, de la Proiectul Eminescu, realizat in mare parte prin publicarea de catre Academie a manuscriselor jurnalistului, poetului si ganditorului national, la Proiectul Cantemir, pe care filosoful craiovean il duce acum la bun sfarsit. Dupa primele doua parti, PAMFLETUL NEGRU (I). Filosoful Constantin Barbu despre Noica si Proiectul National Mihai Eminescu si PAMFLETUL NEGRU (II). Filosoful Constantin Barbu despre genii dar si despre Plesu si Liiceanu. Fotografii literare despre origini tiganesti, plagiate si Securitate, Constantin Barbu vorbeste in ultima parte a interviului publicat de Ziaristi Online despre Platon, Aristotel, Kierkegaard, Kant, Hegel, Heidegger dar si despre Paltinis, Noica, Cioran si una dintre marile realizari si recuperari ale culturii romane: Integrala Manuscriselor Cantemir.
Printre fanetele filosofiei europene, filosoful isi gaseste timp sa se ocupe si de buruienile ei, cum ar fi Eugen Simion sau capusele lui Noica, “initiatii” sectei “Catarilor de la Paltinis”, dupa cum ii numea Parintele Steinhardt, reorganizati dupa 1989 in “arhitectii” Grupului pentru Dialog Social si Colegiului Noua Europa (numit la origini “Colegiul Invizibil”) cu bratele lor inarmate, succesoarea Editurii Politice a PCR, Editura Humanitas, completata de Editura Polirom a vechiului Komintern resapat.
Constantin Barbu povesteste cum, dupa doua zile si doua nopti de examinare, Noica l-a “promovat” oferindu-i o bursa la Heidelberg (blocata insa de Securitate, dupa cum puteti afla din episoadele anterioare) si marturisindu-i cum in urma dialogului i s-a nascut ideea “Celor 22”.
Este binecunoscut eseul “antrenorului” Noica, “Cei douăzeci şi doi sau despre cultura de performanţă”, prin care fostul filosof legionar care a pactizat cu comunistii sperand in perpetuarea filonului national propunea o selectie a elitelor natiunii, pentru a scapa tara de “lautarism” . Dar ce te faci cand dintre semintele lui Noica a ramas – cel putin in ecranul tv -, in loc de grau, doar neghina, si din neghina au crescut, adapati de securitatea securitatilor doar doi lautari: Plesu si Liiceanu?! Misterul relatiei lui Noica cu cei doi filosofi fara opera pare sa fie lamurit cunoscand metalitatea si planurile conspirative ale “antrenorului”, relevate de camarazii sai din inchisoare. Profesorul Raul Volcinschi povestea adeseori apropiatilor cum Noica ii propusese inaintea eliberarii sa i se alature in planul de “penetrare” a Partidului Comunist si aparatului de securitate. Ceea ce nu putea controla nici macar Securitate e faptul ca “antrenorul” Noica pregatea, de fapt, 22 contra 22.
Pe scurt, pentru a nu lungi povestea, cei doi fii de nomenclaturisti, Liiceanu si Plesu, unul cu tatal in Ministerul de Finante al RSR, altul cu mama in cel de Externe, sub Ana Pauker (ati observat ca niciodata nu vorbesc de parintii lor?!) erau folositi de Noica drept simple “curele de transmisii” ale dorintelor lui spre Partid si Securitate. Sa nu uitam ca “Jurnalul de la Paltinis” a fost publicat – in zeci de mii de exemplare – cu avizul Securitatii, aceeasi care ii plasase pe cei doi pe orbita burselor lui Noica la Bonn si Heidelberg (pe Plesu chiar de doua ori). Revenind la planul informativ post-decembrist, numele reviste “22” a GDS isi are izvoarele exact in aceasta preluare si confiscare a ideii lui Noica, a “Celor 22”, de fapt o intoarcere pe dos a ei demna de experimentul Pitesti, de data aceasta cu perspectiva extinderii reeducarii la nivel national (sa observam ca acum GDS a ocupat cu brio centrul manipularii maselor, TVR).
De altfel, e bine de stiut ca grupul in cauza a fost mosit de Silviu Brucan impreuna cu Andrei Plesu si Ion Iliescu acasa la Ascanio Damian, cumnatul si vecinul lui Plesu din strada Paris, o veriga a retelei pe deplin conspirate a Kominternului in Romania. Operatiunea s-a petrecut chiar in zilele lui decembrie 1989, pe cand grupul de “revolutionari” se retragea “la baza”, intre excursiile de pe itinerariul Televiziune – Guvern – CC – MApN. Obsesia confiscarii “22”-ului lui Noica avea sa urmareasca in continuare grupul de lautari ai tuturor serviciilor, Plesu publicand, impreuna cu Elena Stefoi si… Petre Roman, in 2002, cartea “22 de luni dupa 22 decembrie 1989. Transformari, inertii, dezordini”. Normal, daca nu la Humanitas, la Polirom. Intentia initiala a celulei de baza a “ilegalistilor” GDS a fost ca grupul sa aiba doar 22 de membri. Dar, ce sa-i faci?, se pare ca aici Noica a gresit: sunt mai mult de 22 de “genii” malefice in Romania… si toti tovarasii intelectuali sunt, aproape fara exceptie, fii si nepoti de agenti kominternisti.
In ianuarie 1990, la chemarea lui Brucan, in Bucuresti aterizeaza George Soros, care, impreuna cu o agenta, acum cu acoperire diplomatica a unui serviciu strain, merge direct la sediul “22” pus la dispozitia GDS de FSN in fostul local UTC al lui Nicu Ceausescu din Calea Victoriei 120, unde incepe sa traseze directive “celor 22”, care iau notite ca niste sefi de detasament pioneresc, de la activistul UTC Stelian Tanase pana la informatorul DSS Alecu Paleologu. Sef al GDS si, concomitent, al Fundatiei Soros este instalat Alin Teodorescu, viitorul sef al Cancelariei Guvernului Nastase, pe atunci doar informator al Securitatii si agent al serviciului secret al Republicii Populare Ungare, conform ofiterilor UM 0110 “anti-KGB”. De atunci, tentaculele centrului ideologic GDS si ale Retelei Soros se intind ca un blestem asupra Romaniei prin toate Guvernarile ei, de la Iliescu-Roman la Basescu-Boc, regim care va sucomba exact pe mana Partidului Civililor din Romania (PCdR). Pana la acel moment, sa urmarim ce ne mai dezvaluie Constantin Barbu:
Cum astazi am un nou termen in procesul “Liiceanu-Liicheanu-Liigheanu” vs Libertatea Presei, la Tribunalul Bucuresti, ma gandesc ca textul de mai jos, al puternicului analist si filosof Constantin Barbu (foto alaturi de Parintele Nicolae Steinhardt), se potriveste de minune:
CONSTANTIN BARBU
PAMFLETUL NEGRU
Interviu de Costin Creţu
Despre genii
dar şi despre
Pleşu şi Liiceanu
Foto inedita:La înmormântarea filosofului Constantin Noica, Păltiniş 6 dec. 1987. In prim plan – Parintele Nicolae Steinhardt, Constantin Barbu, MIhai Sora, G. Liiceanu
14. Ce simţi când ajungi în poarta penitenței doar pentru vina de a fi încercat să faci rost de bani în vederea editării Caietelor lui Eminescu?
Nu simt decât milă pentru cataluli, perieci şi ceilalţi neidentificaţi. Singura replică este aia a lui Hegel peste natură.
15. Tu (provincial, catalogat de Pleșu) nu te simți cumva ca o ființă condamnată, să trăiască în afara sistemului actual?
Nu alţii au hotărât să trăiesc eu în afara sistemului, ci eu am făcut eforturi fundamentale să nu fiu în sistem (câţi cunoşti să-şi fi dat demisia din Universitate? câţi cunoşti să-şi dorească cu obstinaţie să fie nimic? – eu am ales varianta buddhistă a existenţei care cere multă măiestrie, conştiinţă de rezervă ca diamantul şi carte dizolvată în creier într-atât încât să-ţi permită să zbori fără întrerupere fără să dai vreodată din aripi…). De multe ori mă distrez, aplaudând Universul cu o singură mână. Eu am scris un pamflet cu supratitlul „Revolta plagiatorilor din București contra elitei din provincie”, în care povesteam cum plagiază Liiceanu din franceză, Pleșu din franceză (fără s-o știe bine)… Imaginează-ți că Pleșu a copiat din Corbin și cuvântul etc., încât o să-i rămână numele Andrei Pleșu – Etc. Acest impertinent uită cum, prin februarie 1990, în biroul lui de slujbaş la cultură, l-am trimis după Pepsi; ce-i drept a fost amabil: ne-a mai adus câte o sticlă de Pepsi lui Sorescu, Ghica, Chifu şi mie (aşadar am martori în viaţă că serviciul viitorului chelner politic era de pe atunci ireproşabil). E supărat că au devenit neanţii un pic mai celebri? Păi de Liiceanu ce să zic că l-am băgat deja în folclor. Pamfletul „Liicheanu” scris cuvânt cu cuvânt de Spânu însuşi i-a adus lui Liiceanu aproape o jumătate de milion de cititori. Nu înţeleg unde e supărarea? Bănuiesc că la mitingul pentru Monica Macovei nu veneau nici măcar 5.000 de cititori. Pleşu are de răspuns la câteva întrebări care nu sunt obligatorii, fiind grele:
– prima: A plagiat din Corbin fără să ştie bine limba franceză?
– a doua: A fost „conversat” de vreun ofiţer de informaţii vest-german care avea nume şi W şi B (dacă uită să-l întrebe şi pe Liiceanu)? (Eu nu acuz, eu întreb).
– a treia: Ce ştie de caseta audio în care el şi Liiceanu îl „interoghează” pe Noica şi caseta ajunge la Securitatea română? (Au ştiut, au „dus-o” ei sau toţi trei au fost înregistraţi de TO în necunoştiinţă de cauză?).
– a patra: Mai poate fi rectorul Colegiului Noua Europă, dacă este plagiator?
In timp ce structurile universitare si Ministerul Educatiei nu sunt interesate sa lamureasca modul in care se avanseaza in cariera universitara, ziarul “Gardianul” isi cauta dreptatea in justitie. Hotararile primelor instante in cauza de plagiat din lucrarile stiintifice ale urologului Ionel Sinescu le incalca pe cele ale Curtii Europene a Drepturilor Omului si ingradesc dreptul la libera exprimare, sustin avocatii.
Materiale publicate in ziarul nostru in 2007, prin care s-au constatat o serie de nereguli privind verificarea unor dosare de candidatura in obtinerea de titluri universitare, au facut obiectul unui proces intentat de profesorul Ioanel Sinescu, prorectorul Universitatii de Medicina. Opinii din lumea medicala sustineau ca o lucrare a lui Sinescu, “Urologie clinica”, aparuta in 1988, contine fragmente reproduse dupa un tratat american de specialitate, editat in 1957. Volumul a fost folosit la obtinerea titlului de profesor, alaturi de o alta lucrare, care nu are ISBN si nu a fost pastrata la Ministerul Educatiei. Timp de un an si jumatate, ziarul “Gardianul” cauta dreptate in justitie, pentru prezentarea unor materiale informative, in vreme ce structurile academice, nici pana la aceasta ora, nu au dat un raspuns in privinta verificarii informatiilor semnalate. Ziarul este pregatit sa continue lupta pentru dreptate atat la Curtea de Apel, cat si la CEDO, organism care nu este supus unor influente si interese, asa cum se poate intampla in Romania. “Noi am apreciat ca esenta acestui litigiu era judecata de valoare a ziaristului cu privire la o persoana care detinea o functie publica si cu privire la un subiect de interes general. Hotararea pronuntata de prima instanta de judecata nu a tinut cont de numeroasele hotarari ale Curtii Europene a Drepturilor Omului. Tot Curtea Europeana s-a pronuntat cu privire la judecatile de valoare. In caz contrar, s-ar incalca libertatea de exprimare prevazuta in articolul 10 al Conventiei”, a declarat avocatul Augustin Draghiceanu Babaneacsa. In continuare, procesul s-a desfasurat in aceiasi termeni. “A doua instanta de judecata nu a inteles sa judece fondul problemei si a solutionat cauza pe exceptia netimbrarii apelurilor, incalcand in mod flagrant articolul 12 din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, articol care prevede urmatoarele: in cazul cererilor sau actiunilor introduse in comun de mai multe persoane pentru acest obiect, ori cand obiectul este un drept sau o obligatie comuna, taxa judiciara de timbru se datoreaza in solidar”, a mai precizat avocatul Babaneacsa.
MEC nu se implica in astfel de cazuri
“Este mai mult decat evident ca Tribunalul Bucuresti a facut o aplicare gresita a legii, atunci cand a considerat ca taxa de timbru se impunea a fi platita de fiecare apelant in parte. In prezent, ne aflam in calea de atac a recursului promovat impotriva hotararii Tribunalului Bucuresti”, a concluzionat avocatul Draghiceanu Augustin Babaneacsa. La inceputul anului 2007, a circulat in lumea medicala si cea universitara opinia ca Ioanel Sinescu a copiat fragmente intregi si grafice dintr-un tratat american din 1957, in lucrarea sa “Urologie clinica”. Ministerul Educatiei a sustinut ca actul de copiere dupa autori straini este un fenomen generalizat, confirmand asemanarile evidente dintre titlurile capitolelor, continutul acestora si graficele utilizate. Reprezentantii Ministerului Educatiei nu se implica insa in astfel de cazuri, sustinand ca Legea romaneasca a drepturilor de autor este vaga si interpretabila. Modul in care se face promovarea universitara, criteriile si transparenta deciziei nu au interesat autoritatile, care au lasat totul in seama autonomiei universitare. La randul sau, profesorul Sinescu a declarat ca a scris cartea “Urologia clinica” pentru ca si studentii romani care nu acces la tratatele americane sa beneficieze de aceste informatii. Mai mult, el considera ca nicio lucrare medicala nu este originala suta la suta, ca sunt date care se folosesc pe plan international si ca aportul unui autor este reprezentat de cazuistica proprie, din care ceilalti pot sa invete.
Academia, aproape obligatorie
In 2004, rectorul din acea perioada, acad. Laurentiu M. Popescu, a reactionat dur la acuzatiile privind copierea cartii “Ghidul medicului de garda” dupa un volum editat in Franta, lucrare coordonata de ministrul sanatatii din acea vreme. Printre cei care au fost implicati in acest scandal s-au numarat si academicianul Constantin Popa si profesorul Ionel Sinescu. Ulterior, acad. Popa il propune pe Sinescu ca membru corespondent al Academiei, fiind sustinut de acad. Popescu. Intamplator, desigur, Rectoratul UMF a scos la concurs doua posturi de profesor de dermatologie, intr-un an de mari restrictii bugetare, chiar la catedra unde este conferentiar sotia academicianului Popescu. Pe site-ul Academiei, profesorul Sinescu si-a trecut in CV peste 500 de lucrari stiintifice. Pe site-ul PudMed figureaza cu 22 de lucrari cotate ISI, din care 18 sunt scrise in colaborare cu prof. Proca si doar 4 dupa ce acesta s-a retras din activitate. Ioana Theodoru https://www.gardianul.ro/
March 29th, 2012 
VR 
PANA SI PRESEDINTELE LE E PLAGIATOR!
Posted in 
Tags: 
