Suntem onoraţi să vă invităm sâmbătă 29 oct. 2o11, ora 11,oo, la Fortul 13 Jilava (str. Sabarului 1, com. Jilava, jud. Ilfov), la ceremonia omagierii luptătorilor anticomunişti paraşutaţi de avioanele militare americane şi executaţi, alături de susţinătorii lor locali, la 31 oct. 1953.
Avînd în vedere regimul special al spaţiului unde va avea loc ceremonia, respectiv zona de protecţie a penitenciarului Jilava, este necesară anunţarea în prealabil a participării dvs. la unul din telefoanele de mai jos sau pe e-mail. Vă mulţumim pentru înţelegere.
Pentru acces în zona de protecţie a penitenciarului Jilava, informaţii cu privire la participare, transport, protocol: Alexandru Onofrei – Tel. 0731807061 // 0722749249, E-mail: [email protected]
Sfadă în PDL. Săptămâna trecută, prim-vicepreşedintele PDL Teodor Baconschi considera “lamentabilă” ieşirea deputatului Cezar Preda împotriva “noilor figuri” din partid, menţionând că nu poate decât să deplângă această “colegialitate infirmă” a acestuia, care dăunează partidului. Acuzat fiind de catre Baconschi că realizează “un spectacol de prost gust” şi că preferă monologul resentimentar în detrimentul unei confruntări oneste de idei, Cezar Preda îi răspunde astăzi lui Baconschi,în cadrul unei conferinţe de presă la nivel local, printr-o declaraţie extrem de dură:
“Dacă eu m-as apuca să vorbesc despre Baconschi, de pe vremea când eu eram şeful Comisiei de Control al Serviciilor Externe iar el, ambasador, l-aş arunca pe Baconschi într-o zonă lamentabilă. Ce a spus dânsul despre mine, este reacţia unui intelectual arogant”.
Printre vorbitori se vor număra reprezentanți ai Academiei Romane, ai societatii civile (Remus Cernea si echipa Soros condusa de Mircea Toma – nota Z.O.), specialiști in geologie, arheologie si economie, precum si europarlamentari PSD care activează în Comisia de Mediu a PE (Daciana Sarbu, sotia lui Victor Ponta, sus, in foto, alaturi de anticrestinul Remus Cernea si iubita lui Kelemen Hunor, Carmen Moldovan – Nota Z.O.).
(…)
In numele delegatiei PE a Fidesz, Janos Ader, membru al comisiei de mediu a PE, precum si seful delegatiei Andras Gyurk cer conducerii UDMR sa-si valorifice influenta guvernamentala si politica, sa faca totul pentru impiedicarea proiectului. Cei 14 deputati ai Fidesz au asigurat de sprijinul lor total si de specialitate partidul maghiar din Romania in realizarea acestui scop.
(…)
Laszlo Tokes a adus ca argumente exemple inspaimantatoare pentru interzicerea la nivelul european a mineritului bazat pe cianuri, pe de-o parte imprevizibilitatea nenorocirilor atomice de la Cernobal, a cianurii de pe Tisa si a namolului rosu de la Kolontar , pe de alta parte a propus Comisiei Europene urmarea exemplului interzicerii energiei atomice din Germania nascuta dupa catastrofa centralelor atomice din Japonia. (Dementa curata! – Nota Z.O.)
“A băut un ceai cu Hitler, a discutat cu Mussolini, i-a rezistat lui Stalin, l-a întâlnit pe Churchill şi a petrecut mai bine de jumătate de secol în exil (…) A cinat cu cei mai răi dictatori ai Europei dar a sfârşit şurubărind maşini de teren”. – Michael Binyon – The Times
The Telegraph publica un articol despre o miscare in ascensiune a zoofililor americani si britanici pentru dobindirea de “drepturi”, inclusiv dezincriminalizarea bestialitatii si legiferarea casatoriilor intre finte umane si animale.
“Pentru ajungerea scopului nostru suprem, nu există cuvânt de onoare, caracter, consecvență, ci posibilitate. Căci existența și fericirea maghiarilor nu se poate încadra în actualele hotare ale României. “
Toată istoria noastră a fost o luptă permanentă pentru existenţă şi păstrarea neamului, după atâtea lovituri, „este un miracol că mai avem un steag căruia să ne închinăm” spunea marele Nicolae Iorga.
Despre presa si securitate, dintr-o perspectiva personala
Ma numesc Victor Roncea, sunt jurnalist, si, pentru cei care nu ma cunosc, o sa incerc sa explic de ce ma aflu aici. In primul rand originea: dupa parintii tatei, sunt oltean si ardelean. Dupa parintii mamei: sunt muntean si moldovean. Bunica mea (nascuta in Sinaia) a fugit de rusi, din Cernauti, pe jos, insarcinata si cu mama de mana, pe atunci in varsta de doi ani. Ajunsa la Bucuresti avea sa-si piarda sarcina – fratele nenascut al mamei mele – pe masa de operatie de la Filantropia in urma bombardamentelor aviatiei americane. Aceasta pare sa fie soarta romanilor: sa fuga de rusi si sa dea de americani.
In 21 decembrie 1989 m-am aflat in Piata Universitatii, printre alti nebuni si alaturi de agentii straini pe care dvs i-ati reperat in timpul si dupa lovitura de stat din 22 decembrie 1989. Din 21 decembrie 1989 pana in 15 iunie 1990 rareori am mai ajuns pe acasa, fiind unul dintre organizatorii manifestatiilor anticomuniste si antifeseniste, care au culminat cu Fenomenul Piata Universitatii si venirea minerilor la Bucuresti. M-am intalnit prima oara cu dl general Rogojan in 13 iunie 1990. Desigur, fara sa stim unul de celalalt. Domnia sa era in sediul SRI de la “Lanturi”, la un nivel superior al cladirii, incoltit de diversi agenti care faceau pe demonstrantii, iar eu stingeam incendiul lasat de acestia in urma lor, la etajele inferioare. Peste 20 de ani, cand avea sa-mi ofere, in exclusivitate aceasta istorie, o premiera jurnalistica – un ofiter de servicii secrete despre cum a fost in sediul SRI in 13 iunie 1990 – am constatat cu surprindere ca nici ziarul stindard al “opozitiei”, nici cel al “puterii” nu au fost interesate de aceasta dezvaluire. De fapt, ce deranja, se pare, erau numele noastre, puse deja “la index” in democratia “noii republici”. Istoria acelor zile este cuprinsa astazi, gratie autorului, Aurel I Rogojan, si editorului, Petru Romosan, intre paginile acestui volum, exceptional, dupa parerea mea: “Fereastra Serviciilor Secrete. Romania in jocul strategiilor globale”.
A doua zi dupa momentul 13 iunie, pe 14 iunie, unul dintre colegii dvs avea sa-mi salveze viata, mie cat si colegilor care ne refugiasem in Institutul de Arhitectura, dupa ce mai multi mineri, aflati dupa parerea mea sub influenta unor substante speciale, vroiau pur si simplu sa ne taie capetele, printre altele.
La ancheta desfasurata asupra mea la Unitatea de la Magurele, in conditii umilitoare, faptul ca am fost recunoscut de catre soldatii dezarmati de la sediul SRI, din 13 iunie, cat si invocarea unor nume din Ambasada SUA, ale unor persoane interesante care ne contactasera la Liga Studentilor, a dus, probabil, la eliberarea mea si a fratelui meu, dupa trei zile de calvar.
Am devenit jurnalist la “Romania libera”, apoi corespondent al ziarului in Statele Unite. Am facut parte din echipa de presa a Miscarii Pentru Romania, o formatiune care, daca nu era spulberata de Virgil Magureanu – la fel dupa cum a procedat si cu celebra unitate 0110 -, astazi, la fel ca formatiunea rivala dar similara, Fidesz-ul lui Viktor Orban, putea sa fie la putere in Romania.
Am revenit definitiv in tara in 1996, punandu-ma rau din prima si cu noua guvernare si cu ambasadorul SUA din acea perioada, un personaj numit Alfred Moses, dupa ce – fac aceasta afirmatie in premiera – cu sprijinul unor informatii obtinute de la un ofiter FBI, intr-o actiune conexa cu CIA, am publicat la ZIUA o ancheta despre traficul de influenta si afacerile murdare, de sute de milioane de dolari, derulate sau inlesnite de reprezentati ai SUA cu inalti oficiali din Ucraina si Romania – la noi era vorba de cumnatul lui Mircea Geoana, un oarecare Ionut Costea – in ceea ce s-a numit “Afacerea Transchem” (Foarte interesant, in perioada campaniei electorale din 2009, un britanic simpatic si sclipitor, din punct de vedere intelectual, angajat al unei firme private de intelligence, a venit la Bucuresti pentru a purta o discutie profesionala pe aceasta tema). La vremea respectiva, am fost amenintat, democratic, cu moartea, dar prietenii mei care, se vede treaba, erau si sunt mai puternici decat dusmanii mei, au reusit sa ma protejeze. De atunci si pana in 2009 am fost sef al Departamentului Externe al ziarului ZIUA si reporter de razboi, ocazional, din Balcani si pana in lumea araba. M-am impotrivit semnarii Tratatului cu Ucraina (cat si cu Republica Moldova) si nu am sustinut pozitia conducerii politice a Romaniei in timpul bombardamentelor asupra Iugoslaviei, motiv pentru care intr-o alta carte a generalului Rogojan, “Spionaj in Balcani”, apar la randul meu ca personaj aflat “in atentia” organelor.
In 20 de ani de presa, am intalnit sute de colegi de-ai dvs, din toate colturile lumii, in calitati oficiale sau sub diverse acoperiri mai mult sau mai putin traznite, zeci de ministri de externe si oficiali guvernamentali si numerosi presedinti de state, mai mult sau mai putin faimosi. Doi dintre ei, Mubarak si Gaddafi, si-au gasit, recent, sfarsitul tragic. Am fost la sediul NATO in momentul in care tara noastra a fost primita in Alianta, si in Biroul Oval, la prima intalnire a presedintelui Basescu cu Bush Jr. Dar am fost si la Arafat, in Ramallah, pe vremea cand acesta, asediat, isi traia ultimele saptamani de viata si am fost si arestat, in Ucraina, si declarat persona non grata pentru 10 ani, pentru articolele mele scrise despre drepturile romanilor din jurul Romaniei.
L-am cunoscut pe dl general Rogojan pentru ca ma pasionase o carte a domniei sale, unica la vremea aceea, despre spionajul ungar inRomania. Apoi, la eliberarea ultimilor detinuti politici romani din Transnistria, fostii membri ai Grupului Ilascu, iesiti dupa 12 si 15 ani de inchisoare, cand am publicat cu Civic Media, in cinstea lor, un volum omagial care s-a numit “Eroi pentru Romania – Basarabia si amenintarile Rusiei la Marea Neagra”, domnul general ne-a ajutat oferindu-ne pentru carte un capitol consistent despre spionajul rusesc in Romania.
Cu toate acestea, dupa 20 de ani de presa, intr-o zi, s-a hotarat ca nu mai sunt bun de ziarist. Si mi “s-a ridicat dreptul de semnatura” in presa centrala, ca sa folosesc o formulare de pe vremuri.
Ultimul articol la care lucram, aparut doar pe jumatate, era scris ca urmare a unei investigatii pornite de la informatiile pe care am avut privilegiul sa le primesc de la un personaj de legenda din lumea dvs. Unul dintre acei oameni fara nume – ca si cel pomenit de domnul Rogojan in cartea sa, in dialogul despre tovarasul Pacepa, agentul “american” creat si protejat de structurile speciale ale KGB.
Investigatia mea se referea la agentii unor puteri straine, ostile Romaniei, care se orienteaza dupa lumina venita de la Rasarit, si care au ajuns mari si tari in tara aceasta, in ciuda faptului ca activitarea lor antiromaneasca fusese devoalata de catre serviciile secrete romanesti inca de dinainte de 1989. Unul dintre ei – numit in partea din articol care a fost publicata – este binecunoscutul agent maghiar Laszlo Tokes, ajuns ditamai vicepresedinte al Parlamentului European. Colegul meu, Florin Budea, reputat jurnalist oradean, aflat aici in sala, se confrunta si acum cu acest personaj, care ii pretinde despagubiri fabuloase pentru publicarea acelorasi informatii despre fostul episcop reformat de Oradea. Pentru lupta sa pentru adevar, in aceasta batalie dintre David si Goliat, dl Budea a fost premiat de Civic Media cu Premiul “Mile Carpenisan” pentru curaj si excelenta in jurnalism in 2011. Dar iata, procesul cu sinistrul extremist maghiar, continua.
Partea a doua a articolului pomenit, ramasa nepublicata in urma demiterii mele intempestive in prag de alegeri, de catre patronul din umbra al publicatiei, Sorin Ovidiu Vintu, il privea direct pe fostul prim ministru al Romaniei, Adrian Nastase, care, desi fusese avertizat oficial si neoficial de catre colegii dvs, de la cel mai inalt nivel, ca angajeaza pe post de sef al Cancelariei un agent maghiar dovedit, acesta a ignorat informarile si dovezile prezentate si a procedat in consecinta, numindu-l pe Alin Teodorescu, primul sef al Fundatiei Soros si, concomitent, al Grupului pentru Dialog Social, in aceasta functie de raspundere in statul roman. Actul, dupa toate normele legale, se incadreaza in Codul Penal de astazi la “inalta tradare”, si este pedepsit cu inchisoarea. Din cate stiu eu, tradarea, ca si trecutul, nu se prescrie.
La starea de “indezirabil”, “non grata” in propria presa, romana, si-au adus contributia si alte personaje din cartea domnului profesor Rogojan: un anume Liiceanu, un anume Plesu, un anume Patapievici, un oarecare Tismaneanu, cu totii mari vedete ale cercurilor vizibile de “intelectuali public” dar si ale celor invizibile, de conspiratori marunti anti-Romania. Am fost dat in judecata de Liiceanu, pentru un editorial cu titlul “Profitorul tuturor regimurilor”, de Patapievici, pentru o ancheta intitulata, daca nu ma insel, “Jaful de la ICR” si de Tismaneanu, prin prepusul sau, Mihnea Berindei, pentru o analiza cu un titlu bun, dupa parerea mea: “Cand Minciuna sta cu Presedintele la masa”. Fiecare mi-a cerut drept daune, mie si ziarului, cate 3.300.000.000 lei (trei miliarde lei vechi). In total 9 900 000 000 lei. Avocatul celor trei: Valeriu Stoica. Se pare ca articolele de acest tip si cele legate de Rusia si esecurile diplomatiei noastre, cum a fost si un alt editorial, care avea titlul, metaforic, “Limba lui Ungureanu”, si se incheia cu o chemare adresata Departamentului National Antitradare si presedintelui Basescu – “Comandante, da ordinul!” -, au dus pana la urma la raderea completa a arhivei ZIUA de pe internet. Procesele au fost pierdute in cele din urma de tovarasii in cauza si, daca nu as fi citit in memoriile publice ale unor mari scriitori romani si luptatori pentru adevar, inca exilati, ca Radu Portocala si Paul Goma, ca si ei au fost eliminati din viata publica, si de la Paris si de la Bucuresti, de personaje ca Petre Roman, Andrei Plesu, Nicolae Manolescu, etc, as fi crezut ca sunt singurul paranoic din presa. Singura scapare pare sa fie internetul. De altfel, printr-o stralucita formula, Paul Goma se declara “scriitor internetizat”.
Dar iata totusi ca nu suntem chiar paranoici si mai exista cate o speranta, concretizata, pentru publicarea adevarului: cartea domnului general Rogojan scoate aceste personaje din tenebrele lor – practic le ia de ciuf – si le aduce la lumina zilei, prezentandu-le adevarata lor fata, asa cum este bine cunoscuta de serviciile secrete romanesti, dar si de cele aliate. Este vorba de personaje care, prin concursul lor nefast la mersul impiedicat al statului si la cursul evenimentelor politice, atenteaza zilnic la securitatea statului roman impingand tara, incet-incet, spre un deznodamand care – asa cum avertizeaza cu strigatele sale din desert academicianul Dinu Giurescu – poate duce la pulverizarea Romaniei si chiar la disparitia natiunii romane, in cele din urma.
Aparitia acestei carti, prin devotamentul generalului Rogojan fata de adevar si straduinta editurii Compania, a domnului Romosan personal si a prietenilor sai, este nu numai un avertisment grav adresat decidentilor statului dar si – intr-o era cand istoria reala este deformata si falsificata sau chiar stearsa complet – o marturie pentru generatiile viitoare asupra chinurilor prin care trece Romania de azi, aflata sub atacurile continue ale neo-kominternistilor – dupa cum ii definea regretatul profesor Mihai Ungheanu -, cu totii urmasi directi ai kominternistilor care au nenorocit Romania sub ocupatia sovietica urmata dupa lovitura de stat din 23 august 1944.
Este, cred eu, o datorie de onoare a tuturor celor care si-au dedicat viata apararii securitatii nationale sa urmeze drumul deschis de Fereastra Serviciilor Secrete si de dl general Aurel Rogojan si sa nu lase tara sa cada, din nou, poate definitiv, sub ocupatia – vorba lui Take Ionescu – a “dusmanilor naturali” ai Romaniei.
Nota: Audienta, pe langa studenti si profesori, a fost formata in majoritatea ei din cadre active, in rezerva si in retragere ale serviciilor de informatii romanesti
Identităţi strict secrete – pe urmele lui Pacepa
Dialog cu un om care nu există
Istoria serviciilor secrete de pretutindeni abundă de exemple privind punerea în executare a sentinţelor de condamnare la moarte pronunţate de justiţie împotriva trădătorilor refugiaţi pe teritoriul altor state şi sub a căror protecţie se aflau. Există, de asemenea, o bogată cazuistică în care trădătorii au fost răpiţi şi aduşi, în colete diplomatice sau în alte modalităţi, în ţările pe care le-au trădat, date fiind, pe de o parte, exigenţele înfăptuirii justiţiei, iar, pe de altă parte, interesele serviciilor de securitate de a clarifica, până în cele mai mici detalii, circumstanţele şi consecinţele actelor de trădare, precum şi pentru a fi de luare aminte celor care ar fi avut intenţii să se pună în slujba unor puteri străine.
Putem vorbi chiar şi de un top al serviciilor secrete care şi-au făcut o regulă din prinderea şi pedepsirea trădătorilor fugari, denumiţi, cu totul impropriu, “defectori”. Aşa de exemplu, serviciile speciale israeliene nu concep să închidă vreun caz de spionaj-trădare fără aducerea în Israel a trădătorului fugar. La fel şi în ceea ce priveşte recuperarea agenţilor proprii condamnaţi de statele împotriva cărora au acţionat. Nu contează care sunt aceste state. Măiestria cu care au fost concepute operaţiunile de înşelare a vigilenţei protectorilor trădătorilor şi ingeniozitatea soluţiilor de aducere a vinovaţilor în Israel au devenit “suport de curs” în marile şcoli de spionaj şi contraspionaj ale lumii. Desigur, cu mult înaintea apariţiei serviciilor israeliene, Ohrana, Ceka, NKVD-ul, KGB-ul în Rusia, TEWU în China au excelat şi ele în asemenea operaţiuni.
Romania are, la rândul ei, o lungă şi nefericită experienţă a trădărilor de ţară, din care, din păcate, nu s-au desprins încă suficiente concluzii şi învăţăminte pentru prezent şi viitorime.
În Centrala Serviciului Extern al Securităţii a existat un Grup Operativ Special de Acţiune Acoperită Externă, care avea misiunea pregătirii punerii în aplicare a sentinţelor definitive de condamnare la moarte, pronunţate de justiţie.
Ofiţerii care au făcut parte din acest grup au identităţile strict secrete. Ei sunt “oameni care nu există”… Prilejul de a avea astfel de interlocutori este cu totul excepţional. În cele ce urmează, vom prezenta dialogurile avute cu “un om care nu există”. Asemenea tuturor cazurilor de “oameni care nu există”, şi interlocutorul nostru a fost acoperit cu mai multe nume de cod, dintre care l-a ales, pentru a se prezenta cititorilor, pe cel preferat: “Tiberiu Cenădeanu“.
Aurel Rogojan: Domnule Tiberiu Cenădeanu, în a doua jumătate a anilor `80 ştiu că v-aţi ocupat incidental şi de o reevaluare a situaţiei trădătorilor României aflaţi sub protecţia puterilor străine pentru ai căror arginţi şi-au încălcat jurământul de credinţă. Aţi înaintat atunci şefului Departamentului Securităţii Statului şi un “album“ cu cei în cauză. Mai reţineţi care era numărul lor şi în ce interval de timp săvârşiseră actele de trădare?
Tiberiu Cenădeanu: Da… Erau câteva zeci de trădători, din rândul foştilor cetăţeni români care, aflându-se în interes de stat în alte ţări, “au trecut de partea inamicului”. Lumea era atunci divizată în două sisteme politice şi două alianţe militare, situate pe poziţii ireconciliabile, fiecare dintre părţi calificând astfel asemenea fapte. Perioada avută în vedere începea în anii ’50 şi se încheia cu cel mai recent caz de trădare…
– Din ce categorii de ocupaţii proveneau trădătorii?
– Aveam o ierarhie a priorităţilor de care ne ocupam cu precădere. Personalităţi publice importante din domenii strategice, foşti conducători de instituţii, cercetători, înalţi ofiţeri din armată, aşa-zişi detaşaţi în ministerele şi sectoarele economice în legătură cu apărarea, care au fost racolaţi de servicii de spionaj pentru a intra în posesia secretelor deţinute. Ponderea nu era reprezentată, aşa cum s-a încercat a se acredita, de foşti ofiţeri din Serviciul Extern al Securităţii. Această categorie nu deţinea cele mari secrete, din care puterile străine să obţină avantaje strategice, economice ori tehnico-ştiinţifice. Consecinţele trădării lor se limitau, cel mai adesea, la operaţiunile în care erau introduşi şi un eventual impact politic, cum a fost cazul lui Pacepa.
– Dosarul operaţiunii de urmărire a trădătorilor fugari pe care l-aţi prezentat era actualizat şi sistematizat, cu memorandumuri cronologice cât mai exacte cu putinţă, ceea ce demonstra că situaţia lor era relativ bine cunoscută. În pofida acestei realităţi, din câte îmi aduc aminte, nu reţin să se fi pus în executare nici o sentinţă de condamnare la moarte şi nici nu a fost adus în ţară vreun trădător.
– Aţi reţinut corect.
– Atunci cum trebuie înţeles acel impresionant efort informativ (şi nu numai!) de a-i urmări, în condiţii uneori foarte grele şi riscante, fără a face ceea ce alte servicii nu ar fi ezitat?
– Nu-i urmăream pentru punerea în aplicare a sentinţelor ori pentru a-i răpi şi aduce clandestin în ţară. Obiectivul imediat vizat era protecţia personalului misiunilor permanente ori a delegaţiilor României în străinătate împotriva eventualelor încercări de a acţiona împotriva lor. În situaţii speciale determinate, respectiv vizite de nivel înalt ale oficialilor români – şeful statului sau primul-ministru -, se colabora cu autorităţile ţărilor respective. Noi le ceream nominal ca aceia în cauză să fie “asiguraţi” pe timpul prezenţei delegaţiei oficiale, iar şefii poliţiei ori ai serviciilor de securitate ne garantau că nu vor ajunge nici măcar în preajma spaţiilor securizate.
– Există, totuşi, afirmaţii privind atentate, angajări de mercenari ai morţii, răpiri… Cazul fostului căpitan Şerban, în Elveţia, membri ai emigraţiei române anticomuniste…
– Dumneavoastră cam ştiţi cum au stat lucrurile… sau cele mai multe dintre ele…
– Principial, da. Dar de la principii la practică mai pot interveni şi necunoscute. Realităţile din New Jersey sau New South Wales, raportate nivelelor ierarhice superioare, treceau prin mai multe filtre de gândire, fiecare încercând, înainte de a raporta, să intuiască de ce i se cere să raporteze, ce ştie “şeful mare”, de întreabă chiar de acea chestiune. Mentalitatea aceasta ţine de natura umană, este în “firea lucrurilor”, aşa că o marjă a distorsiunii realităţilor trebuie prezumată.
– Au fost două maniere de abordare a operaţiunii de control asupra trădătorilor fugari. Prima: până la trădarea lui Pacepa, cel care a şi coordonat operaţiunea până în monmentul în care a dezertat şi şi-a vândut ţara şi onoarea. A doua: după evaluarea trădării lui Pacepa şi, mai nuanţat, când Tudor Postelnicu l-a determinat pe generalul Pleşiţă, iar acesta a încercat – cu consecinţe nefericite pentru el, în primul rând, să “dinamizeze” monitorizarea statică şi să dea unele semnale, cum că “mâna lungă a revoluţiei i-ar ajunge pe trădători oriunde s-ar alfa ei”. Aşa cum pe Troţki l-a ajuns în Mexic. Pleşiţă nu s-a gândit la modul serios să facă aşa ceva, dar în 1983 se înregistraseră, statistic, cele mai multe dezertări şi trădari din rândul ofiţerilor aflaţi în misiuni externe, în număr de opt. În contextul respectiv, a apreciat că trebuie să potenţializeze pericolul şi să obţină rezultatul dorit prin exerciţiul ameninţării, nu al acţiunii propriu-zise. El s-a lăudat, după 1990, mult şi necontrolat pe această temă, ca şi cum încă nu şi-ar fi ieşit din rol. Asta a făcut rău în planul percepţiei publice, mai puţin avizate… Va trebui să aducem lămuririle necesare. Trebuie reţinut ca nici o persoană nu a fost răpită şi nici o sentinţă de condamnare la moarte nu s-a pus în aplicare.
Pacepa a conceput controlul trădătorilor fugari ca bază a aplicării soluţiei finale, dar nu a obţinut acceptul lui Nicolae Ceauşescu, care a pus mai presus interesele politice majore, respectiv crearea, menţinerea şi consolidarea relaţiilor bilaterale. Ceauşescu realiza valoarea simbolică a acelor sentinţe capitale, care stigmatizau şi serveau de lecţie în interior, dar nu s-a gândit niciodată să pericliteze raporturile diplomatice ale României de dragul aplicării legalităţii socialiste faţă de un nemernic trădător. Acesta este purul adevar.
– Este de presupus că asemenea operaţiuni nu lăsau indicii care să implice statul român…
– Dacă victimele erau români, nu se putea să nu apară bănuieli.
– Au existat versiuni privind dispariţia lui Pacepa şi substituirea sa cu o “fantomă”, iar cu privire la dispariţie, de asemenea, erau acreditate mai multe posibilităţi: ascundere definitivă, moarte, răpire de catre ruşi etc.
– Unele dintre aceste versiuni erau parte a operaţiunii de protecţie. Exista o “dublură” Pacepa, care este, în realitate, personajul activ, cu apariţii relativ frecvente în spaţiul comunicării publice. Pacepa, cel real, a fost foarte puţin folosit şi în elaborarea, de exemplu, a cărţii “Orizonturi roşii”. Altfel nu pot fi explicate numeroasele inexactităţi, care pot fi sesizate cu uşurinţă şi pe care persoane implicate de relatările sale le combat. Or, Pacepa nu ar fi acceptat să rişte credibilitatea spuselor sale pe seama unor afirmaţii gratuite. O parte a debriefing-ului realizat pe parcursul câtorva ani, împreună cu date specifice obţinute din alte surse, a fost încredinţată unor redactori de serviciu ai “departamentului de război politic”, care continuă să lucreze sub identitatea lui Pacepa.
– Memorandumul monitorizării lui Pacepa era impresionant… Lasă impresia ca aţi ajuns foarte aproape de el.
– Încă nu pot să spun cât de aproape, dar am ajuns foarte aproape şi am ramas în “ariergarda” lui până în ultimul moment…
Acum, după trecerea anilor, realizez cât de riscantă a fost operaţiunea şi cu ce pericole ne-am confruntat. Am simţit, adeseori, “în coasta noastră” dispozitivul de protecţie pe care KGB-ul îl asigura lui Pacepa, cunoscut fiind că ruşii au aflat de intenţia pe care Ceauşescu o avea la un moment dat de a pune sentinţa de condamnare în aplicare. Carlos a fost convocat de legăturile sale superioare de la la Moscova, unde i s-a cerut să nu execute sentinţa… Carlos a negat că ar fi fost angajat de Ceauşescu. Ruşii, totuşi, au insistat să nu dea curs vreunei propuneri în acest sens, dacă va fi solicitat din partea lui Ceauşescu sau de altcineva.
– Ştiu că aţi pătruns în dispozitivul interior de securitate de la domiciliul lui Pacepa. Puteţi să oferiţi nişte detalii?
– Ne-a reuşit o operaţiune de infiltrare, sub steag străin, de toată frumuseţea. Pacepa făcuse cândva un important serviciu lui Tito, livrându-i nişte opozanţi din R.F. Germania, pe care i-a atras la Bucureşti… Aşa că am exploatat acest fapt şi o croată, Maria Iskra din Rijeka, cu bune şi înalte recomandări, a ajuns menajera lui Pacepa. Din acel moment, am avut constant informaţii din imediata apropiere a ţintei.
Apoi, un agent dublu româno-rus, pentru a acredita ideea că doar Securitatea l-ar urmări pe Pacepa, a transmis legăturii sale din România unele informaţii despre locul unde se afla Pacepa (Arlington –Vienna) şi fotografii ale Mariei Iskra în incinta reşedinţei lui Pacepa. Ar fi urmat, apoi, ca Maria Iskra să fie contactată ca din partea Securităţii României şi cu documentaţia respectivă să-i informeze pe americani despre pregătirile avansate privind lichidarea lui Pacepa… Bizar sau nu, aceleaşi informaţii şi fotografii le-am primit şi din sursă americană, care probabil anterior le-a dat KGB-ului şi de la KGB au ajuns la noi. A fost un “joc operativ”, căruia a trebuit să-i contrapunem suficiente măsuri de apărare faţă de riscurile la care eram expuşi.
Spre sfârşitul anilor `80, Maria Iskra s-a repatriat. Aceleaşi surse au făcut să ne parvină adresa ei din Iugoslavia, unde putea fi contactată.
– Credeau că…
– Au crezut degeaba.
– Cu privire la noile identităţi şi fizionomii ale lui Pacepa aţi avut în analiză şi evaluare mai multe versiuni, iar prin eliminare aţi ajuns la ipoteza de lucru care…
– …Care ne-a facilitat pătrunderea în spaţiul securizat asigurat de americani. Şi acolo, surpriza cea mare a fost să constatăm că alţii, care erau interesaţi în protejarea, şi nu lichidarea lui Pacepa, ne-o luaseră deja înainte şi-l supravegheau mult mai strict. Din acel moment, noi am înţeles ceea ce trebuia şi am evaluat şi riscurile.
– Aţi abandonat?
– Nu chiar, dar trebuia să evităm alte surprize ce ne puteau fi pregătite.
– A dorit Ceauşescu moartea lui Pacepa?
– Teoretic, da. Voia ca Pacepa să simta permament pericolul. Practic nu ar fi îngăduit-o, fiindcă avea inteligenţă politică şi realiza consecinţele. Lui Ceauşescu i-a fost teamă, la un moment dat, că, dacă nu este omul lor, ruşii l-ar putea lichida, ca să se arunce vina pe el.
– A fost omul ruşilor de la început şi de ei nu putea scăpa.
– Da, el a fost orientat în alegerea carierei de către prietenii sovietici ai tatălui său. Concret, un militant al Cominternului a intervenit pentru angajarea în Securitate, deoarece, iniţial, fusese respins pe motiv de dosar. Tatăl său lucrase la reprezentanţa Ford în România, iar juniorul Pacepa activase în YMCA (“Asociaţia Tinerilor Creştini”, cunoscută şi ca “Organizaţia Amicii SUA”). Aceste antecedente i-au făcut pe unii să creadă că Pacepa era al americanilor. Fals.
Ulterior, ruşii l-au ajutat să promoveze în ierarhia spionajului, fără a avea aplicaţie pentru domeniu. A lucrat nemijlocit, în ţară şi afară, cu înalţi ofiţeri ai spionajului sovietic. Este de presupus că americanii nu l-au crezut, dacă a afirmat altceva.
Nu trebuie să mai existe vreun dubiu că Pacepa a lucrat în România pentru KGB şi am să expun câteva argumente în acest sens:
În 1978, în urma unui control efectuat de generalul Alexandru Dănescu, succesorul lui Doicaru la conducerea Direcţiei Generale de Informaţii Externe, s-au descoperit mari delapidări coordonate de Pacepa şi câţiva acoliţi ai săi puşi cu toţii pe căpătuială. Ceauşescu urma să-l destituie pe Pacepa şi să-l defere justiţiei militare. Pentru a-l salva, KGB-ul a regizat dezertarea şi predarea la americani;
Ca dovadă că Pacepa, la data trădării, nu era recrutat de americani, pledează, printre altele, lipsa sistemului de legătură cu CIA, prin care să se realizeze recuperarea în caz de pericol. După ce s-a deplasat oficial în R.F. Germania, recurgând la o înşelătorie – pretextul tratativelor cu Concernul Fokker pentru avionul mediu-curier -, Pacepa l-a contactat pe Rolf Spitra, un agent dublu, al său şi al Serviciului de Informaţii al US Army, pentru trupele dislocate în RFG, căruia i-a cerut să-l pună în legătură cu partea americană, ceea ce s-a şi întâmplat. Dacă era deja agent al CIA, atunci trebuia să aibă un sistem de legătură prin care să-şi cheme ofiţerul de caz la contact. Aşa cum se practică, orice agent secret, mai cu seamă unul de valoare, aflat în “teritoriul inamic” este dotat cu un ”plan de acţiune pentru salvare în caz de pericol”;
În R.F. Germania, Pacepa “s-a predat” la o baza militară a SUA, oferindu-şi serviciile de trădător unei agenţii rivale CIA, “Defense Intelligence Army”. Din nou, dacă Pacepa era deja agentul americanilor, trebuia ca ofiţerul de legătură să vină să-l preia de la bază, ceea ce nu s-a întâmplat. A fost, în schimb, adus urgent la bază ataşatul aero al Ambasadei SUA la Bucureşti, care îl cunoştea pe Pacepa de la activităţile protocolare oficiale, pentru a-l identifica pe proaspătul trădător şi a confirma că “este un peşte mare”. După identificare, ataşatul şi o gardă de puşcaşi marini l-au însoţit pe Pacepa în avionul care l-a depus la Baza militară aeriană Andrews din proximitatea Washingtonului.
– În SUA aţi fost numai pe urmele lui Pacepa sau şi ale dublurilor sale?
– La un moment dat urmăream trei obiective, dintre care unul era, fără să ştim cine, Pacepa. Apoi am reuşit să-l alegem, dar pentru derută nu i-am lăsat nici pe ceilalţi doi.
– Cine realiza supravegherea?
– Un lanţ de detectivi profesionişti, mercenari internaţionali, angajaţi sub diferite pretexte, folosindu-ne de mai multe “steaguri străine”.
– Şi care puteau să şi…
– …Cu tariful corespunzător, imediat.
– Dacă nu mă înşel, Dana Pacepa şi soţul ei, sculptorul Radu Dămăceanu, nu s-au bucurat de o prea bună primire din partea lui Pacepa…
– Fac o dezvăluire a unui fapt până azi inedit. La un moment dat, li s-a permis Danei si soţului ei să meargă în SUA. S-au întors după două săptămâni… Dezamăgiţi. Ei ar fi motivat că “tata a fost de nerecunoscut (…), ne-a cerut să ne găsim de lucru, să nu stăm pe capul lui…”.
Dacă Pacepa ar fi fost ce se afirma, americanii l-ar fi răsplatit regeşte şi copiii nu-i erau o povară.
– Aţi afirmat că aţi fost pe urmele lui Pacepa, până în ultimul moment. Când a fost acel “ultim moment“?
– Când Pacepa, cel real, nu a mai apărut, după o spitalizare de circa şase luni. Dacă nu a murit, probabil a ajuns şi el unde s-a retras, şi întru cele veşnice, tovarăşul general-maior Kim Philby, erou al URSS.
– Dar generalul Pacepa, cel reabilitat şi pensionar al statului român…
– …Un om care nu există!
General de brigada (r) Aurel I Rogojan
Fişa privind trădătorul Pacepa Mihai
– Născut la 28 octombrie 1928 în Bucureşti
– Origine socială: muncitorească
– Căsătorit, un copil
– Studii: Facultatea de Chimie Industrială
– Profesia de bază: inginer chimist
– Cunoaşte limbile străine germană şi franceză
– Încadrat în Ministerul de Interne la 19 februarie 1951 cu gradul de sublocotenent
– Părinţii: tatăl a fost tinichigiu exclus din partid în 1949 pentru atitudine nejustă faţă de muncitori şi că a fost omul patronului la atelierele ”Leonida”; a decedat în 1952
– Mama casnică, neîncadrată politic, a decedat în 1953.
A trădat în 28 iulie 1978, când se afla în misiune în R.F. Germania, de unde a fost dus în SUA şi anchetat de CIA. În prezent se află în protecţia CIA, care îl foloseşte pentru: organizarea de provocări şi acţiuni duşmănoase împotriva R.S. România.
Deţinem informaţii că la oferta unei firme (edituri) americane coordonate de CIA îşi pregăteşte publicarea memoriilor în schimbul sumei de 250.000 de dolari.
După trădare a fost supus unei operaţii estetice, poartă barbă şi mustăţi tunse scurt.
Domiciliază sub identitatea de Paul Montaigne în apropierea Washingtonului, cartier Convington Heed. 1800 Rupert av. Mc Clean, într-o zonă locuită şi de cadre CIA. Posedă un imobil cu două nivele prevăzut cu sisteme de avertizare – alarmare şi are pază permanenta la aceasta.
Foloseşte autoturismul cu nr. Va-UKP-980.
Ca menajeră personală este folosită numita Iskra Maria, de origine iugoslavă, angajată CIA care este dirijată de regulă şi spre alţi trădători români (Horodică, Nicola, Răuţă).
Cu sentinţa nr. 52 din 17 august 1978 a Tribunalului Suprem – Secţia Militară a fost condamnat la moarte şi confiscarea totală a averii.
Este în atenţia Compartimentului special, nou constituit, pentru a se aplica hotărârea judecătorească.
(Din fişa biografică a generalului Ion Mihai Pacepa realizată de Centrul de Informaţii Externe, noiembrie 1981 – Publicata de CNSAS in Ion Mihai Pacepa in Dosarele Securitatii 1978 – 1980, cu un studiu introductiv realizat de dr Liviu Taranu)
“Nicholson, care a fost seful statiei CIA la Bucuresti la inceputul anilor ’90, a fost descoperit apoi ca fiind un agent sovietic. Sunt foarte tentat sa scriu o carte numai despre povestea aceasta, deoarece este peste orice roman”
Pentru ca activista anti-materialista care la Rosia Montana ii sfatuieste pe mineri sa traiasca din cules mure din padure sustine ca „Voi lupta cu tot ce am”, ne-am gandit sa aratam cam “ce are” ecologista, in masura in care este dispusa sa-si vanda proprietatile din imaginile de aici pentru a salva, pana la capat, locuitorii din Rosia Montana, asigurandu-le un venit, credem noi, respectabil, pana la sfarsitul vietii.
Prin utilizarea unor mijloace de propagandă și chiar manipulare se urmăreşte creşterea artificială a numărului etnicilor maghiari, ca bază demografică, în scopul continuării demersurilor pentru obţinerea autonomiei teritoriale pe criterii etnice. Metodele folosite amintesc de practicile din timpul Imperiului Austro-Ungar, când etnia era echivalată cu limba vorbită cel mai bine dar și de perioadele recente, după 1990, când, opinia publică din ţară şi străinătate era dezinformată cu privire la existenţa în România a trei, apoi a două milioane de maghiari!
Lucrurile încep să se liniștească iar oamenii, tot mai sceptici și deziluzionați, se întreabă dacă se va schimba într-adevăr ceva și dacă va fi mai bine sau mai rău ca înainte. Revoluțiile de azi par să-și configureze chiar și o recuzită proprie.
Este jenant, ca sa folosesc un cuvant edulcorat, cum “batranul edecar” Ion Iliescu se lipeste ca o molusca de Regele Mihai si mai ca i-ar aprinde si tigarile, ca generalul sovietic Susaikov acum niste ani (foto sus), iar Emil Constantinescu – care avea sansa sa redea monarhia Romaniei, nu-i asa?, prin propria-i demisie de la Cotroceni – face ca fecioara intre stiuleti, la cules de porumb cu Carol al II-lea. Ura fata de Basescu i-a unit pe toti dilimandrosii din tenebrele politicii si afacerilor mafiote ale Romaniei murdarind si ultimele pete albe de pe atat de terfelita uniforma regala, astazi spurcata de toti actorii grabiti ai fostei Securitati, de la Duda la tovarasul sau Puric. Daca fostul presedinte cu cioc, acum vopsit, militeaza, alaturi de intaiul miliarudar de presa al tarii si de “profesorul” felixescu, pentru “referendum national – republica sau monarhie?”, mosul leninist care nu mai iese odata din politica il felicita pe bietul rege pentru… 23 august, marea tradare care a dus la ocuparea Romaniei de catre sovietici si aruncarea natiunii in bezna comunista. Fiecare face ce stie mai bine. Daca ar mai trai Antonescu i-ar pune la locul lor pe toti, unde merita, mai precis exact acolo unde a fost executat el de blestematii de NKVD-isti kominternisti. Testamentul Maresalului, scris in seiful in care fusese inchis miseleste in noaptea de 23 august 1944 de “un nebun” care a ascultat de ordinele lui Molotov si ale agentilor sai, spune totul despre “maretul act revolutionar” din acea zi neagra pentru istoria Romaniei. Regele si Patria? Imposibil! Regele sau Patria!
Nu vreau sa intru in aceasta poveste. Si eu am crezut in Rege. Pana cand s-au deschis arhivele si am gasit istoria reala a Romaniei, nu cea predata parintilor nostri in scolile comuniste, cu programa facuta la Moscova, sau cea afisata, azi, la Muzeul Holocaustului din Washington. Numai un orb in propria istorie sau un strain de acest neam incercat nu ar putea sa vada si inteleaga ticalosia si prostia actului de la 23 august 1944. As vrea, in schimb, sa prezint un fapt facut uitat. Un furt din averea nationala. Dovedit. Cu acte! Este vorba de doua tablouri de El Greco, de o valoare inestimabila, care apartineau Romaniei dar care au fost subtilizate si vandute pana la urma de Regele Mihai pentru o suma de peste 30 de milioane de dolari.
Mai intai minciunile de “prim-rang”:
MINCIUNA REGALA „Referitor la averea cu care am plecat, noi am cerut să ni se dea doar echivalentul producţiei de pe Domeniile Coroanei pe anul 1948. Sarcastic, Groza a răspuns că o să vadă şi că n-o să-l lăsăm să moară la umbra piramidelor. Era o aluzie la regele Italiei, care a trebuit să plece în Egipt Ne-au dat doar 200000 de franci elveţieni, echivalentul a 50000 dolari. Ne-am întors la Sinaia să ne facem bagajele şi acolo am găsit deja o comisie care nu ne-a permis să luăm nimic din palat – Foişor, nici măcar o scrumieră. Am plecat cu strictul necesar, singura îngăduinţă fiind doar 3-4 maşini. Trenul a avut patru vagoane: unul pentru mine şi familie, unul pentru suită, unul cu automobilele, cu lucrurile strictului necesar.” Deliberat sau nu, plecarea din noiembrie 1947 era încurcată cu cea din ianuarie 1948.
(Baricada, 22 mai 1990)
MINCIUNA PRIM-MINISTERIALA „…Din informaţiile pe care le avem la dispoziţie, autorităţile comuniste, care au forţat abdicarea regelui Mihai şi plecarea acestuia, nu au întreprins demersuri pentru recuperarea unor bunuri de la familia regală. Acest lucru ne îndreptăţeşte să considerăm că afirmaţiile referitoare la însuşirea fără drept de către fostul monarh a unor bunuri de valoare sunt mai mult decât îndoielnice. Mai mult decât atât, autorităţile nu dispun de dovezi în acest sens.“ (Toate dovezile se află în arhiva Corpului de Control al guvernului.)
(Călin Popescu Târiceanu, 14 aprilie 2005)
Mai jos prezint interogatoriul luat la Palm Beach lui Jacques Vergotti, fostul prefect al Palatului Regal, de catre avocaţii insacrinati sa faca lumina asupra evenimentelor din noiembrie 1947. Stenograma interogatoriilor la care a fost supus, în acelaşi timp, ne iniţiază în procedurile justiţiei americane, în cadrul cărora balcanismele nu au trecere, observa unul dintre cei mai buni investigatori de presa care a cercetat in amanuntime acest furt ordinar. Citez: Remarcabil e faptul că avocaţii apărării, departe de a se agăţa de fel de fel de chichiţe, doreau să afle exact adevărul şi l-au aflat. Este un adevăr pe care fostul rege Mihai continuă să-l conteste şi în zilele noastre.
Interogatoriile în speţă s-au desfăşurat marţi, 23 aprilie 1985, la sediul din Washington al birourilor de avocatură Barnett & Algia, 1000 Thomas Jefferson St., în prezenţa Patriciei M. Dowd, notar public în şi pentru Districtul Columbia. Jacques Vergotti era audiat în calitate de martor şi stenograma întrebărilor şi răspunsurilor se află în arhiva Tribunalului Districtual al Statelor Unite, Districtul Sudic New York. De asemenea, o copie se află în arhiva Corpului de Control al Guvernului, fapt despre care dl Călin Popescu Tăriceanu habar nu are. Altfel nu ar fi declarat că statul român nu a revendicat niciodată nimic de la fostul rege. Cine parcurge o asemenea stenogramă înţelege că e riscant să încerci să de joci cu justiţia americană.
Au adresat întrebări martorului avocaţii Johndroe, Woodfield şi Epstein, apărătorii pârâtului Kimbell Museum, şi Pamfil Ripoşanu, care apăra interesele statului român. După ce s-a lămurit cu cine stă de vorbă, Johndroe a abordat direct subiectul principal al discuţiei, prezentându-i lui Jacques Vergotti fotocopii ale celor două picturi de El Greco, Canonicul Bosio şi Sf. Sebastian. Martorul a recunoscut că cele două picturi, în 1941-1942, s-au aflat în ţară, la fel în 1944, când Vergotti s-a întors de pe front, fiind deci exclus să fi fost înstrăinate de fostul rege Carol al II-lea, cum dă de înţeles fostul rege Mihai.
FONDUL PROBLEMEI. A survenit apoi o secvenţă care merită a fi integral reprodusă: „Johndroe: Bun, cunoaşteţi dacă picturile San Sebastian şi Canonicul Bosio au fost scoase din România?
Vergotti: îmi amintesc foarte bine că regele a ordonat ca aceste două picturi să fie puse în trenul folosit cu ocazia vizitei sale la Londra, la 11, 12 şi 13 noiembrie.
î.: în ce an?
R.: 1947. Eu personal le-am dat d-lui Lang. Arthur Lang, directorul Uniunii Bancare Elveţiene din Zürich, în acelaşi timp cu banii pe care i-am depus pentru regele Mihai, la 13 noiembrie 1947.
î.: Cu ce ocazie a călătorit regele Mihai la Londra?
R.: Participa la nunta vărului său Philip cu prinţesa Elisabeta, actuala regină a Angliei.
î.: Regele Mihai a scos şi altceva din ţară, în noiembrie 1947, în afară de San Sebastian şi Canonicul Bosio?
R.: Nu ştiu cât de multe lucruri a ordonat el să fie puse în acel vagon special de tren. îmi aduc aminte de cele două maşini noi, două automobile Buick noi.
î.: Trenul cu vagonul care conţinea cele două Buick-uri şi cele două picturi era un tren special?
R.: Era un vagon care putea fi ataşat la orice tren.
î.: şi a fost ataşat la un tren regulat?
R.: Din câte îmi amintesc, acel vagon şi un altul, pentru personalul care mergea direct la Londra, a fost ataşat la Orient-Expres-ul regulat.
î.: La Orient Expres?
R.: Da.
î.: şi acesta era un tren cu program regulat?
R.: Era un tren care mergea regulat, zilnic, de la Bucureşti la Budapesta, Viena, Paris, Londra. Dar nu-mi amintesc prea bine, pentru că peste o lună a existat un tren special, dar de data aceasta, cu siguranţă, lucrurile pentru care regele a dat ordin să fie scoase cu aprobarea guvernului se aflau într-un vagon special.
î.: Asta se întâmpla în 1947, da?
R.: 12-13 noiembrie 1947. Iar eu am plecat cu regele, cu avionul. Tocmai de aceea nu vă pot da toate detaliile despre tren.
î.: Aţi întâmpinat trenul în Elveţia?
R.: M-am întâlnit cu personalul vămii elveţiene. Nu ni s-a permis să ne suim în tren. Deci, elveţienii mi-au predat tot ce se aflase în tren.
î.: Tablourile şi automobilele au trebuit să treacă prin vama elveţiană?
R.: Totul a trecut prin vama elveţiană.
î.: şi după ce lucrurile au trecut prin vama elveţiană le-aţi predat d-lui Lang de la bancă?
R.: Exact.
î.: în depoziţia dumneavoastră aţi menţionat mai devreme că totul s-a făcut cu aprobarea guvernului. Ce înţelegeţi prin aceasta?
R.: Se poate spune că relaţiile dintre rege şi guvernul condus de dl Groza şi Gheorghiu-Dej au fost cordiale. Personal, am fost invitat de domnii Groza şi Gheorghiu-Dej să iau instrucţiunile şi banii pentru această călătorie. Am chitanţa pentru banii pe care i-am luat pentru tot grupul care călătorea la Londra. şi îmi amintesc că atât dl Groza, cât şi dl Gheorghiu-Dej voiau să se asigure că regele avea tot ce dorea să ia cu el. Nu am intrat în detalii. Era prima călătorie în străinătate a regelui. O ocazie foarte plăcută. şi, de fapt, cred că toată lumea spera că regele se va căsători.”
(va urma)
Ce va urma?
Copia Acordului datat 26 octombrie 1975, încheiat între Wildenstein & Co. din New York şi Hamilton Corporation S.A. (o companie deţinută şi controlată de către fostul rege Mihai), în baza căruia acesta ii încredinţa lui Wildenstein & Co. vânzarea a două din sus-numitele tablouri de El Greco – Don Bosio şi San Sebastian – pentru o sumă de cel puţin 1.750.000 $. Din Acord reiese ca tablourile lui El Greco au fost vândute de Wildenstein din partea fostului rege Mihai astfel: “Don Bosio” Muzeului Kimbell din Texas, pentru trei milioane dolari, şi tabloul “San Sebastian” unor colecţionari de artă japonezi, pentru 30 milioane dolari.
PS: Imi pare rau pentru rege… Ii urez, oricum, sanatate si sa scape cat mai repede de capusele monarhiei! La Multi Ani, fara dude si purici!
October 28th, 2011 
VR 
Suntem onoraţi să vă invităm sâmbătă 29 oct. 2o11, ora 11,oo, la Fortul 13 Jilava (str. Sabarului 1, com. Jilava, jud. Ilfov), la ceremonia omagierii luptătorilor anticomunişti paraşutaţi de avioanele militare americane şi executaţi, alături de susţinătorii lor locali, la 31 oct. 1953.
Posted in 
Tags: 
