Prof Dinu C. Giurescu: „Eu cred ca nu isi dau seama oamenii de catastrofa pe care o pregatesc Romaniei. Daca legea este adoptata si de Camera Deputatilor inseamna stergerea memoriei, odata ce arhivele dispar din centru, din Arhivele Nationale (…) Daca le-as propune in SUA sa intoarca arhivele de la Arhivele Nationale Centrale din Washington DC la diferitii emitenti din SUA, eu cred ca ar spune ca este un act de tradare nationala, de destramare a unitatii Statelor Unite”
EXCLUSIV Ziaristi Online: Documentul integral intitulat Însemnări din celulă, semnat de ex-mareşalul Ion Antonescu în seara de 23 august 1944, la câteva ore după lovitura de stat de la Palatul Regal din Bucureşti
Profesorul Mihai Ungheanu despre executia publica a lui Marin Preda din pricina lui Antonescu si a romanului Delirul. Cum a fost atacat la baioneta Marin Preda de reteaua Cominternului, intinsa din laboratoarele de la Moscova si Washington pana in studiourile “Europei Libere” de la Munchen si cabinetele cenzurii de la Bucuresti.
“Rămân la această convingere, fiindcă noi, mai curând ca alţii, mai total ca alţii, vom fi zdrobiţi: pentru că suntem punte între slavi şi zăgazul care le stă de secole în calea expansiunii lor, către vestul şi sud-vestul Europei; pentru că avem bogăţiile pe care le avem; şi pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare.“
IPS Hierotheos despre Romani: M-am emoţionat profund de dragostea oamenilor. Nu suntem vrednici să slujim astfel de oameni binecuvântaţi şi vom da seama în faţa lui Dumnezeu de modul cum abordăm această sete şi dragoste a lor. Nu am cuvinte să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest dar şi îmi doresc să răspund acestui mare dar al lui Dumnezeu de a ne fi făcut slujitori ai unui popor atât de binecuvântat.
Romanul care a avut probabil cel mai exploziv succes din istoria literaturii române moderne este Delirul de Marin Preda. Apărut în ianuarie 1975, Delirul a ajuns repede, fără nici o reclamă, la un tiraj record de peste 100 000 de exemplare şi ar fi dublat această cifră dacă, la 14 mai 1975, n-ar fi fost recenzat agresiv la Moscova, din motive politice. Recenzia sovietică a mărit interesul pentru carte, dar i-a fost şi fatal.
Partidul comunist de la Bucureşti i-a impus autorului să dea o nouă ediţie, în care să revină asupra tratării evenimentelor incluse în roman, anii intrării României în cel de-al doilea război mondial, şi această a doua ediţie a apărut, în luna august a aceluiaşi an, cu precizarea Ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Volumul doi, anunţat de scriitor şi aşteptat intens de cititori, n-a mai apărut niciodată. În locul lui, Marin Preda a tipărit, în 1977, un volum cu aspect memorialistic, Viaţa ca o pradă, şi peste trei ani (1980) trilogia Cel mai iubit dintre pământeni. Succesul celor două cărţi a fost mare şi se explică şi prin tensiunea aşteptării părţii a doua din Delirul. Marin Preda moare accidental, în vara anului 1980. Cartea şi-a avut ecourile ei postume, între care şi două ediţii: una în 1987, identică cu cea de a doua (cea revizuită), şi alta în 1991, scoasă de ziaristul Ion Cristoiu, care a scris pe copertă: „ediţie necenzurată“, introducând capitolul scos de cenzură despre Stalin, şi scoţând un altul, pe motiv că n-ar fi făcut sau n-ar fi trebuit să facă parte niciodată din ediţia primă. După cum se vede, cartea are o istorie accidentată.
Postez mai jos un material al unui om (F.S.) care nu se mai afla astazi printre noi. O minte stralucita, un om cu o vasta cultura teologica, autor al mai multor carti ortodoxe. Articolul s-a vrut a fi o marturisire si nu o rafuiala cu cineva anume. De altfel, cei care l-au cunoscut pe fratele nostru stiu ca acesta nu putea purta ranchiuna nimanui. Este un punct de vedere pe o tema sensibila: reprezentarea iconica a martirilor inchisorilor comuniste. Mai multi oameni din randul fostilor detinuti politic, preoti si calugari, mireni de diferite profesiuni si-au exprimat nemultumirea fata de icoana realizata de vrednicele maicute de la Manastirea Diaconesti (si disponibila, ca album artistic, si in librarii, la pretul de 650.000 lei – nota VR). Autorul acestui articol, bun prieten cu maicutele, nu a vrut sa le raneasca, amanand mult timp publicarea acestui material. A dat, in cele din urma, textul spre publicare, cu gandul la “toţi fraţii a căror inimă voieşte înveşnicirea pomenirii întru Duh şi Adevăr a Sfinţilor”. Din varii motive, tinand in principal de delicatetea temei, articolul devine public abia acum.
Nimeni nu poate nega rolul maicutelor in instituirea unui cult al marturisitorilor si mucenicilor romani aflati in razboi cu hidra comunista. Activitatea acestora este una de exceptie, pornind de la cantarile minunatelor colinde ale detinutilor si pana la cartile si albumele dedicate acestora. Sunt voci imporatante care considera, insa, ca reprezentarea mucenicilor din inchisori nu este una de tip iconic, ci ca ar fi un tablou religios destul de reusit, o reprezentare moderna a suferintei, in care Rastignirea apare accentuata in dauna Invierii. Este drept, fara Rastignire nu ar fi existat Inviere, dar pentru noi, crestini ortodocsi fiind, fara Inviere totul ar fi fost de prisos. “Eu nu ma pot ruga in fata ei”, imi spunea un fost detinut politic, care a indurat ani grei de temnita, un mare marturisitor al generatiei de la 1948.
Subliniez, este doar un punct de vedere, scris ca un strigat marturisitor, care poate fi punctul de plecare al unei dezbateri rodnice despre cea mai potrivita realizare a icoanelor sfintilor inchisorilor si, mai ales, indraznesc sa spun, un indemn spre pictarea unor icoane in care lumina Invierii sa transfigureze chipurile sfintilor. (Florin Palas)
Apostazia prin artă
Odinioară Arta Bisericii mărturisea Adevărul. Prin ea au hotărât Domnul, proorocii, Sfinţii, Soboarele, să se preamărească Iconomia mântuirii. Fiind însăşi sfântă şi izvorâtă din Cel PreaSfânt, Arta[1] Bisericii mărturiseşte teologia ortodoxă şi are putere sfinţitoare. Ea este forma estetică a expresiei dogmatice a revelaţiei dumnezeiesc-omeneşti şi a fost aleasă de Dumnezeu prin Sfinţi să săvârşească atât cateheza (Scriptură, imnografie, icoană) cât şi liturgica (la cele dinainte adăugându-se arhitectura, psaltica, gestica rituală, miresmele, ornamentica, veşmintele). Arta este indispensabilă expresiei de credinţă şi liturgicii, fiind săvârşită şi potenţată numai prin ea[2].
Încet-încet, în ultimele veacuri mai ales, şi aproape complet în ultimele decenii, Arta Bisericii este atacată de duhuri mai perfide decât chiar cele ce uneltesc panerezia ecumenismului. Uzurparea ideii de dragoste şi a celei de mărturisire are formele cele mai diverse. Infiltrându-se prin artă, erezia şi hula au mai mari şanse nu doar de a vătăma, cât şi de a trece neobservate şi neanathematisite, ba chiar îmbrăţişate. Nu s-a vorbit îndeajuns împotriva problemei kitschului[3] care este o ofensă adusă lui Dumnezeu şi care demonstrează absenţa trezviei şi a Duhului Sfânt, atât din artizanii respectivi cât şi din consumatorii de kitsch, de la (nesfârşita) opincă la (mai ales) vlădică -, însă dacă acelea sunt probleme perene, acum trebuie tras clopotul despre ceva mult mai grav: intrarea satanei în Biserică, cu chip de artă evlavioasă, nu doar prin diferiţi emisari ci chiar el însuşi, voind închinare.
Dacă bălăcărelile diletantismului general în care se complac iconografia şi psaltica de o bucată de vreme se pot trece cât de cât cu vederea, că, deh, una e să nu ai talent şi nici să nu-ţi dai seama, şi alta e să ai şi să nu ştii că faci rău cu el, subiectul acestei scrieri nu mai suferă tăcere: Sfinţii închisorilor. Am plâns, am postit, m-am rugat, ca tot românu` de rând cu oareşcare simţ că de la Sfinţi vine nădejdea, şi nu numai că nu mai pot să tac, cum aş fi vrut, dar trebuie să strig. De ce? Pentru că decât a tăcea din falsă smerenie şi “diplomaţie”, mai mântuitor e să strig în locul lor.
Deci nu e de ajuns că nu-i cinstim cum se cuvine, că nu-i cunoaştem, că nu-i pricepem, că nu-i citim, că nu ne rugăm lor, că nu-i mărturisim cu evlavie şi curaj, că nu le cerem ajutorul, că nu luptăm să dărâmăm oprobriul în care în continuare îi lăsăm să zacă în memoria publică şi în gropi comune pe sub moloz, că ne ruşinăm să zicem adevărul despre viaţa lor pământească şi cerească, nu e de ajuns că nu le ascultăm sfatul pe care ca să ni-l dea moştenire au plătit ani grei de sânge, foame, frig şi suferinţe, nu ajunge că ascundem conştiinţei noastre individuale şi celei naţionale cât suntem de nesimţiţi faţă de sfinţenia şi de fapta lor de jertfă pentru credinţă, pentru Adevăr, pentru Iubire, pentru neam şi pentru ţară, oare ce să însemne că dintr-o ţară întreagă de iconari nu s-au găsit decât vo doi trei să-i picteze, şi aceia, – să mă ierte – nereuşit, timid şi tern? Unde este evlavia iconarilor, sau oare aşteaptă în van girul canonizării chiar de către cei ce i-au mucenicit?
Până acum o singură compoziţie care se încadrează în domeniul artistic pretinde că îi reprezintă. Aceasta se intitulează “Icoana noilor martiri ai pământului românesc”. Fiind prima şi singura, dar mai ales fiind atât de mediatizată, creează un precedent care necesită o reacţie exprimată, ca dealtfel orice operă de artă în care artistul îşi asumă reacţia publicului, şi cu atât mai mult se pretează la o reacţie sobornicească dacă doreşte a-şi câştiga locul în Arta Sfântă a Bisericii.
Însetat, după ani de aşteptare a unei icoane cu mult-iubiţii Sfinţi, deodată mă entuziasmai. Tânjisem cu foc să nu mă mai simt umilit de lipsa cinstirii lor printr-o icoană. Sorbisem cu suflet în uimire toată literatura scrisă de ei şi despre faptele lor de credinţă, despre minunile lor din timpul prigoanei şi de după, despre demnitatea lor comparabilă poate doar cu a vechilor daci creştini ale căror statui sunt şi azi mărturie a unui fel de a fi vertical în faţa Infinitului Dumnezeiesc. Deja imaginându-mi o ilustrare pe măsura măreţiei Sfinţilor, am alergat ca roua în răsărit către vederea ei, când… nădejdile se izbesc de un zid de cenuşă şi vaiuri. Dintre neguri, mulţime de chipuri fără chip… întuneric, întuneric, întuneric… În efort concentrat, toate icoanele văzute vreodată se perindă ameţitor prin faţa ochilor minţii: în toate LUMINA biruieşte. În toate lumina scaldă chipul sfinţilor, şi izvorând din asemănarea cu Hristos a sufletului lor, sfinţeşte şi inima celui ce priveşte, şi chipul luminii taborice inundă din Sfânt şi din raiul al cărei ferestre e icoana. Dar în imaginea “noilor martiri” întunericul a biruit şi râde sfidător la mine, înapoi… Mâna-ndreptată spre-nchinare se opreşte, buzele-ngheaţă nemaisărutând: o, blânzii şi preaminunaţii noştri Sfinţi din închisori stau în întuneric goi, închişi de peneluri pe care jertfa lor încă nu le-a strigat: HRISTOS A ÎNVIAT! VENIŢI DE LUAŢI LUMINĂ!… Dar Sfinţii strigă mut, şi parcă plâng pentru mânuţele ce i-au pictat.
Dacă îndărătul artei vizuale cântărim calitatea conceptuală şi impactul său asupra stării intelectiv-afective, în şi dincolo de Icoană căutăm o realitate îndumnezeită, transfigurată de lumina taborică şi de bucuria Învierii.
În icoana canonică a unui martiriu sfinţenia covârşeşte nu doar o inerentă şi transcendentă demnitate umană care transpare dincolo de muncile martiriului – lucru care altminteri ar fi prezent şi în înfăţişarea morţii lui Socrate, dar mai presus, o bucurie a jertfei care expiază întunecimea torţionarilor, precum lumina Sfântului Ştefan şi rugăciunea sa pentru ucigaşii săi le dădea şi acelora nimb uman şi iertare. Reflectând această realitate duhovnicească, icoana închipuie două feluri de oameni: pe cei străluminaţi de har dumnezeiesc, adică Sfinţii, în rol predominant, şi pe cei lipsiţi de har, păcătoşii, cu rol minim, prezenţi doar pentru a sublinia prin contrast discret dar ferm, măreţia sfinţeniei acelora. Unii, pnevmatofori în slavă negrăită, ceilalţi opaci, lut fără Viaţă.
“Icoana Noilor Martiri” prezintă într-adevăr două feluri de oameni, însă în mod diferit de o icoană. Primii – desfiguraţi, satanizaţi şi înfricoşători, bestii criminale care domină şi prin proporţie, dar mai ales prin duh, întreaga imagine, făcând vie forţa întunericului pe care o emană şi înnoind grozăvia faptei lor de hulă, spurcând ochiul ce priveşte, iar nu odihnindu-l cu evlavie. Este adevărat că în temniţele comuniste s-a depăşit în sens negativ omenitatea, totuşi „să nu ne răzbunaţi!” se referea şi la artă, şi mai ales la ea, ca una care chiar poate şi trebuie să transfigureze. Realismul este pentru a fi înscris în Vieţile Sfinţilor, dar în Imnografia Bisericii martiriile sunt înfăţişate transfigurate.
În a doua categorie sunt nu Sfinţi, fiindcă aceia ar avea aureole, ci oameni reeducaţi la chip şi la suflet, uniformizaţi, lipsiţi de individualitate, umiliţi, stâlciţi, fără speranţă, fără strălucire interioară, fără bucurie, fără Înviere, fără Duhul lui Dumnezeu de Care se strălucesc duhurile Sfinţilor. Este o uluitoare realizare artistică: ce nu au reuşit chinurile temniţelor, a reuşit penelul delicatelor măicuţe: să-i lipsească pe Mucenici de Dumnezeul din inima lor! O lucrare monumentală tehnic realizată măiestrit ca tuşeu, nerv, balans de mişcare şi unitate a compoziţiei, însă care din pricina duhului rău ce a inspirat-o şi care grăieşte prin ea, şi pentru lipsa Duhului Sfânt, nu numai că nu poate fi numită icoană, dar este o înţelegere neadevărată a realităţii duhovniceşti mărturisite de Sfinţii închisorilor în care Hristos le transfigurase fiecare clipă şi fiecare por.
Situată central, poate pentru a justifica titlul lucrării, este o foarte frumoasă icoană de tip bizantin, încadrată de un câmp gravitaţional nihilist ca substanţă şi expresie. Privitorul înţelept aleargă către diafanul albului irizat de degradeuri superbe încercând să scape de angoasa stării de iad care subjugă duhul celui slab pironindu-l în drăcăria tablourilor periferice, însă nu poţi ieşi din ghearele disperării pentru că şi Sfinţii din icoana centrală sunt, la fel, lipsiţi de Duhul Sfânt: depersonalizaţi, trişti, dezumanizaţi şi nu îndumnezeiţi, mărturisitorii mijlocesc ca nişte cerşetori, nu ca nişte încununaţi, către un hrist mărunt, înecat de gri-ul centrifug şi biciuitor. “Icoana noilor martiri” este un strălucit apostol al deznădejdii. De aceea cinstit înaintea lui Dumnezeu este să i se schimbe titlul în „Viaţa noilor martiri”, şi astfel s-ar face dreptate şi Sfinţilor, şi icoanelor, şi artistelor, iar opera de artă şi-ar lua cuvenitul loc în veşnicie.
Fraţilor, una e kitschul, alta e drăcăria bine executată. Primul moare de la sine în timp sau prin cultivarea gustului. A doua dospind creşte mare şi se face erezie. Un nou iconoclasm ar fi greu de depăşit prin mulţimea ispitelor veacului acesta încercat.
Cine nu se lasă intimidat de această interpretare vizuală sumbră şi mai ales eretică – fiindcă a înlocui Duhul Sfânt cu duhul antihristic este impardonabil, chiar dacă este din neştiinţă sau din dorinţa zugrăvirii realiste – se poate lumina, lămuri şi adăpa spre uriaş folos duhovnicesc din mulţimea scrierilor Sfinţilor Mucenici editate cu multă osteneală de măicuţele de la Diaconeşti (iată îndrăzneala neruşinată a satanei de a compromite Sfinţii prin chiar cei ce voiau a-i cinsti mai mult, căci cine a lucrat mai cu osârdie la propovăduirea sfinţeniei mucenicilor din temniţele comuniste, decât mănăstirea lor. Rugăm pe Dumnezeul Bucuriei să le dăruiască grabnic putere de a schimba grabnic titlul lucrării, din “Icoana…” în “Viaţa”, sau “Tabloul”, şi să le învieze întru Pacea Sa sufletele ca într-o zi să picteze adevărate, multe, minunate şi biruitoare icoane ale Noilor Martiri, amin.
Cu siguranţă vor sări unii (cu siguranţă dintre acei căldicei şi puţini, în comparaţie cu sutele de mărturii de aceeaşi părere cu mine în urma cărora aştern în scris această durere, după aproape doi ani de la apariţia lucrării) şi vor zice în apărarea acuzatelor: “măcar au vrut să facă ceva bun”. Şi Eva a vrut să facă ceva bun. Nici ea n-a vrut să iasă cum a ieşit. Răspunsul e unul singur, în Ortodoxie: Domnul nu vrea atât să facem, cât mai degrabă să fim. Sfinţii închisorilor au făcut tot ce se putea, şi mulţi tot n-au priceput, ca şi cum după citirea Noului Testament ar rămâne doar ideea deicidului, iar nu biruinţa Învierii. Chiar dacă a fost completă fapta mărturiei lor, iată că asupra unora încă nu a avut nici un impact. Dar faptul că sunt Sfinţi e recunoscutul preţ al mărturiei de a fi vii întru Cel Viu.
Nu trebuie tăcută evlavia, nici jertfind-o pe cea faţă de măicuţe, nici cea pentru Sfinţi, dar mai ales cea faţă de Dumnezeu-Duhul Sfânt, şi nu trebuie tăcută nici grija pentru toţi fraţii a căror inimă voieşte înveşnicirea pomenirii întru Duh şi Adevăr a Sfinţilor.
Dacă ar fi tăcut al Şaptelea Sobor despre icoane?
F.S.
(articol postum)
Foto: detaliu din “Icoana Noilor Martiri ai Pământului Românesc”
[1] Calităţile artei fac subiectul educaţiei de bază a oricărui om şi nu le voi enumera sau comenta, considerând că sunt cunoscute deja de cititor.
[2] În continuare există voci care deşi se numesc pe sine pravoslavnice, consideră arta drept moft sau redundanţă, Acelea ori nu au fost niciodată în vreo biserică sau la vreo slujbă, ori pur şi simplu nu au minte.
[3] De la chinezării electrice la manelisme gen Marian Moise
SFÂNTUL SFINŢITUL MUCENIC POLICARP ŞI PĂRINTELE IOANNIS ROMANIDIS ÎN ROMÂNIA LA HRAMUL SFINTEI CUVIOASE PARASCHEVA
de Înalt Preasfinţitul Hierotheos, Mitropolit de Nafpaktos şi Aghios Vlasios
“M-am emoţionat profund de dragostea oamenilor. Nu suntem vrednici să slujim astfel de oameni binecuvântaţi şi vom da seama în faţa lui Dumnezeu de modul cum abordăm această sete şi dragoste a lor. Nu am cuvinte să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest dar şi îmi doresc să răspund acestui mare dar al lui Dumnezeu de a ne fi făcut slujitori ai unui popor atât de binecuvântat.” – IPS Hierotheos despre Romani
La invitaţia ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, din cadrul Patriarhiei României, de a aduce sfintele moaşte ale Sfântului Policarp, care se păstrează în Sfânta Mănăstire a Adormirii Născătoarei de Dumnezeu – Ampelakiotissa, la Iaşi în România, cu prilejul marelui praznic local al Sfintei Parascheva din Epivata, mi s-a dat prilejul să vizitez pentru a treia oară această Sfântă Mitropolie şi îndeosebi oraşul Iaşi.
Prima dată a fost în anul 2003, când l-am însoţit pe fericitul întru adormire Arhiepiscop al Atenei şi a toată Elada, Hristodulos, în vizita sa irenică, pe când mitropolit al Moldovei era actualul Patriarh Daniel. A doua oară, anul trecut (2010), când împreună cu un grup de pelerini am vrut să cunosc mănăstirile în care a trăit Cuviosul Paisie Velicikovski, acest mare isihast ucrainean; iar a treia oară a fost anul acesta, la praznicul Sfintei Parascheva din Epivata.
Această vizită mi-a dat posibilitatea să privesc mai mult în inima creştinilor ortodocşi români, să văd dragostea lor faţă de Biserică, faţă de Sfânta Parascheva şi faţă de episcopul lor. Hramul Sfintei Parascheva din Epivata este cel mai mare praznic din România şi mii de pelerini vizitează Iaşii pentru a se închina sfintelor ei moaşte.
Mi s-a confirmat că cca. un milion de creştini sărută sfintele moaşte ale Sfintei Parascheva în perioada manifestărilor cultice. Este vorba despre un praznic care mobilizează întregul oraş. Municipalitatea preia sarcina găzduirii multor pelerini, dar şi creştinii din oraş oferă găzduire altor pelerini sau cel puţin le oferă ajutor, ca să le facă plăcută şederea acestora în oraşul lor. Astfel, se dezvoltă prietenii între pelerini, care ţin ani la rând.
Sfânta Parascheva s-a născut în Epivata Traciei, a fost o mare pustnică, ce a trăit după Predania isihastă în rugăciune şi lacrimi, şi cu o mare dragoste faţă de Dumnezeu şi de oameni. Moaştele ei s-au aflat de-a lungul vremurilor la Târnovo – Bulgaria, la Belgrad -Serbia, în Constantinopol şi în cele din urmă la Iaşi; de aceea se şi zice că e o sfântă care uneşte toţi Balcanii. A adormit la începutul veacului al XI-lea d.Hr., la vârsta de doar 27 de ani şi este prăznuită în fiecare an pe 14 octombrie. În timpul manifestărilor praznicale sunt invitaţi arhierei din toate ţările Balcanilor şi în felul acesta se exprimă unitatea creştinilor ortodocşi din zonă.
În fiecare an, la praznicul Sfintei Parascheva, se aduc pentru a onora acest hram şi moaştele unui alt sfânt. Aşa că anul acesta, în urma invitaţiei ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei, am adus la Iaşi mâna dreaptă a Sfântului Sfinţit Mucenic Policarp, Episcopul Smirnei, un mare Părinte apostolic din Biserica Primară, care a fost considerat Dascăl a toată Asia şi a devenit martir pentru dragostea lui Hristos. Moaştele mâinii lui drepte se păstrează în Sfânta Mănăstire a Adormirii Născătoarei de Dumnezeu – Ampelakiotissa.
Astfel, însoţit de Egumenul Sfintei Mănăstiri, Părintele Arhimandrit Policarp şi de predicatorul Sfintei Mitropolii, Părintele Arhimandrit Calinic, am vizitat Iaşul – România, în urma unor anume proceduri necesare. Spre informarea cititorilor revistei Sfintei Mitropolii, voi expune câteva impresii personale din vizita mea de trei zile la Iaşi, atrăgând atenţia asupra câtorva staţii.
1. În avion şi în aeroportul din Bucureşti
Televiziunile din România, cea de stat şi cea bisericească, a Patriarhiei, precum şi radiourile, au anunţat sosirea sfintelor moaşte ale Sfântului Policarp, prezentând în acelaşi timp şi viaţa şi mucenicia lui. Acest lucru a contribuit la mediatizarea vizitei noastre din prima clipă, lucru care ne-a pricinuit o surpriză.
În avionul liniilor aeriene române mi-am dat seama de respectul personalului faţă de sfintele moaşte. Pilotul şi stewardezii ne-au rugat să deschidem sfintele moaşte, ca să li se închine. Am intrat în carlingă, pe care am binecuvântat-o cu sfintele moaşte, precum şi pământul românesc deasupra căruia zburam în acel timp. Pilotul şi co-pilotul le-au sărutat cu multă evlavie, au pus pe sfintele moaşte diferite obiecte personale, ca să primească binecuvântare. La fel au făcut şi ceilalţi stewardezi. La aeroportul din Bucureşti unde am făcut o staţionare, ne aştepta o surpriză şi mai mare. În spaţiul aeroportului funcţionează o sfântă biserică ortodoxă, foarte frumos împodobită, unde se săvârşesc Dumnezeieşti Liturghii şi sfinte slujbe de către un preot care este însărcinat cu această lucrare. Ne-a aşteptat deci preotul aeroportului împreună cu un preot al Sfintei Mitropolii din Moldova, care avea să ne însoţească până la Iaşi şi ne-a condus în sfânta biserică. Pe cale, funcţionarii şi muncitorii se închinau cu multă evlavie sfintelor moaşte. În puţinele ore cât am aşteptat acolo, s-au făcut rugăciuni în sfânta biserică şi au venerat sfintele moaşte aproape tot personalul aeroportului, precum şi alţi călători în trecere, care s-au ridicat până la cca. 500, potrivit calculului preotului bisericii. În timpul şederii în aeroport ni s-a dat posibilitatea să prezentăm pelerinilor viaţa şi mucenicia Sfântului Policarp.
Mulţi din cei ce se aflau acolo, pe care i-am cunoscut din alte vizite ale mele în România sau ale lor în Navpaktos, mi-au cerut o întâlnire privată, ca să-mi pună diferite întrebări asupra temelor vieţii duhovniceşti. Lângă aeroport, într-o casă prietenoasă şi primitoare, a avut loc o întâlnire de cca. două ore, în timpul căreia s-au pus diferite întrebări şi s-au dat şi răspunsuri la ele. Oricine şi-ar fi dat seama de dragostea acestor oameni pentru Biserică, pentru sfinţi, dar îndeosebi pentru modul în care am putea păzi învăţătura lui Hristos în viaţa noastră de zi cu zi.
Despre noua paradigmă (IV). Epilog – aplicaţia practică a sistemului cu microcip
De mai bine de sase ani am vorbit despre gnoseologia modernă în raport cu arhitectura gândirii virtuale, la început din prisma eticii artei, apoi din prisma esoterismului uniformizat al secolului acesta, şi de câţiva ani din cea ortodoxă. Ştiu că interesul general este acela practic şi nu cel metafizic, dar mi-am făcut datoria de conştiinţă cum am putut, în condiţiile unei totale lipse de reactii în România. Aşadar închei subiectul cu un foarte scurt rezumat practic.
Ideea că s-ar putea vreodată încropi o “bază de date completă” este utopie, fiindcă subiecţii, fiinţele umane, au o infinitate de moduri de a fi şi a exprima aceasta. Suma unicităţilor şi a infinităţilor tuturor oamenilor este întregul manifestărilor potenţialului existenţial al formei umane. Acest lucru este realizabil numai în Dumnezeu, adică într-o dimensiune întru totul îndumnezeită, dimensiunea aceasta fiind neîncăpătoare unei asemenea desfăşurări plenare. Faptul este cunoscut şi se demonstrează şi de ştiinţele exacte, de filosofie, de ştiinţele naturale, de arte şi de religie. Este aşadar de neînţeles de ce paradigma tehnologică insistă să facă un nou experiment dacă are deja certitudinea failibilităţii.
Care este suma suficientă a datelor despre un subiect cu potenţial infinit, astfel ca să se poată recunoaşte şi eticheta acesta în funcţie de un sistem fix? Orice sumă va fi insuficientă şi orice etichetă, eronată. Practic, pentru fiecare individ şi fiecare acţiune, maşina colectoare de date va emite o sumă de probabilităţi de etichetare şi de recunoaştere a individului şi a acţiunii faţă de sistem, din care probabilitatea ca eticheta corectă să fie inclusă în posibilităţile de alegere este din start 0, iar probabilitatea de a alege corect când nu ai din ce, este minus 0.
Fiindcă sunt investiţi foarte mulţi bani în această ruletă la care nu se poate aparent câştiga, neapărat că există un scop rentabil din punct de vedere economic şi politic, care nu poate fi decât cel exprimat de chiar creatorii sistemului: 1. diminuarea drastică a populaţiei pentru a spori confortul unui mic procent perfect adaptat noului sistem, şi 2. creşterea siguranţei sociale prin reducerea populaţiei (pe principiul “cine nu există nu-mi poate face rău”). Lumea se va împărţi în două mari clase, (ca şi până acum, doar că fără clase intermediare), aleşi de sistem în funcţie de definiţia pe care o vor da noţiunii de viaţă.
Religiosul înţelege viaţa ca suma dintre Transcendent, duh, idee, formă şi manifestare.
Artistul, suma dintre duh, idee, formă şi manifestare.
Omul politic (filosoful), ca suma dintre idee, formă şi manifestare.
Omul de ştiinţă, ca formă şi manifestare.
Materialistul, ca manifestare.
Maşina, ca informaţia despre manifestare.
Sistemul numeric cu microcip, ca informaţia despre informaţie.
Dumnezeu Atotţiitorul, Cel în Treime Sfântă slăvit şi închinat, Iubitorul de oameni şi Dătătorul de viaţă, în Puterea Căruia sunt toate, să ne ocrotească şi să ne miluiască! Amin!
“Astăzi, 23 august 1944. Am venit în audienţă la Rege la ora 15,30 pentru a-I face o expunere asupra situaţiei frontului şi a acţiunii întreprinsă pentru a scoate Ţara din greul impas în care se găseşte.
Timp de aproape 2 ceasuri Regele a ascultat expunerea, păstrând ca de obicei o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă.
La expunerea mea a asistat la audienţă Dl Mihai Antonescu.
I-am arătat Regelui că de aproape 2 ani Dl Mihai Antonescu a căutat să obţină de la Anglo-Americani asigurări pentru viitorul Ţării şi i-am afirmat cu această ocazie că, dacă aş fi găsit înţelegere, şi aş fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi continuităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare. (…)
Ţara, prin câte 3 milioane de voturi (Referendumul national – nm), mi-a dat dezlegare şi a aprobat tot ce eu făcusem.
În consecinţă, a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează:
a. – a face un act politic de renunţare şi pierdere a Basarabiei şi Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 şi până la ultimatumul Molotov.
I-am adăugat că după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt şi Churchill s-au angajat printre altele “să nu recunoască nici o modificare de frontieră, care nu a fost liber consimţită”.
b. – să bag Ţara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistiţiu conţin şi clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînţeles, constituie marele pericol, fiindcă, drept gaj al plăţii lor, Ruşii vor ţine Ţara ocupată nedefinit. Cine, am spus Dlui Mihalache, îşi poate lua răspunderea acceptării acestei porţi deschise, care poate duce la robia neamului? (…)
d. – a patra condiţie cerută de Molotov şi de Anglo-Americani este să dau ordin soldaţilor să se predea Ruşilor şi să depună armele, care ne vor fi puse la dispoziţie pentru ca, împreună cu Ruşii, să alungăm pe Nemţi din Ţară.
Care om cu judecata întreagă şi cu simţul răspunderii ar putea să dea soldaţilor Ţării un astfel de ordin care, odată enunţat, ar produce cel mai mare haos şi ar lăsa Ţara la discreţia totală a Ruşilor şi Germanilor?
Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiţie şi ar fi pus-o în practică.
Vecinătatea Rusiei, reaua ei credinţă faţă de Finlanda, Ţările Baltice şi Polonia, experienţa tragică făcută de alţii, care au căzut sub jugul Rusiei, crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist.
Notez că, atunci [când] ni s-au propus acestea, situaţia militară a Germaniei, deşi slăbită, era totuşi încă tare.
e. – În sfârşit, propunerile Molotov mai conţineau şi clauza care ne impunea să lăsăm Rusiei dreptul de a pătrunde pe teritoriul României oriunde va fi necesar, pentru a izgoni pe Nemţi din Ţară. Adică, sub altă formă, prezenta ocupaţiunea Rusească cu toate consecinţele ei. (…)
I-am răspuns Dlui Mihalache că, într-o astfel de situaţie, este de preferat ca un popor pe care-l aşteaptă, dacă are siguranţa că îl aşteaptă o asemenea soartă, să moară eroic, decât să-şi semneze singur sentinţa de moarte. (…)
Cum Regele spunea ca aceste tratative să înceapă imediat, Dl Mihai Antonescu i-a spus că aşteaptă răspunsul de la Ankara şi Berna pentru a obţine consimţământul Angliei şi Americii de a trata cu Ruşii. Aceasta, fiindcă Churchill, în ultimul său discurs, a spus, vorbind despre România, că “această Ţară va fi curând la discreţia totală a Rusiei”, ceea ce era un avertisment că vom fi atacaţi în forţă şi că vom fi total la discreţia lor şi că va trebui să tratăm mai întâi cu Ruşii.
Acest “mai întâi”, legat şi de alte indicaţii pe care le-am avut pe căi serioase, a determinat pe Dl M. Antonescu să arate Regelui că este o necesitate să mai aştepte 24 de ore, să primească răspunsurile pe care le aşteaptă şi după aceea să continue cu tratativele.
Eu am confirmat că sunt de acord cu aceste condiţii, chiar cu plecarea Dlui M. Antonescu la Ankara şi Cairo pentru a duce tratative directe.
În acest moment, Regele a ieşit din cameră, scuzându-se faţă de mine, şi discuţia a continuat câtva timp cu generalul Sănătescu, revenind cu afirmaţia că va aduce el adeziunea scrisă a Dlor Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu.
Când eram în curs de discuţiuni şi mă plictiseam aşteptând revenirea Regelui pentru a pleca, Regele intră în cameră şi în spatele lui apare un maior din garda Palatului cu 6-7 soldaţi cu pistoale în mână.
Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldaţi, unul din soldaţi m-a prins de braţe pe la spate şi generalul Sănătescu mi-a spus: “D-le Mareşal, sunteţi arestat pentru că nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiu”. (…)
Iată cum a ajuns un om care a muncit 40 de ani ca un martir pentru Ţara lui, care a salvat-o de 2-3 ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii Dinastiei, care a luat jurământul tânărului Rege în strigătele mulţimii, care îmi cerea să dau pe toţi din Palat pentru a fi linşaţi şi care a servit timp de 4 ani, cu un devotament şi cu o muncă de mucenic, Armata înfrântă, Ţara şi pe Regele ei.
Istoria să judece.
Mă rog lui Dumnezeu să ferească Ţara de consecinţele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere. (…)”
Integral, inclusiv 12 pagini ale documentului, in facsimil, laZiaristi Online
După decembrie 1989, s-au înmulţit demagogii neamului şi deodată cu ei cei ce-şi fac o meserie din înjurătura de neam, din blestemul neamului, căutători de multiple şi polimorfe defecte etnice, blestemând poporul pentru propria lor nulitate, ca şi cum poporul s-ar fi îndatorat prin vremuri pentru stârpiturile de acum. Sufletul acestui monstru bicefal este treierat de ură şi minciună chiar fără s-o ştie şi cel mai neînsemnat moment îl trădează, îl face să-şi dea arama pe faţă.
Te întrebi dacă onor’ senatorii care au acceptat aşa ceva erau în deplinătatea facultăţilor mintale. Când te joci cu harta României, nu ai nici un fel de scuză. Din neştiintă sau din interese meschine de partid, te expui la nişte lucruri pe care nu le mai poţi controla.
Generalul de brigada (r) Aurel I Rogojan, autorul lucrarii “Fereastra Serviciilor Secrete. România în jocul strategiilor globale”, aparuta la Editura Compania, va fi prezent sambata, 22 octombrie, la Radio Romania Cultural, intre orele 12.00-12.55, la emisiunea “Intalniri memorabile”.
Rebel fighters killed former Libyan leader Moammar Gadhafi on Oct. 20 outside the town of Sirte. His body was then brought back to Misurata, where it was filmed being dragged through the streets. Several close aides, including family members, have been reported killed or captured as well.
Gadhafi’s death is symbolically important for the rebels, but the fall of Sirte is even more significant for the effect it will have on the future stability of Libya. With the final holdout of the pro-Gadhafi resistance overtaken, the National Transitional Council (NTC) can now move to form a transitional government. But multiple armed groups across the country will demand a significant stake in that government, which will have serious implications for the future unity of the people who heretofore were referred as the Libyan opposition.
adresat lui N. Ceauşescu, în problema unui document
semnat de ex-mareşalul Ion Antonescu
Cancelaria C.C. al P.C.R.
Nr. 2 734/2.VII.1980
ARHIVA
Comitetului Politic Executiv
al C.C. al P.C.R.
Nr. 3 697/31.XII/1980
MULT STIMATE TOVARĂŞE NICOLAE CEAUŞESCU,
Secretar General al Partidului Comunist Român,
Preşedinte al Republicii Socialiste România,
Comandant Suprem al Forţelor Armate,
Vă prezint alăturat, în copie, însemnările făcute de mareşalul Ion Antonescu, la 3 ore după ce a fost arestat la Palatul Regal, în după-amiaza zilei de 23 august 1944. Ion Antonescu, presupunând că va fi omorât chiar în acea noapte, a scris aceste însemnări, ca ultimele lui gânduri, considerând că ele vor fi găsite şi cunoscute cândva.
Subsemnatul, sunt general maior în rezervă Teodorescu Gheorghe, care am servit în forţele armate timp de aproape 45 de ani, până în ianuarie 1976.
La 23 august 1944 aveam gradul de căpitan şi comandam subunitatea de gardă a Palatului Regal, participând direct împreună cu unii din subalternii mei la arestarea lui Ion şi Mihai Antonescu şi a principalilor lor colaboratori.
Unul din militarii care făcea paza lui Ion Antonescu la etajul Casei Regelui unde era închis, mi-a raportat a doua zi că în seara de 23 august în jurul orei 21,00 I. Antonescu i-a cerut la un moment dat un creion şi că pe când se credea neobservat a luat la întâmplare un caiet cu coperte vişinii de pe un raft din camera în care se afla închis şi că a scris foarte mult în acel caiet, după care l-a pus la loc.
În ziua de 24 august 1944, casa regelui unde fusese reţinut Antonescu a fost lovită cumplit de câteva bombe în timpul raidurilor aviaţiei hitleriste şi transformată în ruine.
Între două bombardamente, împreună cu militarul care-l văzuse pe Antonescu scriind, am găsit printre dărâmături o agendă pe anul 1930 a fostului rege Carol al II-lea, în care I. Antonescu făcuse aceste însemnări, de fapt testamentul său politic.
Dacă n-ar fi fost în esenţa lor tragică, faptele relatate ar fi pline de farmec … Şi cum să nu fie astfel, când luăm cunoştinţă de destinul într-adevăr fericit al unui document fundamental dintre cele purtând semnătura unui personaj istoric, l-am numit pe Mareşalul Ion Antonescu, desemnat categoric de opinia publică naţională în urmă cu vreo cinci ani pe prima poziţie în topul MARILOR ROMÂNI din toate timpurile, iar integrarea documentului în desfăşurările istorice îl plasează într-un moment decisiv al participării României la cel de-al doilea război mondial – lovitura de stat de la 23 august 1944. Nu revenim asupra evenimentului, studiat în profunzime şi larg comentat de istoricii români şi străini, dar nu numai de ei[1], desfăşurările fiind de-acum binecunoscute în globalitate – premise, declanşare, desfăşurare şi consecinţe, imediate ori îndepărtate, suportate şi în prezent[2]. Este motivul pentru care nu revenim cu detalii în privinţa faptelor survenite, limitându-ne a preciza că, în seara de 23 august 1944, la câteva ore după ce au fost arestaţi în faimosul „Salon galben” al Casei Albe din spatele Palatului Regal din Bucureşti, Mareşalul Antonescu şi Mihai Antonescu, aflaţi închişi sub pază în safe-ul de la etaj al clădirii, au reuşit să-şi facă unele însemnări, cu acordul militarilor de gardă. Toate notele olografe ale prizonierilor au ajuns, fără dificultate, se înţelege, în mâinile puciştilor. Cu o singură excepţie, remarcabilă: ex-mareşalul a avut inspiraţia de a aşterne pe hârtie împrejurările şi consideraţiile pe marginea celor survenite, în orele imediat precedente, în „Salonul galben”.
Din câte cunoaştem, relatarea lui Ion Antonescu, surprinzând episodul decisiv al loviturii de stat, declanşarea şi arestarea celor doi actori principali, liderii regimului doborât, nu numai că sub raport cronologic conţinea primele impresii asupra celor petrecute (care ulterior nu mai aveau cum şi de ce să fie modificate), dar excela – funcţionând primatul incontestabil al poziţiei şi calităţii „sursei”! – la capitolul probitate. Valoarea remarcabilă a „sursei”, în mod sigur, va înfrunta cu succes scurgerea nemiloasă a timpului …
Ceea ce ne oferă un nou şi temeinic argument pentru situarea Mareşalului Antonescu nu atât între actorii de primă mărime ai Istoriei, ci deopotrivă între observatorii ei exemplari! Şi care, în privinţa faptelor la care au participat ori le-a provocat, au ştiut să „vadă” şi să „transmită”!…
Un document descoperit in chip miraculos si ajuns in mainile lui Ceausescu
Aşa după cum se poate constata, textul Mareşalului Antonescu era adresat Istoriei, chemată „să judece”, fiind semnat, datat – 23 august 1944 şi localizat – scris în celulă. Ţinând seama de consecinţele interne catastrofale ale actului din 1944, prăbuşirea ţării şi ocupaţia militară barbară a Armatei Roşii, considerăm că dispariţia documentului original, în condiţiile specifice momentelor din august 1944, a reprezentat implicit, în chip cu totul curios, condiţia sine qua nona salvării sale PENTRU ISTORIE. Iar aceasta în condiţiile în care, în ziua următoare compunerii lor, Însemnările din celulă s-au pierdut în urma bombardamentului aerian german asupra Palatului Regal din Bucureşti, în contextul represiunilor ordonate de Adolf Hitler drept răspuns la destituirea regimului antonescian pro-german şi la schimbarea poziţiei României în Războiul Mondial din 1939-1945. Numai în chip miraculos, tot atunci, deci la 24 august 1944, documentul dispărut printre dărâmături a fost descoperit de căpitanul Gheorghe Teodorescu, din corpul de gardă al Palatului Regal, iar acesta, după mai mult de 35 de ani, mai precis la 20 mai 1980, l-a prezentat lui N. Ceauşescu, chemat să aprecieze „asupra valorii politice şi istorice”.
October 24th, 2011 
VR 
Posted in 
Tags: 
