”Una dintre primele măsuri adoptate la debutul Revoluției române din decembrie 1989 de către președintele ungar ad-interim Mátyás Szűrős a fost abrogarea unilaterală a Tratatului de Prietenie și Cooperare semnat în 1948 de către România și Ungaria, cel care consfințea în mod oficial frontiera dintre cele două state…” (Larry Watts despre măsurile luate în mod unilateral de către Ungaria la momentul de debut al Revoluției din decembrie 1989 din România – pagina 621, „Cei dintâi vor fi cei din urmă. România la sfârșitul războiului rece”, Editura Rao)
”Următorii pe lista celor mai numeroși în cadrul comunității de analiști din serviciile de informații specializați pe problemele Europei de Est și ale Balcanilor după americanii de origine poloneză erau americanii de origine maghiară (…) Este demn de notat faptul că șeful de operațiuni al Diviziei pentru Europa de Est / URSS a CIA din perioada Revoluției din România era un imigrant ungur, la fel ca analistul CIA însărcinat cu problemele României. Merită observată experiența primului șef al Serviciului de Informații Externe al României când a încercat să stabilească o legătură cu serviciile de informații din SUA (…) i-au fost înmânate 21 de cărți de vizită ale interlocutorilor dintre care 11 erau analiști cu nume maghiare…”. (Larry Watts despre prezența maghiară în cadrul serviciilor de informații americane la momentul 1989 și imediat după acest moment – p. 82, 91)
Asadar, Senatul Romaniei, nu Parlamentul de la Budapesta, a votat varianta UDMR, trecuta prin… aprobare tacita, presedintele de sedinta, domnul Melescanu, invocand ca “nu era indeplinit cvorumul de vot”, “fara sa fi avut loc niciun fel de dezbatere, fara niciun fel de discutie in public”, fiind, totusi, vorba “despre o chestiune de interes national, despre reimpartirea, pe regiuni, a Romaniei”! Or, in 1968, propunerea de revenire la judete a fost publicata in presa, spre dezbatere publica, nu pe tacute, nu pe furis, nu departe de parerile romanilor.
Forum de analiză și discuții a oportunității regionalizării, Conferinţa „Regionalizarea României – între tradiţie şi model european”, organizată de Centrul de Cercetare pentru Drept şi Ştiinţe Socio-Umane din cadrul Facultății de Ştiinţe Economice Juridice şi Administrative și Facultatea de Științe și Litere, Departamentul Istorie și Relații Internaționale, sub egida Universității „Petru Maior” din Tîrgu Mureş îşi propune, în mod lăudabil, căutarea criteriilor și modalităților care să faciliteze conturarea alternativelor viabile de regionalizare în plan legislativ și administrativ.
“L-am rugat pe George Friedman să aplice metoda sa de predicţie a viitorului asupra Republicii Moldova. Analizând mutările posibile de pe tabla de şah, ne-a spus franc că Rusia nu se va retrage de la Nistru. Nici în ruptul capului. Să nu ne facem iluzii. Pentru ruşi, afirmă politologul american, Transnistria este o linie strategică de apărare pe care nu au cum s-o abandoneze. Iată de ce suntem sortiţi să rămânem între tranşeele unui nou şi inevitabil război rece.”
Petru Bogatu: George Friedman şi amintirile sale despre viitor
Motto: Ceea ce a fost va mai fi, şi ceea ce s-a făcut se va mai face.
Eclesiastul
Secolul XXI va cunoaşte chiar mai multe războaie decât secolul XX. Cel puţin unul dintre ele va avea un caracter global. În curând, lumea va intra în faza celui de-al doilea război rece care va sfârşi, la fel ca cel dintâi, cu colapsul Rusiei.
Aducătorului de veşti proaste i se taie capul
China va trosni din toate încheieturile şi se va destrăma ca urmare a stagnării economice şi a animozităţilor interne. Uniunea Europeană va dispărea de pe harta politică a lumii, iar SUA vor fi invadate de imigranţi de pe toate meridianele globului.
Cam aşa va arăta lumea conform unui studiu publicat recent, la Washington, de cunoscutul politolog american, George Friedman, fondatorul şi directorul general al Serviciului privat de analiză Stratfor. Agenţia Bloomberg cataloghează lucrarea sa „Următorii 100 de ani. Previziuni pentru Secolul XXI” ca fiind un „thriller geopolitic” de mare succes. Şi subsemnatul confirmă că această cercetare în materie de viitorologie se citeşte dintr-o răsuflare, ca să te îndemne apoi să zăboveşti asupra paginilor ei. Să revii asupra predicţiilor uluitoare ale autorului.
Continuarea, care cuprinde trei analize, cu perspective diferite, despre calatoria sefului Stratfor laZiaristi Online.ro
Dupa ce a dat-o putin cu bata in balta pe tema “natiunii Moldova”, in precedenta analiza privind Romania si Marea Neagra, seful Stratfor, George Friedman, drege busuiocul in relatarea despre excursia sa geopolitica in Republica Moldova, a carei concluzie este ca cea mai buna solutie pentru Basarabia este unirea cu Romania. Ma bucur ca in analiza securistului american se regaseste si discursul geopolitic al lui Traian Basescu cat si chintesenta lucrarilor Civic Media si ale echipei Departamentului Externe al ziarului Ziua – cum ar fi AXA -, transmise regulat la Washington prin emisari de marca ai Statelor Unite, ca Jack Dyer Crouch II, Mark Taplin, Charles King, s.a. (In paranteza fie spus, dupa prima analiza nu m-am putut abtine si le-am scris baietilor de la Stratfor vreo doua despre “natiunea Moldova” 🙂 ) Voi reveni cu detalii.
Editor’s note:This is the fourth installment in a series of special reports that Dr. Friedman will write over the next few weeks as he travels to Turkey, Moldova, Romania, Ukraine and Poland. In this series, he will share his observations of the geopolitical imperatives in each country and conclude with reflections on his journey as a whole and options for the United States.
Geopolitical Journey, Part 4: Moldova
By George Friedman
Moldova is a country in need of explanation, two explanations in fact. First, there is the question of what kind of country Moldova is. Second, there is the question of why anyone should care. Oddly, I went to Moldova thinking I knew the answer to the second question but not the first. I came away unsure of either. Let’s begin with the second question: Why does Moldova matter?
The second article in this series, “Borderlands,” described the re-emergence of Russian regional power following the collapse of the Soviet Union in 1991. Russian national security is dependent on two countries that became independent following the collapse. Belarus is the buffer between Russia and Europe on the North European Plain. Ukraine is the buffer between Russia and the Carpathian Mountains. From the Russian point of view, dominating these countries is less important than Europe and the United States not dominating them. The Russians have achieved this and perhaps more.
Ukraine is Russia’s southwestern anchor and its Achilles’ heel. It is difficult for Russia to be secure without Ukraine both for economic and strategic reasons. Russia would be hard to defend if Ukraine were under the control of a hostile power. What Ukraine is to Russia, Moldova is to Ukraine. It is a salient that makes Ukraine difficult to defend, and if Ukraine can’t be defended Russia can’t be defended either. Or so my reasoning went at the beginning of my visit.
Moldova’s Strategic Position
I had strong historical arguments for this. My thinking was in line with Stalin’s. In 1939, the Soviets signed a nonaggression pact with Nazi Germany. One part of the agreement secretly partitioned Poland between Germany and the Soviet Union. Another part of the treaty secretly ceded Bessarabia to the Soviets, even though Bessarabia was part of Romania. The Soviets seized Bessarabia in 1940, renaming it the Moldavian Soviet Socialist Republic and changing its boundaries somewhat. Bessarabia can thus be thought of as Moldova’s predecessor.
There were many things the Soviets might have demanded from the Germans, but this, along with eastern Poland, was what they asked for. The reason was strategic:
The eastern frontier of Bessarabia, and therefore of Romania, was less than 50 miles from the Soviet port of Odessa, the Soviet Union’s major outlet to the Black and Mediterranean seas.
Romania was anchored in the east on the Dniester River. Should the Soviets decide to attack westward at any point, the Dniester was a formidable defensive line.
By taking Bessarabia, the Soviets eliminated part of a salient from which Kiev could be threatened.
The Soviets pushed their frontier west to the Prut River.
The Soviets could interdict the Danube from Bessarabia. Close the Danube and European trade — in this case, German trade — would be damaged.
Stalin wanted to increase Ukraine’s security and increase Romania’s and the Danube basin’s vulnerability. As obscure as it was to the rest of the world, Bessarabia became a key piece on the chessboard between Hitler and Stalin, just as the Russian and Ottoman empires had sought after it before. Places that are of little interest to the rest of the world can be of great importance to great powers.
As it was, the bet didn’t pay off for Stalin, as Hitler attacked the Soviets and quickly seized all the regions conceded to them. But what Stalin lost in 1941, he regained in 1944. He had no intention of returning Bessarabia to Romania. He shifted some Moldovan territory to Ukraine and transferred some Ukrainian territory east of the Dniester River to Moldova. Since it was all under Soviet control, these were merely administrative shifts with no strategic significance at the time.
After the Soviet collapse, this territory became the Republic of Moldova. The portion east of the Dniester revolted with Russian support, and Moldova lost effective control of what was called Transdniestria. Moldova remained in control of the area between the Prut and Dniester rivers, for about 18 years a fairly insignificant region. Indeed, from a global point of view, Moldova was just a place on a map until 2010. The Ukrainian elections of 2010 brought what seems to be a pro-Russian government to power, repudiating the Orange Revolution. As I argued in “Borderlands,” this was a key step in the resurrection of Russian strategic power. Consequently, Moldova began to shift from being a piece of land between two rivers to being a strategic asset for both the Russians and any Western entity that might wish to contain or threaten Ukraine and therefore Russia.
Let me emphasize the idea that it “began to shift,” not that it is now a strategic asset. This is an unfolding process. Its importance depends on three things:
These are all moving parts; none is in place. Moldova is therefore a place of emerging importance, as the saying goes. But however slow this process, this fairly obscure country has lost its insignificance, as it does whenever great powers clash in this part of the world.
This is why I wanted to visit Moldova: It seemed to be evolving into strategic terrain, and I wanted to understand it.
Am observat ca George Friedman, seful de la agentia privata de informatii si geopolitica Stratfor, aflat acum in “nation Moldova”, repeta in ultima sa analiza despre Romania si Marea Neagra aproape exact ceea ce afirma presedintele Traian Basescu, in urma cu cinci ani (!) la o conferinta organizata de Civic Media la Facultatea de Sociologie, impreuna cu Centrul de Geopolitica al Universitatii Bucuresti, programul de master in Studii de Securitate si defunctul ziar Ziua. Mai putin acolo unde o zbarceste. Asa ca m-am gandit sa ofer si securistilor de la Stratfor, cat si tuturor celor interesati, aceasta video-documentare, ca sa nu cumva sa greseasca din nou George Friedman, in urmatoarea sa analiza, asupra “natiunii moldovenesti”, inventia stalinista pe care, cred, nu o poate imbratisa o reputata agentie americana, chiar si privata. Sa speram! PS pentru tovarasa locotenent RC de pe langa obiectivul “PAUL”: Intr-o paranteza, veti gasi si o gluma a presedintelui despre Cenaclul Flacara. 🙂
Nota Roncea.ro: Dl George Friedman este un respectat analist de intelligence din Statele Unite, fondator al agentiei private de informatii si geopolitica Stratfor Inc, care reuneste fosti ofiteri de informatii ai structurilor de securitate americane. Am avut privilegiul sa fiu primul ziarist roman care a intrat in legatura cu Stratfor si George Friedman, cu care am intretinut o corespondenta, pentru a publica in premiera in presa romana una dintre analizele de inceput ale Agentiei privind Romania si Marea Neagra. Se intampla cu multi ani in urma, la fosta ZIUA (pentru al carei deces trebuie sa le multumim tot… rusilor). Analiza de mai jos este importanta, in primul rand, pentru ca, dincolo de “semnalele” pe care le transmite, reflecta interesul si nivelul de intelegere si cunostinte ale securistilor americani despre Romania, spatiul carpato-danubiano-pontic si istmul ponto-baltic. Unii vor fi dezamagiti. Altii, nu. Pentru mine, dl Friedman este un tip onest. Face parte dintr-unul din acele “grupuri etnice” ajunse in serviciile de informatii americane de care vorbea Larry Watts si despre care am scris amintind de dezinformarile lui Vladimir Tismaneanu de peste Ocean. Insa spre deosebire de acesta din urma, Friedman recunoaste franc, chiar din preambulul analizei de mai jos, ca judeca Romania si intreaga zona si din perspectiva fiului unei familii din Ungaria de supravietuitori ai lagarelor naziste. De altfel, in aceeasi nota de sinceritate isi si incheie relatarea geopolitica: “I leave Romania confused. The Romanians hear things that I am deaf to. It is even at a pitch my Hungarian part can’t hear. I leave now for another nation, Moldova, which has been even more exposed to history, one even stranger and more brutal than Romania’s.” E, si aici o zbarceste din prima, afirmand ca isi continua calatoria pentru a vizita “o alta natiune – Moldova”. Sa vedem ce va urma…
Editor’s note:This is the third installment in a series of special reports that Dr. Friedman will write over the next few weeks as he travels to Turkey, Moldova, Romania, Ukraine and Poland. In this series, he will share his observations of the geopolitical imperatives in each country and conclude with reflections on his journey as a whole and options for the United States.
Special Series: Geopolitical Journey with George Friedman
By George Friedman
In school, many of us learned the poem Invictus. It concludes with the line, “I am the master of my fate, I am the captain of my soul.” This is a line that a Victorian gentleman might bequeath to an American businessman. It is not a line that resonates in Romania. Nothing in their history tells Romanians that they rule their fate or dominate their soul. Everything in their history is a lesson in how fate masters them or how their very soul is a captive of history. As a nation, Romanians have modest hopes and expectations tempered by their past.
This sensibility is not alien to me. My parents survived the Nazi death camps, returned to Hungary to try to rebuild their lives and then found themselves fleeing the communists. When they arrived in America, their wishes were extraordinarily modest, as I look back on it. They wanted to be safe, to get up in the morning, to go to work, to get paid — to live. They were never under the impression that they were the masters of their fate.
The problem that Romania has is that the world cares about it. More precisely, empires collide where Romania is. The last iteration was the Cold War. Today, at the moment, things seem easier, or at least less desperate, than before. Still, as I discussed in Borderlands, the great powers are sorting themselves out again and therefore Romania is becoming more important to others. It is not clear to me that the Romanians fully appreciate the shift in the geopolitical winds. They think they can hide in Europe, and perhaps they can. But I suspect that history is reaching for Romania again.
Lumea-i cum este de Corneliu Vlad
Un analist informat sau care, oricum, nu vorbeşte de capul lui, americanul George Friedman de la Institutul Stratfor (foto), nu exclude „un decembrie foarte fierbinte“ pentru România. Un răstimp prelungit de anarhie şi demagogie – vicii ale democraţiei identificate încă de vechii greci – avem în mod cert. Nelinişte socială şi mişcări de stradă am avut şi vom mai avea. Dar revolte? Revoltele sunt una dintre ipotezele de lucru ale lui George Friedman. Părerea domniei sale.
Cine s-ar putea revolta, populaţia, afectată de criză şi de corupţia şi incompetenţa demnitarilor şi funcţionarilor statului? O asemenea mişcare n-ar putea fi spontană, ea ar trebui incitată de cineva, eventual de PSD, dar fie şi aşa, să zicem, cine s-ar angaja în ea, dacă majoritatea electoratului nu l-a votat pe Mircea Geoană la preşedinţie pentru a-i asigura o victorie clară, adică imună la (eventuale) fraude? Încercările de a isca o „revoluţie portocalie“ la noi i-au reuşit într-un fel lui Traian Băsescu, dar numai în sensul că s-a instalat şi reinsalat la Cotroceni şi a câştigat în două referendumuri. A fost un fel de „revoluţie de sus“, de fapt n-a fost revoluţie. Iar PSD nu are nici putinţa, dar nici măcar intenţia de a declanşa o revoluţie de vreo culoare. Nu există nici pericolul unor tulburări violente de stradă de genul celor produse în Ungaria şi amintite în context de Friedman. România nu are, din fericire, zurbagii extremişti, ca în Ungaria, unde se exercită vizibil şi legal şi formaţiuni paramilitare contestatar active.
Şi atunci, de ce avansează Friedman un asemenea scenariu, ca să nu zicem că „dă idei“, de revoltă? (Parcă Europa Liberă a cam fost dojenită, tardiv, de autorităţile americane că i-a îndemnat pe unguri la pieire în 1956). Oare printr-o revoltă s-ar putea ajunge la o clarificare a statutului geopolitic al României, care rămâne în continuare un teren neadjudecat pe deplin, disputat între Washington şi Moscova, mai ales de când cu preşedinţia Obama, care nu mai bagă în seamă zona noastră de lume şi vorbeşte eventual despre ea doar cu Moscova? Dar românii nu vor ieşi în stradă pentru a forţa o asemenea „clarificare“ (şi nu pentru că nu şi-ar dori-o), chiar dacă i-ar incita de pe margine unii sau alţii, chiar dacă sunt tot mai nemulţumiţi de viaţa pe care o duc şi le e tot mai scârbă de conducătorii lor. Nu vor ieşi românii în stradă nici sub flamuri ale luptei anticomuniste, la două decenii după ce comunismul a murit instituţional. Şi Traian Băsescu a fost comunist (a recunoscut-o chiar el), şi lideri importanţi ai PSD se trag din comunism, dar oricum, nu comunismul (real sau nu) îi frământă în primul rând pe cetăţenii acestei ţări. Când aduce în discuţie această pistă, George Friedman se vădeşte de fapt prizonier al logicii războiului rece, cum remarca de altfel mai deunăzi cineva. Le pasă românilor de comunism cum le mai pasă Statelor Unite de fosta Europă Răsăriteană.
Dar că ţara se apropie impetuos de un prag al suportabilităţii cetăţeanului este cât se poate de adevărat. Colapsul economic şi cel social sunt tot mai evidente, iar România devine tot mai inguvernabilă. Avem un preşedinte reales cu o majoritate infimă şi contestată, un govern care nu este plenipotent constituţional, nu avem buget, nu putem obţine împrumut extern, nu mai sunt bani de salarii şi pensii, că de investiţii ce să mai vorbim. Iar clasa politică ignoră aceste realităţi grave. Soluţia trebuie să vină însă tot de la actuala putere şi actuala opoziţie (care vor fi fiind ele), n-avem încotro, trebuie să lucrăm cu materialul la îndemână. Oricum, nu ne ajută la ceva mişcările de stradă, revoltele, revoluţiile portocalii sau cum ar mai fie ele.
Nu de revoluţie are acum nevoie românul, chiar dacă e tot decembrie. O revoluţie a fost acum 20 de ani şi nu ştim nici acum ce să facem cu ea. Până şi Institutul Revoluţiei, cu preşedintele său Claudiu Iordache, a fost hăcuit, practic terminat, de o neconstituţională şi idioată lege. (Curentul)
May 24th, 2013 
VR 
Posted in 
Tags: 
