“In discuţii, face mult caz de faptul că este fiu de muncitor, că simte muncitoreşte, că are ură împotriva legionarilor etc. Urmează ca, după clarificarea acestor probleme, să analizăm din nou acest caz şi numai atunci vom hotărî dacă va corespunde pe linia muncii D.G.I.E.”
“Dle. Nicolae Manolescu, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, titan al gîndirii şi părinte al scriitorilor români, îmi cer scuze că am vorbit urît despre dvs. şi despre alţi titani ai gîndirii şi părinţi ai scriitorilor români care numai în jurul dvs. roiesc şi care fac aşa de mult bine poporului scriitor încît vor intra în rai negreşit! Ca un cîine turbat am muşcat eu mîna care m-a hrănit, care mi-a dat premii şi lecturi publice şi diplome şi alte chestii!”
Personajul de telenobela Mircea Cartarescu a publicat azi un editorial de “revolta” la adresa “turbulentelor si derapajelor” presedintelui Traian Basescu. Impropriu spus “editorial”; mai curand o compunere de gâgă, jenanta pentru tinuta publicistica pe care vrea sa o atinga noul EvZ. Vorbim de acelasi Cartarescu care a afirmat, in acelasi spatiu oferit pe criterii misterioase si cu larghete de EvZ, ca “Havel si-a scris cartile in inchisorile din Polonia”. Daca o asemenea gafa incomensurabila ar fi fost facuta de un reporter oarecare ar fi avut marea sansa sa-i fie aratata usa redactiei. Dar sa ma intorc la subiectul zilei. Dincolo de formularile sale “savante” in ce-l priveste pe “revizionistul Basescu” – de exemplu: “Prea mult plecat la Huşi ca să creadă lumea că nu se duce la Huşi, dar el de fapt chiar la Huşi se duce” – gasim dezvaluita – as spune deconspirata -, probabil din prostie, exact linia ideologica pe care se inscrie, de fapt, intreaga gasca din care face parte: totalmente antiromaneasca.
Iata ce il deranjeaza pe Cartarescu cel mai mult dintre toate adevarurile spuse frust de Basescu la B1: “Mai ales, cine l-a pussă aprobe trecerea Prutului de către generalul Antonescu?”. Aceasta simpla propozitie interogativa – extrem de importanta prin ceea ce reflecta – a fost – si iata, este si azi – cheia de bolta pe care s-a bazat intreaga propaganda anti-Romania a KGB de dupa 22 iunie 1941 si pana astazi: teoria stalinista ca Armata Romana de fapt a invadat Basarabia, care apartine de drept Rusiei si ca actul de trecere a Prutului a fost unul “fascist-imperialist”. Practic, Cartarescu sustine ca starea Basarabiei, sub bocancul URSS, era cea normala si la Prut trebuia sa ramana granita Romaniei, la fel ca si astazi. Ce roman ar putea spune asta?
Retineti: acest personaj, sinecurist ICR (cred ca a facut turul lumii sub pixul lui Patapievici, propagandu-si ineptiile de deranjat sexual in “n”-spe limbi) este produsul “cel mai inalt” al scolii “de elita” Plesu-Manolescu-Liiceanu. Daca asa gandeste “laureatul Nobel” al acestei scoli – ca Antonescu a gresit “invadand” Basarabia si ca, “mai ales”, Basescu a gresit si mai mult aproband ordinul dat de Maresal pentru reintregirea tarii -, va dati seama, cred, ce gandesc “maestrii” lui. Iata cum doar o vorba de-a lui Basescu – “Antonescu, erou national, Mihai, sluga rusilor” – a dus la deconspirarea unei intregi agenturi rusesti din politica, media si “intelectualitatea” din Romania, care acum se isterizeaza pe la toate televiziunile si se “revolta” in toate ziarele fostei prese romane. Bravo, Basescu!
Ziaristi Online: Doctorul in istorie Emilia Corbu, autoarea mai multor articole cu rol de semnal de alarma privind produsul publicistic de lux “Romania Medievala”, editat de Institutul Cultural Roman si Ministerul Afacerilor Externe in patru limbi si pus sub patronajul Presedintiei Romaniei, a initiat o Petitie Online adresata istoricilor, parlamentarilor, ofiterilor de informatii insarcinati cu apararea Romaniei, jurnalistilor si oamenilor de cultura romani, solicitand stoparea raspandirii la nivel international a unor falsuri de tip Roller si Roesler asupra etnogenezei si existentei poporului roman in spatiul carpato-danubiano-pontic.
“Romania Medievala” are două volume cu un cuprins de 400 de pagini dintre care 266 pagini planşe color si 140 de pagini text, respectiv acelasi text fasificationist conceput de un anume Laurent Chrzanovski, de 31 pagini, tradus în patru limbi – română, germană, engleză, franceză, – impreuna cu prefetele lui Horia Roman Patapievici si Teodor Baconsky. La care se adaugă pagina de gardă, pagină finală şi trei pagini albe. Hârtie cretată, scumpă.
“Ar trebui ca domnul presedinte sa mai si citeasca ce gireaza sub numele sau personal si al Administratiei Prezidentiale a Romaniei. Este al doilea caz major de falsificare grosolana a Istoriei Nationale a Romaniei dupa “Raportul Tismaneanu”. Sunt convins ca domnul presedinte nu a citit nici cele 666 de pagini ale Raportului Tismaneanu si nici cele 400 de pagini ale actualului “Raport Patapievici”. Asta e problema!” spune un prim comentariu la aceasta Petitie Online, ce poarta titlul “Aparati Istoria Romaniei” si este disponibila spre semnare si raspandire la adresa de internet https://www.petitieonline.com/aprai_istoria_romanilor.
Redam mai jos textul Petitiei:
Apăraţi istoria românilor
CĂTRE,
PREŞEDINŢIA ROMÂNIEI,
În atenţia domnului Traian Băsescu, Preşedinte al României
MINISTERUL CULTURII ŞI PATRIMONIULUI CULTURAL NAŢIONAL
In atenţia domnului Kelemen Hunor, Ministrul Culturii şi Patrimoniului Cultural Naţional
COMISIA PENTRU CULTURĂ, ARTE ŞI MIJLOACE DE INFORMARE ÎN MASĂ A SENATULUI ROMÂNIEI
La numirea şi întărirea în funcţie, de către preşedintele României, a lui H.R. Patapievici, o parte însemnată a intelectualilor români a avut obiecţii legate de modul în care acesta trata şi caracteriza poporul român.
Câteva dintre iniţiativele şi acţiunile în numele Instituţiei au fost primite negativ de cea mai mare parte a intelectualilor români.
În cazul de faţă, iniţiativa de a publica o carte şi a realiza o expoziţie nu o judecăm. Poate fi o iniţiativă pozitivă. Chiar larga circulaţie a documentelor fundamentale ale istoriei din secolele V-XVI putea juca un rol însemnat în cunoaşterea ţării noastre peste hotare. Mai ales că acest material pregătitor “România medievală” se adresa ambasadelor.
Era firesc ca o asemenea acţiune să înceapă de la prezentarea, printr-o selecţie ştiinţifică, a materialelor sigure, devenite muzeistice. Aceasta se poate face doar prin mari specialişti români ai evului mediu românesc, sub egida unor universităţi, institute ale Academiei sau secţii de istorie ale acesteia.
Din nefericire, drumul acesta firesc, obişnuit, atestat în lumea ştiinţifică nu a fost urmat. Sub patronajul Preşedintelui şi direcţia lui Patapievici s-a pornit în sens invers.
Iata mai jos cum a fost exclus, pe vorbe, scriitorul Adrian Suciu(foto stangasus). Cititi apoi si articolul de pe blogul sau care a declansat isteria ţaţei dictatoare Elena Manolescu:
am luat la cunostinta cu stupefactie de atacul dvs., pe blogul personal, la adresa USR, a domnului presedinte Nicolae Manolescu si a conducerii Uniunii. Va anunt oficial, deocamdata pe acest mail, ca Filiala Sibiu, prin Comitetul sau, dezavueaza cu toata taria afirmatiile dvs. la adresa celor de mai sus, considerindu-le minciuni si jigniri cum rar se poate vedea in lumea noastra de azi. Ati fost premiat de curind de Filiala Sibiu pentru o carte de poeme. E cea mai buna dovada ca vi s-a acordat atentia cuvenita. Raspunsul dvs. la acesta atentie este de neimaginat pentru un scriitor si un om pe care, pina azi, l-am apreciat si l-am invitat in urma cu cinci ani de a face parte din Filiala Sibiu a USR. Va anunt ca, in perioada urmatoare, Comitetul Filialei Sibiu a USR va propune Consiliului USR excluderea dvs. din USR, pentru incalcarea grava a Statului organizatiei noastre. In orice caz, din acest moment, va rog sa nu va mai considerati coleg cu noi in Filiala Sibiu a USR si, eventual, sa va dati demisia de onoare din Filiala noastra. Ramas bun,
Ioan Radu Vacarescu, presedinte Filiala Sibiu a USR (foto stanga)
Dle. Ioan Radu Văcărescu,
Nu am motive să-mi demisia din Uniunea Scriitorilor din România, nu ştiam că Statutul Uniunii interzice dreptul la liberă exprimare! Desigur, ca să vă uşurez sarcina, nu o să fac uz de dreptul la apărare, prevăzut de Statutul Uniunii Scriitorilor din România. Aşa încît vă invit să-mi comunicaţi pe cale oficială Decizia de excludere a mea din Uniunea Scriitorilor din România, urmînd să o păstrez în cutiuţa cu amintiri personale, laolaltă cu belciugele boilor de la bicicletă!
Cu mult respect şi cu siguranţa că, în ciuda tonul d-voastră oficial, Nicolae Manolescu nu e veşnic în fruntea Uniunii Scriitorilor din România,
am luat la cunostinta, de pe blogul dvs., ca nu aveti intentia de a va da demisia din USR, in urma atacului dvs. mizerabil la adresa conducerii organizatiei si in urma reactiei Filialei Sibiu. Nici nu ma asteptam sa va dati demisia. Se pare ca la noi, in astfel de cazuri, de mult a disparut onoarea si responsabilitatea. Comitetul Filialei Sibiu a formulat un Comunicat oficial in acest caz, care va fi publicat pe siturile Uniunii si in mass-media, de unde vati afla exact ce anume se va intimpla in continuare in cazul dvs. Adica, e vorba de a inainta, din partea Filialei Sibiu, catre Comitetul Director al Uniunii, catre Consiliul acesteia si catre Comisia de Onoare si Demnitati a organizatiei, propunerea de excludere a dvs. din USR. Intre timp, luati Statutul Uniunii si studiati-l cu atentie, ceea ce n-ati facut pina acum. Pe de alta parte, nu mai deturnati cazul, previzibil si plictisitor, de altfel, spre o asa zisa ‘incalcare a dreptului la exprimare”, cum va exprimati pe acelasi blog personal. Cine v-a incalcat acest drept? Uniunea in nici un caz, astfel ca puteti scrie orice si oriunde ceea ce credeti. Aici e vorba despre altceva: in momentul in care esti membru al unei organizatii profesionale cum e USR este obligatoriu sa-i respecti Statutul si pe cei alesi sa-i conduca destinele. Chiar daca, asa cum scrieti pe acelasi blog personal, Nicolae Manolescu nu e vesnic in fruntea Uniunii. Aveti dreptate, domnule Suciu, nimeni nu e vesnic, nici presedintele Manolescu, nici cei din conducerea Uniunii, nici eu, aici la Sibiu.
Se pare ca la noi vesnica este numai mizeria morala si lipsa de rsponsabilitate. Ar fi bine sa publicati si acest mail pe blogul dvs., considerindu-l un modest drept la replica la cele afirmate de dvs. cu privire la o asa zisa “incalcare a dreptului la exprimare”.
Ioan Radu Vacarescu
Dle. Preşedinte, după cum vedeţi, dau curs sugestiei dvs. şi public şi această scrisoare din partea dvs. pe blogul meu personal. Mă voi abţine să comentez, considerînd că scrisoarea dvs. este suficient de elocventă pentru amîndouă părţile.
Nimic durabil nu se construieşte pe minciună. Literatura română de azi, în latura ei oficială, aceea de care ţin pîrghiile administrative ale fondurilor publice şi puterile iluzorii ale unor instituţii inutile e jalnică. Ca unul care a trăit cît să fie conştient în regimul comunist şi a văzut în amîndouă regimurile scriitori români lingînd dosurile puternicilor zilei pentru trei arginţi, onoruri inutile şi tinichele zornăitoare, am dreptul să spun că, pentru mine, diferenţa între o conştiinţă vie şi o jigodie e limpede. Ca unul care nu doreşte în literatură nimic, care nu datorează nimic nimănui şi dispreţuieşte profund elasticitatea coloanelor vertebrale ale majorităţii colegilor de breaslă, voi deschide gura şi voi vorbi liber. Ca unul care este neinteresat de bunăvoinţa mai marilor literaturii române, de burse şi sinecuri, de cabale literare şi de dispute de dugheană, voi spune că împăratul e gol!
Literatura română contemporană, în latura ei oficială, e o minciună. Prima minciună e în chiar vîrful ei: de ani de zile, un întreg complex financiar, organizaţional şi mediatic este pus în mişcare în chip absolut inutil pentru a-l transforma pe Mircea Cărtărescu într-un scriitor nobelizabil. Mircea Cărtărescu este un mare scriitor şi o spun ca unul fascinat de literatura lui. Dar nu va lua niciodată premiul Nobel pentru literatură, iar orbirea celor care nu pricep acest lucru este sublimă dacă n-ar fi vinovată, cîtă vreme fonduri publice imense raportate la sărăcia din literatura română, de pildă prin Institutul Cultural Român, sînt folosite pentru a promova în exterior literatura acestuia. Mircea Cărtărescu e un mare scriitor dar un individ atît de profund ratat ca şi conştiinţă publică încît simţul ridicolului ar trebui să-l împiedice a se mai manifesta ca atare. Asta, încă, n-ar fi un păcat aşa de mare. În spatele naivităţii sale funciare, însă, o întreagă armată de profitori, lichele, impostori, panglicari, curve obosite şi geambaşi literari constituie o curte de tip bizantin atît de intens preocupată să conserve privilegii, sinecuri şi relaţii în dauna oricărei evoluţii a literaturii române încît Mircea Cărtărescu, care nu va lua premiul Nobel, este şi principalul obstacol în calea unui Nobel românesc pentru literatură cîtă vreme curtea sa, în frunte cu nevasta, va fi buricul literaturii române oficiale.
O feroce cabală a mediocrilor de funcţionarea căreia Cărtărescu se face vinovat doar prin naivitate, aneantizează orice competiţie reală la adresa acestuia şi permite o carieră literară internaţională cu voie de la oficialităţile literaturii române doar unor mediocrităţi care au făcut pactul cu „sistemul ticăloşit” şi au acceptat să-i reprezinte interesele. Institutul Cultural Român este, în acest moment, o instituţie la fel de utilă pentru prestigiul internaţional al literaturii române ca şi o frecţie la papionul lui Horia-Roman Patapievici.
Aproape toate ierarhiile oficiale ale literaturii române contemporane sînt profund viciate de corupţie,majoritatea premiilor cu relevanţă naţională se dau în urma unor negocieri de talcioc între critici, editori, scriitori şi organizatori. Uneori, preşedinţii juriilor respective împart sumele de bani aferente premiilor respective cu scriitorii premiaţi. Alteori, criteriul după care se fac nominalizările şi premierile e să nu se „supere” vreo editură importantă că n-a fost la masa bogaţilor iar Uniunea Scriitorilor a devenit o simplă bursă a trocurilor literare. O literatură în care una dintre cele mai bune cărţi de poezie ale ultimului deceniu, „Aerostate plîngînd” a lui Traian T. Coşovei e complet ignorată de mai-marii literaturii pentru că personajul le e neplăcut e un fals în acte publice. O literatură în care cei mai puternici debutanţi ai ultimilor ani, Marius Ştefan Aldea, Dan Herciu sau George Asztalos sînt trecuţi cu vederea pentru că sînt excentrici complexului editorial şi mediatic specializat în crearea de mituri umflate cu pompa pe care să le vîndă pulimii e o impostură. O literatură în care scriitori de talia Danei Banu, a Ancăi Mizumschi, a lui Eugen Suciu, a lui Viorel Mureşan ori a lui Ion Chichere, ca să dau doar cîteva nume din generaţii diferite, sînt nebăgaţi în seamă de establishment e o literatură de lăbari. Aş putea să dau exemple în continuare, dar prefer să rămîn la acestea, în scop didactic. Oricum, o dezbatere reală şi onestă asupra funcţionării mecanismelor succesului şi promovării în literatura română contemporană nu va avea loc în curînd, cîtă vreme lichelele conduc, se autoreplică şi-şi conservă privilegiile meschine – e acelaşi lucru cu „reforma clasei politice”. La altă scară, dar identic.
Astfel, literatura română, în latura ei oficială, seamănă ca două picături de apă cu viaţa publică românească şi nici n-ar fi putut fi altfel. Mizele luptei literare, însă, sînt rizibile. Dacă politicienii se luptă pentru acces la resurse, femele şi putere, scriitorii se luptă pentru mize ridicole şi glorii de carton. Aş putea glosa în continuare pe marginea acestui subiect dar prefer să tac mai departe.
Pentru că mai departe găsim Uniunea Scriitorilor din România. Uniune de breaslă cum ar veni. Vorbesc din calitatea de membru al USR şi premiat de două ori cu premii ale acesteia, deci n-am altă frustrare decît aceea că instituţia asta e prost condusă. În fruntea USR îl găsim pe Nicolae Manolescu, un individ care este cea mai limpede ilustrare a adevărului că niciun om nu trăieşte pînă la moarte. În cazul lui Manolescu, acesta a încetat să mai trăiască, în sensul adagiului sus-menţionat, prin anii 90, de cînd s-a transformat într-o pernuţă de înfipt acele decoraţiilor, insignelor şi tinichelelor. De fapt, pe Manolescu îl doare undeva de scriitorimea română: plantat la Paris, într-un funcţiune decorativă, domnia-sa a delegat, practic, conducerea Uniunii unor nenea şi unor tanti. Trecînd peste pierderea sediului USR, Casa Monteoru (în nişte procese în care e limpede că cineva, nu ştiu cine, a încasat şpăgi babane pentru non-combat) Manolescu a patronat o dramatică pierdere de statut a scriitorului român. Maestru al dezinformării şi manipulării, pe care le practică atît de abil încît eu unul îl bănuiesc de participarea la stagii periodice de perfecţionare, dintr-o poziţie activă şi acoperită, Nicolae Manolescu este cel mai prost administrator pe care l-a avut Uniunea Scriitorilor în ultimii douăzeci de ani. Fariseu şi impostor, contestat virulent şi pe bună dreptate, Nicolae Manolescu se ţine cu dinţii de o funcţie de care îşi bate joc deşi n-ar avea motive să fie atît de încrîncenat în a reprezenta prost scriitorimea română: rămîne în istoria literaturii române ca cel mai bun produs al regimului comunist în materie de critică literară, nu cred că are probleme financiare şi nici pupincuriştii din jurul domniei-sale nu merită un sacrificiu atît de dramatic! Mai ales că, lipsit de legitimitatea pe care o dă competenţa, dl. Manolescu începe a se transforma, din dorinţa de a-şi salva gaşca, într-un simplu instrument de propagandă politică. Urît final pentru cineva cu pretenţiile d-voastră, dle. Preşedinte!
Unul alt personaj detestabil ale literaturii române contemporane e geambaşul literar. Atotştiutor şi trend-setter, de obicei scriitor ratat şi interesat nu de literatură ci de propria lui statuie, geambaşul literar român presează asupra oricui, mituieşte în dreapta şi în stînga, pupă mîni şi cururi dacă e cazul, spală pahare la chefurile celor puternici, are prieteni în lumea bună şi practică machiaverlîcul de baltă. E prieten cu politicieni, ia bani de la Minister, de la Consiliul Judeţean, de la Fundaţii şi Asociaţii. În sine, n-ar fi nimic rău în asta, lumea e plină de personaje detestabile. Din nefericire, însă, geambaşul literar român e persoană cu influenţă; orice scriitor care nu-i face temenele şi nu-i ridică osanale va fi marginalizat şi considerat ciumat. La vîrful literaturii române, aşa cum e ea acuma, nu rezistă decît cei dispuşi să-şi miroasă reciproc pîrţurile şi şosetele nespălate prefăcîndu-se că reprezintă o elită valorică. Din pricina geambaşilor literaturii române, mari scriitori sînt trecuţi cu vederea şi aruncaţi în uitare! Cum ierarhiile oficiale sînt, în bună măsură, rezultatul activităţii acestor personaje sinistre, literatura română e o glumă. Sigur, în tot acest complex mizerabil, chiar şi statistic vorbind, aterizează şi scriitori de calitate, doar atunci cînd aceştia, din diverse pricini, nu mai pot fi ignoraţi. Simptomatic e cazul lui Ion Mureşan, care, dintr-un „marginal” al generaţiei 80 a ajuns să ameninţe poziţia de lider a lui Mircea Cărtărescu. Dar nu ne interesează soarta lui Ion Mureşan ci soarta literaturii române.
Care, atîta vreme cît va rămîne doar o anexă a intereselor actualilor diriguitori ai destinelor sale, va rămîne o activitate de seră, menită să satisfacă orgoliile şi interesele meschine ale unei întregi categorii de trepăduşi. Literatura română oficială este atît de departe de public şi atît de ruptă de realitate încît numai naivii se pot mira că, de cele mai multe ori, evenimentele literare oficiale sînt atît de plicticoase încît se scorojeşte varul pe pereţii sălilor care le găzduiesc. Ruptă de public, literatura română oficială e un fel de snobăreală fără miză, în care diverşi sfertoautori se află în situaţia de a pretinde că fac revoluţie cu voie de la Guvern şi avangardă cu bani de la stat.
[Polemos – Ultima carte a lui Marin Mincu – Cum ii terfeleste Cartarescu pe Eminescu si Nichita Stanescu] Complexul globalizării
« […] Trecând la secţiunea „exegetică“ propriu-zisă a volumului (Pururi tanar, infasurat in pixeli – Humanitas, nota Z.O.), se constată, în mod surprinzător, că, deşi este poet şi universitar, Mircea Cărtărescu nu posedă un instrument adecvat de evaluare critică atunci când se referă la poeţii români cei mai importanţi, ce se presupune că fac obiectul cursurilor pe care le ţine în faţa studenţilor. Astfel, este ceva axiomatic că despre Eminescu nu se poate discuta decât cu o sobrietate hermeneutică maximă, şi aserţiunea că acesta ar fi o „victimă a linguşelii tâmpe şi conformiste“ este de-a dreptul o inepţie, căci paradigmele unei culturi nu se „linguşesc“, ci se asimilează critic. La fel, despre Nichita Stănescu nu se poate afirma atât de tranşant, fără argumentarea minimă necesară, că „în ultimii săi ani a cunoscut o degringoladă morală asemănătoare într-un fel celei a lui Eminescu“ şi că „autorul Elegiilor corespunde unui model literar destul de comun, poetul damnat şi boem, fapt care a dus la penibila sa popularitate printre semidocţi, de la elevii de liceu /…/ până la universitari…“ Asemenea etichetări negative sunt chiar bizare în contextul dat, divulgând atât reaua intenţie, cât şi incultura literară ; prin agresivitatea lor scandaloasă parcă amintesc, în mod semnificativ, de un anumit limbaj „demascator“, activat de corifeii criticii marxiste din perioada proletcultismului. (Nu este deloc exclus ca Mircea Cărtărescu să-şi fi însuşit acest procedeu de confuzionare voluntară a valorilor de la maestrul său, Ov.S. Crohmălniceanu, pe care-l evocă ditirambic atât de des în cuprinsul culegerii.) Pe de altă parte, nu este deloc adevărat că „poezia lui Nichita Stănescu (întrucât ar fi rămas „modernistă“ – n. n.) seamănă cu nimic mai mult decât cu opera lui Blaga şi mai ales a lui Ion Barbu“ ; de aici se deduce faptul supărător că autorul Poemelor de amor nu cunoaşte poetica diferenţiată a celor doi mari poeţi interbelici (unul este expresionist, iar altul e hermetic) şi nu se înţelege cu ce fel de instrumente critice operează el când îi abordează în postura de profesor. Dar „remarca“ lui Cărtărescu cea mai diletantistică este aceea în care se proferează, fără nici un echivoc, că, prin Nichita Stănescu, „gândirea poetică românească“ manifestă „o a doua rămânere în urmă după cea a lui Eminescu“. În organicitatea poeziei româneşti, gândirea eminesciană înseamnă o emancipare definitivă de stereotipiile oralităţii, prin plonjonul dilematic în vizionarismul oniric, de sorginte romantică, şi exegeza cea mai aplicată recunoaşte că, fără apariţia lui Eminescu, n-ar fi fost posibilă evoluţia ulterioară a poeticităţii moderniste. În ceea ce-l priveşte pe Nichita Stănescu, nu mi se pare că, până în prezent, ar fi apărut la orizont un alt poet la fel de important care să fi exercitat o înnoire a discursului, de aceeaşi amploare semiotică precum aceea înfăptuită de el ; cu toată împotrivirea „teoretică“ a prietenului său, Ion Bogdan Lefter (pe care-l preia la literă Mircea Cărtărescu în toate zburdălniciile sale revizionistice), se poate spune că, la nivelul poeticităţii, autorul Operelor imperfecte, ca orice mare poet din secolul XX, a depăşit net neomodernismul, anticipând instinctiv ultimele achiziţii datorate postmodernităţii. Cu toată parada lor de originalitate şi noutate, deocamdată optzeciştii se află încă încastraţi în siajul aceluiaşi sistem poetic (quasi-postmodernist) ca şi Nichita Stănescu. Dincolo de receptarea eronată a celor doi poeţi paradigmatici, se poate constata incoerenţa perspectivei axiologice cărtăresciene şi din modul pueril de abordare a lui Ştefan Augustin Doinaş : „În baladele sale, Doinaş nu a imitat edificii întregi şi strălucitoare, ci a construit ruine măcinate de vreme, decoruri butaforice cu cartonul mucegăit, statui cu nasul şi degetele de mult pierdute“ ; „Nu e vorba aici de nici o iniţiere, de nici o revelaţie, ci de un mecanism care le imită în gol, tragi-comic şi absurd, ca în Godot sau în Urmuz.“ Este evident că poetul Cărtărescu are serioase dificultăţi în folosirea conceptelor literare care definesc poeticitatea şi de aceea îl asociază pe Doinaş lui Beckett şi lui Urmuz pentru a crea o maximă confuzie în receptare.
Nicolae Manolescu: Domnule Preşedinte, daţi-mi voie să încep cu o întâmplare. Ea este semnificativă în privinţa speranţelor pe care mulţi intelectuali le-au nutrit, încă din epoca Ceauşescu, în legătură cu eventuala dumneavoastră carieră politică. Un prieten scriitor, care nu vă cunoştea personal, s-a prezentat, când v-a văzut acum un an şi ceva pe coridoarele Editurii Tehnice, v-a strâns mâna (n-aţi discutat nimic), şi apoi mi-a spus mie, după o zi sau două când ne-am întâlnit întâmplător: «Acesta va fi Omul». Istoria l-a confirmat. Credeţi – şi vă rog să mă iertaţi că vă pun atât de direct întrebarea, dar eu reprezint aici o revistă literară, principala revistă literară din ţară şi sunt obligat să o fac – credeţi că aţi păstrat simpatia scriitorilor şi a intelectualilor, care a fost într-un fel cel dintâi şi (îndrăznesc să spun) poate cel mai preţios capital politic al dumneavoastră?
Ion Iliescu: Întrebarea dv. se referă, într-adevăr, la o problemă reală. Mă întreb însă dacă am putea afirma că acesta a fost sau este cel mai preţios capital politic, cu toate că simpatia scriitorilor şi intelectualilor constituie un element important prin el însuşi. Şi nu mă lasă indiferent. Alegerile au arătat însă o structură foarte diversificată a sprijinului politic. Ceea ce nu mă împiedică să constat, cu părere de rău, că sunt oameni care m-au cunoscut, de a căror stimă şi simpatie mă bucuram (sentimentul era reciproc) şi care, acum, nu numai că s-au îndepărtat de mine, dar se şi pronunţă de o manieră care nu este doar neelegantă. Asta mă amărăşte şi e o amărăciune personală. Nu vreau să caut explicaţii; viaţa noastră, atât de complexă şi complicată, face să se reaşeze multe lucruri, inclusiv atitudinile şi relaţiile dintre indivizi. De altfel, nu este vorba de toată intelectualitatea şi nici de toţi scriitorii. Continui să am relaţii foarte bune cu mulţi intelectuali, inclusiv scriitori de valoare, care au constituit şi constituie un important sprijin moral. Este vorba, însă, de unii oamenii; dar, pentru că este vorba de oameni pe care i-am cunoscut şi pe care îi şi preţuiam, nu este mai mică amărăciunea personală. Eu sper că este vorba de accidente specifice acestei perioade, care în timp vor fi depăşite. Sigur că, în cazul unora, sunt şi opţiuni fundamentale care ne deosebesc. Dar mie mi se pare că perioada pe care o trăim pune pe prim plan interese naţionale supreme – interesele noastre, ale tuturor, – care, indiferent de diferenţierile de opinii şi opţiuni, trebuie să devină interese comune, care să unească oamenii, nu să-i despartă.“
Interviu in revista Romania literara, dupa mineriada din 13 – 15 iunie 1990 si fotografii memorabile pentru prietenia dintre “Niki” si Ionel
Nicolae Manolescu: “Am fost, la rândul meu, trimis la şcoală de mai multe ori pe când eram tânăr. De exemplu, de Călinescu. Am avut două incidente cu el. Unul, când i-am comentat volumul de poezii Lauda lucrurilor, în 1963, cred. I-a displăcut, probabil, ceva (deşi, evident, îi lăudam Lauda fără rezerve) şi a reacţionat în felul lui violent. I-a scris câteva rânduri lui G. Ivaşcu, arătându-se supărat că nu mi-a cenzurat cronica din “Contemporanul”. Cum adică, se întreba el, “poetul face caz de romantism”? Expresia, destul de nefericită, era a mea. Nu ştiu ce a găsit Călinescu de reproşat ideii ca atare. Un an mai târziu, comentam ediţia a doua a Scrinului negru. Când apăruse prima, nu scriam cronică. Şi remarcam “propensiunea spre grandios” (azi aş zice înclinarea!), hiperbolele, exagerările portretistice, şarjele etc. Călinescu i-a scris din nou lui G. Ivaşcu: de data asta motivul supărării era limpede. L-a reluat într-o Cronică a optimistului, fără a mă numi… Călinescu ţinea (şi din oarece oportunism) să fie remarcat realismul din romanul său. Personajele erau cum erau istoriceşte, fără umbră de caricatură. Asta era ideea. Scrisoarea conţinea caracterizări şi mai dure. Eu eram “ipochimenul” care nu pricepe… codul cultural. Ca să vezi! Nu ştiu ce s-a ales de cele două scrisori.” (Sursaaici)
Din stenograma intalnirii lui Nicolae Ceausescu cu un grup de scriitori,13 martie1981
„Tov. Nicolae Manolescu:
Mult stimate tovarase secretar general,
Imi permit sa arat foarte putine lucruri care vor veni in completare – asa cum, de altfel, ati precizat si dumneavoastra – la ceea ce a spus colegul meu, Augustin Doinas.
Si eu cred ca avem totala libertate de a raspunde, prin volumele noastre, eforturilor care se fac, de a darui oamenilor carti care sa oglindeasca realitatea si realizarile societatii noastre contemporane.
Domnia Voastra, de multe ori, ne-ati spus, ne-ati aratat ce se cere de la literatura, ce ar trebui sa fie aceasta literatura.
Din pacate, tovarase secretar general, ne gasim aici, in fata Domniei Voastre, nu ca sa discutam cu presedintele statului si partidului probleme de fond ale literaturii romane, ceea ce ar fi fost de dorit, si ceea ce ar fi fost foarte important pentru noi, ci sa discutam, din nou – eu, in ce ma priveste, vin pentru prima oara in fata dumneavoastra – aceleasi probleme, sa discutam din nou despre aceasta atmosfera care domneste in viata literara, de raporturile in cadrul scriitorimii noastre.
Suntem aici, tovarase secretar general, solicitand atentia Domniei Voastre din cauza acestor contradictii, din cauza acestei atmosfere necolegiale. Exista un raport care leaga aceste realitati. Spre exemplu, exista un raport mecanic, dovedind ca o literatura se poate face intr-un climat bun, dar exista si unele resentimente care la un moment dat denigreaza aceasta literatura. De obicei se leaga valoarea literara de libertatea acestei literaturi. Si eu, tovarase secretar general, am sa merg mai departe cu aceasta valoare a literaturii, spunand ca ea se leaga de legalitatea restaurata de 15 ani incoace, de cand Domnia Voastra ati instaurat aceasta legalitate, facand sa se cunoasca operele unui popor prea adesea incercat si lipsit in istoria sa de acest cadru firesc. Cea mai grandioasa legatura care se poate face intre dezvoltare si literatura in acesti 15 ani, si acest cadru legal, se face datorita si gratie eforturilor Domniei Voastre.
Poate ca nu mai este cazul s-o spunem, dar este un lucru clocotitor, afirmarea acestei legalitati. Tin la aceasta expresie, pentru ca mi se pare ca numai in acest cadru legal cultura se poate dezvolta firesc, fara a secreta aceasta otrava care poate duce la nemultumiri si ura.
„23 august 1944 a avut urmările cele mai profunde în literatura pusă în faţa unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social şi moral cu totul deosebit. Arta, hrănită secole întregi din negare, devine un mod de a afirma noul umanism socialist.
Factorul hotărâtor al revoluţionării literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul că avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural al prefacerii sociale şi politice, al unei noi realităţi, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complicate…
Întregul nostru front scriitoricesc a înţeles că literaturii noastre îi revine – aşa cum spunea tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, în cuvântarea din 24.I.1962 – misiunea de mare răspundere de a contribui prin toată forţa ei de înrâurire la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la formarea omului nou, a moralei socialiste…“
Nicolae Manolescu, Contemporanul, nr. 34 din 21 august 1964
„Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzând mutaţiile profunde, determinate în cunoştinţă de ideea socialismului, promovând idealuri de viaţă noi, îndeplinind, adică, un rol educativ însemnat în formarea omului epocii noastre. Înzestraţi cu cunoaşterea ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvârşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei.“
Nicolae Manolescu, “Înnoire“, Contemporanul, nr. 34, 24 august, 1962
“Ideologia revoluţionară a proletariatului a revitalizat cele mai bune tradiţii şi tendinţe înnoitoare, stimulând dezvoltarea lor largă”; “O participare activă la mişcarea literară are organul central al partidului, «Scânteia», care exercită de pe acum un rol îndrumător”; “Mergând în întâmpinarea scriitorilor şi a întregii intelectualităţi democrate, partidul a arătat de la început, cu claritate, direcţia pe care aceştia trebuiau s-o urmeze pentru a contribui eficient la sprijinirea cauzei poporului, la făurirea unei culturi noi”; Referiri la “memorabile cuvântări ţinute de tovarăşul Nicolae Ceauşescu la întâlnirea conducătorilor de partid şi de stat cu oamenii de artă şi cultură, din mai 1965, şi la conferinţa din iunie 1965 a organizaţiei de partid a oraşului Bucureşti. Un amplu răsunet au găsit în conştiinţa scriitorilor şi creatorilor de artă cuvintele rostite de tovarăşul Nicolae Ceauşescu de la tribuna celui de al IX-lea Congres al PCR”
“Literatura română de azi. 1944-1964”, D. Micu şi Nicolae Manolescu, Ed. Tineretului, 1965
„Subliniind în cuvântarea sa la ultima conferinţă pe ţară a scriitorilor «rolul de seamă al literaturii în formarea şi educarea tineretului», tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej spunea:
«Tânăra noastră generaţie are nevoie de opere care întruchipează idealurile pline de măreţie ale epocii noastre, evocând tradiţiile glorioase de luptă ale poporului, ale clasei muncitoare…».
Această sarcină trasată literaturii este extrem de semnificativă. În fabrici, pe şantiere sau în gospodării agricole colective, tineretul participă cu entuziasm la desăvârşirea construcţiei socialismului. În condiţiile preluării puterii de către clasa muncitoare, un relief deosebit l-au căpătat tinerii muncitori. Ei şi-au însuşit socialismul ca pe un mod de viaţă, identificându-se cu peisajul inedit al ţării. (…) Ce a însemnat Revoluţia socialistă pentru tot acest tineret osândit la nerealizare (sub burghezie) e uşor de înţeles. În peisajul ţării, devenit un imens şantier, literatura a surprins nemaipomenita dezlănţuire de energii, munca trepidantă, entuziasmul sutelor de mii de tineri, închinând o laudă tinereţii… o laudă efortului uman eliberat. (…)
Devotamentul şi eroismul acestor tineri, născuţi şi crescuţi după Eliberare, educaţi în spiritul moralei comuniste, trebuie să facă obiectul unor opere pe măsura cerinţelor epocii noastre.“
Nicolae Manolescu, Tinerii muncitori în creaţia literară contemporană, Contemporanul, nr. 18, 14 mai 1962
Nicolae Manolescu in Contemporanul lui George Ivascu: “…Lumina. Nu e doar incandescenta a sufletului juvenil, ci un optimism funciar, bizuit pe o mare incredere in virtutile epocii socialismului… Constructorul comunismului cultiva lumina… Lumina e puritate, candoare, dar si daruire optimista idealului comunist… De aceea, opera partidului care infaptuieste descatusarea ii apare lui Horia Zilieru ca izvor de lumina si de fericire: Din ochii tai lumina irumpe-adinc in noi/ visland cu aripi de aur spre orizontul larg (“Partidului”)”
June 28th, 2011 
VR 
Ziaristi Online:
Posted in 
Tags: 
