““Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8), spune Sfântul Ioan Teologul; în consecinţă a respinge dragostea – şi aceasta este pizma – înseamnă a-L respinge pe Dumnezeu. Dumnezeu se retrage de la omul pizmaş, îl lipseşte de harul Său, se desparte radical de el, îl lasă în moarte spirituală, dacă nu se pocăieşte la timp şi nu se tămăduieşte de această otravă mortală pentru suflet.”
Părintele Justin: Avem nevoie de modificarea lăuntrică a omului, şi modificarea omului vine într-adevăr şi din a merge pe urmele Domnului, dar a merge pe urmele Domnului nu înseamnă a merge numai cu trupul, a merge cu inima, cu sufletul. [Altfel] nu este săgeată lăuntrică, să facă comuniunea cu puterile cereşti. De aceea şi sunt momente de întristare şi pentru noi – icoane care lăcrimează, suspină… parcă ar fi şi o mângâiere, ar fi şi o mustare a Maicii Domnului asupra lumii creştine: întristare pentru păcatele noastre, mângâiere de Mamă a lumii întregi, a Mamei Mântuitorului Hristos care este îndurat şi mult-milostiv. Cam asta ar fi…
Părintele Justin: Socotesc că ar avea un ecou puternic asupra conducătorilor noştri, asupra preşedintelui nostru, care este un urmaş al lui Petru Rareş, Vasile Lupu, Neagoe Basarab şi toţi Brâncovenii care s-au martirizat până la ultimul copil. Socotesc că aceste semnături care au plecat din durerile inimilor românilor vor îndupleca şi pe mai-marii noştri care au răspundere personală, răspundere a lor care se răsfrânge asupra copiilor lor, asupra nepoţilor noştri, asupra strănepoţilor noştri, că tot ceea ce facem noi astăzi ca individ în cadrul neamului facem pentru naţiunea de mâine. Noi nu facem nimic pentru noi, că dealtfel acesta e şi conceptul nostru creştin ortodox: lucrăm pentru binele aproapelui nostru, al fratelui nostru, şi care formează unitatea noastră. Rezistenţa noastră în asta ar consta – în dragostea unităţii şi a smereniei noastre faţă de Dumnezeu. Noi nu spunem „Tatăl meu”, spunem „Tatăl nostru”.„Precum în cer, şi pe pământ”. Trebuie însă mai multă rugăciune şi să ne pregătim de orice, să ne pregătim de moarte ca şi pentru viaţă, că dacă trăim – cum spune apostolul – ai Domnului suntem, dacă murim ai Domnului suntem. Aşa că noi trăim aceeaşi coordonate de veşnicie. Şi iată, trăirea care vine în viaţa omului ca să te convingi de aceste adevăruri scripturistice – dacă într-adevăr vrei să trăieşti. De aceea trebuie să ajungem cu rugăciunea şi noi la stadiul acesta de detaşare, de degajare, de lepădare (de sine), ca într-adevăr „care pe heruvimi cu taină închipuim” viaţa neamului nostru ortodox. Dar au ei grijă să ne spiritualizeze, că locuri de muncă nu sunt, posturi nu sunt, salarii nu sunt, mizerie peste tot, şi ei au grijă să ne aducă şi la dragoste (care) „toate le rabdă, toate le crede, toate le nădăjduieşte…” (I Cor. 13, 7). „Dragostea nu piere niciodată” – asta este a românului.
Părintele Justin: „În momentul în care am pierdut porunca iubirii, nu mai suntem creştini”
Părintele Justin nu este numai al unuia sau altuia, nu este numai al unor ucenici sau al altora, este al tuturor românilor ortodocși. Și nu numai. Părintele a întins acoperământul dragostei sale pentru creștinii din întreaga lume. Dovezi ale evlaviei pentru Părintele vin din întreg spațiul ortodox. Părintele Justin este exemplificarea dragostei nemărginite, trăită la cea mai înaltă măsură.
Dimineața, când mă uit în ochii fetiței mele văd ceva din sclipirea ochilor Părintelui Justin. Sănătatea ei este rodul rugăciunilor acestui sfânt al lui Dumnezeu. Pentru asta, și pentru toate celelalte, îi sunt recunoscător Cuviosului Părinte Justin, pentru ale cărui rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi, păcătoșii! (Florin Palas)
Notă: Acum ceva timp am cutezat a scrie câteva gânduri despre iubitul nostru Părinte Justin. Le redau mai jos, ca un modest semn de cinstire din partea familiei mele pentru cel care ne-a dăruit atât de mult, încât nu ne-a ajuns timpul ca să-i mulțumim pe măsură. Părintele Justin a suferit dramele fiecăruia, pe care le cunoștea în profunzime, mai bine chiar decât cei care le purtau. N-ar fi dormit ca să stea de vorbă cu oamenii, pentru a le aduce o alinare, o mângâiere. A dăruit tuturor, încălzind inimile românilor din prinosul sufletului său. În ultimele întâlniri, când ne uitam la Sfinția Sa, îl vedeam transparent, străveziu, aproape imaterializat. Suferința din ultimul timp al vieții sale pământești a fost o încununare a vieții Părintelui. Un sfânt al lui Dumezeu, cum este Părintele Justin, a trecut în Biserica Triumfătoare, de unde va mijloci în fața lui Dumnezeu să se îndure pentru poporul român, pe care l-a iubit precum puțini alții. Să avem parte de rugăciunile sale!
De când Dumnezeu mi-a îngăduit să-l cunosc pe Părintele Justin Pârvu, am fost învăluit de dragostea sa. Toţi cei care l-am cunoscut ştim că dragostea este principalul atribut care l-a caracterizat pe duhovnicul cu viaţă sfântă. Părintele nu ne-a judecat după legea dreptăţii, ci după cea a iubirii. A aplicat măsura iubirii tuturor, buni sau răi. Unii au reuşit să se ridice la exigențele sale, alţii nu. Funcţie de cât a ascultat fiecare. Dar noi avem oare dragoste adevărată? Care este măsura dragostei? A iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt, fără a aştepta ceva în schimb. Dragostea noastră a slăbit atât de tare, încât nu ne mai putem înţelege unul cu celălalt. Fiecare ne îndreptăţim în argumentele, dar mai ales în mândria noastră. Spunea Părintele Justin că „în momentul în care am pierdut porunca iubirii, nu mai suntem creştini”. În acest context, ne amintim vorbele Mântuitorului: “Oare Fiul Omului, când va veni, va găsi credinţă pe pământ?”. Părintele Arsenie Boca ne atenţiona că atunci când nu vor mai fi poteci între oameni, când nu vor mai fi dragoste şi înţelegere creştinească între oameni, va veni sfârşitul lumii. „Din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci” (Matei 24:12), spune Hristos.
Din dragoste pentru poporul român şi pentru Hristos, Părintele a îndurat chinurile temniţelor comuniste. „Eu m-am individualizat pe lumea asta prin poporul român, prin istoria lui, prin limba română, şi toate acestea mi-au fost date de Dumnezeu”, spune Părintele. S-a împrietenit cu suferinţa, dându-şi seama că aceasta face parte din iconomia lui Dumnezeu. A considerat că numai aşa îl poate îndura pe Dumnezeu să izbăvească păcatele neamului său. În temniţa Aiudului, într-o iarnă geroasă, după opt zile de Zarcă, un alt părinte, Iov Volănescu, îi mulţumea lui Dumnezeu că i-a dat posibilitatea să sufere puţin pentru El. Acesta a fost duhul celor din închisori. Vrăjmaşii au vrut să îndobitocească acest popor. Mucenicii închisorilor comuniste s-au opus din răsputeri. Acum sunt în Biserica triumfătoare şi sunt mijlocitorii noştri în faţa lui Dumnezeu. Despre viitorul neamului nostru, Părintele crede că “vom avea soarta unui popor de jertfă, după ce vor trece peste noi toţi apusenii şi răsăritenii”. Dragostea faţă de poporul său îl făcea să stea în scaunul de spovedanie de dimineaţă până seara târziu.
Ştiind că nerecunoaşterea jertfelor luptătorilor şi deţinuţilor din închisorile comuniste nu poate aduce împăcarea Neamului Românesc cu Dumnezeu, Părintele a considerat necesară canonizarea acestora. Deşi există un curent semnificativ pentru acest lucru, Sfântul Sinod nu a făcut încă această recunoaştere. În cel mai sfânt loc de pe pământul românesc, la Aiud, „Ierusalimul neamului Românesc”, Părintele a avut iniţiativa ridicării unei mânăstiri ortodoxe. A prezentat un proiect, întocmit de specialişti în arhitectura bisericească, dar a fost alungat fără prea multe explicaţii. A dorit să ridice o biserică, mai apoi un paraclis, dar nu a găsit ecou în sufletul ierarhului locului. Miza e mare: recunoaşterea jertfei mucenicilor din închisori. Părintele credea că se aşteaptă moartea sa şi a puţinilor supravieţuitori trecuţi prin această temniţă, pentru ca urmaşii torţionarilor să confişte acest spaţiu simbolic al martiriului românesc.
Mărturisitor al generaţiei 1948, Părintele a atenţionat că se pune la cale o nouă dictatură, cea biometrică. Puţini l-au înţeles, şi mai puţini l-au susţinut în acest demers. Părintele a suportat defăimările care au venit din toate părţile, din partea vrăjmaşilor, dar şi a unora din cei care pretindeau că sunt alături de Sfinţia Sa. A fost paratrăsnetul tuturor în această campanie de salvare, a noastră personală, dar şi a neamului nostru. Tuturor le-a răspuns cu dragoste, fără a face niciun rabat de la mesajul său. Bătrânul nu se joacă cu cele sfinte, nu poate spune azi una, mâine alta. De la înălţimea stării sale duhovniceşti, Părintele spune că generaţia noastră va trece pin ceva cu mult mai cumplit decât jertfelnica generaţie interbelică, că experimentul Piteşti va fi nimic faţă de cele prin care vom trece noi. „Va fi mai mult o prigoană psihologică şi nu vă veţi putea ascunde nici în crăpăturile pământului!”, spune Părintele. Şi cum vom putea depăşi aceste încercări fără dragoste şi fără îndelungă răbdare? În ce stare ne aflăm noi? Vrem să salvăm o ţară, dar ne afundăm în mocirla patimilor. Nu suntem în stare să participăm nici măcar la Sfânta Liturghie, la Proscomidie, când se pomenesc morţii noştri, dar ne batem cu pumnul în piept că suntem români adevăraţi şi apărători ai ortodoxiei. Nu plecăm genunchii în faţa icoanei, dar îi plecăm în faţa lui Baal. Traian Trifan, unul din mentorii sfinţii închisorilor, îi spunea lui Gavrilă Ogoranu şi camarazilor săi că „brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”. Luptătorii din Munţii Făgăraşului au demonstrat-o cu prisosinţă, oferindu-şi viaţa lor pentru mântuirea acestui neam, pentru a-i spăla păcatele în faţa lui Dumnezeu. Martirii închisorilor de asemenea. Avem o pildă vie în Părintele Justin Pârvu, care a rămas drept în faţa tuturor, pentru că s-a plecat numai lui Dumnezeu. Fără a lucra la despătimirea noastră şi fără a dovedi cu adevărat dragoste pentru aproapele nostru şi pentru Hristos, misionarismul pe care ni-l propunem va rămâne o iluzie. Misiunea creştină nu se poate rezuma la mărturisirea virtuală. Dacă ar fi existat o cale virtuală, ar fi folosit-o Însuşi Dumnezeu. Dar Acesta L-a trimis pe Fiul Său să se jertfească pentru noi şi pentru a noastră mântuire, ca să ne scoată de sub robia păcatului.
Asistăm de ceva timp la căderi dureroase. Acesta e spiritul vremurilor. Părinţii îmbunătăţiţi atrag atenţia că trăim vremurile din urmă. Deci, să nu ne mirăm că oameni care au luat atitudine în faţa ofensivei antihristice au început să cadă. Ispitele pentru aceşti oameni or fi fost prea mari. Unii, poate, şi-au pus prea mult nădejdea în găsirea unor soluţii omeneşti, fără de Hristos. Nu există nicio justificare pentru a urma altă cale. Nu putem sluji la doi stăpâni, şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Ortodoxia este Adevărul, este calea spre mântuirea noastră. Ca români, nu avem a căuta altă cale. Toate celelalte sunt drumuri înfundate. Preocuparea excesivă de a învinge pe planul acestei vieţi ne duce spre compromisuri. Iar un compromis este urmat de altul şi de altul, până la prăbuşirea noastră în iadul fără timp. Trebuie să privim în permanenţă spre Hristos, să ne simplificăm viaţa. Să nu mai trăim atât de mult în secundar, ci să acordăm mai mult timp principalului, aşa cum ne-a cerut Părintele Atanasie Ştefănescu. Avem un model strălucit în generaţia interbelică. Dumnezeu ne-a hărăzit să mai avem în mijlocul nostru ultimii mesageri ai acestei generaţii mărturisitoare, crescuţi în şcoala Frăţiilor de Cruce.
Sunt convins că Părintele Justin suferă şi plânge pentru cei care cad, se roagă şi-i aşteaptă pe fiii risipitori să se întoarcă. Nu ştiu să fi osândit pe cineva vreodată. “Dacă e să ne judecăm unii pe alţii, nu mai rămâne niciunul”, spunea Părintele, la scurt timp după lansarea apelui prin care cerea creştinilor să respingă dictatura biometrică. Am auzit cu toţii spusele Bătrânului, dar nu le-am ascultat. Cu dragoste mâhnită, Părintele ne spune că orice păcat trebuie răscumpărat, că îl va răscumpăra cei care vin după tine. „Omul nu mai e om, când se ia numai după calcule de moment pe care i le bagă în gând diavolul. Sufletul pe cruce câştigă adevărata libertate”. Fiecare dintre deţinuţii politic a avut căderile lui. Dar s-a ridicat. Părintele a cedat o singură dată în închisoare, tăgăduind că e preot. Mustrarea de conştiinţă a păstrat-o mulţi ani după aceea, chiar dacă după aceea a exploatat toate ocaziile de reabilitare. Poetul Radu Gyr a expus ca nimeni altul statornicia idealurilor tinerilor din închisori: „Adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis”. Iar visul este mântuirea. Să nu-l pierdem! (Florin Palas)
Părintele Justin: “Hristos, Mîntuitorul nostru, a luat trup omenesc, făcîndu-se om adevărat. Dar nu a încetat să rămînă ceea ce era de veci, adică Dumnezeu adevărat.
De acum Mesajul lui Dumnezeu, Cuvîntul, S-a făcut Om, pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mîntuire, înfăţişîndu-ni-L pe Hristos, care cuprinde în sine atît firea dumnezeiască, cît şi pe cea omenească.
Prin faptul că S-a făcut om, Fiul lui Dumnezeu a aşezat umanitatea Sa la dreapta Tatălui. S-a făcut singurul mijlocitor, ca o punte prin care toţi putem ajunge la Împărăţia Lui.
Unul este Mijlocitorul, între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos.
Dacă în Vechiul Testament Dumnezeu era prezent în cortul sfînt, astăzi El a coborît în însuşi trupul nostru – cortul nostru, în carne şi oase, pe care l-a sfinţit, l-a înveşmîntat pentru slavă.
Prin coborîrea Lui, El ne-a cuprins, ne-a înălţat pe toţi. El s-a coborît pentru ca noi să ne înălţăm. El s-a făcut ca noi pentru ca şi noi să ne facem ca El. El a sărăcit pentru ca noi să ne îmbogăţim. El a fost inspitit pentru ca astfel noi să luptăm împotriva ispitelor. El a fost necinstit şi batjocorit ca să ne păzească pe noi. El a fost chinuit şi omorît ca să ne mîntuiască pe noi. El s-a coborît pînă la iad ca să ne înalţe pe noi pînă la Cer. El S-a făcut Fiul Omului pentru ca noi să avem putere de a ne face fii lui Dumnezeu, în veci.
De acum El a spus: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa, pentru că nu există un alt drum spre Dumnezeu, nu există o altă viaţă, decît viaţa în Iisus Hristos. Iar viaţa creştinului adevărat nu poate fi decît o viaţă în Hristos, în care sîntem cuprinşi şi ne hrănim precum mlădiţele din tulpina Viţei.
Pe de altă parte, Sărbătoarea Întrupării sau Naşterea Domnului nu face decît să dezvăluie adevărul pe care îl trăim noi înşine în spaţiul Bisericii, prin comunicare cu Hristos. Întruparea Domnului nu semnifică una sau mai multe zile de sărbătoare; semnifică o prezenţă reală a lui Dumnezeu în mijlocul nostru. De aceea ne cheamă mereu să trăim, să actualizăm în mod real unirea cu Dumnezeu, ce este întotdeauna prezenţa prin Sfînta Taină.
În peştera Bethleemului, Dumnezeu S-a născut om, pentru ca în Biserică omul să se nască Dumnezeu. Semnificaţia Bethleemului de „casă a pîinii” se transmite astăzi prin Biserică, în lăcaşul sfînt în care Dumnezeu se împărtăşeşte oamenilor, ca Pîine a Vieţii, care hrăneşte deopotrivă şi sufletul şi trupul.
Asemănarea cu Dumnezeu spre care am fost chemaţi înseamnă întruparea lui Hristos în noi. Precum El a unit divinul cu umanul, sîntem chemaţi şi noi să unim umanul cu divinul. Adică să ne unim cu Hristos prin Biserică, după cum şi Fiul lui Dumnezeu e întrupare în ipostasul Său – firea Sa dumnezeiască cu firea noastră, omenească.
Sfinţenia nu este altceva decît participarea la viaţa lui Hristos, o creştere în omenire. Fiul lui Dumnezeu Se naşte în noi pentru ca şi noi să ne îndumnezeim.
Venirea Fiului Omului în lume este mărturisirea iubirii Tatălui, El, Care ne iubeşte pe toţi şi noi toţi sîntem în Fiul, devenind trupul Său prin credinţa în El. Urmează Sfîntul Grigore [Teologul] şi spune că tocmai noi, noi înşine, sîntem trupul Său.
Oricine împlineşte voia lui Dumnezeu nu face altceva decît să crească şi să lumineze în slavă şi să se îndumnezeiască şi să devină fiu al lui Dumnezeu după har.
Aceasta este bucuria sfintelor sărbători ce uneşte printr-o înţelepciune dumnezeiască atît însemnarea curgerii timpului, a anilor, dar şi Taina Credinţei care lucrează; pînă ce Hristos va lua chipul Lui vom putea ajunge cu toţii la starea bărbatului desăvîrşit, la măsura deplinătăţii lui Hristos. [Efeseni 4:13]”
„Harul lui Dumnezeu să fie peste toţi românii şi toată România”.
Părintele Arhimandrit Justin Pârvu
Discernământul oricărei minţi luminate totdeodată de înţelepciune şi de smerenie recunoaşte că adâncimea şi complexitatea importanţei duhovniceşti a Părintelui Justin Pârvu depăşesc mica putere de înţelegere a generaţiei noastre, dar, pentru evlavie, se cuvine să încercăm a creiona o schiţă a ostenelilor sfinţiei sale, fără pretenţia de a fi un text exhaustiv.
Evanghelia este soare care va lumina veşnic pe cei ce vor lucra poruncile sale şi îi va duce la măsura sfinţeniei. A vorbi despre o „linie” a Părintelui Justin este a reduce lumina, razele şi căldura Cuvântului Dumnezeiesc la o ideologie. Ortodoxia românească foloseşte termenul „lucrare” pentru a desemna două realităţi care se întrepătrund, atât pe pământ, cât şi în veşnicie: energie (ἐνέργεια) şi făptuire (πρᾶξις).
După umila noastră pricepere, domeniile incontestabil înrâurite de Părintele ar fi acestea:
Lucrarea duhovnicească a Părintelui Justin a fost Ortodoxia: cunoaşterea şi împlinirea poruncilor Evangheliei, în duhul Sfântului Apostol Ioan Teologul. Prin mucenicia sa îndelung-pătimitoare, prin calitatea şi statornicia mărturisirii sale permanente, Dumnezeu l-a răsplătit, făcându-l cu adevărat chip îngeresc, Sfânt Părinte purtător de Duh.
Lucrarea teologică a Părintelui Justin a fost, d.p.d.v. al sistemului predicat, statornica respectare a teologiei confirmate de cele 7 Sfinte Soboare Ecumenice, iar d.p.d.v. apologetic, continuarea învăţăturii Sfântului Justin Popovici. Părintele nu doar a publicat şi a propovăduit, dar a şi dovedit cu fapta împlinirea întregii patristici ortodoxe.
Lucrarea monahală personală a Părintelui Justin a constat într-o nevoinţă peste fire, o neobosită tăiere a voii şi o rugăciune ajunsă la desăvârşire, jertfe prin care s-a ridicat nu doar la nepătimire, dar şi din slavă în slavă, precum Hristos a făgăduit.
O fotografie cu Părintele Justin Pârvu de Adormirea Maicii Domnului pe coperta revistei THE ORTHODOX WORD. O Viaţă de Dragoste Jertfelnică. A Life of Sacrificial Love. The Life and Teachings of Elder Justin Pârvu: One in Christ
Două din cele mai recente numere ale prestigioasei reviste din Statele Unite ale Americii The Orthodox Word (“Cuvântul Ortodox”), publicată din 1965 de Saint Herman Press, o lucrare publicistică duhovnicească a obştii Mănăstirii Sf. Gherman din Alaska, aflată în Platina, California, au fost dedicate vieţii şi învăţăturilor bunului Părinte Justin Pârvu de la Petru Vodă. Materialul, scris de Simona Irime, a fost publicat într-o prezentare fără precedent, în două numere consecutive ale revistei, consacrate integral reliefării personalităţii marelui duhovnic al Ortodoxiei româneşti, fost deţinut politic anticomunist timp de aproape 16 ani. Fotografia cu Parintele Justin de pe coperta celui de-al doilea număr al revistei The Orthodox Word a fost realizată de Cristina Nichituş Roncea de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, 15 august 2009, la Mănăstirea Petru Vodă, şi este cuprinsă şi în Albumul de fotografii şi vorbe de duh “Părintele Justin Mărturisitorul“. Publicăm mai jos un extras din concluziile materialului omagial-memorialistic scris de Simona Irime pentru The Orthodox Word, însoţit de fotografii de la acelaşi moment, al slujbei susţinute de Părintele Justin împreună cu un sobor de preoţi, la Adormirea şi Înălţarea Maicii Domnului 2009.
Esențial pentru dăinuirea istorică a unui popor, sentimentul identității naționale este supus la tot mai mari încercări. Este și problema, veche de aproape două veacuri (adică foarte tânără), a doctrinei identitare a românismului. Într-o sută de ani și ceva, în care harta țării și ideologiile oficiale s-au tot schimbat, e greu ca o doctrină națională să se maturizeze și să-și afle coerența necesară pentru dialogul cu sisteme de gândire similare. Sprijinită pe marile curente de renaștere națională, de la Școala Ardeleană la cea Gândiristă, pe aportul unor personalități providențiale (de la Eminescu, la Iorga și Blaga), precum și pe conlucrarea permanentă a Bisericii, ideea (unică în lume a) ”poporului născut creștin” s-a fundamentat în primul rând pe paradigma voievodală moldo-valahă și pe conceptul ”spațiului mioritic” de filiație dacică, osmozate de Duhul Bisericii lui Hristos – valori percepute esențialmente mistic sau irațional -, și mult mai puțin pe conceptul modern de stat național și națiune.
De aici, spasmele dialogului ”spiritului național” cu modernitatea și cu provocările globalizării, spasme cu atât mai dramatice, cu cât, la nivelul maselor, ”spiritul național” este trăit pe coordonate romantice, protocroniste, izolaționiste, refractare față de modernitate. Și cu cât modernitatea, la rândul ei, alege o atitudine de superioritate față de tradiție. Vehemențele naționalismului interbelic, sincrone vehemențelor altor naționalisme din epocă, țin de acest fenomen. Resuscitarea lor după 1989 era firească, atâta vreme cât mișcările ”dreptei” au fost ostracizate de comunism. Dar idealizarea, la nivel popular, a fenomenelor ”dreptei”, ca Mișcarea Legionară, ține de revenirea la același izolaționism doctrinar interbelic.
A susține, fără precizări circumstanțiale, că ”Mișcarea Legionară a fost o lucrare a Duhului Sfânt”, cum a afirmat de curând un monah de la o importantă mănăstire moldavă, este un gest cel puțin pripit, atât din punct de vedere civic, cât și duhovnicesc. Tabloul complex și contradictoriu al Mișcării a fost destul de bine recuperat în suita de lucrări istorice apărute după 1990 (memorialistice și de sinteză), deci idealizările, ca și anatemizările ei, explicabile în lipsa informației, nu-și mai au locul. Totuși, incapabilă de a aprofunda nuanțele fenomenului, lumea (și ”stânga”, și ”dreapta”) preferă ucigătoarele judecăți maniheiste (acuzele fără drept de apel, respectiv adularea), care nu ascund în spatele lor decât exaltare, orgoliu, vinovate plăceri punitive, frică sau dispreț față de partea adversă, lipsă de realism social-spiritual.
Anonimi ”frați” și ”surori”, susținuți uneori și de clerici izolați sau de călugări rătăcitori, lansează ”smerite” judecăți acuzatoare asupra acestor probleme, care adesea îi depășesc. Inconsistența lor e vădită de spiritul discursului: unilateral și isteric, panicard, lipsit de respect și dorință de înțelegere a celuilalt.
Un comentariu apărut de curând în blogosferă pentru susținerea monahului pro-legionar, susținea că… Ortodoxia ar fi ”de neconceput fără antisemitism”. Ce poate însemna o Ortodoxie bazată pe ură, trădând, așadar, prima și cea mai importantă poruncă a lui Hristos: iubirea? Ajungem astfel la o Ortodoxie fără Hristos, o “Ortodoxie” în afara Creștinismului. Ca orice altă ură de rasă, ca și urile interconfesionale și interreligioase, antisemitismul trădează Creștinismul și-l transformă în sectă. La ură se răspunde cu ură. Creșterea alarmantă a anticreștinismului pe plan mondial nu este o consecință a crispării obstinate în asemenea atitudini?
Mulți dintre partizanii acestor atitudini extreme insistă puritan pe cuvântul “Ortodoxie”, când se referă și la aspecte generale ale Creștinismului, de ca si cum ar prefera “dreapta închinare” (în fața cui? a unui sistem de reflexe și canoane vidate de sens?) mărinimiei lui Hristos. A unui Hristos, care Se refuză partizanatelor politice (oricât ar trage acestea de El), tocmai datorită condiției de Mesia! Pe câți dintre acești rigoriști – oameni trecuți superficial prin vămile cărților, nu și prin acelea ale suferinței transfiguratoare și renașterii în Duh – nu-i enervează tocmai această ”mărinimie” trans-partinică a lui Hristos!
O teribilă armă a dracului este generalizarea – păcat al gândirii neinstruite, nemenționat în îndrumarele de spovedanie – așadar, rămas adesea nespovedit -, care ascunde o greu sesizabilă formă de trufie intelectuală și încremenirea sufletească în fața concreteții mereu surprinzătoare a vieții. Copiii și sufletele simple nu practică generalizarea – iată unul din motivele pentru care Mântuitorul ni-i dă ca exemplu; iar matematicienii și alți teoreticieni, când apelează la ea, o fac cu mari scupule, pentru a evita eroarea sau impostura. Altminteri se întâmplă la nivelul gândirii populare, care amestecă păgubos simplismul (scuzabil, când se consumă în tăcere) cu nejustificate pretenții sapiențial-pedagogice.
Generalizarea păcatului lui Iuda, ca și a unor păcate interetnice care au brăzdat dureros istoria ultimelor veacuri ale Europei și care implică problema evreiască și naționalismele locale, cu contondențele lor – iată forme pripite de gândire a istoriei, autocondamnate prin divorțul lor de dragostea iertătoare și mereu dialogică a lui Hristos.
Corespondentul generalizării, în ordinea virtuților, este absolutizarea sfințeniei omenești, cu idolatrizarea tuturor faptelor și convingerilor extrareligioase (în special politice) ale sfântului, considerat model absolut – o problemă delicată pentru evlavia populară, dar a cărei temătoare ocolire alimentează renașterea, la fel de exaltată ca odinioară, a ideologiilor naționaliste de tip exclusivist. Convingerile politice ale unui sfânt, ale unui martir, nici nu-i justifică, nici nu-i compromit sfințenia. Acceptarea acestei fraze poate crea premisele de dialog asupra unor canonizări care, altminteri, are toate șansele de a rămâne ratat.
“(…) La acestea se adauga poate cea mai grava ispita si incalcare a Testamentului Parintelui Justin, dupa parerea mea: lipsa de rugaciune. Mai ales pentru aproape, ceea ce inseamna, in fond, lipsa de iubire si o incalcare a esentei calugariei si ortodoxiei si a insasi Legii lui Dumnezeu. Si rezultatele, cum spuneam, se vad, caci striga, ca din gura de sarpe. Ura. Ura urla. Cand urla ura, cand urla haita, atunci stii cu siguranta ca hoardele de demoni si-au atins scopul.
Zilele acestea constatam ca ura impotriva Manastirii Petru Voda afluieste din doua directii, care se intalnesc, in final, in aceeasi matca: ura anticrestina, normala am putea spune, dezvoltata de portaluri ca Hotnews si acolitii lor si ura “ortodoxa”, care o intretine, practic, pe prima.
Cum poti insa sa te autointitulezi crestin si sa urasti? Sustii evlavia fata de sfintele moaste ale marturisitorilor dar nu intelegi nimic din mesajul unui martir ca Mircea Vulcanescu. Unde este iertarea? Daca iertare nu e, nici dragoste nu e deci nimic nu e. Ura, dupa cum stim, este si apanajul prostilor. Un om inteligent nu poate uri. La fel cum un crestin nu poate uri. Omul inteligent, omul induhovnicit, intelege slabiciunea celuilalt si tot ce poate simti in fata urii, si, deci, a prostiei, este, in primul rand, mila. Profesorul Aurel Vişovan, de exemplu, fost detinut politic care a patimit 17 ani in temnitele bolsevice, simtea doar compasiune pentru tortionarii sai. De asemenea, exista relatari despre detinuti politici care ajunsesera, din aceeasi mila si dragoste fata de tot ce a lasat Dumnezeu pe pamant, sa-si imparta putina lor hrana cu guzganii si libarcile din celule. Asa si Parintele Justin, in chilia sa (“cell”, cum suna in engleza), de la Petru Voda.
Specialisti in ura “ortodoxa”, cu rasfrangeri directe si voite asupra Manastirii Petru Voda, a ucenicilor sai si a lucrarii Parintelui Justin sunt (…).
„Călugărul își are exemplul în lumina îngerului, iar creștinul, mireanul, o are în lumina monahului”, spunea, atat de frumos, blandul Parinte Justin. Si asa si trebuie sa ramana, in ciuda exemplelor care ne sunt atat de mediatizate de artizanii urii, fie ei anticrestini declarati fie ei “apologeti” ai urii “ortodoxe”. Cele doua canale ale urii nu reprezinta altceva decat doua fete imbacsite ale aceleiasi monede batute de Mamona si aruncate romanilor in fata, in lupta de doua mii de ani impotriva Treimii Celei de o Fiinta si a frumusetilor Ortodoxiei, intre care cea atat de plina de buna mireasma duhovniceasca este floarea sadita de bunul Parinte Justin Marturisitorul in Gradina Maicii Domnului de la poalele Carpatilor: Manastirea Petru Voda.“
Părintele acestui popor obidit, pe care l-a plâns şi l-a binecuvântat cu ultimele sale puteri de pe patul unei cumplite suferinţe, s-a mutat la cele cereşti acum un an. Fiii săi nu au rămas singuri, ci au câștigat îndrăzneţ mijlocitor în ceruri, un biruitor asupra păcatului şi a înşelăciunii acestui veac, care şi-a pus sufletul pentru Evanghelie şi pentru popor. Ca un voievod, Părintele Justin Pârvu a stat drept, a stat bine, a stat cu luare aminte şi din inima plină a revărsat râuri de apă vie – dragostea părintească a Părintelui Ceresc. Ne-a lăsat tuturor moştenire Adevărul Ortodoxiei şi nădejdea mântuirii.
A fost mai întâi Sfântul Mucenic Iustin Filosoful. Apoi Sfântul Justin Popovici Mărturisitorul. Cu multă evlavie cinstind pe amândoi şi urmându-le pilda faptelor bune, Părintele Justin Pârvu Teoforul a lăsat testament scris în inimile tuturor celor pentru care s-a rugat – Noul şi veşnicul Testament, scris cu lacrima iubirii lui îndumnezeite prin jertfă şi Har. Iubind pe Dumnezeu-Cuvântul a ajuns la măsura bărbatului desăvârşit şi s-a împlinit cuvântul care zice: Tatăl meu îl va iubi pe el, şi la el vom veni, şi lăcaş la dînsul ne vom face (Ioan 14:23).
Avem, fiecare român şi fiecare creştin-ortodox, responsabilitatea faţă de Dumnezeu pe care Părintele Justin a reînviat-o şi înflorit-o în fiecare clipă a vieţii sale în sufletul fiecăruia. Jertfa sa, chip şi asemănare a jertfei Celui pe Care L-a urmat, să ne fie spre întărirea inimilor slăbite de dor. Să ne întrebăm: Ce am răsplătit, ce a rodit întru nemurire viaţa şi moartea şi, iată, veşnicia fericită, a Părintelui Justin, care s-a adus pe sine prinos pentru noi toţi, poporul român şi neamul creştinesc? Cum ne vom întâmpina cu el şi unii pe alţii în Ziua Judecăţii, când Sfinţii vor judeca lumea, împreună cu Nemitarnicul Judecător?
Pomenirea Părintelui Justin va fi din neam în neam, pentru că ne-a iubit şi a ales să moară pentru Adevăr şi pentru noi, înțelegând şi ştiind că Darul părinţiei (Efeseni 3:14-15) de la Tatăl-Părintele ceresc s-a pus în inimile celor ce I s-au făcut Lui fii, Dar minunat pe care l-a lucrat până la propria sa moarte de martir.
Mărturisitor şi mucenic al prigoanei materialismului secolului XX, stă alături de ceata miilor de rugători împreună-pătimitori în temniţele atee, întrecând cu neprihănirea cugetului inimii lor măreţia faptelor mucenicilor oricăror alte prigoane. Iar după eliberarea din temniţa văzută şi întemniţarea în cea nevăzută a materialismului contemporan, Părintele stă alături de ceata strălucitoare a păstorilor de Dumnezeu luminaţi care au pus pe temelia Pietrei-Hristos sufletele întregului popor rămas în deriva ultimei jumătăţi de veac. În ambele prigoane mărturisirea sa a fost şi cu cuvântul cel ziditor de suflet, şi cu înţelepciunea harică a tainei duhovniciei, şi cu fapta nevoinţei mai presus de fire, şi cu îndelunga-răbdare în mucenicie, sârguind în fapte nu pentru că ele l-ar fi dus spre iubire, ci pentru că ele izvorau din iubire, din părtăşia Duhului Sfânt.
Mulţi dintre mărturisitorii împreună-pătimitori au slujit Credinţa cu fapta şi cu cuvântul, însă el singur, dintre toţi, s-a distins prin copleşitoarea iubire, prin covârşirea prezenţei dumnezeieşti, care dădea simplei sale prezenţe atunci, iar acum simplei sale pomeniri, harul şi lumina cerească. Între cei ce strălucesc ca nişte pietre de mult preţ ale credinţei, dar şi ca nişte eroi ai demnităţii, numai în el s-a arătat o putere de polarizare voievodală, măiastru ţesar al fibrei române pe un gherghef iconic-social ca al Sfântului Vasilie cel Mare. Vultur cu crucea în adâncul inimii îmbrăţişată, Părintele Justin a avut şi viziune dumnezeomenească, şi cuprindere a dragostei, ca şi cum prin ochii săi albaştri privea cu milă şi bună mustrare Însuşi Domnul, pe Care atât L-a iubit.
Adevărul de credinţă şi tăria iubirii sale pentru Dumnezeu şi pentru poporul român i-au dovedit, printr-un secol de viaţă la înălţime duhovnicească şi printr-o moarte de impecabilă trăire şi de jertfă hristoforă, sfinţenia. De aceea pomenirea sa e pecetluită în cerurile cerurilor, în graiul românesc al Duhului, pe vecie.
Îţi mulţumim Ţie, Dumnezeul nostru, Tată, Fiule şi Duhule Sfinte, că ne-ai învrednicit pe noi a ne bucura o clipă lângă sfeşnicul Tău cel ales, de iubirea căruia nu ne despărţi, ca să fim cu Tine una precum şi cu el ai binevoit a Te uni, spre slava Numelui Tău şi prin smeritul nostru popor, căruia dăruieşte-i, Doamne, mântuirea Ta, ocrotirea, adumbrirea, povăţuirea şi înveşnicirea prin Tine, amin.
Mărturisitor în temniţe şi înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, de Dumnezeu purtătorule, Părintele nostru Justin; cu postul, cu privegherea şi cu rugăciunea cereştile haruri luând, vindeci pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui ce ţi-a dat putere; slavă Celui ce te-a încununat pe tine; slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.
ACATHISTUL PREACUVIOSULUI JUSTIN
PĂRINTELE ARHIMANDRIT de la Petru Vodă
facere a maicii Neonila
Condac 1
Pe voievodul Ortodoxiei şi păstorul cel adevărat, pe cel ce în smerenia muceniciei cununa desăvârşirii a luat, veniţi toţi credincioşii să cântăm celui cu Dumnezeu unit: Bucură-te, părinte Justine, iubirea lui Hristos ce pentru noi te-ai jertfit!
Icos 1
Vas al plinătăţii iubirii dumnezeieşti te-a lucrat pe tine calea milostivirii, din pruncie arătându-te înţelept cu dorirea către viaţa cea îngerească, preafericite părinte. Cele pământeşti a lăsa iar cele cereşti a urma îndemnându-ne, îţi cântăm:
Bucură-te, că Numele Tatălui întru toate ai sfinţit
Bucură-te, că Chipul Fiului întru toate ai preţuit
Bucură-te, că harul Duhului întru toate ai slăvit
Bucură-te, că lumină lumii harul te-a aprins
Bucură-te, că întunericul nu te-a cuprins
Bucură-te, minunea Maicii Domnului
Bucură-te, mireasma Mântuitorului
Bucură-te, pârga cea miloasă a fecioriei
Bucură-te, cântarea cântărilor călugăriei
Bucură-te, că în frica de Dumnezeu tot gândul ai sădit
Bucură-te, căci pe Cuvântul Însuşi ai odihnit
Bucură-te, părinte Justine, iubirea lui Hristos ce pentru noi te-ai jertfit!
Condac 2
Din tinereţe cercetând filosofia creştinească lucrând Darul Botezului cu armele Filocaliei iar nu cu deşarte iscodiri, ai mărturisit cea mai curată Predanie ortodoxă, sfinte părinte, învăţând pe toţi să cânte cu har: Aliluia!
Icos 2
Neîncetat cu Rugăciunea lui Iisus îndeletnicindu-te, părinte, n-ai îndrăznit a vorbi despre dânsa, decât că “rugăciunea este a privi cu seninul dureros al inimii tâlcul umbrit în Psaltire şi desluşit în Evanghelie”, întru care-ţi cântăm:
Bucură-te, că dincolo de chipuri şi umbre, cu Hristos faţă către faţă voiai a grăi
Bucură-te, că toate cele ale Bisericii le-ai cinstit ca pe nişte puternice a mântui
Bucură-te, că scrierile sfinţilor toată viaţa cu sete le-ai citit
Bucură-te, că artele bisericii şi cărţile ca pe mântuitoare şi apostoleşti podoabe le-ai ocrotit
Bucură-te, că sfintele icoane bizantine şi duhul străvechii psaltichii ai sârguit a le rectitori
Bucură-te, că te-ai însoţit cu rugăciunea curată şi fără răspândire
Bucură-te, că pentru aceasta n-ai ţinut a răului pomenire
Bucură-te, că prin sfintele slujbe şi rugăciuni începătura gândului ai plivit
Bucură-te, că înainte de a lega rod la despătimire mintea o ai sârguit
Bucură-te, că prin darul discernământului Înţelepciunea cea de sus O ai slăvit
Bucură-te, că pentru vederea ta duhovnicul neamului ai fost numit
Bucură-te, părinte Justine, iubirea lui Hristos ce pentru noi te-ai jertfit!
Condac 3
Acoperământul Maicii Domnului ai purtat în cuget hramul ţării tale, preacuvioase, şi cu evlavie spuneai: “în Biserica slavei stând, în cer a sta ni se pare”, ca un arhanghel pe credincioşi trezvindu-i ca “să stăm bine, să stăm cu frică!”, să cântăm pururea: Aliluia!
Icos 3
Cu sabia Duhului despicând învelişul gândurilor ai pătruns miezul lucrurilor cu simţirea ta duhovnicească, preaviteazule părinte, şi din întunericul temniţei ai revărsat tămâia rugăciunilor pe arderea de tot a jertfei tale, pentru care-ţi grăim aşa:
Bucură-te, Mintea lui Hristos în dulcele glas moldovenesc
Bucură-te, preoţie cu fierbinte dragoste şi fără de prihană
Bucură-te, cel ce eşti necredinţei grea dojană
Bucură-te, că pentru Chipul Domnului în tinereţe ai fost întemniţat
Bucură-te, că pentru Chipul Domnului şi la sfârşitul vieţii mult te-ai întristat
Bucură-te, că în închisoare adâncul unirii cu Dumnezeu prin isihie l-ai lucrat
Bucură-te, că împreună cu Noii Mucenici sublimul creştinismului l-ai arborat
Bucură-te, că viaţa Mântuitorului în inimi aţi scris şi s-a pecetluit
Bucură-te, că mai mult decât voi nimeni acest popor nu a iubit
Bucură-te, că moştenirea Învierii neamului cu preţul vieţii voastre ni l-aţi agonisit
Bucură-te, râu de lacrimi ce în adâncul temniţei raiul României ai doinit
Bucură-te, părinte Justine, iubirea lui Hristos ce pentru noi te-ai jertfit!
Condac 4
În lanţuri mai liber fiind decât călăii tăi, pe toate nevoinţele călugăreşti le-ai purtat mai presus de fire, iar în tainiţa inimii intrând şi toată gândirea trupească aruncând-o, s-a aprins întru tine Învierea prin lumina pocăinţei. Şi înălţând ca pe un steag flacăra dumnezeiescului dor împreună cu fraţii tăi mucenici ai cântat dincolo de timp lui Dumnezeu: Aliluia!
Icos 4
La înălţimea Crucii nu pot privi urâtorii de Dumnezeu, căci lumină revarsă din răni Mântuitorul, iar Numele Său e mărturisit de toată limba că Domn şi Împărat este. Iar precum odinioară prin Iisus necredincioşii Chipul Tatălui au prigonit, aşa pe creştinii cei în chipul Fiului ei pururi prigonesc. Iar precum Acela în veci e proslăvit, aşa cel ce biruieşte printr-Însul primeşte cununa fericirii şi cântări ca acestea:
Bucură-te, că ucigaşii voştri n-au priceput că Împărăţia cerurilor le-o vesteaţi
Bucură-te, că necunoscând pe Adevăratul Împărat nu-nţelegeau de ce până la moarte Îl iubeaţi
Bucură-te, că la Aiud, la Gherla, la Baia, la Suceava şi la Periprava, îndelung pătimeaţi
Bucură-te, că din rădăcinile voastre cereşti mai luminoşi aţi înviat
Bucură-te, că v-a fost milă de vrăjmaşi şi cu dragoste i-aţi iertat
Bucură-te, că numele voastre strălucesc în Cartea Vieţii pe fila neamului străbun
Bucură-te, că pomenirea voastră s-o stingă din conştiinţa omenirii vor acum
Bucură-te, sfinte, că cinstirea Noilor Mucenici ţi-a fost ascultarea
Bucură-te, că ctitorindu-le locaşuri la Petru Vodă, Paltin, Aiud şi Poarta Albă ţi-ai împlinit chemarea
Bucură-te, că în iadul bolşevic pătimind, din iubirea de oameni n-ai slăbit
Bucură-te, că prin smerita-cugetare şi din prigoana nihilistă de acum mai puternic ai ieşit
Bucură-te, părinte Justine, iubirea lui Hristos ce pentru noi te-ai jertfit!
Condac 5
Întru Duhul Sfânt îmbăind cugetele tale cu El ai nuntit inima ta, preacuvioase părinte, iar împreunând bună-voirea cu dreapta-cugetare te-ai făcut “icoană a toată filosofia”, precum zice Marele Grigorie. Pentru aceasta şi faptele tale ţi-au mărturisit înalta-cuviinţă, iar făptura prin harul nefăcut s-a mântuit cântând: Aliluia!
Icos 5
Temelie punând clipelor tale iubirea de Dumnezeu, toate chipurile de iubire le-ai unit ca într-un curcubeu al Luminii lui Hristos, sfinte părinte, şi din Ea rourându-ţi dorul inimii ca peste toată făptura să pogoare Duhul Sfânt, primeşte şi de la noi, nevrednicii, cu recunoştinţă, acestea:
Bucură-te, cel ce ai îmbrăţişat cu rugăciunea ta toată zidirea
Bucură-te, că fiecărui păcătos ca unui sfânt ţi-ai arătat cinstirea
Bucură-te, cel ce întru duh şi adevăr pe toţi i-ai cunoscut
Bucură-te, că adevărul lucrurilor şi lăuntrul sufletelor limpede le-ai ştiut
Bucură-te, că al lor dinafară chip nu te-a smintit dar poate te-a durut
Bucură-te, că şi slăvit, şi-n umilinţe, pe tine însuţi te-ai smerit
Bucură-te, că de slava cerească fiind plin, ţărână te-ai socotit
Bucură-te, că plânsul pentru neam ca vulturul te-a-ntinerit
Bucură-te, gingaşă porumbiţă a slavosloviei
Bucură-te, izvorâtorule de mir şi sânul evlaviei
Bucură-te, că măsura tuturor lucrurilor în duh ai cântărit
Bucură-te, că scara raiului cu pasul tainei ai suit
Bucură-te, părinte Justine, iubirea lui Hristos ce pentru noi te-ai jertfit!
Condac 6
Ca într-o rodie cerească dulceaţa Mântuitorului o ai cuprins, şi cu hrana potrivită pe fiecare spre El l-ai aprins. Pe fiecare după puterea sufletului său povăţuind şi ca pe săgeata în arc tinzându-i către Cel PreaÎnalt, ai adiat asupra tuturor bucuria harului ca toţi să cânte: Aliluia!
Icos 6
Prea-plinul inimii tale ridicându-şi pururi braţele la cer, îmbrăţişarea Veşnicului Mângâietor primind, de mari daruri te-ai învrednicit, sfinte, înviind pe cei morţi duhovniceşte, iar cu harismele vederii dumnezeieşti împodobit, ai suit prin iubirea de oameni toate hotarele cunoaşterii, pentru care-ţi cântăm aşa:
Bucură-te, împreună cu Duhul Sfânt pentru omenire suspinătorule
Bucură-te, cu Mântuitorul în Ghetsimani pentru omenire tânguitorule
Bucură-te, cu Tatăl despre Fiul tuturor mărturisitorule
Bucură-te, cu Maica Domnului pentru fiecare chezăşuitorule
Bucură-te, cu Înainte-mergătorul de puterea pocăinţei şi despre sfârşit vestitorule
Bucură-te, că pe tineri de lenea minţii şi de moliciunea voinţei îi fereşti
Bucură-te, că pe femei să fie sfinte cuvioase le povăţuieşti
Bucură-te, că pe bărbaţi să fie treji şi temători de Dumnezeu îi întăreşti
Bucură-te, că pe tot sufletul năpăstuit îl ocroteşti
Bucură-te, că pe îndrăciţi şi pe greu pătimaşi îi izbăveşti
Bucură-te, că şi pe nebuni îi înţelegi şi-i linişteşti
Bucură-te, că pe mândrie ca pe cea mai rea necurăţie o numeai
Bucură-te, că pe smerenie a nu o confunda cu laşitatea mereu aminteai
Bucură-te, că fiecăruia ca Mântuitorul împărţit întreg te-ai dăruit
Bucură-te, părinte Justine, iubirea lui Hristos ce pentru noi te-ai jertfit!
Condac 7
A sihaştrilor taină arătată şi oglindă a patriarhilor de altădată, în sfinţenie prin aspră şi necurmată nevoinţă ai stăruit, iar Maica Domnului pururea în tine a binevoit, din temniţă te-a scos şi binecuvântarea ei tot lucrul tău a adumbrit. Iar noi întru uimire văzându-te mai mult decât piatra cea scumpă strălucit, cântăm cu cetele cereşti: Aliluia!
Icos 7
Mireasă ne-ntinată ai fost Treimii Sfinte, şi mult ai desfătat pe Iisus, părinte! Curat cu inima, cu trupul şi în faptă, te-ai arătat şi de neam născător cu nevoinţa şi cu vorba înţeleaptă. De frumuseţea fecioriei tale minunându-se tot cinul îngeresc o cântă cu dulce sfială aşa:
Bucură-te, scutul întregii-curăţii
Bucură-te, crinul desăvârşitei bărbăţii
Bucură-te, cel logodit cu fapta cuviinţei
Bucură-te, întinerit de suspinul pocăinţei
Bucură-te, fagurele tăcerii
Bucură-te, fiul mângâierii
Bucură-te, piscul poeziei româneşti
Bucură-te, desfătarea Armoniei creştineşti
Bucură-te, sălaşul lui Hristos
Bucură-te, cântec bizantin duios
Bucură-te, voievodul milostivirii
Bucură-te, veselia îndumnezeirii
Bucură-te, toiagul nădejdii înfrunzit
Bucură-te, părinte Justine, iubirea lui Hristos ce pentru noi te-ai jertfit!
Condac 8
În rai cu Domnul împreună fiind şi de El nedespărţindu-te, în iadul sufletelor cu milă pogorând tămăduindu-le, inima ta liturghisea cu glas mare strigând ntru sine-ţi: ridicaţi, voi puteri ale firii, porţile voastre, şi va intra Împăratul slavei, Aliluia!
Icos 8
Braţ puternic şi înfricoşător eşti duhurilor celor viclene, părinte preastrălucite, iar către credincioşi braţ de binecuvântare, dăruind “Ajutorul de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul”. Şi învăţându-ne ca pe oameni fără osebire a-i iubi,
pe duhuri pururea a le deosebi, iar dreptatea şi milostivirea sfânt a le uni, îţi cântăm aşa:
Bucură-te, de suflet grabnic chezăşuitor
Bucură-te, celor de har însetaţi izvor
Bucură-te, căci cu tine însuţi ai fost în nevoinţe şi smerire de sine necruţător
Bucură-te, că-n osteneli duhovniceşti dai bună odihnă
Bucură-te, că mântuind prin graiuri vii dai tihnă
Bucură-te, că înţelesurilor peste fire dai tâlc cu înlesnire
Bucură-te, că şi-n duh şi-n trup dai orbilor vedere şi muţilor grăire
Bucură-te, că inimi împietrite le aprinzi întru Hristos nebune
Bucură-te, că viaţa ta este a Evangheliei minune
Bucură-te, de nerodirea minţii grabnic vindecător
Bucură-te, de stârpiciunea pântecelui minunat dezlegător
Bucură-te, spre rodirea duhului măiastru povăţuitor
Bucură-te, că de cei mândri întru simplitate te-ai tăinuit
Bucură-te, că pe smerit-cugetători întru putere i-ai învăluit
Bucură-te, părinte Justine, iubirea lui Hristos ce pentru noi te-ai jertfit!
Condac 9
Ce limbă poate să grăiască iubirea ta de sfinţi, şi mai cu covârşire cea către Pururea-fecioara şi De-Dumnezeu-Născătoarea? Toate icoanele ei din biserica mănăstirii tale de la Petru Vodă au lăcrimat cînd ai liturghisit, iar noi, umplându-ne de duhovnicească veselie, cântăm Domnului Dumnezeu: Aliluia!
Icos 9
Ritorii cei mult grăitori se văd ca nişte peşti fără de glas înaintea teologiei tale, părinte preasmerite, căci despre mucenicie, mărturisire, păstorire, darurile Duhului, facerile de minuni, cuvioşie, întruchiparea iubirii creştine şi adeverirea cuvintelor Mîntuitorului tu nu doar cu vorba, ci cu viaţa întreagă stai mărturie, pentru care îţi cîntăm acum:
Bucură-te, că întru Iisus eşti mirarea îngerilor
Bucură-te, că întru Iisus eşti izbăvirea strămoşilor
Bucură-te, că întru Iisus eşti toiagul arhiereilor
Bucură-te, că întru Iisus eşti înţelepţirea ocîrmuitorilor
Bucură-te, că întru Iisus eşti lauda proorocilor
Bucură-te, că întru Iisus eşti întărirea mucenicilor
Bucură-te, că întru Iisus eşti bucuria călugărilor
Bucură-te, că întru Iisus eşti dulceaţa preoţilor
Bucură-te, că întru Iisus eşti povaţa pustnicilor
Bucură-te, că întru Iisus eşti bucuria preacuvioşilor
Bucură-te, că întru Iisus cu inima la ceruri ai suit
Bucură-te, părinte Justine, iubirea lui Hristos ce pentru noi te-ai jertfit!
Condac 10
Pentru omenire tânguindu-te ca o maică iubitoare, părinte, ai luat asupră-ţi o întreită mucenicie, în trup, în suflet şi în duh, ca să se împlinească şi prin tine cuvântul care zice: ‘Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre a purtat’. De chinurile tale nepricepându-se gândirea, îngenunchind, inima noastră cântă în uimire: Aliluia!
Icos 10
Cu borangicul rugăciunii ai ţesut mahrama clipelor tale cu filigranul veşniciei, şi sporind frumuseţea lumii cu trăirile tale îndumnezeite, o, prea-minunate părinte, ai zugrăvit cer nou şi pământ nou pe pietrele inimilor celor ce-ţi cântă:
Bucură-te, mir de esenţă tare
Bucură-te, albie alor Duhului izvoare
Bucură-te, cheie către lumina neînserată
Bucură-te, poartă de duh către Mireasa Neîntinată
Bucură-te, cleştar dac şi zaua României fericite
Bucură-te, munte dârz şi sipet aurit al inimii zdrobite
Bucură-te, dulce însorire în acest veac de jale
Bucură-te, că testament ne laşi iubirea ta cea mare
Bucură-te, că niciodată singur, mereu singur erai şi neştiut
Bucură-te, întru cele cereşti deplin iar de cele pământeşti prea-durut
Bucură-te, că şi prin aceasta Mântuitorului I te-ai asemuit
Bucură-te, că busuiocul în clipa morţii tale a-nflorit
Bucură-te, părinte Justine, iubirea lui Hristos ce pentru noi te-ai jertfit!
Condac 11
Tâlcuind cuvântul: “precum în cer, aşa şi pre pământ”, ai propovăduit că puterea lui Dumnezeu se împlineşte doar cu Duhul întru gând şi fapte, atât în mănăstire cât şi în cetate. Iar pe visătorii nefăptuitori şi pe făptuitorii necugetători numindu-i necreştini, pildă a Minţii lui Hristos ai luminat celor ce vor să cânte: Aliluia!
Icos 11
Amintindu-ne de ce este scris: “Iar El văzând noroadele, I S-a făcut milă de dânşii, că erau supăraţi şi lepădaţi ca oile ce n-au păstor”, părinte cuvioase, ca un bun păstor şi în ultimul ceas şi-n agonia suferinţei, ai binecuvântat turma ta cu ultimele tale cuvinte: “Harul lui Dumnezeu peste toţi românii şi peste toată România!” Pentru aceasta cu lacrimi într-un glas te lăudăm aşa:
Bucură-te, întru Pacea lui Hristos sabie a creştinătăţii
Bucură-te, al Maicii Domnului sfânt voievod al cetăţii
Bucură-te, serafimul vitejiei
Bucură-te, râvna muceniciei
Bucură-te, de Duhul Sfânt părinte purtător
Bucură-te, stâlpare întru dumnezeiescul dor
Bucură-te, cel ce-ai ajuns la măsura desăvârşitului bărbat
Bucură-te, om la măsura îngerului şi chip de Iisus-Împărat
Bucură-te, pururea prăznuitorule al Dumnezeirii
Bucură-te, şoim român în slava nemuririi
Bucură-te, mult-pătimitorule şi dascăl preaiubit
Bucură-te, părinte Justine, iubirea lui Hristos ce pentru noi te-ai jertfit!
Condac 12
Ca o Scriptură vie ai păşit prin negura acestui veac, şi ca un apropiat al Treimii ai scris întru fiinţa ta slovele cele mai presus de fire prin care firea cîntă: Aliluia!
Icos 12
Ai adunat întru tine lacrimile acestui popor de la Sfîntul Andrei încoace, mult-pătimitorule părinte, şi roua dorurilor noastre s-au împlinit prin tine, sfinte, căci icoana adevăratei Românii zugrăvind-o cu duhul, lumea întreagă privindu-o pe Dumnezeu slăveşte şi-ţi cîntă acestea:
Bucură-te, că Tatălui slavă aduci prin cuget şi cuvânt şi minte
Bucură-te, că Fiului dai slavă, prin duh şi adevăr iubind pe toţi fierbinte
Bucură-te, că Duhul Îl cinsteşti deopotrivă prin trup, prin suflet şi prin duh, părinte
Bucură-te, cunoscătorule al dumnezeieştii simplităţi
Bucură-te, propovăduitorule al duhovniceştii libertăţi
Bucură-te, numai de Dumnezeu înfricoşatule
Bucură-te, de oameni şi de draci neînfricatule
Bucură-te, al harului măiastru chivernisitorule
Bucură-te, al necreatei slave văzătorule
Bucură-te, rândunea în aurora rugăciunii
Bucură-te, diamant al chivotului minunii
Bucură-te, cel ce în aoristul clipei în hora sfinţilor ai singurit
Bucură-te, părinte Justine, iubirea lui Hristos ce pentru noi te-ai jertfit!
Condac 13
O, preacuvioase părinte Justin, cere de la Domnul precum Elisei cândva de la Ilie ca şi noi să primim o fărâmă din harul cel dat ţie, ca în Duhul Sfânt toată suflarea să cânte: Aliluia! Aliluia! Aliluia!
Rugăciune
O, preacuvioase părinte, cel ce mai viu eşti în slava cea nepieritoare decât printre noi cei doriţi de harul blagosloveniei tale celei iubitoare, mângâie sufletele noastre cele împovărate de putrejunea patimilor şi roase de mândria cea atotpierzătoare, de singurătatea şi împuţinarea dragostei dintre oameni, de multele rătăciri şi înşelări drăceşti. Apără-ne de înşelarea acestui sfârşit de veac, nu ne lăsa să pierdem Ortodoxia cugetului inimii noastre, nu ne lipsi de povăţuirea ta întru Adevărul de credinţă, care mai presus este decât viaţa aceasta trecătoare şi decât orice bogăţie nebunească a acestei lumi. Mijloceşte la Mântuitorul şi pogoară spre noi lumina cunoştinţei celei adevărate şi neîmpiedicate, ca prin păstorirea dumnezeiască şi mijlocirile tuturor sfinţilor cu care prăznuieşti, să biruim furtuna duhovnicească şi cu pace adâncă să aşteptăm venirea cea preaslăvită a Împăratului nostrum Iisus Hristos, Căruia se cuvine toată cinstea şi închinăciunea, împreună şi Preabunului Său Părinte şi de Viaţă Făcătorului Duhului Său, Treimea cea deofiinţă, Una Singură pecetluită întru inimile noastre, Care să ne izbăvească de pecetea celui viclean şi de lepădarea de credinţă a lumii acesteia, şi să ne învrednicească de a trăi şi a muri pentru Sfânt Numele Său, unul preadorit şi preaiubit, Dumnezeul nostru. Ca prin rugăciunile tale cele pline de îndrăzneală pentru preacinstita ta hristoforie, Preacuvioase, împreună cu tine să dobândim Lui a ne uni, ca să-I cântăm şi să ne veselim de Lumina Lui cea pururea fiitoare, AMIN.
Remember – Pomenirea de un an de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Justin Pârvu: 14 Iunie 2014
Ziua de pomenire a unui an de la trecerea la Împărăţia cea veşnică a Părintelui Justin Pârvu va fi cea de Sîmbătă, 14 Iunie 2014. Toţi cei ce l-am iubit şi vrem să ne exprimăm recunoştinţa la mormîntul său sîntem aşteptaţi de Părintele Justin să facem slujba de pomenire a sa împreună cu Sfinţii, transmite Manastirea Petru Voda.
O carte ca o mărturisire de credinţă: „Părintele Justin – Mărturisitorul”
Deşi mai rar, auzim cuvintele mărturisitoare: „pământul ţării noastre este sfânt”. O spunem noi sau pământul însuşi o face în căutarea unor suflete în care să se rostuiască spre rodire? Ce să înţelegem prin sfinţenia pământului? Brâncuşi ne-a dăruit o Cuminţenie a pământului, străjuind în zarea dăinuirii, ca o uimire împăcată acolo unde îşi măsoară ritmul în trecerea spre dincolo de timp. Ce înseamnă, deci, „a sfinţi”? În rugăciunea Tatăl nostru spunem: „sfinţească-se numele Tău”, ca rostul vieţii noastre pe pământ, o misiune şi o apropiere de cerul care ne-a fost întâia patrie. Urmează o măsură „Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”; deci nu după voia noastră, care ştim unde ne-a dus şi ne păstrează, măsurându-ne deşertăciunea. Spre împlinire desăvârşită, Fiul lui Dumnezeu Însuşi S-a făcut om ca noi, urmându-L, să deprindem calea îndumnezeirii, împletită în adevăr şi viaţă. O ştiau strămoşii noştri de stăruiau a-şi potrivi viaţa după chipul credinţei celei drepte, numindu-se „creştin” sau „creştină”, şi-şi învăţau copiii cum să fie cu grijă, căci „omul sfinţeşte locul”. Şi, Doamne, câţi vor fi fost cei care, neştiuţi de lume, dar ascultaţi de Dumnezeu, au sfinţit nu doar un loc sau altul, binecuvântându-l cu faptele lor, ci întreg cuprinsul ţării ca o icoană mărturisitoare. Părintele Justin Pârvu, care acum se roagă în ceruri pentru noi, afla realitatea creştinismului ortodox în locul pe care s-a nevoit să-l sfinţească definindu-l prin „simplitate, bunătate şi dragoste”, mai cu seamă cu dragoste, datorită căreia am rezistat în vremuri prădalnice, îmbogăţind-o cu prinosul răbdării. „ţara românească este o ţară sfântă, cu un popor sfânt. Noi nu suntem consecinţa nimănui, politic sau al altor stări de lucruri, dar noi suntem ţinta multor răzbunări vrăjmaşe de 2.000 de ani; aşa cum Mântuitorul a fost vândut de la un neam la altul, aşa şi poporul român de la un popor la altul. Posturile, rugăciunile, nevoinţele noastre sunt mijloacele ca să ajungem la biruinţa Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.”
Datorăm tinerei doamne Cristina Nichituş Roncea o carte (din care am citat) ca un loc binecuvântat de (re)întâlnire şi dimpreună rămânere cu Părintele Justin – Mărturisitorul: lucrarea de Fotografii şi vorbe de duh, apărută la Editura „Mica Valahie”, cu un cuvânt înainte de Aspazia Oţel Petrescu. O carte de căpătâi, cu mult mai mult decât un simplu album, pentru că imaginile emană sfinţenie, ne dau putere şi curaj să ne privim pe noi înşine în faţă. Imaginile Cuviosului Părinte au viaţă şi între ele se ţes cuvintele înţelepciunii sale sfinte, iar harul, credinţa şi iubirea ucenicei înmlădiază înţelesuri tainice. De pe copertă Părintele ne priveşte ca de peste timp. În interior, ca dedicaţie, desluşim cuvintele: „îndemn spre tot lucrul bun”; pentru doar acesta rodeşte în sufletele omului sfinţenia şi dimprejur binecuvântarea. De la o pagină la altele realizăm cât de bogat folositoare este imaginea fotografică, atunci când e făcută cu har, faţă de film, bunăoară, unde imaginile, culoarea şi dinamica lor pot oculta sensul. Imaginea fotografică rămâne ca o blândă aşteptare, te poţi întoarce ca la un prieten apropiat, poţi continua un dialog sau înnoi comuniunea întru duhul „răbdării şi al dragostei”.
Selectarea textelor, care îi aparţine lui Victor Roncea, este făcută cu grijă duhovnicească, aşa încât cartea poate fi citită şi ca o cateheză pentru omul contemporan ce, ieşit din dictatură, nu se află încă pe sine decât într-o bolboroseală autodistrugătoare. O analiză mai atentă, sine ira et studio, ar îngădui să vedem că, deşi scăpaţi de ateism, ne ţinem încă departe de Dumnezeu, căci altminteri de unde o criză morală şi existenţială fără precedent? Părintele Justin, ca un părinte iubitor, ne ajută să ne apropiem de Dumnezeu, de Biserica Sa, să ne apropiem unii de alţii. Albumul începe ca un colind, cu „Naşterea Domnului”. Simplitate maiestuoasă a cuvintelor tâlcuiesc înţelesuri lucrătoare: „Naşterea Domnului este un dar, o bucurie, dar totodată o cruce, pentru că Hristos se naşte în peştera din Bethleem pentru a duce pe Golgota, ca să ia asupra Sa păcatele întregii omeniri. Nu putem vorbi de răstignire, de înviere, dacă nu plecăm de la naştere”. Aici e puterea rugăciunii, „salvarea noastră” şi îndemnul insistent, îndeosebi către tineri, de a deprinde forţa rugăciunii, asemenea străbunilor care au pornit sfinţirea pământului acestuia. Urmează „Sfintele Paşti”, din care reţinem că ar fi necesar să ne ferim de dramatizarea răutăţii zilelor, deoarece pot împiedica curăţirea sufletului ca astfel să-l dăm lui Dumnezeu. În capitolul „Adormirea Maicii Domnului”, Părintele mărturiseşte că în închisori „aveam pururi în minte Paraclisul Maicii Domnului şi alte acatiste, care ne-au fost de mare ajutor”. Poposim la Sf. Mănăstire cu ocrotitorii ei: „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil – la deal şi la vale”, pentru a vedea în ce chip monahul este „un creştin desăvârşit”. Sfârşitul este ca un început bun, despovărat de rău şi rele – „Anul nou şi moliftele Sfântului Vasile”, ale căror cuvinte au putere purificatoare, vindecătoare, purtând spre biruinţă în numele Domnului Cel unul în Treime, căruia să ne închinăm cu smerenie, să mulţumim cu vrednicie şi să-L slăvim cu dorire. Când scenariile apocaliptice se înmulţesc ca ciupercile după ploaie, Părintele Justin ne atrage luarea aminte: „Pentru noi, sfârşitul este moartea sufletească. Dacă a murit sufletul din noi, suntem primii care murim”. Pildă dătătoare de putere îl avem tot pe Hristos, care, pe cruce, după ce s-a rugat Părintelui să fie iertate păcatele celor ce L-au răstignit, a spus cu pace „Părinte, în mâinile Tale îmi dau sufletul”. Viaţa şi pătimirile Părintelui Justin ne ajută să înţelegem că suprema libertate este „de a trăi în afara păcatului” prin despătimire, ca să nu-i fim robi, şi prin iertare, pentru eliberarea de răul ce ni s-a făcut. Avem a lupta pentru adevărul credinţei noastre şi nu o putem face decât urmând lui Hristos, fiindcă „dacă nu ne vom păzi Ortodoxia, ne vom pierde şi neamul”. Vremurile sunt întunecate, deşartă pare tânguirea, dar tocmai de aceea e vital să ne facem „părtaşi Răstignirii lui Hristos, ca să fim părtaşi Învierii lui”.
Închidem cartea cu sfială şi o reluăm cu nădejdea comuniunii tuturor, celor de aici şi de dincolo, în numele şi prin Hristos Biruitorul morţii, care e cu noi până la sfârşitul veacurilor. Părintele Justin a fost un dar de la Dumnezeu şi, primindu-l cu recunoştinţă, să ne facem vrednici a-i fi urmaşi, înmulţindu-ne talanţii.
Un articol de ELENA SOLUNCA MOISE / Revista CULTURA
Fotografiile de mai sus – descoperite de cercetatorii CNSAS anul acesta, in urma unei cereri a Civic Media – il infatiseaza pe Parintele Justin Parvu a doua zi dupa arestarea sa si au fost publicate impreuna cu fisa sa de incarcerare, in premiera, de MARTURISITORII.RO. In aceasta seara, in urma cu 66 de ani, pe 14 mai 1948, Parintele Justin era arestat impreuna cu alti 10-15 mii de tineri fideli idealurilor nationale si pregatiti din toate punctele de vedere sa treaca la rezistenta armata impotriva ocupantului sovietic. A fost o noapte a Sfantului Bartolomeu in varianta bolsevica. Siguranta deja actiona la comenzile NKVD, urmand sa-si schimbe numele in acelasi an in “Securitatea Poporului”, la fel dupa cum capii unitatii speciale de comanda, Boris Grunberg si Pantiusa Bodnarenko, aveau sa devina Alexandru Nicolski si Gheorghe Pintilie.
Noaptea de 14 mai 1948, vineri spre sambata, 15 mai, poate fi considerata pe drept cuvant momentul decapitarii si, in fapt, inceputul exterminarii sistematice a elitei anticomuniste si nationaliste a Romaniei, cand miile de tineri arestati aveau sa umple celulele in care se mai aflau deja alte mii de camarazi de-ai lor, intemnitati sub doua regimuri totalitare. “Una dintre cele mai cenusii pagini ale istoriei Romaniei”, dupa cum spune Parintele Justin, o pagina intunecata despre care nici azi nu se invata in manualele scolare, desi a trecut un sfert de secol de cand am crezut ca i-am dat jos pe comunisti… doar pentru a reveni insa pe pamant romanesc ante-mergatorii lor, dar si ai Antihristului, neo-kominternistii.
Dupa noaptea de 14 spre 15 mai 1948 a urmat, dupa cum se stie, un adevarat masacru al celor mai curati fii ai natiunii, cu sute de mii de victime, trupuri frante si suflete chinuite, aruncate in gropi comune, adevarate altare de jertfa a mucenicilor si sfintilor inchisorilor, sau eliberate din temnitele comuniste, dupa 16 ani de martiriu. De cand a iesit de pe poarta inchisorii, in 1964, gandul Parintelui Justin a fost sa ridice, candva, acolo, o manastire inchinata martirilor anticomunisti din Rapa Robilor, pamant sfant unde zac, impreuna cu ramasitele celor ucisi bestial in zarca Aiudului, majoritatea legionari, ca savantul George Manu, si osemintele neo-martirului Mircea Vulcanescu. Aceasta este marturia Parintelui. Cu toate acestea, nu a fost lasat, nici la sase decenii de la eliberarea lui.
“Mai – spunea, Parintele – din ce am dedus, toata opera asta de la Aiud vor sa o faca nu cei care au fost tortionati, ci tortionarii! Si este foarte gresit, pentru ca nu stiu in ce masura istoria noastra poate sa primeasca o asemenea atitudine nevrednica”. Parintele voia, practic, ceva foarte simplu: o biserica la Aiud, care sa respecte arhitectura noastra ortodoxa. Nu a fost sa fie, desi, dupa cum a spus-o de nenumarate ori, era ultima si cea mai mare dorinta a sa. Actorul Dan Puric a reusit sa-si impuna proiectul sau, inlaturandu-l pe prea bunul Parinte Justin.
Proiectul Parintelui, realizat de reputatul arhitect Nicolae Tulban, respecta arhitectura traditionala ortodoxa si era avizat de camarazii sai de suferinta si biruinta, fostii detinuti politic. Dar Dan Puric si grupul sau eteroclit au vrut altceva. Scopurile acestora au ramas, pana azi, cand a avut loc la Aiud inaugurarea unei edificiu total strain de traditia romaneasca, destul de discrete, daca pot folosi, si eu, acest termen uzitat in general pentru a escamota activitatile unei organizatii oculte. Dar de ce toate acestea? O spune Parintele, raspicat, in filmarile care insotesc acest material. Eu nu-mi permit decat sa redau spusele Parintelui, asa cum le-am inregistrat pentru un interviu publicat in ziarul ZIUA, exact acum 5 ani, pe 14 mai 1999, si asa cum au fost filmate de ucenicii sai apropiati in chilia sa de la Petru Voda.
In memoria Parintelui Justin si cu datoria pe care mi-a incredintat-o Duhovnicul Neamului, reproduc aceste materiale, impreuna cu un editorial de-al meu din zilele comemorarii noptii cazute asupra Romaniei intre 14 si 15 mai 1948, spre buna informare a oricui doreste sa cunoasca Adevarul. Dupa cum observati eu unul nu fac aici nici o apreciere asupra omului Dan Puric. Personal, nu ma intereseaza nici angajamentele sale de dinainte de 1989, nici cele de dupa. Mai mult: ma rog adeseori pentru el, pentru ca eu, care il vedeam pe Parintele Justin ca pe tatal meu, am ramas impresionat cand am aflat ca actorul nostru il considera pe Parintele ca pe bunicul sau. Va dati seama ce obligatii am acum. Intr-un interviu, as putea spune, pe drept cuvant, fulminant, acordat ziarului dlui Burci si al serviciilor fostului ospatar extern, am numit Adevarul, Dan Puric, care afirma extrem de sigur pe el ca se va reintalni cu Parintele, s-a plans si ca a fost indepartat de la Petru Voda de niste calugari “gelosi”. Acum, daca punem problema in termenii acestia, ma intreb daca Dan Puric, care, sunt sigur, trebuie sa fie – sau, ca sa fiu extrem de precis: sa fi fost – un specialist si in asemenea chestiuni delicate, ar iubi o tanara domnisoara, care are niste frati gelosi, ce-ar face? Ar fugi mancand pamantul? Oare un om ca Parintele Justin, care, daca te critica, totdeauna cu dragoste, sau chiar iti dadea o palma, ca sa te trezeasca, dupa cum afirma si Puric in interviul numit, putea sa fie victima unor bieti “calugari gelosi” care alcatuiau “molozul din jurul Parintelui”? Mai inteleg daca zicea ca l-au lucrat niste agenti ai mumei Rusii. Dar asta nu se pupa cu vederile sale, foarte maleabile fata de muma padurii in cauza, dupa cum s-a vazut in ultimul sau interviu de la postul Fratilor Paunescu. Ehh, daca le enunta de atunci, poate i s-ar fi pus si covor rosu, de catre unii, cine stie?!
Marturisesc: de mustrat si pe mine m-a mustrat Parintele insa doar pentru a ma primi apoi cu si mai mare dragoste. Cine nu cunoaste parabola fiului risipitor? Ce tata nu-si cearta copilul, spre a-l indrepta si ajuta sa nu mai greseasca? Sau chiar si nepotul?! Cine l-a impiedicat pe Dan Puric sa vina si sa se spovedeasca la Parintele Justin (pentru ca la Monahul Atanasie, fiind doar calugar, nu stiu cum a facut-o)? Cine l-a impiedicat pe Dan Puric sa vina si sa se pocaiasca in fata Parintelui, lasandu-si mandria deoparte, intr-unul din dulapurile sale cu recuzite pentru toate regimurile si ipostazele? Totusi, Dan Puric, omul care reuseste performanta de a avea un venit lunar si, implicit, anual, mai mare decat “bosii” de la Loteria Româna (4.523 de euro), Romgaz (4.332 de euro), Transelectrica (4.333 de euro) sau Transgaz (6.111 de euro) si aproape dublu cat salariile lui Basescu si Ponta la un loc, nu a reusit sa treaca triumfator peste “molozul” numit Manastirea Petru Voda pentru a ajunge la Parintelui Justin?
Daca nu a putut sa calce peste “molozul”, “ticalosia infinita”, “mincinosii in sutana”, “pizmosii”, “limitatii interior si de caracter”, “spiritele de o extrema ingrozitoare” de la Petru Voda, in fine, “gelozia”, cu care a fost “infasurat” Parintele, cum va putea el sa apere nu neaparat o tanara domnisoara, sau poate o batrana doamna, care se numeste Romania, ci sutele si miile de morti care se ridica din mormintele fara cruci si pentru care Parintele Justin a vrut un singur lucru: o manastirea ortodoxa, conform traditiei stramosesti? La un moment dat, o spun in premiera, Parintele isi dorea chiar sa organizeze un “desant” cu mesteri maramureseni care sa ridice in doua-trei zile o bisericuta micuta si frumoasa din lemn. Dar sa fie in stil traditional, romanesc, cu harul Domnului deasupra si inlauntru ei. N-a fost sa fie… Si nici harul nu prea mai are unde sa stea in acest moment, din cate se vede…
Acum, ca sa inchei, mai adaug mirarea incomensurabila pe care o am fata de un om care, ca si mine, a facut Tonitza, o scoala de unde, credeam eu, nu puteai sa iesi fara a aspira continuu la un bun gust desavarsit… Eu unul, ma iertati, dar cand vad ce zigurat, ce guguloi cu cruciulita au putut sa scorneasca marii arhitecti ai lui Dan Puric, pur si simplu ma infior! Nu mai ramane decat sa fie pusa si o placa cu numele Parintelui pentru ca sacrilegiul sa fie complet, in conditiile in care Parintele Justin s-a impotrivit acestei monstruozitati (dupa cum stau marturie si ale cateva zeci de inregistrari). Priviti si judecati singuri:
Acum, sa ma si autocritic: si eu am stat alaturi de multi ofiteri operativi si de rang inalt si chiar sefi de servicii secrete, de la noi si din tarile vecine sau din cele prietene. Si eu am intalnit masoni pe unde am fost, ceea ce e, oricum, inevitabil. Dar am facut-o in calitate de ziarist. Este obligatia mea: sa caut adevarul. In tarana, alaturi de oameni ai strazii, cum a ajuns un briliant profesor, fost militant activ in Piata Universitatii, sau in saloanele luxoase din diverse cluburi selecte sau palate prezidentiale ale lumii.
Dar nu pot sa inteleg cum un om care pretinde ca reprezinta, cu atata patos si doar 135 lei biletul (pensionarii trebuie sa-si faca rata, cred), “sufletul romanesc” si “demnitatea” nationala, poate sta cot la cot cu Sergiu Celac si Mircea Malita, nu numai la aceeasi masa ci si in Consiliul Director al aceleiasi organizatii, destul de discrete, pe nume IPID. Nu stie “cine sunt”?
Mai mult, vorbeste 20 de minute, alaturi de ei, despre “idealul comun” pe care il are cu Calin Georgescu, presedintele Clubului de la Roma pe Europa. Acum, daca dl. Calin Georgescu vrea sa candideze la Presedintie, foarte bine. E treaba lui. Dar care este rolul lui Dan Puric, care ne face, in paralel, auto-“portretul prigonitului”? Dan Puric, apologetul aplaudat la scena deschisa. Dan Puric, eroul de la Aiud. Daca dl. Puric nu stie raspunsul la intrebarea de mai sus de ce nu-si suna un prieten? De exemplu, pe Iulian Capsali, care a scris negru pe alb ca cei doi tovarasi numiti au facut parte din nomenklatura comunista si mai mult decat atat. Mircea Malita, primul roman membru al Clubului de la Roma, a fost presedintele Uniunii nationale a studentilor comunisti din Romania prigonind (!) studentii necomunisti, apoi membru CC al PCR, numit in anii ’70 ministru al Invatamantului, prin sprijinul lui Dumitru Petrescu, ilegalist comunist, si in tandem cu Ion Iliescu, ministru la Problemele Tineretului, etc, etc, etc. Despre Sergiu Celac, colegul de banca al lui Dan Puric, Iulian Capsali scrie ca a fost “traducatorul personal al lui Ceausescu de engleza, trecut pe linie moarta pentru ca era suspect de relatii cu serviciile secrete sovietice”. Hopa… Intrebarea mea este: lor cand le vine randul la Premiul “Aiud”? Si ce domnisoare li-l vor inmana? Mona Musca sau Monica Macovei?
Trebuie, totusi, desigur, sa iertam. Pentru ca omul e “suspus” greselii. Ceea ce este valabil pentru noi, toti. Insa Parintele, asa cum stim, mai ales cei care am avut privilegiul sa-i stam la picioare spre a-i primi sfanta binecuvantare, era mai mult decat un simplu om. Era Omul lui Dumnezeu. Mai rare greselile la un inainte vazator cu duhul, care continua sa faca minuni chiar si dupa trecerea la Împărăţia cea veşnică…
Asadar va ofer spre luare aminte cuvintele Parintelui la care va invit, pe toti, sa meditati, acum, la 66 de ani de cand trupul lui era intemnitat cu brutalitate, insa doar pentru a-i intari sufletul si credinta in mantuirea neamului romanesc.
Nu pot decat sa-i dau lui Dan Puric ce-i al lui si sa inchei cu o fraza din acelasi celebru interviu: “Părintele Iustin putea părea dur… Dacă tu faci o tâmpenie şi primeşti o palmă, nu ţii însă minte palma, ţii minte că palma te poate trezi. Dacă eşti însă o lichea, ţii însă minte numai palma.”
UPDATE: Conferinta lui Dan Puric de ieri, de la Aiud, “Portretul prigonitului”, a fost tinuta in oglinda cu cea a invitatului sau special, Sorin Lavric, intitulata “Portretul prigonitorului”. Sorin Lavric este un angajat al lui Gabriel Liiceanu, editorul si tovarasul antiromanilor Lucian Boia, Horia Roman Patapievici si Vladimir Tismaneanu. Sorin Lavric considera despre Boia ca este “un Ganditor al istoriei!” si despre Tismaneanu ca este “întruchiparea îndurării de inspiraţie creştină”. Ce parere aveti?
ULTIMA DORINTA a Parintelui Justin pentru martirii de la Aiud
In urma cu exact 45 de ani, detinutii politici din inchisorile comuniste, cati mai ramasesera din cei 2.000.000 de incarcerati, erau aruncati afara, bolnavi, schiloditi, dar biruitori. Calcasera pe moarte si iesisera din iad. Asa cum aproape nimeni nu si-a adus aminte ca pe 16 mai 1812, la Hanul lui Manuc Bei din Bucuresti, rusii isi insuseau Basarabia, o zi neagra din istoria Romaniei, nici ziua de 14 mai, zi a eliberarii detinutilor politici, si, totodata, ziua de praznuire a Sfintilor Inchisorilor, nu si-a gasit locul in grabita istorie cotidiana.
Anul acesta, mai mult ca oricand, cei 45 de ani ne amintesc si de cei 45 de comunism si de cei 20 de ani de la eliberarea romanilor de comunism, in 1989. Au trecut 20 de ani aproape fara nici o schimbare pentru fostii detinuti politici anticomunisti, multi cu temnita tot de 20 de ani. 20 de ani de viata, rapiti de bolsevici si redaruiti de Dumnezeu, multora dintre ei, care acum, la 90 de ani si peste, se tin mai verzi decat brazii si lupta in continuare pentru libertate. Libertate intru Dumnezeu. Tocmai de aceea si vor, pentru camarazii lor, ucisi bestial la Aiud, ca si in alte zeci de lagare ale suferintei si biruintei, de la Pitesti la Gherla, de la Ramnicu Sarat la Jilava, de la Poarta Alba la Canal, o sfanta manastire, pentru sufletele lor din ceruri.
O astfel de initiativa, dorita inca de la eliberare de parintele Justin Parvu si binecuvantata si de marele duhovnic Arsenie Papacioc, ambii slujitori ai Ortodoxiei Romane la 90 si 95 de ani, cu zeci de ani de temnita, chiar la Aiud, ar putea sa ia fiinta, in sfarsit, anul acesta, la Rapa Robilor, unde oasele mucenicilor ies din pamant la arat. Este ultima dorinta a arhimandritului Justin Parvu, duhovnicul neamului, din Muntii Neamt. Si totusi, nu si-o poate vedea indeplinita prea usor. O suma de interese meschine ale unor fete neobrazate aproape au deturnat proiectul initial al parintilor duhovnici, al unei manastiri care sa cinsteasca memoria martirilor anticomunisti. Un proiect cu valente arhitecturale ce tin de ritualuri straine de Romania incearca sa se insinueze in planurile ierarhului local, IPS Andrei Andreicut. “Manastirea, care se va naste, nu poate sa amestece in niciun chip alte structuri si simboluri, oricat ar fi ele de demne, cata vreme ele nu apartin vietii traditionale a Bisericii noastre”, o spune direct parintele Justin. Dar problema s-a si ramificat: un mult dorit centru de martirologie – proiect al savantului ortodox dr Pavel Chirila -, absolut necesar pentru studiul generatiilor viitoare, a ajuns sa fie, din neintelegere, afiliat proiectului necrestin.
Locul pe care ar urma sa se inalte asezamantul monahal al martirilor inchisorilor a fost sfintit recent de Inaltul locului, care, supus unor acte de diversiune si dezinformare profesioniste, a uitat sa-l invite tocmai pe cel care si-a luat drept datorie sfanta de onoare ridicarea sfintei manastiri: Parintele Justin Parvu. Desi a semnalat acest lucru, cu mare intristare, parintele nu a primit nici pana acum un raspuns potrivit: “Cu durere va spun ca eu nu am fost instiintat cu privire la aceasta sfintire, despre care am aflat ulterior. Sfintirea aceasta a fost foarte surprinzatoare pentru mine si mi se pare o lipsa de respect, fata de cei care au suferit in inchisori”. Batranul duhovnic o spune foarte limpede: “Aceasta sfintire ce a avut loc la Aiud socot ca trebuia facuta in prezenta celor care sunt primii indreptatiti sa vorbeasca acolo – fostii detinuti; ei insa au lipsit cu desavarsire. Cu multa durere suport aceasta jignire care este adusa martirilor si eroilor nostri de altadata. Ce se va face pe locul acesta sfintit pentru biserica si cum se va face? Ce planuri sunt de fapt?”
Pentru ca au fost mai multe proiecte, inclusiv mai actoricesti, parintele cere sa nu se incerce confiscarea suferintei martirilor: “Aici nu se poate monopoliza, nu poate interveni nimeni care sa profite de pe urma sacrificiului lor, pentru ca este blestemul lui Dumnezeu peste tot cel care ar cauta sa deranjeze acest scop maret al eroilor nostri din Aiud. Nu se poate! Este strigator la cer sa cuteze cineva sa-i dea alta nuanta sau coloratura decat numai pentru ceea ce a fost menit.” Parintele, desi ignorat pana acum, ne spune ca aceasta este ultima sa dorinta: “Mare dar de la Dumnezeu ar fi pentru mine sa vad aceasta biserica inaltata si sfintita, dupa care sa pot spune impacat: Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau in pace.” Ii va fi ascultata?
MANASTIREA SFINTILOR INCHISORILOR
(interviu realizat de ziaristul Victor Roncea, Ziua)
– Sfintia voastra, de curand la Rapa Robilor din Aiud, a fost oficiata de catre IPS Andrei Andreicut o slujba de sfintire a locului pentru o noua biserica sau un centru cultural, dupa cum se aude. Ce stiti despre acest proiect si ce urmeaza exact sa se construiasca acolo?
– Dragul meu, cu durere iti spun ca eu nu am fost instiintat cu privire la aceasta sfintire, despre care am aflat ulterior. Sfintirea aceasta a fost foarte surprinzatoare pentru mine si mi se pare o lipsa de respect, fata de cei care au suferit in inchisori si mai pot da inca marturie, faptul ca acest eveniment important s-a facut fara vreo informare a noastra catusi de putin. S-a uitat ca mai sunt si niste urmasi, niste batrani, niste oameni care sunt interesati in mod deosebit de viitorul acestei biserici ce se intentioneaza a se ridica pe ruinele sfinte ale unui martiraj, o groapa plina de un amar de suferinta? S-a oficiat slujba intr-un cerc foarte restrans, cu anumite oficialitati si persoane… Ori, Biserica, in tot trecutul ei istoric are si un act de nastere. Aici s-a facut pe ascuns si necunoscut. Manastirea pe care noi suntem pregatiti sa o ridicam, pentru mine reprezinta inaltarea neamului nostru romanesc. Macar sa fi anuntat cativa dintre batranii care au fost si sunt implicati in lucrarea aceasta de viitor a bisericii care va avea si asezamant monahal, dupa cum si are. Dar s-au trecut cu vederea toate lucrurile acestea si ramane sa ne intrebam noi: Oare ce se face acolo? Facem o biserica in care sa se oficieze slujbele mortilor, martirilor si eroilor nostri care au patimit ani si ani intre zidurile puscariei Aiudului sau se face altceva? Si acel altceva pe noi ne intereseaza mai putin sau chiar deloc, indiferent ce ar fi el, centru cultural, casa memoriala sau orice altceva. Pentru ca pe noi nu aceste aspecte ne intereseaza, dragii mei, in primul rand. Ci sa se savarseasca jertfa cea fara de sange a Mantuitorului nostru Iisus Hristos pe temelia insangerata a Aiudului, cetatea si sufletul neamului nostru romanesc. Dar acum ma tem ca nu cumva toata aceasta lucrare a noastra de preamarire a martirajului lor sa capete o coloratura politica si sa pangarim mai mult jertfa lor curata.
– Dar detinutii politici nu au fost instiintati?
– Tocmai: aceasta sfintire ce a avut loc la Aiud socot ca trebuia facuta in prezenta celor care sunt primii indreptatiti sa vorbeasca acolo fostii detinuti; ei insa au lipsit cu desavarsire. Cu multa durere suport aceasta jignire care este adusa martirilor si eroilor nostri de altadata. Nu zic sa ma fi anuntat musai pe mine, dar inca mai sunt cativa batrani in tara asta carora li se cuvenea sa participe la un asa eveniment pentru neamul nostru. Inseamna ca noi nu acordam nicio atentie puterii jertfei; am neglijat cu totul viata si jertfa, si a celor morti, si a celor vii. Si acuma, desigur, suntem la o raspantie de drumuri: Ce se va face pe locul acesta sfintit pentru biserica si cum se va face? Ce planuri sunt de fapt? Pentru ca au fost mai multe proiecte. Stiu ca proiectul trebuie sa fie aprobat de mitropolie, de autoritatile competente ale orasului Aiud; poate s-or fi facut toate aceste demersuri, dar noi nu le cunoastem. Or, ele ar fi trebuit sa fie oficial publicate si cunoscute, nu pentru oamenii politici, ci mai ales pentru cei care si-au pierdut o viata in acele locuri si pentru cei ce cu adevarat vor sa se aduca jertfa curata lui Dumnezeu si neamului lor.
– Sfintia Voastra l-ati insarcinat si pe actorul Dan Puric sa gireze lucrarile de la Aiud, el fiind si unul dintre participantii la sfintirea locului?
– A fost o discutie in prealabil, am vorbit doar asa, in treacat. Apoi am avut pareri diferite in privinta proiectului pentru biserica, dar asta nu inseamna ca acum trebuie sa ne ascundem unul fata de celalalt. Dorinta aceasta, de a infiinta o manastire la Aiud, am avut-o inca de cand am iesit din inchisoare, dar abia in 2004 am reusit sa primim binecuvantarile arhieresti pentru schitul care este acum acolo si poarta hramul Inaltarii Sfintei Cruci. Monumentul care este acolo s-a ridicat cu ajutorul fostilor detinuti politici si a fost sfintit de Inalt Prea Sfintitul Bartolomeu Anania in anul 2000, locas unde pana acum se savarseste Sfanta Liturghie. Cu timpul insa acele locuri s-au facut repede cunoscute, mai ales pentru faptul ca s-au descoperit, odata cu inceperea sapaturilor, sfintele moaste ale martirilor care erau aruncati cu bestialitate in acea groapa comuna, oseminte care stau marturie in osuarul monumentului din Aiud. Credinciosii, manati dinlauntru de glasul mucenicilor, au inceput sa vina din ce in ce mai multi sa se inchine si sa cinsteasca nevointele si sfintenia lor, iar pentru credinta acestora, s-au facut si se savarsesc in continuare nenumarate minuni si tamaduiri. De aceea am considerat necesara ridicarea unei biserici autentice si incapatoare, in conformitate cu traditia noastra ortodoxa si, de asemenea, un complex monahal adecvat. Domnul Dan Puric s-a aratat dornic sa contribuie la aceasta lucrare si, prin sprijinul dansului, am reusit de am obtinut de la primarie terenul din preajma monumentului, de langa cimitir, pentru construirea complexului monahal si a bisericii. Aud insa acum ca nu se mai doreste construirea unui complex monahal, ci a unui centru memorial. Trebuie insa sa inteleaga ca noi aici lucram pe o conceptie pur crestin-ortodoxa, fara influente straine cultului nostru bisericesc, fara vreun amestec de orice alta natura in afara vietii liturgice bisericesti, monastice care se va dezvolta pe viitor. Noi suntem datori sa urmam o regula foarte precisa conform canoanelor sfintei noastre Biserici, din punct de vedere arhitectural. Arhitectura este legata de viata bisericeasca in cele mai mici amanunte. Bineinteles ca acest locas trebuie sa se inalte, potrivit sfintei noastre traditii, sub binecuvantarea arhiereasca, pentru ca unde este episcopul, acolo este si Biserica. Trebuie sa fim in stransa legatura cu ierarhia locului, sa avem o comuniune in ceea ce priveste mai cu seama opera aceasta de structura ortodoxa si duhovniceasca. Dar aceasta biserica nu este o biserica oarecare. Este exponentul martirilor si eroilor nostri, care au fost tradati si lepadati pana si de unii din episcopii lor. Ce folos sa mai tradam inca o data adevaratul lor sens de sacrificiu? Sacrificiul lor a fost inchinat numai si numai lui Hristos, si nu vreunui partid politic. De aceea, manastirea, care se va naste, nu poate sa amestece in niciun chip alte structuri si simboluri, oricat ar fi ele de demne, cata vreme ele nu apartin vietii traditionale a Bisericii noastre.
– Proiectul centrului memorial are vreo legatura cu manastirea?
– Biserica aceasta nu este numai pentru noi, cei care o ridicam. Ea este stindardul viitorului tarii noastre. Biserica aceasta, deci, nu poate sub nicio forma sa imbrace decat duhul rugaciunii martirilor. O manastire este si un centru de rugaciune si un centru cultural, in acelasi timp si acolo se poate dezvolta pe parcurs si un centru de studii asupra rezistentei comuniste. Intotdeauna manastirile au avut – si il au si pana astazi – rolul acesta cultural. Dar acest scop cultural se misca total in baza traditiei si obarsiilor noastre de veacuri. In biserica s-a nascut cultura si neamul acesta, nu invers. De aceea, am sa fac tot posibilul ca acest centru cultural sa nu fie in incinta manastirii, ci undeva in afara, pentru ca cele doua lucrari sunt diferite si nu este cuviincios a strica linistea monahala cu zarva si duhul unui astfel de institut cultural. Cu cat noi vom trai modelul mucenicilor si martirilor, cu atat si viata noastra se va usura si vom fi intr-o convietuire cu cei de pe pamant si cu cei din ceruri. Ei – Biserica cereasca, iar noi – Biserica luptatoare. Sfintii din inchisorile comuniste nu sunt numai ai tarii noastre. Ei depasesc hotarele firii si ale intregii omeniri. Ei nu pot fi monopolizati, numai cerul ii poate cuprinde. Ei fac legatura intre pamant si cer iar noi sa fim supusi, ascultand glasul lor, ca sa putem avea indrazneala inaintea lui Dumnezeu pentru toate cererile noastre de pe pamant. Ei se roaga atat pentru romani, cat si pentru chinezi, si pentru japonezi, si pentru africani, si pentru americani si pentru toata lumea crestina, a celor care sunt botezati in numele Sfintei Treimi: al Tatalui, al Fiului si al Duhului Sfant si marturisesc cu adevarat invatatura Sfintilor Parinti.
– Asa a spus si Parintele Arsenie Papacioc: ca un centru cultural nu poate fi manastire…
– Sa fie o manastire, si nu altceva, care sa aiba cel putin 10 vietuitori, slujitori, care sa reprezinte acolo martirii si eroii nostri, prin rugaciunile lor, prin viata lor. De asemenea, sa existe o catehizare prin prezentarea suferintelor si torturilor indurate in temnita Aiudului, tuturor celor ce vin sa se informeze si sa se inchine la locurile acestea sfintite de mucenicii nostri. Nu se pune problema ca cineva sa monopolizeze aceste locuri. Aici nu se poate monopoliza, nu poate interveni nimeni care sa profite de pe urma sacrificiului lor, pentru ca este blestemul lui Dumnezeu peste tot cel care ar cauta sa deranjeze acest scop maret al eroilor nostri din Aiud. Nu se poate! Este strigator la cer sa cuteze cineva sa-i dea cineva alta nuanta sau coloratura decat numai pentru ceea ce a fost menit: pentru rugaciune, rugaciune si iarasi rugaciune. Numai rugaciunea ne-a dat puterea sa marturisim si sa nu cedam in fata fiarei bolsevice. Aceasta este predania pe care trebuie sa o inmanam generatiilor care vin! Asta asteapta Dumnezeu de la noi, ca sa putem duce mai departe, oarecum, osteneala si truda inaintasilor nostri care s-au nevoit in cazanul acesta al Aiudului, la a carui caldura se va cladi acest popor. De aceea orice crestin este bine primit sa aduca acolo, pe cat are dragoste si putere fiecare, din darurile sale. Deja sunt foarte multi credinciosi si din strainatate, de pe tot cuprinsul globului, care sunt doritori sa contribuie la ridicarea acestei manastiri, in numele acelor care au suferit si si-au dat viata pentru Hristos si pamantul acesta romanesc. Chiar m-am gandit sa merg pentru doua luni acolo, la Aiud, daca ma ajuta Dumnezeu si-mi va mai harazi zile, sa stau sa veghez acolo cum am vegheat si la biserica manastirii Petru Voda, unde pana si cei mai mici copii duceau cate o piatra de un kilogram la temelia bisericii. Asa, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi fi aici la aceasta temelie, si mare dar de la Dumnezeu ar fi pentru mine sa vad aceasta biserica inaltata si sfintita, dupa care sa pot spune impacat: Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau in pace.
February 13th, 2015 
VR 
““Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8), spune Sfântul Ioan Teologul; în consecinţă a respinge dragostea – şi aceasta este pizma – înseamnă a-L respinge pe Dumnezeu. Dumnezeu se retrage de la omul pizmaş, îl lipseşte de harul Său, se desparte radical de el, îl lasă în moarte spirituală, dacă nu se pocăieşte la timp şi nu se tămăduieşte de această otravă mortală pentru suflet.”
Posted in 
Tags: 
