Posts Tagged ‘Basarabia’

Legendarul Radu Theodoru: “Opera Politică a lui Mihai Eminescu este esența Istoriei Românilor. A Istoriei trecute, prezente și viitoare. A eternității”. VIDEO Victor Roncea


Veteranul de război și legendarul explorator, scriitor și general Radu Theodoru, în vârstă de 96 de ani, ne-a mărturisit la 28 iunie, data fatidică a primei arestări a lui Mihai Eminescu, crezul său despre Românul Absolut:

„Eminescu este Biblia Românismului”, spune generalul. „Eminescu reprezintă pentru mine esența românității. Pe masa mea de lucru există Biblia și Eminescu – Opera Politică. Aceasta este esențială. Aceasta ne reprezintă. Opera Politică are valoarea permanenței, a eternității. Aceasta e România, prezentă, trecută și viitoare: Eminescu. E Biblia Românității. Acesta este Eminescu! Pentru mine, Opera Politică a lui Eminescu este esența Istoriei Românilor. Nu numai a Istoriei trecute. Nu. A Istoriei trecute, prezente și viitoare”, ne spune Radu Theodoru în exclusivitate. 28 iunie este una dintre cele mai triste zile din istoria românilor pentru că este și ziua când am pierdut Basarabia, în 1940, consemnează Glasul Istoriei. Opera Politică a jurnalistului Eminescu – “esența Istoriei Românilor” – poate fi găsită în forma sa integrală, sub forma editată de Academia Română și preluată de la vrednicul de pomenire academician Dimitrie Vatamaniuc, la www.Mihai-Eminescu.ro.

La 28 iunie 1883 are loc percheziționarea și devastarea tuturor sediilor odată cu desființarea de către Guvern a Societății Carpații, prin care prim-redactorul ziarului conservator „Timpul” Mihai Eminescu milita, inclusiv cu mijloace clandestine, pentru unirea Transilvaniei cu Țara Mamă în proiectul „Dacia Mare”.

Societatea Carpații era pregătită inclusiv pentru operațiuni armate, după cum relevă eminescologul Theodor Codreanu, și număra mii de membri din Transilvania, Banat, Bucovina, Maramureș și Crișana, teritorii românești aflate sub ocupație străină, cât și, evident, din ceea ce Societatea Carpații numea “România liberă”. Agenții secreți ai imperiilor urmăreau îndeaproape activitatea lui Eminescu în cadrul organizației naționaliste, așa cum demonstrează numeroasele raporte descoperite în Arhivele de la Viena. La 28 iunie 1883 este expulzat din România Émile Galli, directorul ziarului francez din București „L’Indépendence roumaine”.

La 28 iunie 1883 P. P. Carp, membru marcant al Lojii Steaua Românie și al Junimii, se afla la Viena în calitate de ministru plenipotențiar pentru a negocia un tratat secret cu Austro-Ungaria (la care aderă și Italia și Germania), de unde îi scrie lui Titu Maiorescu depeșa care a dus la anihilarea incomodului ziarist naționalist de la Timpul: “Mai potoliți-l pe Eminescu!”. 28 iunie era și ziua de naștere a lui Petre Carp, deci se poate spune că i s-a făcut un cadou pe măsura rangului său. La 28 iunie 1883, Eminescu s-a aflat la Capșa, local pe care nu îl frecventa de obicei.

Cercetătorul Dan Dulciu ne arată că la Capșa se afla la acea dată primul sediu al Legației SUA în România, de unde se și trimiteau telegramele diplomatice spre Departamentul de Stat. Aici locuiau și alți diplomați străini, nu numai cel american. Ambasadorul SUA pentru România și Balcani era dr. Eugene Schuyler, un foarte bun cunoscător al Rusiei și al situației spațiului de securitate de la Gurile Dunării și Marea Neagră, cu care Eminescu se întâlnise personal și discutase aproape până la miezul nopții, cu numai cinci zile în urmă, pe 23 iunie, la Titu Maiorescu acasă, conform jurnalului acestuia.

La 28 iunie 1883 expira un „ultimatum” dat de Austro-Ungaria după ruperea pentru 48 de ore a relațiile diplomatice cu România. La 28 iunie 1883 Germania amenință România cu războiul printr-o scrisoare amenințătoare trimisă de Bismark Regelui Carol I. La 28 iunie 1883, Carol I îi scrie de la Sinaia tatălui său, Karl Anton de Hohenzollern: „Dacă tonul presei românești este extrem de regretabil, cel al ungurilor a ajuns la limita nerușinării, aceștia cer cu o nemaiauzită nerușinare pur și simplu anexiunea /noastră/. În Germania, din nefericire, nu intră ziare scrise în limba maghiară, care aici sunt foarte răspândite, altminteri românii ar fi tratați cu mai multă indulgență. Germanii iubesc banii românești, dar se năpustesc cu lovituri de bâtă asupra țării”, afirma Regele. Evenimentele în cascadă survin după ce, așa cum ne arată eminescologul Nae Georgescu, “raporturile diplomatice ale Regatului României cu Puterile Centrale s-au înrăutățit brusc după sărbătorile de la Iași din 6 iunie, când la dezvelirea statuii lui Ștefan cel Mare, în prezența lui Carol I, s-au rostit discursuri iredentiste (mai ales de către Petre Grădișteanu)”. Pe 6 iunie 1883, și tot la Iași, în acea seara, Eminescu recită pentru prima și ultima oară poemul național “Doina” în fața junimiștilor.

Tot în aceeași zi moare, în urma regimului la care a fost supus, camaradul său de luptă pentru România Mare, teologul și admirabilul compozitor Ciprian Porumbescu, cu care Eminescu se cunoscuse la Putna, la mare reuniune a tinerilor români din spațiul românesc, liber sau ocupat, la rândul său militant pentru “Dacia Mare” în cadrul Societății Arboroasa a românilor din Cernăuți. Peste numai 22 de zile, în contextul geopolitic încărcat și întunecat prezentat succint mai sus, Eminescu este condamnat la moarte civilă, după cum scrie profesorul Nae Georgescu, și este declarat nebun și internat cu forța la Sanatoriul Doctorului Șuțu, unde, peste alți șase ani avea să moară în condiții neelucidate până azi, așa cum demonstrează în studiile sale eminescologul Constantin Barbu.

La 28 iunie 1883, Eminescu scria, în ultimul editorial din Timpul: “Cât pentru presă, am putea să-l asigurăm pe regim că oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu va fi în stare nici el a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, şi teamă ne e că, căutând victoria peste tot, va pierde şi cea deja câştigată în monstruoasa sa pornire de a-şi subjuga şi presa”. Și răzbunarea a venit.

28 iunie 1883 consemnează practic prima arestare politică sub pretext psihiatric a unui ziarist român, pentru crezul și adevărurile sale, formulă uzitată apoi adesea de regimul comunist. Iată de ce Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România a propus ca această zi să fie declarată oficial Ziua Națională a Ziaristului Român. Eminescu și colegii săi sunt, cu adevărat, așa cum el însuși scria, “agenții unei lumi viitoare”, “agenți ai istoriei” (un concept întâlnit și la Eliade), agenți ai Marii Uniri realizate la 1 Decembrie 1918. An în care, dacă nu era asasinat în 1889, Eminescu ar fi împlinit doar 68 de ani (respectiv 69, dacă luăm în considerare data reală a nașterii sale, 20 decembrie 1849) și ar mai fi creat și militat pentru România Mare încă mulți ani.

Victor Roncea

Va urma

Apărut și la ActiveNews

La Mulți Ani, Evenimentul Zilei! Evenimentul Istoric: Victor Roncea despre Tezaurul de la ruși și bijuteriile Reginei Maria – povești de dragoste, minciuni, spioni, eroi și morminte. FOTO INEDITE de acum 100 de ani cu presupusul amant al Reginei Maria, spionul american Lt. Col. Joe Boyle

Evenimentul Zilei împlinește astăzi 27 de ani. Sunt bucuros să-mi aduc și eu micile mele contribuții publicistice împreună cu echipa celui mai bun cotidian generalist din România, un ziar care, fără îndoială, a schimbat fața presei românești, schimonosind-o cât a fost ocupat de brigăzile intelectualilor roșii și spălând-o apoi de păcate după preluarea ziarului de către vechea echipă, a veteranilor presei românești pe care îi cunoașteți foarte bine, Simona Ionescu, Mirel Curea și Dan Andronic împreună cu maestrul Ion Cristoiu, fondatorul “bulinei roșii”. Îi doresc Evenimentului Zilei La Mulți Ani! și la cât mai multe dezvăluiri care se schimbe și fața României cât și contribuții spre luminarea adevărului istoric, cum sunt cele apărute în cel mai recent produs de mare succes al trustului, Evenimentul Istoric, din care redau un fragment interesant din numărul lunii, însoțit de fotografii cu totul inedite de acum 100 de ani.

Fragment din materialul apărut în Evenimentul Istoric, Nr. 16, 24 mai – 24 iunie 2019

Tezaurul de la ruși și bijuteriile Reginei Maria – povești de dragoste, minciuni, spioni, eroi și morminte

de Victor Roncea

Regina Maria, Lt. Col. Joe Boyle si Principesa Ileana la Bicaz, dupa recuperarea spionului american in urma unui atac de cord suferit la Chisinau

Chestiunea Tezaurului nostru de la Moscova pasionează de la război încoace cu un interes mereu viu întreaga populaţie românească, şi cu drept cuvânt, pentru că bunurile transportate la Moscova aparţineau nu numai Statului ci şi instituţiilor publice sau private de tot felul precum şi nenumăraţilor cetăţeni. Adunarea deci, într-un mănunchi, a ştirilor utile pentru cunoaşterea adevărului asupra tezaurului român de la Moscova era nu numai necesară, dar şi de mult dorită. Lucrul acesta se impunea cu deosebire fiindcă chestiunea tezaurului român de la Moscova depăşea, prin nedura ei, interesul local-naţional pentru a se aşeza în cadrul problemelor internaţionale.“ Gheron Netta, directorul Institutului Economic Românesc (IER), în prefața cărții lui Mihail Grigore Romaşcanu, şeful Serviciului Studii al Băncii şi autorul celei mai documentate lucrări despre problematică, Tezaurul Român de la Moscova (Cartea Românească, Bucureşti, 1934 – disponibilă integral AICI).

(…) Celebra carte a lui Romașcanu nu apare la BNR ci sub egida IER. Dar în ea autorul are ocazia să lămurească complet falsa recuperare a bijuteriilor Reginei Maria de către spionii George Alexander Hill și Joseph Boyle, o informație inexactă, prezentată romanțat în toate biografiile lui din străinătate ba chiar și pe la noi, unde până și un istoric ca Adrian-Silvan Ionescu, directorul Institutului de Istoria Artei, afirmă nonșalant că „Bijuteriile reginei Maria au fost recuperate de la ruși de un fost căutător de aur”. Și unde sunt, atunci?

Cine este Joe Boyle?

Arhiva Alexandru Ștefan Mihăilescu

Dar cine este Joe Boyle și cum a apărut povestea cusută cu fir de aur? După ce face bani din aur în teritoriile Yukon, câștigă un proces de înșelăciune cu faimosul Sigmund Rotshchild de la care obține suma datorată, de 500.000 de dolari, contribuie la implicarea Canadei în Primul Război Mondial cu un detașament de 50 de militari, recrutați, instruiți și înzestrați cu mitraliere chiar de el, devine prieten cu viitorul președinte al SUA Herbert Hoover, cu care lucrează cot la cot la fondarea Comitetului American al Inginerilor, în numele căruia pleacă în Rusia și reușește să desțelenească încurcatele căi ferate ale Moscovei, Boyle aterizează în România pe cai mari. Cai cu aripi, puse la spate de amicul său, spionul britanic – născut în Kazan, Tatarstan după unii, după alții în Estonia – căpitanul George Alexander Hill, care, ca în povestea cu Motanul încălțat, răspândește istoria despre uimitoarele aventuri ale celor doi în Rusia sovietică. Hill ar fi venit cu Boyle la Moscova din Petersburg, unde au aflat de la ministrul român Constantin Diamandi despre situația Tezaurului României, rechiziționat de bolșevici. Fug repede la Moscova și reușesc să scoată din Kremlin aur în valoare de 100 de milioane de lei plus bijuteriile Reginei Maria, pe care le încarcă toate într-un tren și ajung la Iași încununați de victorie, după alte teribile peripeții prin teritoriul inamic secerat de revoluția bolșevică. Informația falsă apare în mai toate biografiile celor doi.

În realitate, după cum demonstrează Mihail Romașcanu pe baza documentelor și a mărturiilor celor implicați, angajați ai Băncii și soldați români trimiși pentru paza Tezaurului, „nici un gram din aurul românesc aflat la Moscova n-a fost ridicat”. Tot ceea ce au adus cei doi, însoțiți de un funcționar al băncii, C. Vasilescu, au fost, conform procesului verbal de predare-primire de la Iași, datat 12 decembrie 1917, următoarele: 544.000 bilete a 100 de lei, 1.064.736 bilete a 2 lei și 896.225 bilete a 1 leu. Totodată au fost repatriați și militarii trimiși cu Tezaurul. Pentru acest serviciu și pentru altele aduse României în timpul războiului, Boyle și Hill au fost decorați. Atât și nimic mai mult, scrie Romașcanu, care consideră că dovezile publicate „sunt hotărâtoare pentru a sfărâma o legendă publicată într-o carte în care mai mult de trei sferturi dintre afirmațiuni sunt isvorâte dintr-o imaginație destul de bogată”.

Dincolo de legenda croită de Hill, există suficiente alte date despre activitatea benefică a lui Boyle în România, motiv pentru care a și fost învăluit de admirația Reginei Maria. Îl găsim, astfel, la negocieri cu bolșevicul Rakovski pentru Basarabia și România, scurt-circuitat de un atac de cord sau cerebro-vascular la Chișinău și adus de Regină la Bicaz, pentru refacere, apoi în spatele primului acord comercial canadiano-român, semnat de Regină la 6 martie 1919 la Paris, prin care România primea un credit de 25 milioane dolari sau la masa Conferinței de Pace de la Paris.

Salvarea românilor de la Odesa

Arhiva Alexandru Ștefan Mihăilescu – Lt. Col. Boyle la Odesa cu prizonierii romani

Dar poate cel mai temerar act al colonelului Boyle rămâne salvarea în martie 1918, pe fondul declarării Unirii Basarabiei cu Patria-mamă, a 62 de ostatici români eliberați din Odesa, unde se aflau în prizonieratul bolșevicilor, sub paza „Batalionului Morții”. Ethel Greening Pantazzi, o compatrioată de-a lui Joe Boyle căsătorită cu unul dintre românii închiși, directorul Afacerilor Navale și fost comandant al crucişătorul Elisabeta și Diviziei de Dunăre, reușește prin dragostea sa față de soțul ei Vasile (Basil) Pantazzi (foto mai jos) să salveze întregul grup arestat și ca și condamnat la moarte.

Arhiva Alexandru Ștefan Mihăilescu – Contramiralul Basil Vasile Pantazzi si Ethel Greeninng Pantazzi

Ea îl alertează pe Boyle, care, prin manevre de inteligență, diplomație și forță reușește să-i îmbarce pe un vas pe prizonieri, între care se află un vicepreședinte al Senatului, patru senatori, doi generali și Comandorul Pantazzi, pentru a le da la schimb bolșevicilor, la intrarea în țară, un număr de marinari reținuți de români.La Galați sunt primiți la 5 aprilie cu entuziasm de reprezentanții Guvernului, ai Palatului și de popor. Cu un tren special sosesc la Iași unde Boyle este primit ca erou la 6 aprilie 1918. A doua zi, Boyle ia prânzul cu Regele și Regina și i se conferă medalia „Steaua României” în grad de mare cruce”, menționează un biograf vivace al colonelului, dr. Francis Dworschak, în publicația de limbă română din Canada, Observatorul. Toată istoria pasionantă a acestui eveniment este descrisă cu talent și lux de amănunte de Ethel Greening Pantazzi, soția plină de abnegație a lui Vasile, în memoriile ei, „Romania in Light and Shadow”, apărute și la Humanitas, în 2015, sub titlul „România în lumini și umbre. 1909-1919”. Contraamiralul Pantazzi, la rândul lui un erou al reîntregirii, din câte aflăm de pe internet a fost înmormântat în satul Budila, dar nu mai are placă mortuară. „Peste rămășițele sale pământești au fost înmormântați soții Bondarenco Leonte și Bondarenco Cornelia”, informează o doamnă din sat. Evenimentul Istoric a avut șansa să primească de la unul dintre succesorii familor Cesianu-Racovitza-Pantazzi, inimosul Alexandru Ștefan Mihăilescu, realizatorul site-ului Cesianu-Racovitza.ro, câteva fotografii extraordinare din prizonieratul de la Odesa urmat de primirea triumfală a colonelului Boyle la Iași, fotografii folosite și în cadrul proiectului Starea Națiunii de către Asociația Culturală Atelierele Albe și care reflectă, credem noi, personalitatea puternică a personajului nostru, Joe Boyle.

Arhiva Alexandru Ștefan Mihăilescu – Lt Col Boyle la Iasi cu prizonierii salvati

Joe și Maria, dragoste la prima vedere

La Iaşi a fost decorat, a fost prezentat Regelui şi Reginei şi ce trebuia să se întâmple, fiindcă aşa era scris în cartea destinului, s-a întâmplat. Evenimentele din primele luni ale anului împrăştiaseră pe toţi aceşti prieteni încercaţi — n-am enumerat mai sus decât pe cei mai de seamă— şi Regina ar fi rămas singură în braţele doamnelor sale de onoare dacă nu s-ar fi deschis, cam în aceeaşi vreme, înaintea ei, braţele viguroase ale colonelului Boyle. Cred că aventurierul canadian a fost singurul bărbat care a dominat, dar care a dominat complet, această nobilă şi mândră femeie. Ştirbei a avut o covârşitoare influenţă asupra ei, dar n-a dominat-o niciodată. Numai Boyle a făcut dintr-însa ce a vrut”, scrie destul de acid Constantin Argetoianu în memoriile sale.

Articol din 1938 scris de fiica lui Joe Boyle, Flora Alexander Boyle

Tot Argetoianu descrie o altă scenă, destul de picantă, de data aceasta din iatacurile de la București Reginei: „Fiind chemat la Palatul Cotroceni, l-am găsit pe Barbu Ştirbey care se plimba pe coridor: ‘De azi dimineaţă sunt aici şi o rog să mă primească şi nu vrea… A luat ceaiul cu Boyle, a ieşit apoi călare cu Boyle, s-a închis după asta cu Boyle şi acum e cu Boyle… Pe mine nu vrea să mă vadă’“, se plângea Ştirbey, eternul amant al reginei. Când a intrat la regină, Argetoianu a nimerit într-un cuib al amorului. Despletită şi îmbujorată, abia stăpânindu-şi răsuflarea, suverana României a apărut aproape dezgolită, într-o rochie vaporoasă din mătase gălbuie. Lui Argetoianu i-a fost limpede că întrerupsese întâlnirea amoroasă a reginei cu oaspetele de casă. „Cu faţa îmbujorată în călduri, abia acoperită, frumoasă ca în poveşti, regina Maria se rupsese vădit din braţele amorului şi, bacantă îmbătată de fericire, a înaintat spre mine cu paşi de balet, pe când uşa din fund, prin care fugise amorul, se închidea – nu însă destul de repede ca ochii mei ageri să nu fi prins silueta canadianului… Încurcată, zdrobită, extaziată, regina a venit spre mine, proptindu-se din scaun în scaun şi m-a rugat sâ şed pe divanul pe care căzuse şi dânsa, şi nu mi-a spus decât atât: ‘Voila!’… I-am sărutat mâna şi cu tonul cel mai ceremonios, ca şi când n-aş fi văzut nimic, nici măcar dezordinea toaletei sale, i-am spus: ‘Sunt la ordinele Majestăţii Voastre’… Biata femeie! Ce frumoasă şi ce încordată era! O mai văzusem eu la Viena, într-o gară, cu părul despletit – dar nu o surprinsesem încă scăpată din braţele cuiva… Încetul cu încetul s-a liniştit şi a început să-mi povestească. Pe măsură ce vorbea, se liniştea şi văpaia de faţa ei se stingea încetul cu încetul, femeia îşi revenea în fire. Şi-a strâns halatul pe piept să-şi ascundă sânii, dintr-o zvâcnire de cap şi-a aruncat părut pe spate şi deodată am simţit că se simţea şi ea… jenată de starea în care se afla“.

Hill, spionul favorit al lui Trotki?

Întorcîndu-ne la asociatul său, George Hill și afacerea Tezaurului, „rămâne totuși fără răspuns o întrebare”, spune Romașcanu: cu ce intenție a susținut dl George Hill acest neadevăr? Cui prodest? Dacă luăm în considerare ca real un titlu al unei cărți apărute recent despre viața lui George Hill, intitulate „Spionul favorit al lui Troțki”, ne putem face o idee. Deși este publicată în 2017, când nu se mai poate spune că informațiile sunt greu de verificat, autorul ei Peter Day, introduce încă din primele rânduri ale Prefeței aceeași legendă, potrivit căreia George Hill a „răpit” bijuteriile Casei Regale a României din Rusia Sovietică și, mai mult decât atât, a fost implicat într-o tentativă de salvare a familiei Țarului.

Analistul CIA Hayden Peake a recenzat cartea pentru ofițerii americani de intelligence și consideră că cel puțin titlul ei e cam tras de păr. Tot el pomenește în treacăt că celebra cârtiță sovietică din serviciul secret britanic, defectorul Kim Philby, îl amintește pe fostul său coleg în memoriile sale publicate în 1968 drept „veselul George Hill”. (…)

Crucea românească a lui Boyle

Născut pe 6 noiembrie 1867 la Toronto dintr-o familie scoțiano-irlandeză, Boyle a murit pe 14 aprilie 1923 în casa unui prieten din Hampton Hill, în apropierea Londrei, unde a și fost înmormântat. Ca și Maria, a avut șapte copii, patru din prima căsătorie și trei dintr-a doua. Fiica lui cea mare, Flora Alexander Boyle, scria în „Maclean’s Magazine” din 1 iunie 1938 că Regina Maria a transportat personal cu suita sa, la una dintre primele vizite făcute la mormânt, o lespede și o cruce românească străveche de piatră, pe care era săpată inițiala sa și un ghiveci tot de piatră în care a plantat o iederă adusă din România (foto mai sus). Pe placă, Regina Maria, a înscris două versuri din poezia „Legea Yukonului” de Robert William Service, un poet din teritoriile bătute de Boyle: “A man with the heart of a Viking And the simple faith of a child.” – “Un om cu inima unui viking şi credinţa simplă a unui copil“. Dar strofa întreagă cuprinde și restul poveștii de dragoste a Reginei-soldat:

And I wait for the men who will win me – and I will not be won in a day;/ And I will not be won by weaklings, subtle, suave and mild,/ But by men with hearts of vikings, and with the simple faith of a child/ Desperate, strong, and restless, unthrottled by fear or defeat.”

În 1983, la cererea Florei, rămășițele pământești ale colonelului Boyle sunt repatriate și, la 29 iunie, la Cimitirul din Woodstock, are loc reînhumarea, cu onoruri militare. Deși crucea veche românească a fost transferată de asemenea la mormântul din Canada, lângă un monument ridicat în cinstea lui Boyle, peste ani observăm că, din motive necunoscute, aceasta a fost placată sau înlocuită cu o copie din marmură neagră. Pe monument stă scris: “Locotenent Colonel Joseph W. Boyle D.S.O. [Distinguished Service Order – decorație militară britanică, n.n], Regele Klondike-ului și Salvatorul României”. (…)

Roncea Ro / Evenimentul Istoric

PĂRINTELE JUSTIN a murit în aceeaşi zi cu EMINESCU: 16 iunie. Adevăruri ascunse. Pomenirea lor la Petru Vodă – VIDEO. 130 de ani de la uciderea lui Mihai Eminescu

Ne-ar fi plăcut să avem şi o fotografie cu barbă a lui Eminescu – de dinainte de fi smuls de Poliţie din redacţia “României libere” la începutul anului 1889 -, alături de cele patru fotografii clasice, de la tinereţe, pe când se războia cu ungurii în “Federaţiunea”, până la deplina maturitate a gazetarului de forţă şi de geniu, care zguduia din temelii eşafodajul veneticilor “roşii”, liberalii, dar şi al conservatorilor trădători, la ziarul “Timpul”. În schimb avem această imagine doar printr-o mască mortuară, din care răzbate chipul de Hrist al Românului Absolut, chinuit şi răstignit pe Golgota Neamului Românesc.

Se împlinesc azi 130 de ani de la moartea determinată de factori externi a lui Mihai Eminescu, respectiv otrăvirea cu mercur până la colapsul organismului. Deşi au trecut atâţia ani, în care specialiştii au putut consulta temeinic toate datele corecte ale biografiei gânditorului naţional, atât data sa de naştere – cea reală, 20 decembrie 1849, după cum o consemnează chiar tatăl său, căminarul Gheorghe, în Psaltirea familiei -, cât şi cea a morţii – în acest caz, 16 iunie 1889 -, sunt colportate falsificat în spaţiul public.

Motivul, în ce priveşte data morţii, este acoperirea de către urmaşii celor care l-au prigonit a grabei suspecte cu care a fost înmormântat Mihai Eminescu, la doar o zi după moartea sa, pe 17 iunie. Aşa, mintea bietului român moleşită cu avalanşe de informaţii false, nu mai reacţionează când vede că pe 15, chipurile, ar fi murit, şi pe 17 a fost îngropat. Par trei zile, aşa cum cere tradiţia şi cum este normal: 15, 16 şi 17. Dar nu sunt! Eminescu, după cum o spun înaintaşii noştri şi colegii lui, gazetarii vremii, a fost descoperit mort pe 16 iunie dimineaţa. Într-o vineri. Prietenii şi contemporanii săi l-au pomenit după moartea sa întotdeauna la 16 iunie. Corneliu Botez, unul dintre primii săi biografi, îi înscrie foarte clar pe coperta volumului “Omagiu lui Eminescu” – foto mai jos – , apărut la 20 de ani de la moartea jurnalistului şi poetului naţional, data corectă: 16 iunie 1889. De altfel, după cum consemnează presa vremii, la 16 iunie 1909 merseseră în pelerinaj la mormân­tul de la Cimitirul Bellu oamenii de cultură importanţi ai mo­mentului: Dimitrie Anghel, G. Coşbuc, Şt. O. losif, G. Murnu, I. Slavici, Chibici-Râmneanu, I. Scurtu, A. Stavri, Carol Stork. Placa de pe locul în care a fost nefastul Institut “Caritatea” al medicului-asasin Şuţu, din strada Plantelor, consemnează aceeaşi dată: 16 iunie.

Profesorul Nae Georgescu, renumitul eminescolog, ne relevă surse de presă sincrone care vorbesc de noaptea de 15 spre 16 iunie, când Eminescu trezeşte medicul de gardă pentru a cere un pahar de lapte după care îl cheamă şi pe doctorul Şuţu să-i vorbească. Revista “Familia” titrează, după “Românul”: „Ieri, vineri (16/28 iunie) dimineaţa, el ceru să i se dea un pahar cu lapte şi ceru să i se trimeată dr. Şuţu, căci vrea să vorbească cu el. Era în momente de luciditate; doctorul întrebându-l că cum se simte, Eminescu rãspunde că are dureri în tot corpul, cari îi căşuneazã mult rău. Din nenorocire… aceste momente lucide n-au ţinut mult, cãci dupã o jumătate de oră bietul Eminescu începu din nou sã… aiureze. D-rul Şuţu căută sã-l linişteascã şi poetul se duse să se culce. Nu trecu nici o orã, când d-rul Şuţu intră din nou la el, de astã dată îl gãsi întins, fără nici o suflare.” Cum ar fi putut un ziar al vremii – care, pe deasupra, l-a avut adeseori pe Eminescu în vizor – să se înşele cu o asemenea ştire de importanţă naţională?

Dar cum a ajuns din nou Eminescu la Institutul Caritatea al doctorului Şutu, după ce în acelaşi stabiliment îşi începuse ispăşirea condamării la moarte civilă, în 28 iunie 1883? A fost adus (tot) de Poliţie, după cum amintesc alţi colegi de presă de-ai lui Eminescu. Acţiunea s-a petrecut în ianuarie – februarie în urma articolului său publicat in „România liberă” din 13 ianuarie 1889 – ultimul său articol, care ne demonstrează un Eminescu total cerebral – , articol care a declanşat demisia Guvernului puţin mai târziu. Nu se „potolise”.

Profesorul Nae Georgescu a descoperit mai multe referiri la acest moment, în presa vremii: „Ziarul “Naţiunea” dă informaţii mai ample: „În urma articolului apărut ieri în România liberã, în care d. Vernescu era tratat într-un mod prea adevărat pentru un organ ministerial, domnia sa şi-a dat demisia azi dimineată. Însă, în urma asigurărilor d-lui Carp, cum că va dezavua – ceea ce a şi fãcut în numărul de azi al oficioasei – pe d. Eminescu, autorul articolului în chestiune, d. Vernescu şi-a retras demisiunea. Uite popa, nu e popa.” Alt ziar, „Telegraful”, adaugã: „d-nii Carp şi Theodor Rosetti, faţă cu dl. Laurian [directorul Rl – n.m.], i-au declarat că articolul priveşte pe d. Eminescu”…”

Acelasi Carp era cel cu „potolirea” lui Eminescu din 28 iunie 1883, care a dus la arestarea gazetarului şi prima lui internare forţată, la acelaşi doctor Şutu, petrecută concomitent cu percheziţionarea tuturor sediilor Societăţii „Carpatii” şi apoi desfiinţarea ei, în aceeaşi zi, organizaţie cu activitate clandestină prin care Eminescu si prietenii sai militau pentru unirea tuturor românilor în “Dacia Mare”, deranjând imperiile care-şi puseseră spionii şi “influencerii” locali – aka trădătorii – pe urmele lui Eminescu.

Eminescogul Nae Georgescu: “Astăzi se ia de bună data din Certificatul de deces: „cinci spre zece corente ora trei ante meridiane” – dar în ce condiţii a fost eliberat acesta, la 17 iunie (pentru necesităţi birocratice la cimitir), cu greşeli peste greşeli (poetul ar fi avut 43 de ani, tatãl său s-ar fi chemat Mihail, etc.), ca martori semnând prin punerea degetului doi sluijitori analfabeţi ai Institutului Caritatea… mai bine sã nu mai vorbim!

Data de 16 iunie este inconvenabilã pentru că indicã o grabă cu totul suspectă în privinţa ducerii la groapã: se ştie ferm că  înmormântarea la Cimitirul Bellu a avut loc în ziua de 17 iunie 1889, deci ar rezulta că nici n-a fost expus cele trei zile tradiţionale, cum este obiceiul. De altfel, ziua morţii lui Eminescu n-a putut fi mişcatã din mentalul colectiv, se comemorează şi astăzi la 15 iunie peste an”. Ar fi interesant de aflat de când si cum…

Iată cum marele “Voievod al Ortodoxiei”, Părintele Justin Pârvu, de la a cărui trecere la veşnicie, în condiţii poate la fel de determinate, se împlinesc azi 6 ani, Duhovnic care l-a iubit pe Eminescu şi a susţinut numeroase iniţiative de omagiere a marelui ziarist cât şi demersul nostru naţional început exact acum 10 ani – Adevărul despre Eminescu la 120 de ani de la ucidere – a ales să plece la Domnul în aceeaşi zi cu Eminescu, binecuvântând, aşa cum se ştie, cu ultimele sale cuvinte, România şi întreg poporul român. Mănăstirea Petru Vodă i-a pomenit împreună, într-o slujbă impresionantă susţinută de Prea Sfinţitul Basarabiei de Sud cu Părintele Arhimandrit Hariton Negrea, stareţul lăsat de Părintele Justin, şi un sobor de preoţi, în prezenţa a mii de pelerini veniţi din toată ţara.

Dumnezeu să-i ţină împreună la dreapta Sa, cu rugăciunile lor vii pentru România, ce mult au iubit-o!

Victor Roncea

Mai jos, omagierea lui Eminescu şi a Părintelui Justin de Episcopul Basarabiei de Sud şi Apelul lui Corneliu Botez din lucrarea Omagiu lui Mihai Eminescu, apărută în 1909 şi disponibilă, într-o reeditare, AICI.

A P E L

Cu prilejul împlinirei a 20 ani dela moartea poetului Eminescu

La 16 Iunie a. c, se împlinesc 20 de ani dela moartea genialului poet Eminescu, care a încetat din viaţă în casa de sănătate a d-rului Suţu, în revărsatul zilei de 16 Iunie 1889, umplând de jale inimile Românilor de pretutindeni. Când ziua, biruitoare, se îngânà încă cu întunericul, acolo se stingeà de veci, învăluit de ,,umbra morţii eterne“, luceafărul care a aruncat o lumină atât de orbitoare pe orizonul artei române. Acolo i-a fost dat, în suferinţe cumplite, să-şi închidă pe vecie ochii, artistul cel mai desăvârşit, gânditorul cel mai profund şi sublim.

Câte nu s’au perindat în ţara noastră în curgerea acestor 20 de ani.

Câte noui talente nu s’au arătat, ce progrese n’a făcut literatura românească ridicată de dânsul la înălţimi neasemuite, dar o pană atât de măiastră ca a lui nu s’a arătat.

E o datorie, să nu lăsăm să treacă ziua de 16 Iunie a. c, fără ca acest eveniment să fie comemorat de întreaga ţară, a cărei glorie este
poetul şi de fruntaşii autorizaţi ai literaturei noastre.

Se impune deci, să se instituiască de pe acum comitete, alcătuite din bărbaţii noştri cei mai de samă, la care să se asocieze şi tineretul
universitar, pentru ca Eminescu să fie comemorat în modul cel mai impunător.

Un asemenea comitet compus din profesori, magistraţi, publicişti, etc., s’a instituit la Galaţi, după propunerea d-lui Corneliu Botez, în ziua de 19 Martie a. c. în scopul înjghebărei unui festival artistic, care va fi, în acelaşi timp, o apoteozare a lui Eminescu şi a literelor române.

Comemorarea lui Eminescu, cu deosebit ceremonial, va trebui făcută în toate oraşele şi chiar în cele mai mici târguşoare.
S’ar puteà strânge,cu acest prilej, un fond pentru ridicarea unei statui marelui poet.

Cu convingerea că această propunere va aveà răsunetul dorit de întreaga ţară, ne adresăm tuturor: admiratori şi continuitori ai operei lui Eminescu, pentru ca, punându-ne cu toţii în mişcare, să facem ca aniversarea zilei de 16 Iunie a. c. când se împlinesc 20 de ani dela moartea celui mai mare şi iubit poet naţional, să fie sărbătoarea cea mai înălţătoare a gândirei şi simţirei neamului nostru.

Rugăm pe toţi acei ce posedă date necunoscute încă din viaţă şi mai cu seamă din copilăria lui Eminescu, să binevoiască a ni le pune la dispoziţiune, spre a fi publicate, împreună cu numele celor ce ni le vor transmite, în volumul festiv ce se va tipări la Galaţi, cu ocaziunea acestei zile memorabile.

Orice comunicări se vor adresa d-lui Corneliu Botez, preşedinte de tribunal-Galaţi.

Comitetul de organizare.

BASARABIA, pe veci pământ românesc. DOCUMENTE INEDITE din Dosarul Nr. 2 al Tezaurului Român de la Moscova. Pledoaria lui Mihail Gr. Romașcanu prezentată de Victor Roncea în BURSA și inventarul Tezaurului

EXCLUSIV: SRI consideră descoperirea Dosarului Tezaurului de la Moscova Secret de Stat. Inventarul Tezaurului României așa cum a stat pe masa lui Antonescu

Interviul cu istoricul Cristian Păunescu, membru al Comisiei româno-ruse pentru Tezaur și consilier al Guvernatorului BNR, unul dintre cei mai buni specialiști ai României privind această problemă, din care Bursa a publicat deja prima parte sub titlul “Vreţi Tezaurul, cedaţi Basarabia – asta ne-a transmis Rusia!”, a suscitat un interes aparte din partea cititorilor. Aceasta ne-a incitat să solicităm și poziția SRI privind descoperirea relativ recentă a Dosarului Nr. 2 al Tezaurului de la Moscova. Este vorba de Dosarul-frate al Dosarului BNR 17415 – “Tezaur Moscova”, deschis în 1916 și transmis cu sfințenie de Guvernatorii Băncii unul altuia de peste un secol. Cel de-al doilea poartă numărul 17416, conține 287 de pagini, și ar fi fost găsit în fundul dublu al unui dulap ajuns pe mâna unui iranian și a unui ungur, ca-n bancurile de pe vremea lui Ceaușescu. Până la urmă însă tot a s-a întors la români. Potrivit informațiilor nostre, Serviciul Român de Informații a avut o rol hotărâtor în depistarea și returnarea acestor documente de importanță națională și mare valoare istorică deținătorului lor de drept, Banca Națională a României. Probabil din modestie dar și potrivit rigorilor legii, SRI a ales să ne transmită că „Informaţiile de natura celor pe care le solicitaţi sunt exceptate de la liberul acces al cetăţenilor, potrivit dispoziţiilor art. 12 litera a) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, actualizată, întrucât fac parte, potrivit legii, din categoria informațiilor clasificate şi intră sub incidenţa “secretului de stat”.” Este și aceasta o informație. Mai important pentru noi este că asociația anonimă a prietenilor SRI ne-a oferit integral Dosarul „Moscova 2”, din care reproducem azi pentru cititorii Bursa două documente extrem de importante pentru Istorie și România.

Integral, inclusiv documentele inedite, la

BURSA.RO

Victor Roncea  /

Mareșalul Alexandru Averescu, Sus! Fotografii de la inaugurarea bustului, de Ziua Veteranilor. Cu Radu Ciuceanu, Gavrilă Filichi și Victor Roncea. Hai în Basarabia istorică!

Fundatia Maresal Averescu a dus la bun sfarsit ce am incercat sa fac incepand cu acum vreo 10 ani. Mai asteptam inca 10 ani probabil ca sa vedem si statuia geamana in satul Babele sau in Ismail, aflate pe pamantul romanesc al Basarabiei strabune, asa cum am propus. Bustul e gata. Se ofera cineva? Pana atunci, sa ne bucuram de ce vedem. Doamne, ajuta!
PS: Bustul a fost inaugurat de Ziua Veteranilor si Sfantul Victor. Multumesc!

Stirea: Duminică, 11 noiembrie, Fundația „Mareșal Alexandru Averescu” în colaborare cu Primăria Municipiului București, Divizia 2 Infanterie „Getica” și Arhivele Militare Naționale Române a organizat un ceremonial militar și religios cu ocazia dezvelirii bustului Mareșalului Alexandru Averescu, personalitate marcantă a istoriei naționale, comandantul Armatei a II-a în timpul Primului Război Mondial, prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918), precum și membru de onoare al Academiei Române.

La ceremonialul militar și religios au participat Șeful Statului Major al Apărării, general Nicolae-Ionel Ciucă, comandantul Diviziei 2 Infanterie „Getica” și președinte al Fundației „Mareșal Alexandru Averescu”, general de brigadă Gheorghiță Vlad, reprezentanţi ai autorităţilor publice locale din București și Buzău, oficialități din cadrul Ministerului Apărării Naționale, cadre militare active, în rezervă şi retragere, veterani de război, cetăţeni ai municipiului București.

Ceremonialul a avut loc într-o zi specială, în care se comemorează 100 de ani de la încheierea Armistițiului,- între puterile Antantei și Imperiul German, armistițiu care a pus capăt Primului Război Mondial pe Frontul de Vest.

Bustul Mareșalului Alexandru Averescu realizat de către Valentin Tănase, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România și directorul Studioului de Arte Plastice al Armatei, este poziționat pe Bulevardul Mărăști, loc cu o puternică rezonanță istorică, ce amintește de bătălia de la Mărăști, una dintre cele mai importante victorii românești din Marele Război.
Ceremonialul militar a fost asigurat de către militari ai Brigăzii 30 Gardă „Mihai Viteazul”.

Foto: Cristina Nichitus Roncea (mai sus cu domnul Gavrila Filichi, militantul anticomunist si patimitor de la Brasov – 15 Noiembrie 1987, mai jos cu fostul detinut politic si luptator anticomunist cu arma in maini, profesorul Radu Ciuceanu)

Cititi mai multe despre locul natal al Maresalului Averescu, satul romanesc Babele din Ismail, la Basarabia-Bucovina.Info

Mai multe foto, aici:

Video: Roncea.Ro

IOAN AUREL POP: “Elita subţire” a decis că românii sunt un “popor vegetal”, loviţi iremediabil de mituri naţionaliste, că Eminescu trebuie scos din istoria culturii şi că limba română este bună doar pentru înjurături. Trebuie să ținem la România. INTERVIU BURSA de Victor Roncea

LUMINILE (ŞI UMBRELE) CENTENARULUI

Oamenii au nevoie de educaţie ca să se umanizeze (II)

BURSA  12.10.2018

Reputatul istoric Ioan Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, ne-a făcut onoarea de a ne acorda un interviu pe tema Anului Centenar, a luminilor şi umbrelor lui, între cele din urmă numărându-se provocările eternizate ale unor forţe revanşarde, atât din vestul imediat al României, cât şi, evident, din răsăritul ei, dar şi excrescenţele lor din interiorul instituţiilor şi a societăţii româneşti. Despre acestea, profesorul Ioan Aurel Pop consideră că “unele grupări româneşti de intelectuali subţiri urmăresc mai mult profitul personal prin publicaţii şocante, la edituri cu scop primordial lucrativ şi mai puţin soarta culturii şi a societăţii noastre. Astfel, în timp ce unii români se ocupă de propaganda proprie, de imaginea proprie şi a firmelor lor culturale, în afara Româ­niei înfloresc campanii foarte bine organizate ale propagandei, inclusiv ale propagandei antiromâ­neşti. Noi, românii, suntem din acest punct de vedere «privilegiaţi», pentru că avem o propagandă antiromânească internă, făcută de unii dintre noi, şi una externă, făcută mai ales de anumiţi aliaţi ai noştri din NATO şi UE”.

“Din moment ce “elita subţire” a decis că românii sunt un “popor vegetal”, că aceştia sunt loviţi iremediabil de mituri naţionaliste, că Eminescu trebuie scos din istoria culturii şi că limba română este bună doar pentru înjurături, trebuia scos din programele şcolare “inamicul” numit istorie şi mai ales cel numit Istoria românilor”, se revoltă academicianul.

Cum după anul de sărbătorire a Centenarului Marii Uniri urmează aniversarea Tratatului de la Trianon – pentru care se pregăteşte asiduu ţara vecină, Ungaria -, istoricul Ioan Aurel Pop ne reaminteşte că “Trianonul înseamnă pentru România un singur lucru major: recunoaşterea pe plan internaţional a deciziei istorice de la Alba Iulia, luată de poporul român, în conformitate cu nivelul atins de democraţia vremii şi cu dreptul popoarelor de a-şi decide singure soarta”. Academicianul ne mai asigură că există modalităţi de îndreptare ale unor disfuncţionalităţi ale sistemului educaţional (şi nu numai) şi că “Academia stă alături de toate instituţiile şi forţele care urmăresc păstrarea şi consolidarea valorilor româneşti, ca parte a valorilor universale”.

Interviu cu istoricul Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai şi preşedintele Academiei Române – Partea a II-a.

Partea I –  Academician IOAN AUREL POP: “Avem o ţară de mărimea Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi ne purtăm cu ea de parcă ar fi o parte din deşertul african!”. INTERVIU în ZIARUL BURSA de Victor Roncea (I)

Victor Roncea: Academia Română a dat un şir de mar­tiri sub comunism, de la Nichifor Crainic, închis 15 ani fără nicio condamnare, la Alexandru Lapedatu şi Gheorghe Brătianu, ucişi în temniţele bol­şe­vice. Cum îi evocă Academia Româ­nă? Pregătiţi un volum special prin Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului aflat sub egida Academiei?

Academician Ioan Aurel Pop: În 1948, adică acum 70 de ani, Academia Română a fost aproape distrusă. Zeci de academicieni au fost excluşi din înaltul for, o mare parte dintre ei au fost întemniţaţi, iar unii şi-au sfârşit zilele în detenţie, mai ales la Sighet, dar şi în alte părţi.
Academia va marca, desigur, aceste triste şi tragice evenimente. Istoricii din cadrul instituţiei au studiat toate aceste lucruri, au cercetat în arhive, au cules mărturii orale, au studiat jurnale, memorii, documente, articole, studii şi cărţi despre acest subiect.
Până la sfârşitul acestui an, Academia va organiza în Aulă un simpozion comemorativ închinat acestor personalităţi ale ştiinţei şi culturii româneşti ajunse victime ale unui regim de represiune, care a urmărit decimarea elitei noastre. Sunt convins că, în urma acestei manifestări, vor rezulta noi contribuţii menite să fie reunite într-un volum.

“Unii decidenţi au ajuns la concluzia că Istoria (adică Memoria) devine complet inutilă şi chiar primejdioasă”

Victor Roncea: Întrebarea precedentă este pusă cu gândul la manualele de istorie de azi care nu cuprind aproape deloc referiri la această jert­fă imensă adusă de poporul român în perioada regimului comunist, ca şi despre rezistenţa armată îndelungată din munţi, unică în spaţiul ex-sovietic, întreţinându-se şi azi falsa ştampilă denigratoare aplicată românilor, de “popor vegetal”. De asemenea, regretatul academician Dinu C. Giurescu deplângea atât conţinutul acestor manuale, cât şi reducerea orelor de Istorie. Care este opinia dumneavoatră şi cum poate fi îndreptată această situaţie? Cum poate un tânăr din România de azi să beneficieze de o educaţie sănătoasă (care să înfrângă hipnoza digitală) şi care credeţi că este o posibilă soluţie de ieşire a României din criza de subcultură în care se zbate (de la “Generaţia Pro” am ajuns la “Generaţia Facebook”, care nici măcar nu mai citeşte, ci dă doar “Like”)?

Academician Ioan Aurel Pop: Să le luăm pe rând! Manualele de istorie nu mai pot reflecta nimic. După experimente penibile, cu “Decebal – buze senzuale” şi cu poezii de Ştefan Roll pe post de izvoare istorice, ar fi putut să urmeze o echilibrare a situaţiei, fiindcă aveam şi avem încă specialişti buni. Dar am pierdut între timp obiectul muncii, pentru că orele de istorie s-au redus ori s-au scos cu totul. Cu alte cuvinte, ajungând în epoca digitalizării şi chiar a robotizării, unii decidenţi au ajuns la concluzia că Istoria (adică Memoria) devine complet inutilă şi chiar primejdioasă. Minţile spălate pe care vor să le edifice unii dintre aceşti lideri nu mai au nevoie de cunoştinţe istorice, fiindcă acestea îl pot instrui pe individ, îl pot învăţa să distingă între un templu grec şi o biserică barocă, îi pot deschide mintea cu referire la valori, la morală, la spiritul critic. Evident, unii, naivi şi stupizi – dacă nu ar fi şmecheri sau mercenari – cred că prin eradicarea istoriei ca formă de cunoaştere a vieţii oamenilor se distruge spiritul naţional. Cred că dacă elevii învaţă câte ceva despre actele de demnitate din trecut, inclusiv despre jertfele alor noştri, despre rezistenţa din munţi sau despre anumite priorităţi româ­neşti în lume, tinerii ar putea deveni mândri de neamul lor şi l-ar putea iubi prea mult. Din moment ce “elita subţire” a decis că românii sunt un “popor vegetal”, că aceştia sunt loviţi iremediabil de mituri naţionaliste, că Eminescu trebuie scos din istoria culturii şi că limba română este bună doar pentru înjurături, trebuia scos din programele şcolare “inamicul” numit istorie şi mai ales cel numit “istoria românilor”. Situaţia s-ar putea schimba doar prin introducerea unui program raţional şi armonios de educaţie, în cadrul căruia raportul dintre domeniile ştiinţele exacte şi disciplinele cele sociale şi umane să fie unul judicios. Până atunci, în loc să pregătim oameni inventivi care să fie capabili să facă roboţi, pregătim noi de-a dreptul roboţi umani, buni ca să execute ordinele unor “aleşi”.

Primul pas este cunoaşterea martirilor este cunoaşterea faptelor lor şi evidenţierea semnificaţiei actelor lor

Victor Roncea: Cum ar putea fi promovate marile şi autenticele valori intelectuale ale României la nivel european şi internaţional?

Academician Ioan Aurel Pop: Oamenii, care sunt fiinţe supuse erorii şi coruptibile (în sensul dat termenului de Jean-Jacques Rousseau), au nevoie de educaţie ca să se umanizeze. Soluţia este, prin urmare, o educaţie armonioasă şi echilibrată, plină de cunoştinţe extrase din experienţa de viaţă a omenirii. Ceea ce se face mai mult azi la şcoală – în ciuda celor care combat memorarea mecanică – se bazează pe tehnici şi nu pe cunoştinţe profunde, pe idei perene, pe valori care s-au validat. Cu alte cuvinte, îi învăţăm pe copii şi pe tineri să folosească laptopul, tableta, telefonul mobil, să acceseze date variate, să comunice electronic, să intre pe baze de date şi pe reţele de socializare, să completeze o fişă, să extragă bani de la bancomat, să scrie un comentariu politic sau unul sportiv etc.. Altfel spus, oamenii devin treptat mecanis­me, încetând să mai fie subiecţi sociali. Evident, se mai poate remedia această stare, dar cine să ne asculte?

Victor Roncea: Între numele uitate sau chiar complet necunoscute ale militanţilor pentru Marea Unire pedepsiţi pentru patriotismul lor se regăsesc Martirii Basarabiei şi ai Transilvaniei. Nu este prea cunoscut faptul că ruşii, chiar în timpul primei ocupaţii, din 1940, i-au căutat cu lis­te negre făcute de NKVD pe toţi cei care au votat şi luptat pentru unirea Basarabiei cu ţara în 1918. Cei mai mulţi au fost deportaţi sau/şi ucişi în lagăre. La fel, în Transilvania, autorităţile ungare şi cele locale maghiare care s-au activat după Diktatul de la Viena au ucis şi chinuit români care în 1918 ajutaseră la înfăptuirea Marii Uniri. Unde ar trebui să fie locul acestora, cu excepţia celui ocupat în galeria eroilor necunoscuţi ai neamului? Academia ar putea colabora cu Biserica naţională pentru canonizarea unora dintre aceste mari modele de românism?

Academician Ioan Aurel Pop: Natural, sunt mai multe moduri de a-i răsplăti pe eroi şi toate societăţile civilizate au făcut şi fac asta. Primul pas este cunoaşterea acestor sacrificaţi, cunoaşterea faptelor lor şi evidenţierea semnificaţiei actelor lor. Or, asta nu se poate face fără disciplinele identitare, fără istorie, fără geografie, fără etnografie, fără limba şi literatura română, fără latină, fără istoria bisericii etc.. Academia Ro­mână s-a înfiinţat ca să creeze România, să susţină acest imens edificiu, să cultive limba, istoria şi folclorul şi să educe poporul în spiritul conservării şi augmentării identităţii noastre de români. Nu voi înţelege niciodată de ce, pentru unii “analişti” şi “formatori de opinie”, este legitim să fii “bun american”, sau englez, sau francez, sau german, dar este greşit să fii român! Fireşte, Academia stă alături de toate instituţiile şi forţele care urmăresc păstrarea şi consolidarea valorilor româneşti, ca parte a valorilor universale.

“Parcă-i văd aievea vorbind, plângând şi grăbind spre Alba Iulia”

Victor Roncea: Care personalităţi ale Marii Uniri şi ce mari fapte premergătoare Unirii vă sunt mai îndrăgite?

Academician Ioan Aurel Pop: Mi-s dragi cu toţii şi parcă-i văd aievea vorbind, plângând şi grăbind spre Alba Iulia. În Basarabia, a devenit antologic Alexei Mateevici, “moldoveanul” care a scris cea mai frumoasă poezie închinată limbii române. Din Bucovina, îl rechem pe Ciprian Porumbescu, care şi-a pus tot dorul de ţară în “Balada” sa ori în opereta “Crai Nou”. În Transilvania, sunt mulţi, dar sunt vegheaţi de “Badea George” (Gheorghe Pop de Băseşti), cel care s-a dus bătrân şi bolnav pe Câmpul lui Horea, la Bălgrad şi care s-a stins la scurtă vreme după 1 Decembrie 1918, cu vorbele “Sloboade, Doamne, pe robul tău!”. A putut să meargă la Domnul numai după ce a făurit unirea românilor, numai după ce şi-a văzut împlinit marele său vis pământesc! Ca fapte, văd în trecut şi bune şi rele, aşa cum sunt şi oamenii, autorii faptelor. Noi, ca orice popor, nu am fost nici malefici şi nici angelici, ci am fost oameni. Fapte mari au fost cele ale plugarului care ştia să pornească plugurile, ale oierului înfrăţit cu natura, ale lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, ale lui Horea şi Tudor, ale lui Cuza şi Carol I, ale descoperitorului insulinei, ale inventatorului avionului, ale autorului “Istoriei românilor din Dacia Traiană” şi ale multor altora.

Victor Roncea: Care este dictonul dumneavostră favorit?

Academician Ioan Aurel Pop: Sunt multe şi mai ales proverbele latineşti pe care le comentez cu studenţii mei şi care sunt un adevărat izvor de înţelepciune. Acum îmi vine în minte unul închinat echilibrului: Est modus in rebus, adică “Este rânduială în lucruri”. Cu alte cuvinte, în viaţă nu poţi să faci tot ce vrei sau tot ce-ţi trece prin minte, ci numai ceea ce se cuvine, în raport cu semenii tăi, cu binele individual şi public, cu ordinea umană şi cosmică. “Rânduiala” aceasta din lucruri vine din experienţa trecutului omenesc şi priveşte spre viitor, cu scopul conservării umanităţii şi a omeniei, dar şi a părţii din omenire care se cheamă patrie. În cazul nostru, partea din omenire este România şi dacă ţinem la lumea aceasta privită drept cosmos, atunci trebuie să ţinem la România.

Victor Roncea: Ce ar putea să ne reunească?

Academician Ioan Aurel Pop: O, foarte multe! Eminescu ar zice “râul, ramul”, care ne vorbesc în limba lor tăcută. Ne pot uni strămoşii, care-şi dorm somnul de veci pe văile şi pe dealurile noastre. Cel mai bine ar fi să ne unească grija pentru viitor, adică pentru copiii şi nepoţii noştri, pentru că ţara nu este a noastră – ca să facem cu ea experimente riscante şi jenante – ci este a urmaşilor noştri, cum ar zice Ştefan cel Mare, prin pana lui Delavrancea. Ne-ar trebui un dram de adevăr şi unul de dreptate, aureolate de bunătate, iar toate acestea se pot obţine prin educaţia dobândită în familie şi în şcoală.

A consemnat VICTOR RONCEA

Academician IOAN AUREL POP: “Avem o ţară de mărimea Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi ne purtăm cu ea de parcă ar fi o parte din deşertul african!”. INTERVIU în ZIARUL BURSA de Victor Roncea (I)

LUMINILE (ŞI UMBRELE) CENTENARULUI

Politica a subminat ultimele valori nealterate (I)

BURSA 08.10.2018

Reputatul istoric Ioan Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, ne-a făcut onoarea de a ne acorda un interviu pe tema Anului Centenar, a luminilor şi umbrelor lui, între cele din urmă numărându-se provocările eternizate ale unor forţe revanşarde, atât din vestul imediat al României, cât şi, evident, din răsăritul ei, dar şi excrescenţele lor din interiorul instituţiilor şi a societăţii româneşti. Despre acestea, profesorul Ioan Aurel Pop consideră că “unele grupări româneşti de intelectuali subţiri urmăresc mai mult profitul personal prin publicaţii şocante, la edituri cu scop primordial lucrativ şi mai puţin soarta culturii şi a societăţii noastre. Astfel, în timp ce unii români se ocupă de propaganda proprie, de imaginea proprie şi a firmelor lor culturale, în afara Româ­niei înfloresc campanii foarte bine organizate ale propagandei, inclusiv ale propagandei antiromâ­neşti. Noi, românii, suntem din acest punct de vedere «privilegiaţi», pentru că avem o propagandă antiromânească internă, făcută de unii dintre noi, şi una externă, făcută mai ales de anumiţi aliaţi ai noştri din NATO şi UE”.

Cum după anul de sărbătorire a Centenarului Marii Uniri urmează aniversarea Tratatului de la Trianon – pentru care se pregăteşte asiduu ţara vecină, Ungaria -, istoricul Ioan Aurel Pop ne reaminteşte că “Trianonul înseamnă pentru România un singur lucru major: recunoaşterea pe plan internaţional a deciziei istorice de la Alba Iulia, luată de poporul român, în conformitate cu nivelul atins de democraţia vremii şi cu dreptul popoarelor de a-şi decide singure soarta”. Academicianul ne mai asigură că există modalităţi de îndreptare ale unor disfuncţionalităţi ale sistemului educaţional (şi nu numai) şi că “Academia stă alături de toate instituţiile şi forţele care urmăresc păstrarea şi consolidarea valorilor româneşti, ca parte a valorilor universale”.

Interviu cu istoricul Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai şi preşedintele Academiei Române

Victor Roncea: Cum apreciaţi trivializarea spaţiului public şi aducerea acestui limbaj în mijlocul cetăţii, pe toate televiziunile, chiar cu susţinerea deschisă şi extrem de vocală a unor intelectuali, coborâţi la limbajul pe care românii de odinioară îl puteau auzi doar în gropile de gunoi ale oraşului?

Academician Ioan Aurel Pop: Fenomenul ţine, cred, de “beţia” de libertate care i-a cuprins pe români după 1989. Frustrările acumulate în vremea celor peste patru decenii de comunism (de toate felurile, de la internaţionalis­mul proletar până la naţionalism) i-au împins pe români la tot felul de excese. Or, libertatea – ca orice lucru omenesc – nu este absolută, ci este limitată de felurite reguli ale modului de a trăi în comunitate. Dezlănţuirile triviale de după 1989 s-ar fi putut potoli şi echilibra dacă societatea noastră nu ar fi fost lovită de o calamitate teribilă: degradarea şcolii româneşti la niveluri greu de imaginat, urmată de scăderea bruscă a nivelului de cultură generală. În timp ce, sub comunism, şcoala era un etalon de viaţă, majoritatea românilor fiind educaţi la lumina dictonului “ai carte, ai parte!”, după 1989 a biruit proverbul “care pe care” în orice condiţii, dar fără educaţie.
Au ieşit în prim plan “şmecherii”, agramaţii, “băieţii deştepţi”, îmbogăţiţii peste noapte etc. Azi, românii nu mai ştiu carte, nu mai ştiu dacă goticul este un stil sau un material de construcţie, confundă iluminismul cu iluminatul, dar înjură birjăreşte, se ascund după iniţiale sau după pseudonime, dau sentinţe, îi judecă pe savanţi, confundă academia de poliţie cu Academia Română. Când urmăresc comentariile unora de la finalul unor articole mă înfiorez, pentru că văd cum se revarsă gratuit valuri de ură endemică, exprimate licenţios şi agramat, cum sunt terfeliţi oameni de onoare ai acestei ţări, cum indivizi care se numesc “nimeni” înjosesc personalităţi ale culturii etc. Remediul este cunoscut: educaţia serioasă, din familie şi din şcoală! O guvernare care nu pune accent pe educaţie, pe cultură, pe cercetare, pe sănătate culege roadele groaznice despre care vorbim.

Victor Roncea: Pentru a ne axa pe luminile (şi umbrele) Centenarului, vă rog să îmi spuneţi în primul rând care este părerea dumneavoastră despre sigla cu care s-a promovat acest an – “ROMANIA-100” – din care lipseşte noţiunea Marii Uniri şi care a creat confuzie în rândurile generaţiilor fragede, ajunse să creadă că România a împlinit anul acesta 100 de ani. Chiar şi un renumit intelectual public, fost ministru al învăţământului în vremea lui Ion Iliescu şi Petre Roman, a afirmat că el este “mai bătrân decât Româ­nia”. De asemenea, imaginea Româ­niei Mari, cea pe care cu adevărat o aniversăm, a lipsit cu desăvârşire din spaţiul public. Cum putem remedia această confuzie?

Academician Ioan Aurel Pop: Am mai spus că “România-100” este o formulare cel puţin nefericită! Eu nu înţeleg cum se fac aceste lucruri de mare impact în societate fără o minimă consultare. Se poate ca unii să creadă că istoricii nu sunt buni de nimic şi nici nu sunt când e vorba, de exemplu, de tehnologia construcţiei de autostrăzi, dar atunci când este vorba de istorie … Cum să spui, să sugerezi sau să scrii că România are 100 de ani, când Romanii (Valahii) sau Ţări Româneşti avem atestate de circa un mileniu? Că aceste Romanii sau Ţări Româneşti s-au unit relativ târziu (după 1859) – ca şi mulţimea de ţări italiene sau de ţări germane – este cu totul altceva! Pe bună dreptate, anumiţi reprezentanţi ai unei naţiuni vecine – mai mult orgolioase decât mari – au zis că România are 100 de ani, iar ţara lor 1000 de ani! Şi nu pot fi blamaţi, pentru că noi ne-am făcut-o singuri. Iar acel intelectual respectabil nu este istoric, ci filosof, altfel ar fi făcut necesara corecţie. Din asemenea limitări ale existenţei noastre ca stat, mulţi seamănă vânt pentru ca noi să culegem furtună, iar noi ne lăsăm cu laşitate, învăluiţi în ignoranţă, în bătaia vântului. Eu nici nu aş cultiva în spaţiul public cu insistenţă “România Mare”, decât ca pe o mare împlinire istorică. Acea Românie nu mai există (de exemplu, în Bucovina nordică proporţia românilor a ajuns sub 20%), iar în Cadrilater este aproape inexistentă) şi noi, contemporanii, nu trebuie să ne concentrăm asupra ei, ci asupra a ceea ce avem astăzi şi nu ştim să chivernisim bine. Avem o ţară de mărimea Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi ne purtăm cu ea de parcă ar fi o parte din deşertul african!

Victor Roncea: Anul Centenar al Marii Uniri aproape a trecut şi nu putem reţine multe manifestări şi reali­zări notabile. Dacă au fost, acestea au fost mai curând acţiuni particulare sau ale unor grupuri profesionale dedicate istoriei ţării, fără sprijinul statului. Dumneavoastră ce cunoştinţă aveţi de astfel de acţiuni? Şi unde a fost statul român în toată această perioada?

Academician Ioan Aurel Pop: În anul Centenarului Marii Uniri, statul român s-a pierdut în certuri sterile, în scandaluri interminabile, în acuze nefondate, în compromiterea intelectualităţii şi în subminarea ultimelor valori care mai rămăseseră nealterate. S-au dat pensii preferenţiale, s-au vânat plagiatori şi securişti (reali şi imaginari), s-au promovat în funcţii de conducere cele mai incompetente personaje şi au fost descurajaţi toţi aceia care, cu bună credinţă, încercau să schimbe ceva în bine. Între timp, în ţară, s-au tăiat pădurile, s-au poluat natura şi cultura, au proliferat manelele, s-au ruinat drumurile şi căile ferate şi, colac peste pupăză, s-au apucat unii, după ureche, de Centenar. Au fost, fără îndoială, şi iniţiative bune, sincere şi necesare în acest sens. Am văzut simpozioane decente, urmate de volume substanţiale, am văzut busturi şi statui bine făcute şi bine amplasate, am văzut elevi duşi la locurile memoriei noastre de către ghizi şi profesori bine pregătiţi, dar, evident, am văzut şi multă improvizaţie, mult amatorism, mult kitsch, multe acţiuni bifate “ca să fie”. Statul a dat şi bani pentru programe serioase (roadele lor nu se văd încă toate), dar a dat şi unor pretinse “entităţi majore” care profanează spaţiul nostru cultural, a dat şi unor protocronişti notorii, a dat şi unor ONG-uri improvizate şi s-a codit să dea unor instituţii solide şi verificate de sute de ani …

Victor Roncea: Spre deosebire de degringolada organizată care a fost indusă în instituţiile statului responsabile de aniversarea Centenarului, Ungaria finanţează o Comisie Trianon 100 care se ocupă sistematic cu răspândirea în limbi internaţionale a unor studii revizioniste cu privire la Tratatul de la Trianon. Astfel de opinii am întâlnit şi în presa de limbă română din Româ­nia; îmi aduc aminte de un articol din publicaţia “Revista 22” a Grupului pentru Dialog Social în care se vorbea despre “injustul Tratat de la Trianon” şi “mitul Unirii de la 1 decembrie 1918”. Cum poate contracara Româ­nia, sau măcar Academia Română, o astfel de propagandă antiromânească şi ce părere aveţi de această campanie de “demitizare” dusă cam de aceleaşi grupuri de interese de ani de zile? Consideraţi că există o propagandă organizată atât de la vestul apropiat cât şi de la estul României?

Academician Ioan Aurel Pop: Un­garia are o experienţă a propagandei de model european mai veche decât a noastră cu cel puţin două secole şi, fireşte, mult mai subtil organizată. Ungaria nu anunţă niciodată cu surle şi trâmbiţe ceea ce vrea să întreprindă în domeniul promovării intereselor sale, ci o face mai întâi. Iar atunci când reuşita este sigură, statul vecin iese la rampă cu “artileria grea” bine instruită şi bine întreţinută. Ungaria nu face serate dedicate evenimentelor sale la ambasade sau numai la ambasade, ci în mari universităţi, în muzee, biblioteci celebre, în fundaţii şi asociaţii, în săli celebre din ţările unde are interese de apărat. Ungaria nu duce (numai) istorici unguri să ţină conferinţe des­pre “adevărurile” sale, ci cointeresează profesori şi cercetători străini să facă asta. Ungaria nu publică lucrări în limbi străine despre “geniul maghiar” la edituri ungureşti şi nu le trimite ambasadelor să le promoveze, ci plăteşte edituri de cel mai înalt prestigiu, din SUA, Anglia, Franţa, Germania etc., să facă asta. Ungaria nu strigă sus şi tare că ungurii i-au învăţat pe germani nemţeşte şi că ungurii au inventat scrisul înainte de sumerieni sau că sub Câmpia Panonică sunt tuneluri abisale care conduc la Atlantic ori în centrul pământului – cum facem noi cu dacii şi cu tracii noştri, cu tăbliţele de la Tărtăria ori cu peşterile din Bucegi -, ci lucrează exclusiv cu profesionişti, care ştiu să promoveze ştiinţific anumite realităţi sau să dea aparenţă ştiinţifică unor mituri naţionale. Noi, în schimb, dincolo de toate stângăciile, ne autoflagelăm şi nu recunoaştem nici realităţile evidente care ne-au marcat. Grupul de Dialog Social şi Revista 22 s-au axat în parte, sub pretextul corectării exagerărilor din vremea dictaturii comuniste, pe negarea unor evidente valori româneşti. Eu sunt cel dintâi care combat discursul encomiastic despre România Mare, dar de aici şi până la condamnarea Trianonului este distanţă lungă. Prin Tratatul de la Trianon, marile puteri ale lumii au recunoscut dreptatea noastră istorică, visul de a cărui jale “ne-au răposat moşii şi părinţii”, cum ar zice Goga. Atunci, la 1918-1920, a fost o aproape deplină armonie între voinţa de unire a românilor şi voinţa marilor puteri de a consfinţi o nouă arhitectură politică internaţională. Decât să deplângem soarta Ungariei, mai bine ne-am ocupa de noi şi de necazurile noastre. Doar că, unele grupări româneşti de intelectuali subţiri urmăresc mai mult profitul personal prin publicaţii şocante, la edituri cu scop primordial lucrativ şi mai puţin soarta culturii şi a societăţii noastre. Astfel, în timp ce unii români se ocupă de propaganda proprie, de imaginea proprie şi a firmelor lor culturale, în afara României înfloresc campanii foarte bine organizate ale propagandei, inclusiv ale propagandei antiromâ­neşti. Noi, românii, suntem din acest punct de vedere “privilegiaţi”, pentru că avem o propagandă antiromânească internă, făcută de unii dintre noi, şi una externă, făcută mai ales de anumiţi aliaţi ai noştri din NATO şi UE. Academia Română are un program bine articulat de promovare a valorilor româneşti, de sărbătorire a Centenarului, de publicare a unor lucrări în limbi de circulaţie internaţională etc., dar nu poate face singură ceea ce se cuvine. Pentru toate acestea, este nevoie de o anumită coordonare la nivel naţional, iar această coordonare nu există sau este extrem de firavă.

Victor Roncea: Anul Centenar merge mai departe, spre sărbătorirea Trianonului. Cum ne pregătim pentru această mare aniversare?

Academician Ioan Aurel Pop: Tratatul de la Trianon a mai fost un pretext de atacare a intereselor româneşti şi a istoriei românilor şi cu alte prilejuri. În disputa istorică dintre cele două ţări, este clar că dreptul istoric a devenit un subiect caduc. Dacă unii dintre factorii de răspundere din ţara vecină vor relua argumente din arsenalul de acum 100 de ani, nu vor beneficia de atenţia lumii civilizate. Aceste argumente erau de genul: geniul civilizator al maghiarilor în Europa Central-Orient5ală şi în “Bazinul Carpatic”; dreptul Ungariei asupra unor pământuri şi popoare stăpânite de un mileniu; înapoierea slavilor şi românilor în raport cu maghiarii; migraţia târzie şi ascunsă a românilor din Balcani spre regiunile transilvane; caracterul pastoral al românilor; incapacitatea românilor de a administra Transilvania etc. Asemenea idei cu vădit caracter rasial, discriminatoriu şi jignitor nu au ce să caute în disputele Europei contemporane. În Transilvania actuală (luată în sens larg) circa trei sferturi din populaţie este de etnie românească, maghiarii reprezentând cam 16-17% din populaţia totală a provinciei. Membrii Academiei Române s-au străduit mereu să prezinte obiectiv aceste date privitoare la Transilvania. Fireşte, în focul disputelor acute din vremea celor două războaie mondiale şi din timpul regimului de dictatură comunistă, spiritele s-au mai încins, iar sentimentele au dominat raţiunea de ambele părţi. Aniversarea Trianonului – cu toate stângăciile românilor – nu va putea schimba lumea şi nici realităţile din Transilvania. Este evident că statul român trebuie să vegheze mereu la respectarea drepturilor minorităţilor, la respectarea drepturilor omului în general, fără de care nu se poate construi o Europă a viitorului. Iar Trianonul înseamnă pentru Româ­nia un singur lucru major: recunoaşterea pe plan internaţional a deciziei istorice de la Alba Iulia, luată de poporul român, în conformitate cu nivelul atins de democraţia vremii şi cu dreptul popoarelor de a-şi decide singure soarta.
Restul rămâne doar propagandă nostalgică, bună de studiat de către sociologi, politologi, psihologi.

A consemnat VICTOR RONCEA

(VA URMA)

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova