La 121 de ani de la naşterea marelui ziarist şi patriot român Pamfil Şeicaru, publicăm o scrisoare cu valoare istorică a acestuia, adresata medicului scriitor Ovidiu Vuia, şi semnalăm o recentă apariţie la Editura Militară: “Pamfil Şeicaru. Un condei de geniu, strivit între două date: 23 august 1944–23 august 1976“.
O fotografie memorabila cu marele gazetar Pamfil Seicaru distins cu ordinul Mihai Viteazul in urma luptelor de la Oituz de catre Regele Ferdinand, alaturi de Regina Maria si generalul Alexandru Averescu, la 29 august 1917
Acuzatorul public Sidorovici: “Când un om de litere cunoscut, un scriitor se alătură unei asemenea mişcări, desigur aduce un aport moral. De acest lucru este acuzat Gyr. Eri s-a plâns amarnic acuzatul că a fost trimis pe front, că a suferit acolo, că a venit bolnav. Ei bine, dacă nu i-a plăcut să se ducă pe front, de ce a susţinut acel războiu care a trimis pe front mii şi milioane de tineri împotriva intereselor naţionale ale României?”
EXCLUSIV Florian Bichir, membru al Colegiului CNSAS: Graţiat în secret de Nicolae Ceauşescu în 1966, celebrul gazetar vine incognito, însoţit de ofiţeri DIE, în perioada 20-28 august 1977 la Bucureşti. “Un condei de geniu, strivit între două date 23 august 1944 – 23 august 1977!”
Totul s-a desfăşurat „normal”, întrucât astăzi – în epoca globalizării şi a impunerii scandaloase a falsului principiu al „curectitudinii politice” – graţierea unui fost condamnat în urma celui de-al doilea război mondial ar fi totalmente exclusă.
„Lupta mea nu încetează. Nu am nimic de retractat, nimic de regretat dintr-o luptă străbătută din dogoarea unei convingeri. Dacă lupta a fost pierdută, nu însemnează că a fost nedreaptă cauza. Aş vrea ca evenimentele să-mi dovedească netemeinicia temerilor mele şi fericit aş fi, chiar cu preţul unei existenţe pribegite pentru restul vieţii, să nu fi avut dreptate şi o colaborare cu Rusia sovietică să fie posibilă, România păstrându-şi întreaga ei suveranitate. Lupta mea încetând, nu mai am nici un rost de a conduce mai departe Curentul”.
Pe fundal, o fotografie cu fratii Ciuceanu in timpul rezistentei armate anticomuniste din munti
Profesorul Radu Ciuceanu, directorul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române (INST) şi fost deţinut politic cu 15 ani închisoare grea, inclusiv la Piteşti, a împlinit, ieri, 16 aprilie, 87 de ani, fiind sărbători de colegi, cercetători, istorici, jurnalişti, scriitori si academicieni. La Mulţi Ani!
Radu Ciuceanu a fost arestat împreună cu părintele-martir Gherasim Iscu, stareţul Mănăstirii Tismana (foto sus, de la o reconstituire a Securităţii, via CNSAS) şi alţi tineri, în cadrul “Lotului Carlaonţ”, denumit astfel după numele generalului Ioan (Iancu) Carlaonţ, conducător al Mişcării Naţionale de Rezistenţă din Oltenia, după cum arată istoricul Silviu Moldovan de la CNSAS într-un studiu publicat de Mărturisitorii.ro. Conform unui raport al Securităţii din 3 martie 1964, prezentat în lucrarea autobiografică “Jurnalul unui om liniştit. Nume de cod: ARTISTUL“, “numitul Radu Ciuceanu, împreuna cu generalul Carlaonţ, dr. Cărăuşu, Sergiu Mandinescu [poet-martir, mort la 38 de ani, după 12 ani de temniţă – n.m.] şi alţii au pus bazele unei organizaţii subversive cu caracter terorist, au achiziţionat armament, muniţie şi explozibil, cu scopul de a înlătura regimul şi de a lupta împotriva Uniunii Sovietice, prin acţiuni de sabotare şi insurecţie”. În plus, tânărul absolvent al liceului “Carol I” din Craiova, “a recrutat mai multe elemente şi a elaborat un plan de acţiune al organizaţiei şi a căutat a lua legatura cu anglo-americanii, prin spionii Andreevici Victor şi Puscariu Ciprian”. La 22 septembrie 1948, când a fost arestat, Radu Ciuceanu avea 20 de ani. El a fost cercetat de “consilieri” NKVD, cu o brutalitate fără seamăn, şi în cele din urmă condamnat la 15 ani temniţă grea. A cunoscut şi a trăit toate grozăviile din penitenciarele Craiova, Piteşti, Jilava, Văcăreşti, Târgşor, Dej şi Gherla. La 18 septembrie 1963, după expirarea pedepsei, a fost eliberat. Era bolnav şi abia se ţinea pe picioare. Dumnezeu l-a ţinut în viaţă şi i-a răsplătit apoi suferinţa – ca şi altor foşti deţinuţi politici, mucenici ai închisorilor bolşevice – cu ani frumoşi şi luminoşi de bătrâneţe. Mulţi Ani trăiască!
Despre viaţa, suferinţa si biruinţa luptătorului anticomunist citiţi:
În urmă cu trei ani, de Sfintele Paşti, la o zi după comemorarea Masacrului de la Fântâna Albă, când cercetătorul şi scriitorul Vasile Ilica, veteran de război, se îndrepta spre casa natală şi mormintele părinţilor săi, aflate într-un sat din nordul Bucovinei, în acest moment pe teritoriul fostei URSS, a fost împiedicat să ajungă acasă de către autorităţile ucrainene, care l-au înştiinţat că este declarat “persona non grata” în Ucraina. Anul trecut, publicistul veteran a primit din partea portalului Basarabia-Bucovina.Info, într-o ceremonie organizată de Institutul Frații Golescu pentru Românii de Pretutindeni și Alianţa Internaţională a Jurnaliştilor Români, Premiul “Mile Cărpenişan” pentru curaj şi excelenţă în jurnalism şi, la cererea Civic Media, chiar de ziua dânsului, la împlinirea a 90 de ani, a fost decorat de MApN cu cea mai înaltă distincţie militară onorifică, Emblema de Onoare a Armatei României, în aur (foto sus, doc dr.). Cu toate acestea şi deşi România sprijină necondiţionat mărginaşa Ucraină pe calea spre democraţie, nici până în ziua de azi Kievul nu i-a ridicat interdicţia bătrânului nonagenar, în ciuda cererilor Bucureştiului (doc MAE) şi a acordurilor europene şi internaţionale în vigoare. Păcat!
cu crunt elan ei vrură
umilul Împărat
vestit de frunze-aprinse
din inimi a’L goni
și tot mai vor
hainul venetic
pe frate fratelui dușman făcu
și clește puse’n mânuri slabe
spre a scopi
de suflet
pe’ adânc din nalturi adăpații
pe cei ce mărturii dădură
și-ajunseră’n scurt timp
vii răni întinse
pe jalnici saci de oase
ei mărturii hiclene urmăriră
la cei cu har
de dar
un lanț de umilinți nespuse iscodiră
din minți bolnave
și din ură
doar Duhu’i priveghe și a Fecioară
și le ținură inimi sus și primeniră
din bube mucegaiuri și orori
prin jar de foc cătând în gheața minții
spre-a coborî în veac
la locul cu hodină
azi jocu-i mai perfid
și ei muncesc pe unde
pe ăi necopți și mulți momesc
pe poleita cale
dar mielul porc să’l faci
de-ai vrea
că lupu nobilă jivină-i totuși
n’ai cum
că duhul tot va rămânea
hălăduind pe ape
Ultimul Cuvânt al lui Cătălin Striblea, ediţia specială a emisiunii sale de azi de la B1 TV, este despre dorita canonizare a Părintelui Arsenie Boca, Sfântul Ardealului, patimile şi minunile sale. Despre întâlnirea providenţială cu cel care i-a fost duhovnic, va vorbi Doamna Aspazia Oţel Petrescu iar despre viaţa sa, de călugăr prigonit şi smerit până la viaţa cea veşnică, vor dezbate cercetătorul Florin Duţu, teolog, care a publicat deja cinci cărţi excepţional documentate despre Părintele Arsenie, membrul Colegiului CNSAS Florian Bichir, autor al unei lucrări de referinţă despre Dosarele de la Securitate ale Părintelui şi jurnalistul Victor Roncea, ca iniţiator, împreună cu Civic Media, al unei petiţii pentru canonizarea Sfântului Ardealului, ce urmează să fie înaintată Patriarhiei Române şi Sfântului Sinod în Săptăm âna Luminată. Vor fi prezentate date, documente si fotografii inedite cu Părintele Arsenie Boca. Doamne ajută!
PS: Ce aş fi vrut să mai spun la emisiunea de la B1 despre canonizarea Părintelui Arsenie Boca, dar nu am mai avut timp: Peste 50 de ani, un ucenic apropiat de-al PF Daniel se gândeşte să propună canonizarea lui, pentru meritul de a fi ridicat Catedrala Mântuirii Neamului. Şi se trezeste un directoraş de la viitorul Institut “Volodea Tismăneanu” să zica: “Ne opunem, că a fost membru UTC!” E, o sa-i convină? 🙂
Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morții rece spirit se strecură-n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tratajul străvechii evanghelii.
C-un muc în mâni moșneagul cu barba ca zăpada,
Din cărți cu file unse norodul îl învață
Că moartea e în luptă cu vecinica viață,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.
O muzică adâncă și plină de blândețe
Pătrunde tânguioasă puternicile bolți:
„Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colț,
Înveninând pre însuși izvorul de viețe.
Nimica înainte-ți e omul ca un fulg,
Ș-acest nimic îți cere o rază mângâioasă,
În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg.”
Apoi din nou tăcere, cutremur și sfială
Și negrul întuneric se sperie de șoapte…
Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte…
Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.
Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…
Colo-n altar se uită și preoți și popor,
Cum din mormânt răsare Christos învingător,
Iar inimile toate s-unesc în armonie:
„Cântări și laude-nălțăm
Noi, Ție Unuia,
Primindu-L cu psalme și ramuri,
Plecați-vă, neamuri,
Cântând Aleluia!
Christos au înviat din morți,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”
Am reuşit împreună cu voi să vedem cum Taina răsare din sufletul ţăranilor români. E Taina Neamului Românesc. Acolo, la Doboi, urmaşii plăieşilor lui Ştefan şi-au păstrat cu greu limba românească, sânge şi lacrimi au curs şi-au înmuiat piatra cimitirului de pământ.
Unii au crezut că la Doboi nu mai sunt români. Ţăranii de-aici, atunci când sufletul românesc le-a fost răscolit de cântecele doinite ale studenţilor din ASCOR şi ale Părintelui Costin, au lăcrimat, ridicându-se în picioare, ridicându-se-n Neam. Atunci ei i-au simţit pe cei adormiţi în cimitirul de pe Deal că-i veghează, atunci noi toţi am ştiut că cei care stau lângă Hristos, cei căzuţi pentru a se Înălţa, nu au apus în răsărit zadarnic. Fără sufletul Neamului nicio faptă nu se poate zidi.
Cineva dintre noi i-a dăruit unui copil un steag tricolor. I-a spus să-l ţină bine, să nu-l piardă cumva. Copilul l-a privit cu multă îngrijorare, simţind parcă o anumită povară… a încercat să-l dea spre păstrare bunicului care-l însoţea. Bătrânul, trecându-şi mâinile peste ochii de ceaţa albastră, i-a dat steagul înapoi, spunându-i: „La tine trebuie să stea, băiete, uneori pentru noi este prea târziu.. dar pentru voi, nu.” Puiuţul de român a împăturit steagul şi l-a băgat cu un gest brusc în sân, sub cămaşă, întinzând bărbăteşte mâna spre bunelul lui. Odată, demult, cămeşile lungi şi pletele de români vechi au fost tăiate, copilul, şi cei asemenea lui, vor vindeca aceste răni, cu sufletele lor de români ce se închină pe Dealul Bisericii din Doboi. Ei nu sunt singuri! „Noi nu suntem morţi!”
Iniţial chiar nu mi-am dorit să comentez autodeconspirarea răsuflată a lui Danion Vasile drept agent al Rusiei, respectiv al “bisericii” stiliste (foto mai jos). Ca întotdeauna, predicatorul Danion Vasile, asemenea homosexualilor şi anticreştinilor de toate “orientările”, ştie să îşi aleaga bine momentul vrajbei, aşa cum l-a învăţat vicleanul şi controlorul său de peste Prut: în postul Sfintelor Paşti. De data aceasta, chiar de Florii, la intrarea în Săptămâna Mare. Nu este prima oară. Pe mine unul, însă, asemenea ieşiri mă amuză. E clar că urmează să fie înaintat în grad, oficial, şi, deh, acum ce mai contează daca e pe faţă sau pe dos!? La fel cum m-a amuzat teribil şi faptul că aceasta autodemascare a bişniţarului ortodoxiei vine la exact cinci ani de când am publicat articolul despre cel pe care îl deconspiram de pe-atunci drept “stilist sub acoperire”. Ceea ce m-a făcut să îi acord gurului acest mic remember.
Ce ar mai fi de spus? Nimic. Reţeaua de infiltraţi ai “Bisericii KGB” pe lângă Părintele Justin Pârvu e cunoscută, chiar mai de dinainte. Unul dintre ei, portavoce a sectantului stilis, care şi-a jucat jalnic rolul de “frate” – căsătorindu-se, pentru a-şi schimba gazda, sau blana, dacă vreţi, la nici o săptămână după ce a fost dat afară din Mănăstire – nu a reuşit să ofere călugărilor de la Petru Vodă un certificat de botez al sfântei Biserici Ortodoxe Române. Taina căsătoriei unui stilist nebotezat în biserica noastră este, oare, valabilă? Nu ştiu. Să ne spună părintele Valică, căci el a oficiat-o.
Ura faţă de ortodoxia română şi sclipirile încopitatului din ochii acestor agenţi de duzină i-au dat de gol în permanenţă, în ciuda perdelelor de fum în care s-au înfăşurat, încercând să-l învăluie şi pe Bătrânul nostru Duhovnic al Neamului în mrejele lor. Ce-or să facă acum, când, automat, au fost scoşi din acoperire? Ce-au făcut şi până acum. Or sa-l invite oare, în continuare, pe guruleţul lor să ducă oamenii de nas pe la simpozioane savante, deşi yoghinul a înjurat ca la uşa ashramului mari duhovnici şi sfinţi ai neamului românesc, ca Părintele Ilie Cleopa sau Sfântul Ardealului, Arsenie Boca? Ba chiar şi pe Părintele Justin, pe care l-a trimis “la iad”! Foarte probabil.
Poate o să revin asupra acestui subiect după sfintele sărbători. Sau poate nu. Cum am spus, subiectul e răsuflat. Aşa că nu-mi rămâne decât să vă recomand ce scriam acum cinci ani, pe 7 aprilie 2010:
Familiile de români din satul Doboi, aflați în minoritate, au primit, în ziua de Florii, pachete cu alimente, copiilor le-au fost dăruite cărți și manuale, iar școala și paraclisul ortodox au fost dotate cu o centrală termică, într-o acțiune de solidaritate inițiată de doi tineri din Brașov, la care s-au alăturat români din întreaga țară și din diaspora.
Darurile, în valoare totală de peste 10.000 lei, au fost oferite după liturghia din Duminica Floriilor, care a fost oficiată în paraclisul din Doboi, după care cei prezenți au mers în procesiune către biserica cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și au depus o coroană de flori la monumentul ridicat în memoria notarului din sat și a soției lui, uciși cu bestialitate în 1944, în timpul Dictatului de la Viena. Preotul din sat i-a îndemnat pe cei prezenți, printre care s-au numărat mulți tineri din Brașov, Cluj sau București, să aibă grijă “de limba noastră românească și de credința ortodoxă”.
Inițiativa s-a dorit a fi o reînviere a tradiției din perioada interbelică, atunci când școli și sate din această zonă erau adoptate de școli și parohii sau asociații din țară, iar sentimentul de solidaritate națională era foarte pronunțat.
“În primul rând este un gest de solidaritate față de românii din Harghita și Covasna față de cele două sate pe care noi le-am adoptat: Doboi din județul Harghita și Dobolii de Jos din județul Covasna. Este un semn de a fi alături față de frații noștri de aici, români, suplinind o lipsă a unei atenții pe care noi considerăm că statul român ar trebui să o acorde cu preponderență acestor români. Am zis să fim alături de ei, să sprijinim școala românească și biserica de aici și în acest sens am mobilizat prietenii noștri, biserici, preoți, care ne-au ajutat pentru a cumpăra o centrală termică, cu toate cele aferente, manuale pentru copii, cărți de povești, iar copiii din Țara Făgărașului au pictat icoane pe care le vor dărui acestor copii, într-un gest de împlinire a unei Românii de altă dată”, a declarat Florin Palas, unul dintre inițiatorii acțiunii.
În satul harghitean Doboi, cei mai mulți dintre românii ortodocși vorbesc acasă în limba maghiară, iar limba română se folosește doar la biserică. De altfel, cei mai mulți dintre localnicii prezenți, majoritatea persoane în vârstă, vorbeau între ei în limba maghiară, dar atunci când erau întrebați ce sunt, răspundeau că sunt români, ortodocși. Ei motivau faptul că nu vorbesc între ei în limba română, întrucât au făcut școala în limba maghiară și așa se obișnuiește în sat, să se vorbească în limba maghiară.
“Eu sunt româncă și ortodoxă. Aici așa am învățat, la biserică cântăm, dar nu putem să vorbim românește că nu am avut unde să învățăm, am făcut școala maghiară. Vorbim ungurește, dar suntem români și ortodocși”, a spus o bătrână venită la slujba de Florii.
Despre acest fenomen unic la nivel național, Florin Palas a spus că este unul straniu, dar a ținut să accentueze faptul că “românii de aici și-au păstrat cu tărie naționalitatea, religia, dar din păcate evenimentele petrecute în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a dus la un proces cumplit de pierdere a limbii românești”.
La rândul său, cel de-al doilea tânăr care a inițiat acțiunea caritabilă, Mihai Sorin Târnoveanu, a spus că prin această acțiune se transmite și un mesaj în zona Harghita și Covasna și anume că acei oameni “nu sunt singuri, nu sunt abandonați și că noi românii de pe tot cuprinsul țării și din diaspora ne gândim la ei și suntem cu sufletul și nu numai aproape de ei”.
Prezent la eveniment, directorul Centrului European pentru Studii în Probleme Etnice al Academiei Române, profesorul universitar Radu Baltasiu, a spus că satul Doboi este un laborator transparent care arată cum cineva își poate pierde limba.
“Faptul că avem aici o comunitate care se roagă în limba română spunând ‘Tatăl Nostru’, ‘Tatăl Nostru’ fiind peste 85 la sută în limba latină și stând la baza limbii protoromâne, arată vechimea imemorială a acestei comunități și lămurește orice altă discuție privind cine, când a venit aici. Totodată, Doboi reprezintă un laborator foarte transparent de aculturație modernă, care arată cum își poate pierde limba cineva și în ce condiții. Deci, cine vrea să afle ce comunitate a avut de suferit, ce comunitate s-a transformat, poate să vină aici, la Doboi, duminica, la biserică”, a spus profesorul universitar Radu Baltasiu, care a efectuat și o cercetare sociologică despre acest fenomen.
Gestul de solidaritate a fost apreciat de liderii românilor din cele două județe, care consideră că ar trebui să se multiplice și să fie însoțit de o strategie a Guvernului pentru această zonă.
“Am vrea ca acest act de solidaritate de astăzi, superb prin motivația generoasă, să fie multiplicat, în condiții de actualitate și să ajungem la cât mai multe asemenea comunități, acolo unde nu este prea târziu, unde comunitatea românească nu este asimilată total. Iar la aceste acte de solidaritate să intervină mult așteptata strategie a Guvernului de păstrare aspectului multietnic și pluriconfesional al zonei și nu pentru constituirea unei enclave etnice”, a spus prof.dr. Ioan Lăcătușu, din partea Centrului European de Studii Covasna-Harghita.
Acesta le-a transmit concetățenilor romano-catolici și reformați din zonă urări de bine cu ocazia Paștelui și a ținut să puncteze că românii de aici sunt interesați de conviețuire pașnică.
“Noi suntem interesați să trăim în conviețuire pașnică, dar în același timp avem nevoie de la liderii administrației și de la conducerea centrală a statului să-și arunce privirea asupra noastră. Altfel, va deveni de mare actualitate strigătul părintelui profesor Moldovan: ne va pieri neamul în această parte de țară”, a conchis prof.dr. Ioan Lăcătușu.
April 18th, 2015 
VR 
Posted in 
Tags: 
