Mihai Tociu (foto), iniţiatorul acţiunii din Piaţa Universităţii, după ce a recitat din Poetul închisorilor, Radu Gyr, a vorbit şi despre participarea şi rolul generaţiei din care face parte la evenimentele din decembrie 1989, în timpul demonstraţiei anticomuniste maraton din 1990 şi astăzi, după 25 de ani:
“Să ni-l amintim pe Radu Gyr – cel mai mare poet anti-comunist și poate cel mai mare poet român din secolului 20. Poetul care a fost condamnat la moarte pentru o poezie, care și astăzi își păstrează actualitatea.
Să ne întâlnim cu toții, cei care îl cunosc și cei care acum îl descoperă, la Fântâna de la Universitate, miercuri, 29 aprilie, între orele 18 și 20, pentru a recita liber din poeziile sale.
Dar nu de pe scenă, ci din spatele gratiilor, din celula 281 de la Aiud, celula din care a ieşit după 18 ani de temniţă (la Tismana, Miercurea Ciuc, Târgu Jiu, Jilava și Aiud), închis doar pentru vina că a pus în versuri Dragostea de țară, și care va fi stilizată în Piața Universității, în mărime reală.
La 40 de ani de la trecerea sa în eternitate, oricare dintre noi va avea ocazia să retrăiască cu puterea imaginației felul în care Radu Gyr a privit cerul prin pătratul unei ferestre cu zăbrele, va putea să se apuce cu mâinile de gratii și să recite tare, curajos, din suflet, una dintre poeziile sale, la alegere.
Să nu ne temem că poate unii dintre noi nu avem talent de recitator, sau că emoțiile vor fi prea mari. Sinceritatea trăirii este ceea ce ne unește și să ne bucurăm că, prin prezența noastră și prin vocea noastră, ducem mai departe mesajul de generație pe care Radu Gyr ni l-a lăsat: ”Ridică-te, Gheorghe, Ridică-te, Ioane!””
Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
(Notă: pentru această poezie Radu Gyr a fost condamnat la moarte de regimul comunist)
“Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.” (Matei, 22,29)
O foarte instructivă broşură informativă despre săracii homosexuali şi cum ar putea să fie salvaţi de la pieire, realizată de ASCOR în 1995, a fost transformată de propagandiştii homosexuali şi anticreştini moşiţi de Monica Macovei şi Alina Mungiu într-o odioasă condamnare la moarte a pidosnicilor, pentru care urlă acum cu guri pline de pucioasă în toată mass media cretinizată a zilei (ex: Adevărul – organ al presei de limbă română care lucrează încă dupa directivele NKVD – şi “România Murdară“, organul Mungiei Pipidi). Ehe, se vede că n-au citit Biblia, bieţii de ei! Noul Testament e blând şi plin de iubire pe lângă cel vechi… Căci citatul incriminat, si pus în cârca unui profesor de religie şi, apoi, a studenţilor creştin-ortodocşi, este nimic altceva decât un citat din Epistola către Romani a Sfântul Apostol Pavel.
Iată citatul mai larg:
”Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor, neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă; Aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac” (Rom. 1: 29-32).
Sinaxa.net ne oferă un cuvânt mai pe larg despre păcate, din care mai extragem un alt citat de-al Sfântului Apostol Pavel:
”Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor. 6: 9,10).
Pe Sfântul Apostol Pavel vreţi să-l cenzuraţi, pigmeilor?
Recomand călduros Broşura în cauză, în care veţi găsi o Scrisoare a tinerilor studenţi către Ion Iliescu, care se pregătea să abroge Articolul 200 din Codul Penal, în urma propagandei anticreştine dirijată de Monica Macovei, un Apel contrasemnat de Patriarhul Teoctist şi o seamă de Mitropoliţi, câteva studii americane despre homosexuali şi texte foarte creştineşti semnate de Părintele Galeriu şi alţi avocaţi, profesori şi specialişti, sincer interesaţi în salvarea homosexualilor dar şi, mai ales, a copiilor României.
Cine își propune desființarea instituției familiei nu este nici „democrată” și nici „activistă pentru drepturile omului”, domnule profesor Tismăneanu.…
Tatiana Niculescu Bran, recent lăsată la vatră de la Cotroceni după ce a trimis un mesaj autonomist semnat de Klaus Iohannis, primeşte un sprijin aşteptat de la societatea civilă multilateral…
Este vorba despre propunerea legislativă privind reglementarea parteneriatului civil. Aceasta a fost respinsă de Senat, dar urmează Camera Deputaților, care este decizională.…
Aberaţiile în cauză au fost susţinute de “istoricul” Lucian Boia, fost propagandist PCR, în prezent autor falsificator Humanitas, în emisiunea “imparţialului” Luka Niculescu de la postul unguresc Digi Tv…
La remember-ul ilustrat cu imaginile cunoscutului artist fotograf Emanuel Pârvu se oferă o trimitere către articolul nostru “25 de ani de la declanşarea Fenomenului Piaţa Universităţii”.…
Acolo sus – sus, sus, sus, la munte sus, la Vidra de Sus – acasă la Avram Iancu, Craişorul Munţilor, este, după părerea mea, unul dintre cele mai frumoase locuri din lume. Cine n-a fost, a pierdut un colţ din raiul pe care ni l-a adus Dumnezeu din cer pe pământ. Aşa că mergeţi! La casa lui Horea, din cătunul Fericet, Alba, de la un capăt de ţară, la fel! Antena Satelor a considerat că aceste frumuseţi ale României trebuie să fie prezentate şi pe noul portal online al postului, aşa că a reprodus două galerii de fotografii realizate de Cristina Nichituş Roncea pe potecilor Apusenilor. Eu am filmat românii locului, pentru Dvs. Vizionare plăcută! 🙂
“În Transilvania lupta a avut întotdeauna un caracter istoric; se apăra fiinţa unui neam – nu se cucereau privilegiile unei clase sau voturile unui partid. O luptă politică în vechea Transilvanie – însemna o revoluţie, cu riscurile ei: temnița, moartea. Oamenii care veneau la întrunirile politice, îmbrăcau cămaşa morţii. Cea dintâi revoluţie socială din Europa au făcut-o trei români de dincolo: Horia, Cloşca şi Crisan. Cel mai mare mit politic al României moderne l-a creat Avram Iancu.” – Mircea Eliade – Elogiu Transilvaniei
Astăzi se împlinesc 25 de ani de la declanşarea Fenomenului Piaţa Universităţii. Cum s-a întamplat, vă relatează, pe scurt, George Roncea, mai jos. Adaug şi o notă personală: la 25 de ani de când am blocat cu mâna mea Piaţa Universităţii, peste numai câteva zile, respectiv pe 27 aprilie, ora 8.30, la Tribunalul Bucureşti, o să am prima înfăţişare în procesul pe care mi l-a înaintat cea mai sinistră procuroare comunistă de pe scena politică dâmboviţeană, Mandela Macovei, scoasă din jobenul încopitatului şi proţăpită în vârful dealului de nimeni altul decât de fratele de stea roşie al tartorului din decembrie 1989. De ce? Doar pentru că i-am arătat faţa de căloaie (femininul călăului 🙂 ) şi impostoare, bolnavă de ură la adresa poporului român. Abia aştept să înceapă procesul! Doamne ajută!
Începutul…
În data de 22 aprilie 1990 se împlineau patru luni de la revoluție. Asociaţii nepolitice au organizat o comemorare la Cimitirul Eroilor, de unde au pornit în marș spre Televiziune. La încheierea manifestației, în timp ce coloana de manifestanți se deplasa pe Calea Dorobanților, de la balconul unui bloc s-a aruncat un ghiveci de flori care a rănit grav o femeie în vârstă. Incidentul a făcut ca tensiunea din rândul manifestanților să crească. Ajunși în Piața Universității, ei ocupă carosabilul, blocând circulația atât pe B-dul Nicolae Bălcescu, cât și pe B-dul Republicii. Pentru prima dată după Revoluție se înalță baricade, din panourile metalice aflate în jurul șantierului de la Spitalul Coltea, care sunt dispuse chiar în Piața Universității (Autorii infracţiunii: Io, V.R., împreună cu ofiţerul de marină Andrei Rochianu, supranumit Marinarul – Nota Roncea.Ro). Troleibuzele au fost oprite, s-a blocat traficului. După lăsarea întunericului apar, pentru prima oară după 21 decembrie 1989, “scutierii”, trupele speciale de intervenție. Elena Andronescu, membră fondatoare a GID, avea să consemneze astfel evenimentele: “Primul troleibuz dinspre Rosetti a oprit, lumea s-a dat jos, iar șoferul, care parcă de-abia aștepta așa ceva, s-a întins, obosit, cu capul pe volan; a apărut un polițist cu grad și a început să urle la el, ca și cum n-aș fi fost de față: “Ce stai, băi, dă-i drumul, treci peste ei!”; ridicându-și cu greu capul, plictisit, șoferul îi spune: “Eu sunt cu ei, dom’le!”, apoi se culcă la loc.
După orele 21 sunt aduse panouri de tablă, luate de lângă Spitalul Colțea și sunt dispuse în cercul Pieței Universității, care vor bloca circulația. Peste noapte, încercuiți de poliție, vor rămâne circa 30-60 de manifestanți, printre care reprezentanți ai asociațiilor “16-21 Decembrie”, “GID”, “21 Decembrie”, “AFDPR” (Octavian Rădulescu) răniți în revoluție, rude ale unor decedați, măicuțe care au cântat “Hristos a Înviat” și alte cântece religioase, un preot care a slujit la Troița.
La portavoce manifestanții au cerut abrogarea decretului 473 și includerea în legea electorală a punctului 8 al Proclamației de la Timișoara – interzicerea candidaturii foștilor activiști comuniști și ofițeri de Securitate pentru primele trei legislaturi.
Se scandau lozinci: “FSN, FSN du-te în URSS”, “Iliescu nu uita, tineretul nu te vrea”, “Nu vrem președinte care să ne vândă URSS-ului”, “Nu suntem huligani”, “16-21 nu pleacă nici unul”, “15-22 voi ați tras în noi”, “Jos comunismul”, “Democrație”.
Cum numărul manifestanților tot scădea, iar poliția rămânea pe poziții, câțiva membri ai asociațiilor prezente au încercat, fără succes, mobilizarea studenților din complexele mai importante.
Dimineața în jur de ora 7, în ploaie, rămăseseră vreo 7-8 demonstranți, printre care Octavian Rădulescu și doi membri GID. Dintr-o Dacie albă au coborât niște ofițeri de poliție care i-au alungat pe manifestanți lângă zidurile Universității, dirijând circulația. Și, pe când priveau deprimați, înfometați, zgribuliți de frig în ploaie cum polițiștii le călcau în picioare pancartele de pânză, mai abitir cea cu “MINISTERUL DE INTERNE = MAN = KGB?”, pe care au îngropat-o în noroi, deodată, Octavian Rădulescu începe să urle în porta-voce: “Victorie, victorie! Am învins! Victorie!”. Atunci, ne-am uitat unii la alții, gândind cu toții același lucru; mai târziu, ne-am dat seama că avea dreptate”.
23 aprilie: De ziua Sfântului Gheorghe, se adună lume pe trotuarul din fața Teatrului Național. Se vorbește la portavoce. Peste noapte rămân circa 100 de persoane. Adunați sub balconul Universității.
24 aprilie: În jurul orei 5.00 dimineața Poliția se năpustește asupra oamenilor strânși în jurul troiței, lovindu-i cu sălbăticie. În jurul orei 11.00, Poliția se retrage, Piața fiind reocupata de câteva sute de manifestanți. Se strigă cu patimă “Jos Iliescu!” În dimineața aceleiași zile, președintele CPUN, Ion Iliescu, cere votarea unei moțiuni pentru eliberarea forțată a pieței, moțiune ce nu va fi adoptată. Ion Iliescu îi numește pe cei care îl contestau în Piața Universității, “golani”.
La ora 12.00, după ce am aflat de la radio ce a zis Iliescu, am decupat un cartonaș pe care am scris apăsat “Golan”. În stânga, jos, am pus că o marcă semnătura: Ion Iliescu. Am tras la xerox câteva sute de bucăți și cumpăr două cutii de ace. Îmi pun prietena (viitoarea soţie), Irina, să se plimbe cu ecusonul pe piept, printre oamenii care comentau indignați ofensă adusă de Iliescu. Chestia uimește, la început, dar foarte iute apare reacția așteptată, de fronda ironică la adresa încruntatului Iliescu, moment în care apar la vedere cu teancul de insigne și cu acele. În două minute rămân fără ecusoane, pe care oamenii, râzând, și le prind cu mândrie în piept”. La ora 15.00, Institutul de Arhitectură va fi împodobit cu o inscripție pe care se putea citi: “Facultate de golani”. Din acel moment s-a împlinit fenomenul de auto-legitimare a unui grup social distinct, ce era până atunci încă difuz și lipsit de contur. Eticheta de “golan” devine însemnul heraldic al minorității bunului simț din România.
Deschiderea balconului
La ora 17.00, președintele Ligii Studenților din Universitate, Marian Munteanu, deschide balconul Facultății de Geologie, în pofida opoziției profesorilor. Astfel debutează fenomenul Pieței Universității. Cheia celebrului balcon este furnizată de către o femeie de serviciu, al cărei nume, din păcate, nu a fost înregistrat de posteritate. Umil Constantinescu nici măcar n-a trecut pe acolo.
Înălțimea balconului, prelungire simbolică a trupului Universității, devenit tribună a opiniei anticomuniste conferă o altă perspectivă celor care contestă fesenismul de stat și de partid. Manifestanții, care până atunci străbăteau orașul în lung și în lat, se stabilizează și-și alcătuiesc o fortăreață așezată pe un loc strategic. Încărcătura spațiului sacru, datorată jertfei aduse aici, se transfera asupra celor ce-l “locuiesc”. Se constituie astfel frontieră, limita grupului ad-hoc intitulat “golani”, asupra căruia se răsfrânge proiecția de ordin spiritual, de continuatori și depozitari ai mesajului celor uciși aici în decembrie, pentru libertate. Granița teritoriului Golaniei este fixată de perimetrul Universității și al Facultății de Arhitectură și are ca limite periferiale intersecția, nod de circulație vital al orașului, Intercontinentalul, care exprimă simbolic Străinătatea și linia fostei baricade din 21 decembrie.
Organizarea Pieței
Studenții din cele două facultăți s-au constituit în echipe de lucru, pe “specialități” – respectiv pe expresie vizuală și literar-orala. Eu am ocupat atelierul de la etajul patru al Arhitecturii, ale cărui ferestre dădeau spre Piață, unde se aflau studenții anului șase, terminal, de la Institut, care își pregăteau lucrările de diploma. Primul text afișat pe fațada a fost punctul 8 din Proclamația de la Timișoara, scris pe un cearseaf subtilizat de prietena mea de acasă. Doi colegi de la Academia de Artă au adus o enormă reproducere, făcută de mâna după o fotografie ce-i înfățișa pe Iliescu și pe Ceaușescu împreună. S-a întemeiat un grup relativ mic, format din absolvenți ai Liceului de Artă N. Tonitza, studenți ai Academiei de Artă și ai Institutului de Arhitectură. Cu totul, eram cam zece. Ni s-au alăturat forțe de la Grupul Independent pentru Democrație, asociație cu mulți mediciniști și cu un spirit întreprinzător remarcabil, condusă de Cornel Feroiu.
Echipa Arhitecturii
Am realizat un proiect scenografic al amenajării spațiului imagistic al Pieței, pe schema unei scene de tip italian, cu punct unic de focalizare, centrat pe balcon. Ideea era să se obțină o particularizare distinctă a Zonei Libere, atât prin dispunerea lozincilor, care trebuiau să delimiteze Piață, cât și prin conținutul mesajului înscris pe suprafața pânzelor. Am compus o siglă a Golaniei, fixată pe turnul Arhitecturii, care desemna ideea nonviolentei simbolic, prin folosirea semnului păcii utilizat de studenții protestatari ai Occidentului din anii 60. Știam că avem nevoie de suport internațional.
Pentru texte l-am utilizat copios pe Iorga – “Cine uita nu merită” – dar și pe Adam Michnik. Toate acele uriașe lozinci din Piața au fost realizate în atelierul de la Arhitectură. Fetele trăgeau la mașină pânzele, iar noi pictăm non-stop, refăceam ce se strică din cauza vântului, ne cățărăm pe streșinile facultăților, într-o echilibristică periculoasă, pentru a atârna alte și alte texte și desene. Am acoperit clădirile Universității și ale Arhitecturii, care au devenit suportul unei gazete de perete sui-generis a Pieței Universității. Deasupra balconului a fost instalată Icoana Maicii Domnului. Străjuind balconul, de o parte și de alta, se aflau portretele lui Eminescu. Simbolic, aceste efigii guvernau Piață și exprimau spiritul creștinesc și românesc invocat de studenți.
Ecranul luminatşi prima Televiziune liberă
Atelierul de la Arhitectura și-a extins rolul funcțional din momentul apariției video-proiectorului. “Apariția” a însemnat șterpelirea sculei, aflată în proprietatea Centrului Cultural al Franței, care avea deschisă o expoziție la sala Dalles. Aparatul era “împrumutat”, la căderea serii, adus pe șest în Institut, și apoi plasat la loc, după ce se difuzau filmele montate tot acolo, la etajul patru. Ecranul fusese construit din bare de aluminiu “completate” din patrimoniul Oficiului de Expoziții. Aveam trei video-uri și două televizoare adunate de pe la amici. Casetele filmate în timpul Revoluției erau vizionate în premieră aici, montate improvizat și apoi distribuite la emisari sosiți din centrele universitare din țară unde se organizaseră mini-Golanii.
Francezii au aflat după un timp ca filmele din Piață, se proiectau cu obiectul lor așa că am rămas fără el. Sorin Dumitrescu a încercat fără succes să-i convingă pe francezi să ne mai lase proiectorul. Am încercat la toate centrele culturale la care știam că există video-proiectoare, și cu această ocazie am realizat ce puternică susținere are regimul Iliescu. Nimeni nu a vrut să ne servească. Tana Roșca, soția lui Sorin Roșca Stănescu, ne-a făcut rost până la urmă de un aparat mai mic de la Școală germana, unde era profesoară. Nucleul format în studioul ad hoc de la etajul patru a fost generatorul ideei unei televiziuni alternative, care se va numi ulterior SOTI.
Echipa Universității
Dacă Arhitectura constituia centrul de realizare a imagisticii Pieței, Universitatea reprezenta punctul de difuzie principal al mesajului Golaniei. Cântecele alcătuiau o umbrelă sonoră ce acoperea teritoriul Pieței și solidariza conștiința publică a locuitorilor acesteia. Băieții de la Liga purtau greul organizării accesului la balcon, devenit o portavoce de mare putere a pieței. Oameni de toate felurile s-au perindat la balcon și, pe măsură ce lua amploare fenomenul Pieței, la balcon au început să apară personalități de prestigiu ale vieții românești.
Grupul de la GDS la început ne-a fost ostil, dar când au văzut că treaba din Piața se îngroașă și poate aduce un profit, și-au schimbat atitudinea. Studenții din Universitate trebuiau să facă față și grupurilor de diversioniști de la diverse asociații dubioase, apărute ca ciupercile, care încercau să imprime Pieței o orientare agresivă, pentru a compromite mesajul non-violent lansat și susținut de studenți.
Tot la Universitate se organiza curățenia și apărarea Golaniei, cu concursul GID și al Asociației 21 Decembrie. Se făcea cu schimbul de pază în perimetrul Pieței, deoarece, încă de la început a persistat norul amenințării și al violenței asupra Zonei. În timp ne-am “dotat” cu aparate de emisie-recepție, de jucărie, cu o rază de acțiune de 200 de metri, s-au creat “consemne” și “parole” de acces la “obiective”: balconul, Universitatea, Institutul de Arhitectură, stația de amplificare, videoproiectorul, ecranul și punctul de lucru din spatele acestuia. Era o joacă, dar o trăiam cu seriozitatea unor tineri care au văzut multe, mult prea multe pentru vârsta lor.
Despre tezarul românesc aflat la Moscova s-au scris mii de pagini, s-au depus eforturi susţinute pentru a putea fi recuperat, s-au căutat mijloace politice, diplomatice pentru a îndrepta un fapt cert. Unul dintre cei care s-au preocupat de această problemă şi a încercat să îndrepte o eroare istorică a fost istoricul Ioan Scurtu.
Cartea domniei sale ne aduce foarte multe informaţii, detalii despre evenimentele trecute cât mai ales despre istoria în timp real conturată de cele două tabere. Acestea vin să completeze tabloul de informaţii, despre cum au tratat şi interpretat oficialităţile române această problemă.
La sfârşitul anului trecut a apărut cartea scrisă de Ioan Scurtu, Tezaurul României la Moscova, note şi mărturii despre activitatea Comisiei Comune româno-ruse (2004-2012), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 368p. Autorul Ioan Scurtu, Copreşedinte al Comisiei Comune pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relaţiilor bilaterale, a scris despre experienţa proprie trăită de-a lungul celor opt ani cât a reprezentat România în această comisie.
După prăbuşirea regimurilor socialist-totalitare din Europa, oficialităţile române au depus eforturi pentru stingerea vechiului litigiu pe care-l aveau cu Rusia, încă din 1918, când oficialităţile bolşevice au decis confiscarea Tezaurului românesc transportat la Moscova în anii 1916-1917. În privinţa relaţiilor cu vecinul nostru de la răsărit acestea au evoluat pe o curbă extrem de sinuoasă: aliaţi şi luptă comună în timpul Primului Război Mondial, ruperea relaţiilor diplomatice în 1918, reluarea acestora în 1934, restituirea unei părţi din Tezaur, 1935, ocuparea Basarabiei şi Nordului Bucovinei 1940, eliberarea acestor provincii în 1941, războiul din perioada 1941-1944, reocuparea Basarabiei şi Bucovinei, regimul de armistiţiu şi ocupaţie 1944-1958, restituirea unei alte părţi din Tezaur în 1956, independenţă şi ostilitate din 1956 până în 1989.
Desigur, după 1989 ostilitatea cel puţin la nivel declarativ s-a menţinut. În martie 1991 s-a parafat la Moscova prin miniştrii de Externe de atunci, Adrian Năstase şi Aleksandr Besmertnîi, Tratatul de colaborare, bună vecinătate şi amiciţie parafat de către preşedinţii Gorbaciov şi Iliescu o lună mai târziu. Interesant că acest Tratat a fost atacat de mulţi lideri politici şi o bună parte din mass-media, aşa încât acesta nu a mai fost supus ratificării de către Parlament. După îndelungi tărăgănări, până în 2003, tratatul a fost semnat.
Foarte bun cunoscător al istoriei românilor în secolul XX, Ioan Scurtu afirmă că până în 1989 nu s-a permis publicarea în România a vreunei lucrări despre Tezaurul Românesc depus la Moscova. Autorul evocă o serie de evenimente în care a fost implicat. Spre exemplu în 23 aprilie 1992, în calitatea de director general al Arhivelor Statului, a reuşit semnarea acordului cu Comitetul pentru Problemele Arhivelor de pe lângă Guvernul Federaţiei Ruse de restituire a unei părţi semnificative din arhivele româneşti depuse la Moscova. Evocările autorului abundă în detalii, unele chiar comice, dacă nu ar fi triste:
„în zilele următoare l-am informat verbal pe Secretarul de Stat, generalul Andriţa, despre rezultatul vizitei la Moscova, iar dânsul mi-a mărturisit că era absorbit de problemele importante şi complicate ale Ministerului de Interne”[1]
Cum ministerul de Interne era preocupat cu „probleme importante” autorul mărturiseşte că din proprie iniţiativă a trimis o notă către guvern în care a prezentat Acordul realizat între Arhivele Statului din România şi Comitetul pentru Problemele Arhivelor de pe lângă Guvernul Federaţiei Ruse cu propunea alocării de fonduri corespunzătoare.
Există o serie de probleme referitoare la utilizarea actuală a dovezilor cu privire la prezenţa sau absenţa sovieticilor şi a „turiştilor“ din blocul sovietic în timpul revoluţiei din 1989.
There are a number of problems with the current use of “evidence” regarding the presence or absence of Soviet (and Soviet bloc) “tourists” in Romania during the 1989 revolution.
Parcă pentru ca fantomele bolşevismului să râdă mai bine de România “post-comunistă” şi de oamenii ei din ce în ce mai mici cocoţaţi în funcţii din ce în ce mai mari, după ce a fost solicitat acest material despre propagandă şi cenzură de către o revistă literară, şi, după câte am înţeles, în ciuda faptului că era semnat chiar de către celebrul “Cronicar” de la România Literară, articolul a fost cenzurat şi rubrica desfiinţată automat, înainte de a lua fiinţă…
Gogu Radulescu alaturi de Ceausescu pe 20 decembrie 1989
Ce este şi mai trist, este că la vîrsta de 73 de ani Ana Blandiana îşi pregăteşte ieşirea din scena vieţii prin această mistificare grosolană, de care istoria nu va ţine cont decît pentru a arăta ce vremuri murdare trăim acum.
Ceausescu distrandu-se la bancurile lui Gogu Radulescu cu Motanul Arpagic
April 29th, 2015 
VR 
Mihai Tociu (foto), iniţiatorul acţiunii din Piaţa Universităţii, după ce a recitat din Poetul închisorilor, Radu Gyr, a vorbit şi despre participarea şi rolul generaţiei din care face parte la evenimentele din decembrie 1989, în timpul demonstraţiei anticomuniste maraton din 1990 şi astăzi, după 25 de ani:
Posted in 
Tags: 
