Posts Tagged ‘22’

Ce vrajeli ieftine mai pregatesc diematicii lui Basescu, dupa Sima si Diaconescu? Cartarescule, simţi cum te cuprinde neantul şi CNSAS-ul? Nu ratati azi, la Roncea Ro: Ce mare patron de presa nu a colaborat cu Securitatea. DOCUMENTE

Deocamdata sa tratam problema cultural:

Cronicile lui Gr. Modorcea: Energia negativă a românilor s-a concentrat la Cotroceni »

“Cartarescu Mircea, nascut la 1 iunie 1956, Bucuresti. Fiul unui activist.” Asa incepe o Nota a Securitatii, transpusa de Mihai Pelin in Cartea Alba a Securitatii, aflata la vremea redactarii volumului Istorii literare si artistice in Arhivele SRI, Fond D, dosar nr. 10 996, vol.13, f.150-152 si care, in prezent, ar trebui sa se afle in Dosarul lui Cartarescu de la CNSAS.

Mai interesant este, insa, cum se incheie Nota: „Un fapt demn de remarcat este acela ca dupa aparitia volumului lui Mircea Cartarescu – este vorba de “Faruri, vitrine, fotografii“, nota mea – , caruia Nicolae Manolescu ii face o primire exceptionala in Romania literara, incep sa apara articole de alerta, care denunta procedeul plagiatului, cel mai spectaculos plagiat fiind reprezentat de copierea pura si simpla a unui pasaj de o jumatate de pagina din «Tristram Shandy» de Lawrence Sterne (Editura pentru Literatura Universala, 1969, pag. 194).”

Sursa 1: VIDEO EXCLUSIV. Confesiunile unui spion DIE: Mircea Cartarescu a coabitat cu Securitatea ca sublocotenent, antrenat ca politruc in caz de razboi, si a scris la revista “Activistul” a Comandamentului Trupelor de Securitate

Sursa 2: Mircea Cartarescu – Nascut Plagiator. Dovezile debutului de plagiator al Mang-ului lui Manolescu, Liiceanu si Patapievici. FACSIMILE cu primul plagiat si un prim document de la CNSAS. Faruri, Vitrine, Fotografii copiate din Tristram Shandy

Sursa 3: CNSAS

Ideologul GDS Andrei Cornea intoarce armele: “Mahalagiul Traian Basescu a fost indispensabil intelectualilor”. Dar nu mai e

Ideologul Grupului pentru Dialog Social (GDS), Andrei Cornea, fiul comsomolistului culturnic Paul Cornea, stapanul ideopolitic al lui Vladimir Tismaneanu, cu totii membri ai Clubului Hoitarii, explica “de ce a fost indispensabil Traian Băsescu”. Dar nu mai e. Pentru ca GDS l-a ales deja pe succesorul lui. Si-atunci, “mahalagiul Traian Basescu” poate sa mearga direct la gunoi, in viziunea GDS. Cand scriam ca “hoitarii” or sa-l ingroape si pe Basescu… Editorialul din organul GDS, revista 22, este primul care ia in calcul eventuala demitere a lui Basescu, pregatind asadar terenul pentru intoarcerea GDS la FSN si tartorul celor doua organizatii nefaste pentru Romania: Ion Ilici Iliescu. Il reproduc fara alte comentarii:

De ce a fost indispensabil Traian Băsescu?

de Andrei Cornea 

Traian Băsescu reprezintă o combinație rară de om politic: l-aș numi un mahalagiu cu viziune.

Printre criticii – numeroși acum – ai gu­vernării USL din săptămânile acestea dom­nește, uneori, o semnificativă ipocrizie. Acești critici, care susțin că ei apără statul de drept, legea și justiția, au deplină dreptate, având în vedere abuzurile fără pre­­cedent la care acestea au fost supuse din partea gu­vernării USL. Totuși, mulți dintre ei se feresc să critice la fel de vehement sus­pen­darea în sine a lui Tra­ian Băsescu, afirmând că ple­ca­rea de la putere a pre­șe­din­telui ales nu e un lucru grav, ba chiar că e pozitivă, cu condiția să se res­pecte Cons­tituția. Ei uită sau se fac că au uitat că bruma de stat de drept și de independență a justiției realizate în ultimii ani s-au da­torat nu numai pre­siunilor Uniunii Euro­pene, ci și rolului de „jucător“ al pre­șe­din­telui. Într-un fel, acești critici democrați sunt mai nedrepți decât adversarii politici antidemocrați ai președintelui din USL. Aceștia, cel puțin, știu de ce vor să scape de el: fiindcă reformele pe care le-a ins­pirat riscă să-i ducă la închisoare pe des­tui dintre ei.

Aici, mulți vor riposta: dar n-are și Bă­ses­cu defecte, ba chiar mari? Ba are, dar, ca să spun așa, ele erau aproape inevitabile. Iată de ce.

Traian Băsescu reprezintă o combinație ra­ră de om politic: l-aș numi un mahalagiu cu viziune. Fundamentul său este cel al ma­halalei (sau, dacă vreți, al plebei): de aici bancurile lui fără perdea adesea, de aici „hăhăitul“ celebru; de aici mai ales spi­ritul certăreț, de țață care se ceartă cu vecina peste gard, de aude toată maha­la­ua. (Ce altceva au fost intervențiile sale în direct la televiziuni?) Mahalaua, massa („pros­timea“) simte bine acest lucru și l-a primit (sau l-a huiduit) întotdeauna pe Bă­sescu ca pe unul de-al lor, vorbind limba lor. Ați observat plăcerea oamenilor sim­pli de a se fotografia cu pre­ședintele? Vi-i închipuiți fă­când același lucru cu An­to­nescu, cu Năstase, cu Pon­ta? Ferească Dumnezeu! Când greșește, din nou ma­halaua din el îi dictează ale­gerile: Elena Udrea, de pil­dă. Stilul său de conducere, perfect natural, cu o au­to­ri­tate înnăscută, este ceea ce mahalaua recunoaște, nu autoritatea dată de funcție. Cum se explică faptul că multă vreme după tăierile de salarii, mahalaua a rămas tăcută? Simplu: ea a recunoscut au­toritatea naturală a șefului, care e șef nu fiindcă alții l-au instalat, ci fiindcă este un conducător natural.

Peste acest fundament, Băsescu a așezat – numai el știe cum – o viziune și care se în­tâmplă să fie exact ideea unei părți nu foarte largi a populației: modernizarea sta­tului, înțelegând prin aceasta reforme ra­dicale în direcția statului de drept, a unei justiții imparțiale și eficiente, lupta îm­po­triva corupției, un nou sistem admi­nis­trativ, o nouă Constituție, o nouă educație etc. Lucruri importante pentru oamenii eli­tei intelectuale, dar deloc interesante pen­tru mahala, mai ales în vremuri de cri­ză economică. Paradoxul este deci că acest om, legat prin toate fibrele sale de ma­hala, s-a pus cu toată puterea, timp de 8 ani, în slujba unei viziuni care nu numai că nu era a mahalalei, dar o contrazicea fun­damental: mahalaua vrea un stat ar­haic, patrimonial și se împacă bine cu un sistem oligarhic și corupt al baronilor, cu condiția să-i „pice“ ceva. Cum atunci să di­rijezi națiunea spre statul modern? Într-un singur mod: preluând ideile părții ins­tru­ite, dar minoritare și seducând mahalaua ma­joritară și care nu vrea să știe de „idei“, în felul cum numai un om al ma­ha­lalei o poate face. De aceea, Băsescu a fost, printre politicieni, o rara avis. Chiar PDL l-a urmat cu rezerve și poticneli tot mai mari: politicienii de rând știu că tre­buie să fie „populari“, dar nici ei nu vor să audă de „idei“. Maxima lor abilitate es­te să plutească fără să se răstoarne în direc­ția curentului. Băsescu a încercat alt­ceva: să meargă împotriva curentului, pă­călind un timp mahalaua – ceea ce e a fă­cut din el un om de stat autentic și un li­der, singurul pe care l-am avut în ultimii douăzeci și ceva de ani. (Iliescu, care trece drept om de stat, nu fost așa ceva, deoa­re­ce el a preferat să meargă în direcția curen­tului, iar Constantinescu, adus la putere printr-un complex rar de împrejurări, a pierdut repede orice control asupra cu­ren­tului, răsturnându-se cu barcă cu tot.) Dar toate, absolut toate marile reforme din istorie (în lume sau la noi) s-au făcut îm­potriva curentului. Mahalaua n-a inven­tat niciodată nimic.

Combinația aceasta neobișnuită dintre ma­hala și viziune a fost fericită și indis­pen­sabilă pentru progres, dar tot ea i-a adus președintelui necazuri. Nu o dată, intelec­tu­alii au strâmbat din nas, atunci când ma­halaua a răzbătut în comportamentul pre­șe­dintelui: „e prea conflictual“, au zis ei; iar mahalaua s-a înfuriat când „patronul“ i-a cerut să strângă cureaua în numele unei idei. Și astfel s-a născut ipocrizia uno­ra și ura celorlalți.

Fără Traian Băsăscu (dacă va fi demis la re­ferendum), „dreapta“, sau mai bine partea reformistă a societății românești, va avea mari probleme. Numărul nu e de partea ei, iar democrația privilegiază numărul. Ma­halaua e totuși echitabilă: îi disprețuiște și pe politicienii din „dreapta“, și pe cei din „stânga“. Deocamdată, se va dărui ul­timilor, care măcar promit să o răs­plă­tească mai bine. Cu Băsescu a fost altceva: mahalaua l-a iubit mai întâi, apoi, parțial, l-a urât; dar nu l-a disprețuit niciodată. Cât despre intelectuali, recunoștința lor e, ca de obicei, călduță. Țipă pe stradă pen­tru statul de drept, dar destui nu înghit că cel care s-a bătut pentru acesta a avut doar un brevet de căpitan și „școala vieții“ și că, probabil, nu l-a citit niciodată pe Mircea Cărtărescu.

Sursa: Revista 22 a GDS

Contratenorul Mihai Razvan Ungureanu a lansat Noua Dreapta la Cluj. O sambata fierbinte, fierbinte… Cine-i face textele lui Basescu: Tismaneanu si Tapalaga, cel care o facea pe “Nicusoara” EBA “martoaga chioara si tampa”

Transilvania Live ne informeaza ca, in sfarsit, Mihai Razvan Ungureanu a lansat si Noua Dreapta, la Cluj. Live, adica chiar acum, MRU schelalaie pitigaiat la mitingul pro-Basescu de la Cluj, alaturi de Mihaita Horia Neamtu de la Noua Republica si alti neterminati ai lui Plesu. Nu i-a spus nimeni ca e bun de contratenor (adica un fel de “catelus care miauna” sau un “guru binecuvantat“)? 🙂

Cristi Preda striga pe scena: “Libertate, egalitate, fraternitate!”. Ca doar a fost sinecuristul lui MRU pe… francofonie.

Un tip simpatic si foarte inteligent comenteaza mitingul de la Cluj la B1 Tv (culmea!) despre cum stau camasile albe pe burtile umflate ale PDL-istilor si “civicilor” in civil de pe scena: “Chestia asta cu camasile albe mi se pare ca o pangarire a mireselor. Uitati-va la Ungureanu, ambii, ca nici nu mai stii cati sunt…  avem atatia ungureni incat incepem sa ne uitam cu un ochi la faina, cu unul la slanina! 🙂 Si ce inseamna ca aici sunt mai multi (6.000 potrivit EvZ, 15.000 potrivit Adevarul lui Patriciu (!) fata de 2000, la Bucuresti)? Ca au autobaza mai mare? Uitati-va la efectul discursului lui Mihai Razvan Ungureanu asupra lor: oamenii din primul rand sunt lesinati!” 🙂

Basescu (care a inceput sa-si piarda vocea!): “Ii rog pe romani sa nu cada in plasa nationalismului!”

Contradictoriu, in acelasi timp, in piata din Cluj se agitau doua bannere mari pe care scria “Traiane, Covasna e cu tine”. Bine-bine, dar care Covasna, romaneasca sau ungureasca?

Si o alta “gaselnita”: “Votati nu pentru Restauratie!”

Asta, cu “plasa nationalismului” si “restauratia” e ultima retorica a tovarasilor de drum ai lui Basescu din GDS, astia care il trag in jos, acum, la final de cariera, mai rau ca la inceputurile ei, cand s-a declansat operatiunea “Marea Capcanare a Presedintiei Romaniei” cu Patapievici si Tismaneanu (va imaginati ce dimensiuni au prins capusele astea in opt ani de zile?). Cititi de unde vin astfel de “indicatii pretioase” – “platformele” Soros ContributorsHotznews.hu, Revista22.ru si Acum.Tv: Victor Ponta, restaurația și decomunizarea – din blogul lui Vladimir Tismăneanu; Tismaneanu: Despre patriotism, noii arhangheli nationalisti si tentatia peronista; Tapalaba, (cel care raspandea despre Elena Basescu ca este “o martoaga chioara si tampa” si o asemuia cu Nicu(soara) Ceausescu): Arhanghelii nationalismului izolationist

EBA, “piatra de moara atarnata de gatul tatalui sau”, scria Tapalaga cu curaj insuflat direct de la sursa, ca OB ecologic al Monicai Macovei. Numai ca a gresit putin initialale: GDS este piatra de moara atarnata de gatul lui Basescu. Si sper ca numai de moara… Si ceea ce spun, spun cu reala tristete.

PS: Ca si cum nu era destul de cald, s-a aprins si “flacara democratiei”, trimisa de Traian Ungureanu prin niste tineri “de dreapta”, spre Iasi si Bucuresti. Pe caldura asta?…

Tipul din studioul B1: “Ma asteptam ca Basescu sa ridice o sticla de sampanie nu un totem… Am vazut discursul unui presedinte-obosit.”

Plagiatoarea HotzNews Andreea Pora i-a compromis pe marii oameni de cultura Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu. Plagiatorii striga “Plagiatorii!”

“In numele opiniei publice din România“, o laba de intelectuali, in frunte cu Plesu si Liiceanu, a considerat ca prin volumul ei, intins mai ales prin catastifele lui Patapievici de la ICR, poate reprezenta intreaga tara si a sesizat liderii planetei Pamant asupra plagiatului lui Victor Ponta. Despre acesta am mai scris. Dupa parerea mea este vorba de “auto-plagiatul” celor care i l-au scris. Dar, totusi, cine e Ponta asta? Un amarat de jurist, ajuns, conjuctural, prim ministru al Romaniei. Cu totul alta este situatia unor mari oameni de cultura, cunoscuti la nivel mondial – din moment ce se adreseaza la acelasi nivel – ca Plesu si Liiceanu, al carui demers notabil a fost stirbit insa de una dintre co-semnatare, nimeni alta decat plagiatoarea (de articole de presa!) Andreea Pora, “anti-corupta” Alinei Mungiu Pipidi, data afara pana si de la HotzNews si reeducata prin munca la organul de presa al GDS, gazeta de perete “22”. Pai se poate asa ceva, tovarasi!? A, am uitat: si Lesu si Plagiiceanu sunt… plagiatori. Dar in serie si cu staif, nu ca amaratul de Ponta. Asa ca, in astfel de conditii stau sa ma intreb daca nu cumva au vrut, printr-un efect pervers, sa-l infunde de fapt pe Basescu, presedintele-“lepadat” chiar de catre ei, profitorii tuturor regimurilor. Taca taceau… filosofi ramaneau.

La cererea publicului semnalam dovezile:

“M-am saturat de lichele, dati-mi o canalie!”. Despre plagiatul lui Ponta, de la Liiceanu la Pora

Filosoful Constantin Barbu ii pune la zid pe plagiatorii in serie A Plesu si G Liiceanu, “cei mai importanţi figuranţi” ai zilei si filosofiei, care au uitat sa raspunda la intrebarea lui Noica: „care vă este opera, dragii mei?“

PLAGIICEANU. Maestrul Constantin Barbu, filosof si eminescolog, probeaza plagiatul din Teza de Doctorat a lui Gabriel Liiceanu. Marturie audio: o inregistrare a lui Constantin Noica efectuata de Securitate. Scandalul LIICHEANU II

Rectorul Mircea Dumitru, un impostor incompatibil cu pozitia de membru al Comisiei de Etica a Universitatii din Bucuresti. Fost redactor fraudulos la Humanitas si bursier al Colegiului lui Plesu, a refuzat sa analizeze Plagiatul lui Liiceanu dar l-a facut pe “Dr” Patapievici Dottore Honoris Causa la UVT

Rectorul Universitatii din Bucuresti, Mircea Dumitru, este incompatibil, atat din punct de vedere moral cat si profesional, cu postura de membru al Comisiei de Etica a Universitatii din Bucuresti. Mircea Dumitru a refuzat sa analizeze plagiatele crase al lui Gabriel Liiceanu, identificate de ziarul ZIUA in 2007, un caz cel putin la fel de grav ca cel privind plagiatul lui Victor Ponta: Cazul Liicheanu. Am reprodus deja cateva seturi de dovezi incontestabile privind plagiatele lui Liiceanu, cu sprijinul filosofului Constantin Barbu, discipol al lui Noica foarte cunoscut de Liiceanu din perioada Scolii de la Paltinis, la Ziaristi Online. Dar sa revenim la amoralul judecator de azi, Mircea Dumitru, dovedit, dupa cum veti citi in continuare, ca fals traducator din germana a trei lucrari filosofice de Ludwig Wittgenstein, aparute la editura Humanitas. Din prostie, membrul nostru fruntas al CNATDCU a recunoscut in propriul CV ca… nu cunoaste limba germana. Detalii, fulminante si aproape incredibile, mai jos.

Mircea Dumitru era in 2007 decan al Facultatii de Filosofie si membru vocal-instrumental al CNATDCU, primul in drept care ar fi trebuit sa solicite cercetarea acuzele de plagiat, insotite de dovezi, suspiciuni care troneaza in CV-ul ascuns al lui Liiceanu inca de la doctoratul sau plagiat din Noica, soldat cu un imens scandal la Academie, motiv pentru care a si trebuit sa paraseasca Institutul de Filosofie si Psihologie al Academiei Romane, gasind o pozitie oarecare la Institutul de Istoria Artei (!?), alaturi de prepusul sau, Andrei Plesu.

Insa tot in 2007, pe cand Mircea Dumitru era mult mai mutulica ca azi (cacofonie pe merit), decanul surd, mut si orb de atunci era si membru în “board-ul ştiinţific” al “New Europe College” (2002 – 2008), Colegiul rectorului Andrei Plesu, unde, in anii ’90, fusese si “fellow”. Insa tot in anii ’90, conform CV-ului sau, fostul instructor la  Casa Pionierilor Buftea, facea pe “redactorul principal II” la… Humanitas. Il vedeati pe marele filosof fara opera G Liiceanu judecat de un fost redactor “II” de-al sau, “fellow” de-al tovarasului sau A Plesu si co-autor de carte a trois cu inca presedintele ICR, HR Patapievici?

Este vorba de o brosura intitulata pompos carte, aparuta la Editura LiterNet, in 2005. Cu un numar impresionat de pagini (50!), tiparite cu un caracter de litera “prezidential”, volumul “autorilor” Plesu, Dumitru si Patapievici impresioneaza insa prin calitatea dilemelor enuntate in conferintele transpuse in “carte” de LiterNet: “În încheierea conferinţei sale, Andrei Pleşu se întreba de ce creştinismul, având o tradiţie de fineţe a judecăţii care părea să fie incompatibilă cu grosolănia persecuţiilor, a putut deveni intolerant, şi la fel şi Islamul, despre care am aflat că posedă un „tezaur de texte despre toleranţă”, care este „încă şi mai amplu decât cel creştin”. Într-adevăr, de ce?”, se intreaba, aferat, fizicianul Patapievici?

Faptul ca azi il judeca cu aplomb pe Victor Ponta, premierul ante portas suspectat de plagiat exact ca si Gabriel Liiceanu, nu l-a impiedicat pe Mircea Dumitru sa-l sustina la inceputul anului pentru Doctor Honoris Causa la Universitatea de Vest din Timisoara pe un “doctor” inchipuit, prezentat ca atare timp de 12 ani!, inclusiv pe site-ul Universitatii de Vest, beneficiar fraudulos al unor granturi post-doctorale la Berlin, nimeni altul decat fostul sau coleg de carte a trois, Horia Roman Patapievici (Vedeti Imaginarul filosofic al doctoratului. Cazul Horia Roman Patapievici). Ne intrebam pe buna dreptate, fara a putea iesi din dilema lui Patapievici: “Intr-adevar, de ce?”

Dar bomboana pe coliva deonto-ologismului lui Mircea Dumitru i-a pus-o chiar ieri ziaristul Ion Spanu, care a dezvaluit in Cotidianul ca distinsul filosof, pe cand era “redactor principal II” la Humanitas a tradus din germana doua (ba chiar trei!) lucrari complexe de filosofie ale lui Ludwig Wittgenstein fara insa sa si cunoasca… limba germana. Un caz mai rar de… “anamnesis”?

“În CV-ul său, depus la registratura Universitatii din Bucuresti, Mircea Dumitru precizează că nu cunoaşte limba germană: „citit – slab, vorbit – nu, scris – nu”. Cu toate acestea, numele său figurează pe traducerea din germană a lucrării „Cercetări filosofice” a lui Wittgenstein, apărută în 2004, chiar înaintea filosofului Mircea Flonta”, dezvaluie Ion Spanu.

Cele trei lucrari “traduse” de Mircea Dumitru se afla prezentate si pe portalul Facultatii de Filosofie a Universitatii din Bucuresti la sectiunea Lucrări publicate și activitate științifică – Prof. dr. Mircea Dumitru. Cu adevarat “stiintifica”. Iata-le:

7. Ludwig Wittgenstein, Caietul albastru, (Bucureşti: Editura ‘Humanitas’, 1993), în colaborare cu M. Flonta şi A. P. Iliescu
12. L. Wittgenstein, Tractatus Logico-Philosophicus, (Bucureşti: Editura ‘Humanitas’, 2001), în colaborare cu M. Flonta.
13. L. Wittgenstein, Cercetări filosofice, (Bucureşti: Editura ‘Humanitas’, 2004), în colaborare cu M. Flonta.

“Traducerile” lui Mircea Dumitru sunt prezentate ca atare pe “Enciclopedia Wikipedia” in numeroase studii filosofice si pe site-ul Humanitas care, chiar anul acesta (!), a publicat a doua editie a volumului „Tractatus Logico-Philosophicus” in co-traducerea aceluiasi afon al limbii germane… Mircea Dumitru!

Ma intreb:

De ce l-a platit Liiceanu pe Mircea Dumitru daca nu a tradus o boaba din germana?

Cum se numeste, din punct de vedere penal, cel care instiga si participa la o frauda intelectuala si academica, recte acelasi Liiceanu cu editura sa, Humanitas?

Cine o sa se “auto”-sesizeze in acest caz de frauda academica si, repet, penala?

Tot CNATDCU? 🙂

Cititi si “Dr” Patapievici contra “dottore” Ponta. Care pe care? O autopsie vie pe marii plagiatori Patapievici, Plesu si Liiceanu, executata de discipolul lui Dinu Noica, Constantin Barbu

Liiceanu: “Lăsați-ne să jucăm, domnilor arbitri!”? Ce, bambilici? Din “tulburatoarele” cacofonii de gandire ale celor doi tata si mama-omida a plagiatorilor in serie, Lesu si Pliiceanu. A crescut “frontul unit”: CTP – Adevarul – EVZ

“Tulburătorul mesaj al lui Liiceanu către politicieni: Te culci cu sinuciderea lui Năstase și te scoli cu plagiatul lui Ponta”, este un titlu de anunt din Libertatea despre “tata-omida” al scenei de plagiatori care urmaresc meciurile zilei mai ales la loja si apoi mai scuipa cate o samanta in capul sclavilor lor din fosta presa romana. Articolul tip promo tiganesc, aparut in EvZ, face reclama la un alt site, iesit din portofelul lui Gyuri Soros, unde s-ar gasi “mesajul”. In “mesaj”, Liiceanu se caina cum a trebuit el sa se intrerupa din munca sa “filosofica” pentru “câteva gânduri răzlețe care, nepuse în pagină, mă făceau să mă sufoc”. “Un alt prieten – scrie auto-sufocatul – s-a oprit din scris la cartea despre parabolele lui Isus și acum compune articole furibunde despre felurile de trucare a realității pe care le trăim”. Ciudat intelectual, si “filosof” pe deasupra, care sa nu stiu cum se scrie numele Mantuitorului Iisus si prefera stalcirea lui in varianta necrestina. E drept, si din “frumosul nume Liiceanu” lipseste o litera. Sa o punem noi:  “mesajul” din putul gandirii lui Liicheanu este intitulat “Lăsați-ne să jucăm, domnilor arbitri!”. Vai, vai! Liigheanu nu este lasat sa joace. Ce? Sotronul? Table? Bambicili? Ca tot el spunea ca “a pierdut meciul nejucandu-l”.

“A pierde meciul nemaijucându-l? Asta înseamnă că nici n-ai jucat meciul (şi n-aveai cum să-l pierzi decât prin neprezentare), poate că nici nu erai chemat să joci meciul; poate că nu ştii jocul (şi atunci stai în tribună şi mănânci seminţe). Nici autor, nici regizor, nici actor. Simplu figurant. Şi în fond ce-i rău a fi figurant? Singura problemă este: nu ne mai asasinaţi cu ideea că aţi fi cei mai importanţi figuranţi…”, scrie Constantin Barbu, fostul coleg de la Paltinis al celor doi filosofeni, Plesu si Liiceanu.

Vezi: Filosoful Constantin Barbu ii pune la zid pe plagiatorii in serie A Plesu si G Liiceanu, “cei mai importanţi figuranţi” ai zilei si filosofiei, care au uitat sa raspunda la intrebarea lui Noica: „care vă este opera, dragii mei?“. “Lăsați-ne să jucăm!”?

Interesant de observat ca “Adevarul lui Patriciu” (il stiti, cred: mogulul acela rau care a vandut petrolul romanesc rusilor si acum nu-l mai cerceteaza nici un Parchet) are aceeasi linie melodic-editoriala cu EvZ-iul lui Finkelstein, pardon!, Silberstein. “Apelul” lui tata (sau mama?) – omida Liiceanu (si-atunci Patapievici ce e?) este preluat la tag-ul https://www.adevarul.ro/taguri/victor_ponta unde se cere pe loc si imediat “DE-MI-SI-A” premierului. Pe chestiunea de plagiat, “desigur”, la fel cum o face, cu spumele de rigoare, si “procurorul natiunii”, rusofilul anticrestin CTP.  Ce simbioza desavarsita… Se vede treaba ca demantelarea Retelei Patapievici-ICR chiar “a recreat un front unit demult disparut”. Disparut din ochii orbilor de la SIE si SPP, poate… Interesant, cand a fost vorba de plagiatul lui Liiceanu, acelasi spumegant CTP a sarit chiar din baie in apararea tulburatorului fenomenolog, desi dovezile erau la fel de zdrobitoare ca si in cazul Ponta.

Cotidianul, in schimb, ne reaminteste de Scandalul Liicheanu si observa si cum plagiatorul confuz Plesu a copiat s-a inspirat dintr-o carte despre ingeri si a crezut ca autorul ei este… traducatorul. 🙂 Filosofia asta fara opera face ravagii. “Tulburator”, nimic de zis. Iata dovezile:

Politizarea plagiatului
Liiceanu şi Pleşu – două dosare ignorate cu grijă

În loc să fie o metodă de asanare a mediului academic, plagiatul a devenit în ultima vreme o armă politică prin care se urmăreşte distrugerea adversarilor.

Armata pedelistă trimisă la atac prin televiziuni insistă pe plagiatul lui Victor Ponta, solicitând retragerea doctoratului şi demisia din funcţia de prim-ministru. Foarte bine, dar de ce cazurile devenite celebre, în care nume sonore ale vieţii publice au beneficiat de o oarecare înţelegere, ba chiar de susţinere, cu toate că situaţia lor era cel puţin asemănătoare, n-au beneficiat de acelaşi tratament?

Prin selectarea pe criterii politice a celor ce urmează să fie anchetaţi pentru plagiat, poate fi compromisă însăşi ideea unei curăţenii morale în mediul universitar. Reluăm mai jos cazurile lui Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, asupra cărora nicio comisie nu s-a autosesizat până acum!

Gabriel Liiceanu l-a plagiat pe Heidegger

Încă din anul 2007, în două articole din „Ziua”, am demascat un plagiat de proporţii comis de Gabriel Liiceanu din opera filosofului german Martin Heidegger. La vremea aceea, între zecile de apărători ai „elitistului” de la Humanitas se afla şi Cristian Tudor Popescu, care, acum, în cazul Ponta, a devenit extrem de virulent.

În Notele sale la volumul Martin Heidegger – „Repere pe drumul gândirii”, Ed. Politică, 1988, Gabriel Liiceanu a copiat pur şi simplu un text din lucrarea „Sein und Zeit”, fără a pune pasajul respectiv între ghilimele şi, evident, fără a indica sursa acestuia.

Astfel, la p. 58 întâlnim acest text sub semnătura lui Liiceanu: „Utilizat în chip factic, «a-fi-în…» presupune un raport spaţial de conţinere: ceva se află, este conţinut în altceva: apa în pahar, haina în dulap, băncile în sala de curs… Extinzând un asemenea tip de raport spaţial, putem spune că băncile sunt în sala de curs, sala de curs, în clădirea Universităţii, aceasta, în oraşul Marburg, în landul Hesse, în Germania, în Europa, pe Pământ, într-un sistem solar, în spaţiul cosmic, în lume”. Niciun citat, nicio trimitere, ca şi cum textul i-ar aparţine lui Liiceanu!

Numai că textul este furat din… Heidegger, mai exact din „Sein und Zeit”, tradusă ulterior în româneşte de Cătălin Cioabă şi… Liiceanu! Iată pasajul furat: „Cu acest termen numim felul de a fi al unei fiinţări care este într-o alta, precum este apa în pahar şi haina în dulap… Această relaţie de fiinţă poate fi amplificată. De pildă: banca în sala de curs, sala de curs în Universitate, Universitatea în oraş şi aşa mai departe până la banca în univers” („Fiinţă şi timp”, Humanitas, p. 72).

Pentru evitarea oricărei confuzii, iată şi textul original: „Mit diesem Terminus wird die Seinsart eines Seienden genannt, das ››in‹‹ einem anderen ist wie das Wasser ››im‹‹ Glas, das Kleid ››im‹‹ Schrank… Dieses Seinsverhältnis läβt sich erweitern, z. B.: Die Bank im Hörsaal, der Hörsaal in der Universität, die Universität in der Stadt usw. Bis zu: Die Bank ››im Weltraum‹‹” (M. Heidegger – „Sein und Zeit”, Max Niemayer Verlag Tübingen, 1979, p. 53)

După apariţia dezvăluirii noastre, Liiceanu n-a negat preluarea pasajului respectiv, ci doar a afirmat că i se cuvine acest drept, din moment ce plagiatul a fost săvârşit chiar într-o carte a lui Heidegger! Mai mult chiar, a găsit de cuviinţă să ne dea în judecată, procesul durând de vreo 7 ani.

Din păcate pentru directorul Humanitas, lucrurile nu stau nici pe departe aşa. Spre exemplu, iată cum a procedat Laurenz Averkorn când, tot într-o carte despre Heidegger („Sorge und Verschwendung. Pragmatische Interpretationen zu Martin Heidegger und Friedrich von Gottl-Ottlilienfeld”, Ed. Waxmann), a preluat un pasaj asemănător din Heidegger:

Se observă că pasajul citat este pus în ghilimele şi evidenţiat printr-o altă aliniere faţă de textul de bază, iar în nota de subsol se precizează sursa citatului! Aşa se procedează în lumea ştiinţifică.

La vremea aceea, toată elita din jurul ICR a reacţionat în apărarea plagiatorului în peste 100 de articole apărute în doar cîteva zile în toată presa românească pentru a-l salva pe Gabriel Liiceanu!

Andrei Pleşu a copiat din Corbin chiar şi cuvântul „etc.”

Un alt nume sonor implicat într-un plagiat de proporţii este Andrei Pleşu. Dezvăluirea a fost făcută de filosoful Constantin Barbu în vol. „Pamfletul negru”, realizat împreună cu ziaristul Costin Creţu.

În volumul „Despre îngeri” la care se referă Constantin Barbu, Andrei Pleşu inventează o nouă formă de plagiat! El preia un pasaj din lucrarea lui Henry Corbin, „Le paradoxe du monothéisme”, pune în ghilimele doar prima jumătate a citatului, apoi şi-o însuşeşte pe cea de-a doua, copiind chiar şi cuvântul „etc.”! Ca să-şi ascundă plagiatul, mizând pe ignoranţa cititorului sau pe circulaţia redusă în România a cărţii lui Corbin, indică în nota de subsol p. 112 din vol. „Le paradoxe du monothéism”, în loc de p. 91, unde se află textul plagiat!

Facsimilele de mai jos demonstrează fără echivoc plagiatul. Sublinierea cu linia neagră arată textul citat, iar cea cu linia roşie textul plagiat. Puse alături, cele două texte susţin suspiciunea de plagiat, pe care, cel puţin până acum, nimeni nu a luat-o în discuţie, deşi, la fel ca şi Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu este profesor şi conducător de doctorate!

Iată pasajul din volumul lui Andrei Pleşu:

Iată şi facsimilul paginii 91 din cartea lui H. Corbin, unde se observă că pasajul subliniat cu linie roşie este identic cu acela preluat fără citare de Pleşu:

Dincolo de acest plagiat flagrant, în aceeaşi celebră carte, Andrei Pleşu comite încă o „infracţiune” culturală de proporţii. El confundă autorul unei cărţi cu traducătorul acesteia!!! Astfel, în notele de la pp. 72 şi 139, Pleşu îi atribuie lui Henry Corbin volumul „L’Archange empourpré”, care, în realitate, îi aparţine lui Sohravardî, Corbin nefiind altcineva decât traducătorul filosofului islamic!!! Iată coperta cărţii lui Sohravardî:

Şi iată trimiterea lui Andrei Pleşu de la pag. 139 din vol. „Despre îngeri”, unde confundă autorul cărţii cu traducătorul ei:

La aceste două cazuri poate fi adăugat plagiatul Laurei Codruţa Kovesi, procurorul general al României, care a fost deja dat uitării, din motive încă nexplicate de către cineva!

În mod normal, orice acuzaţie de plagiat, mai ales atunci când avem de-a face cu profesori universitari ce conduc doctorate, ar fi trebuit să ducă la o analiză imediată, astfel încât să descurajeze aceste practici păguboase.

În multe ţări, cum este, de pildă, Anglia, chiar şi folosirea de către un student a unei idei expuse la curs de către un profesor, fără citarea sursei, este considerată plagiat şi duce la interdicţia de a mai obţine vreun titlu universitar!

Ion Spanu / Cotidianul

Filosoful Constantin Barbu ii pune la zid pe plagiatorii in serie A Plesu si G Liiceanu, “cei mai importanţi figuranţi” ai zilei si filosofiei, care au uitat sa raspunda la intrebarea lui Noica: „care vă este opera, dragii mei?“. “Lăsați-ne să jucăm!”?

Pamfletul Negru

(fragment)

Constantin Barbu: Sa fim sistematici. Am scris demult un text intitulat „A pierde meciul nemaijucandu-l?”, in care comentam „Provocarea lui Noica”, text al lui Liiceanu. Liiceanu si Plesu incercau sa ne minta ca au pierdut meciul regizat de Noica, doar nejucandu-l. Nu. Meciul nu l-au putut juca niciodata, ei au ramas in afara stadionului, in afara culturii de performanta (cultura de performanta nu l-ar fi putut „otravi”decat pe Liiceanu – dar lipsa de caracter, de onoare, lichelismul metastazic, dualitatea intelectuala de proasta calitate l-au „ingropat” in lautarism cultural, politic, civic; pe Plesu, hermeneul lui Radu Mischiu (poetul!), nu il putea privi cultura de performanta fiindca histrionul este un farseur, un metalambanist de tip Volkswagen, un aplaudac al sosirii minerilor in Bucuresti, exact cand el era membru (al Guvernului), fost corespondent al secretarului general al PCR, tovarasul Nicolae Ceausescu (antrenorul sau de dizidenta), gurist, la Tescani). Hai sa va delectez cu textul meu despre meciul nemaijucat:

A pierde meciul nemaijucându-l?

Într-un text intitulat „Provocarea lui Noica“ Liiceanu încearcă să explice cum a reuşit împreună cu Andrei Pleşu pierderea meciului în cultura de performanţă: „Pe scurt, şi Pleşu şi eu am pierdut meciul în unicul fel în care puteam să-l pierdem: nemaijucându-l“. Pleşu s-a forţat să devină „valet al Istoriei“ iar Liiceanu administrator şef. Liiceanu încearcă să explice această trădare a lui Noica printr-o cedare în faţa vanităţii. La întrebarea veche a lui Noica, anume: „care vă este opera, dragii mei?“, Liiceanu şi Pleşu n-au nici un răspuns.

Noica le spusese în Jurnalul de la Păltiniş că este stranie şi dificilă condiţia de „fiu nelegitim al lui Ştefan cel Mare“, fiindcă în cultură trebuie să demonstrezi în fiecare zi că meriţi titlul de prinţ. În cultură nu există ereditate. În Uşa Interzisă Liiceanu încearcă un delir despre un altfel de meci, aşa cum l-ar fi iluminat Cioran. Numai că strategia subversivă e simpluţă: n-ar fi putut juca nici meciul în varianta Cioran:

„Nu puteţi pierde meciul decât într-un singur fel: nemajucându-l, ne spuse Noica, lui Andrei şi mie. Nu ne-am întrebat atunci nici o clipă care era meciul pe care ni-l propunea Noica şi dacă nu cumva mai exista şi alt meci care ar fi putut fi jucat. Numai că meciul lui Noica nu lăsa loc pentru un altul. El era Meciul, unicul care merita cu adevărat să fie jucat. Aici nu încăpea negociere: era vorba de Meciul Culturii, adică al Filosofiei, adică al Gândirii în numele unei Unice Idei, în numele Conceptului. Autoritatea lui Noica era enormă. Andrei a încercat la un moment dat să conteste opunând, în Jurnal, legato-ului noician al ideii legato-ul dintre idee şi viaţă. Acest gând subversil, pe care Noica s-a grăbit să-l condamne, ar fi trebuit să ridice un semn de întrebare asupra oportunităţii meciului pe care Noica ne propunea, ne cerea, ne obliga (în cele din urmă) să-l jucăm. Trebuia oare meciul acesta jucat până la capăt? Cioran a apucat să-mi spună în treacăt că nu. Mesajul lui era simplu, dar greu de perceput de prima dată: „părăsiţi o vreme terenul acesta de joc, staţi o vreme pe tuşă, atât cât să înţelegeţi că acesta nu e meciul vostru, plecaţi în cele din urmă, deschideţi alt teren de joc, puneţi premisele altui meci, al meciului care va fi meciul vieţii voastre“. Noica îmi lăsase, înainte de plecarea mea în Germania „cu limbă de moarte“ (şi Jurnalul de la Păltiniş se încheia aici) sarcina să citesc Kant integral în ediţia lui Cassirer (reţele intermediare fuseseră Hegel în ediţia Glockner şi Goethe în ediţia Propylaen) ca o condiţie inconturnabilă pentru ajungerea mea la „concept“. Aceasta era etapa finală a unei programate uitări de sine, a definitivei despărţiri de tine pe drumul împlinirii „performanţei culturale“, a topirii eu-lui în spaţiul impersonal al „Spiritului obiectiv“. Acesta era capătul iniţierii paideice, punctul terminus pentru mântuirea prin cultură. Mi-au trebuit ani şi ani de zile ca să înţeleg că problema nu era cât şi ce anume citeşti, ci în ce măsură lecturile sale rămâneau atârnate de vibraţia care eşti, în ce măsură o slujeau, ajutându-te să o modulezi către expresia ei finală. „Vibrează şi citeşte ce vrei“, ar fi putut suna îndemnul lui Cioran. Iar Noica nu avea să opună acestui îndemn decât reţeta dopajului cultural. În numele „uitării bune“ pe care o aduce cu sine cultura, în numele comandamentului de a-ţi ucide „sufleţelul“ (acest rezervor de remuşcări şi regrete care bruiază gândirea), Noica ne pregătise pentru un meci care nu era al nostru. „Care îţi e ideea? “, ne întreba periodic Noica. „Care ţi-e vibraţia?”, ar fi trebuit să sune întrebarea. Punctul de decurgere era totul. Vibraţia, şi nu ideea, trebuia să ne ghideze lecturile. Când am înţeles asta era târziu. „Vreau să fiu un întârzietor“, aşa îşi definea Noica rolul lui pe lângă noi. În cazul meu a reuşit în exces. Şi mai spunea: „Vreau să vă învăţ dezvăţul“, dar uitase să spună: dezvăţul de el“.

Povestea asta cu meciul pierdut pentru că nu a fost jucat este suprarealistă şi amuzantă. Sigur, e mai uşor să publici tot felul de pălăvrăgeli decât să scrii vreo metafizică un pic mai nouă. Într-un dialog purtat între Liiceanu şi Pleşu (Liiceanu, Pleşu şi îngerii, Orizont) se vede cât de rigid este Liiceanu „în gândire“ (ca să spună o vorbă despre îngeri el ocoleşte un pic prin Kant, un pic prin Heidegger – exprimându-se cu greu, de parcă se traduce singur), Pleşu fiind ceva mai plastic dar nereuşind să-şi depăşească dilema. Ca să vorbeşti despre îngeri trebuie să fi adulmecat un pic de Meinong, un pic de tetralemă, un pic de Corbin (Sohrawardi e prea subtil pentru Pleşu, chiar dacă nu l-a citit), şi ceva Florenski (deşi treaba cu identitatea e altceva decât o bârfă la Cocoşatu’).

Să fie oare Liiceanu o coardă în cultură?

Aşadar, a pierde un meci prin neprezentare înseamnă că nu joci meciul pentru că eşti rezervă, pentru că nu eşti pregătit sau practici alt sport. Când încearcă să ni se spună că aveau poate alt fel de meci de jucat noi întrebăm care e celălalt meci de jucat? Liiceanu, probabil, are de jucat meciul bârfei cu pălăvrăgeală de jurnale. Unde chiar are succes, chiar dacă mai produce câte o capodoperă: „Totul este spus aici. A scrie nu înseamnă a avea „idei originale“, ci a face să intre în vibraţie coarda care eşti“. Liiceanu ar sugera că drama lui „destinală“, ca să zic aşa, îşi are izvoarele în coarda care este. Să fie oare Liiceanu o coardă în cultură? După propriile mărturisiri privind trădarea lui Noica s-ar putea să fie. Nu-i este însă uşor nici coardă să fie: „Simetric, în cazul în care coarda e flască, înseamnă că potenţialul (…) s-a risipit într-o proastă gospodărire a lui“.

Desigur preţioasele ridicole aveau mai mult talent. Un meci nu-l joci pentru că eşti figurant. Un meci îl poţi juca dacă ştii regulile jocului, dacă rezişti în faţa adversarului, sau dacă ştii un sport omologabil. Bârfa şi pălăvrăgeala par a fi viitoare sporturi olimpice. Liiceanu are dreptate: n-are idei originare, dar este o coardă care intră uşor în vibraţie. Faptul că nu prea au operă poate fi trecut cu vederea. Faptul că Pleşu nu l-a citit pe Kant nu-i un lucru remarcabil. Că nu vrea să guste o porţie din Sein und Zeit nu-i o mare tragedie chiar dacă vorbeşte către diverse cucoane cu oarece aplomb despre Dasein, wissen şi alte chestii subtile şi vesele. Cei doi figuranţi mâncători de mici la Cocoşatu’ îmi amintesc de Sinan Paşa la Călugăreni, deşi, ca să fiu sincer, n-am participat la vremea cuvenită la filmări. Problema acestor figuranţi cu mult succes este nu plagiatul, nu lipsa de cinste intelectuală, nu culturica de tip caşcaval, nici limba română inflamată de cacofonii şi pornografii fără voie – ci mentalul învechit, retardat. Un mental în stare de comă, chiar ingomflabil.

A pierde meciul nemaijucându-l? Asta înseamnă că nici n-ai jucat meciul (şi n-aveai cum să-l pierzi decât prin neprezentare), poate că nici nu erai chemat să joci meciul; poate că nu ştii jocul (şi atunci stai în tribună şi mănânci seminţe). Nici autor, nici regizor, nici actor. Simplu figurant. Şi în fond ce-i rău a fi figurant? Singura problemă este: nu ne mai asasinaţi cu ideea că aţi fi cei mai importanţi figuranţi…

Demonstratiile lui Constantin Barbu despre plagiatele lui Liiceanu, Plesu, Patapievici, Manolescu si Cartarescu continua, in exclusivitate, la Ziaristi Online

Pana atunci, va recomand:

PLAGIICEANU. Maestrul Constantin Barbu, filosof si eminescolog, probeaza plagiatul din Teza de Doctorat a lui Gabriel Liiceanu. Marturie audio: o inregistrare a lui Constantin Noica efectuata de Securitate. Scandalul LIICHEANU II

Mircea Cartarescu – Nascut Plagiator. Dovezile debutului de plagiator al Mang-ului lui Manolescu, Liiceanu si Patapievici. FACSIMILE cu primul plagiat si un prim document de la CNSAS. Faruri, Vitrine, Fotografii copiate din Tristram Shandy

“Dr” Patapievici contra “dottore” Ponta. Care pe care? O autopsie vie pe marii plagiatori Patapievici, Plesu si Liiceanu, executata de discipolul lui Dinu Noica, Constantin Barbu

 

Patapievici minte de stinge in NY Times. Tata si mama-Omida sinecuristilor GDS stie si ce se va intampla cu ICR: “Se va ocupa numai de diaspora, într-un spirit naţionalist, arhaic, ce nu se potriveşte vremurilor noastre”. Cornea cere “front unit”

Presedintele ICR, Horia Roman Patapievici, minte in New York Times ca a fost chestionat “dur” de membri “nationalisti” ai Senatului (care sunt aia, sa-i votez si eu? 🙂 ) la o intalnire care, in realitate, nu a avut loc! Ca sa inteleaga si tovarasii mai grei de cap de la SPP, SIE si SRI ce e cu Cazul Patapievici redau mai jos dezideratele GDS legate de ICR: “recrearea frontului unit”!

Intr-un interviu aranjat in New York Times, la sectiunea de Cultura “Larga” 🙂, Horia Roman Patapievici, inca presedintele ICR, minte de stinge. Pare incredibil pentru orice cititor cu bun simt si probabil, sinecuristii sefutului miscarii papitoilor vor contrazice si ceea ce sta scris negru pe alb, intr-unul dintre cele mai mari cotidiene ale lumii, dar chiar asa e: distinsul fizician scatofag minte opinia publica mondiala fara cea mai mica jena. Iata dovada:

New York Times Blogs: “Preşedintele ICR a mai spus că grupurile naţionaliste din Senatul român obiectează faţă de gusturile şi abordarea sa «cosmopolită». El a precizat că atunci când a fost invitat, săptămâna trecută, la Comisia de cultură din Senat pentru a prezenta situaţia activităţii ICR, a fost întâmpinat cu întrebări ostile de genul: «De ce nu vorbiţi despre valorile naţionale. De ce aveţi atitudini anti-româneşti?»”.

Mediafax: Patapievici, invitat luni la Parlament, de liderii Grupurilor Parlamentare PSD şi PNL. Întâlnirea a fost anulată

Horia-Roman Patapievici, preşedintele Institutului Cultural Român (ICR), a fost invitat de liderii Grupurilor Parlamentare PSD şi PNL, Ilie Sârbu şi Puiu Haşotti, luni, de la ora 15.00, la Palatul Parlamentului, pentru un dialog pe tema Ordonanţei prin care institutul trece în autoritatea Senatului. Întâlnirea s-a anulat după ce aceştia nu au ajuns la un acord comun cu privire la participarea presei la şedinţă şi a numărului de invitaţi.

Mediafax: Haşotti: Patapievici crede că sunt la dispoziţia sa? L-am chemat, nu a vrut să vină, la revedere!

Liderul senatorilor PNL, Puiu Haşotti, i-a transmis, luni, preşedintelui ICR, Horia Roman Patapievici, că Senatul nu se află la dispoziţia acestuia şi i-a recomandat să fie mai reticent în atitudine, mai ales că nu a fost înlocuit din funcţie, deşi raportul Curţii de Conturi arată grave lacune.

Vai-vai-vai! 🙂

Minciuna crasa a Patapieviciului este observata prompt de Lucian Gheorghiu de la Cotidianul care o ia la bani marunti si afirma: “Totul intră în categoria tehnicilor de manipulare. Dar, atenţie, Patapievici spune că a fost săptămâna trecută la Comisia de cultură a Senatului, şi reproduce şi două întrebări ostile care i-ar fi fost spuse. În spaţiul public din România această informaţie nu a circulat. Contactat telefonic, senatorul Georgică Severin, membru în Comisia de cultură, ne-a făcut următoarele precizări: „Domnul Patapievici nu a fost săptămâna trecută la Comisia de cultură a Senatului. Şi nu a fost nici în ultimele săptămâni şi luni. Personal nu am lipsit de la niciuna din acţiunile comisiei în acest an, deci ştiu cine a fost, sau nu. Dacă nu greşesc, domnia sa a fost prezent la comisie anul trecut când s-a dezbătut bugetul ICR. Domnul Patapievici a fost invitat la o întâlnire cu liderii grupurilor parlamentare PSD şi PNL, pentru o discuţie lămuritoare referitoare la trecerea ICR în subordinea Senatului, dar această întâlnire nu a avut loc”.”

Vai-vai-vai! 🙂

Intr-o alta stire, preluata ieri de Mediafax de la Digi24, Patapievici “ameninta” ca-si va da demisia, el si conducerea de sinecuristi ai tuturor regimurilor (se aude, tovarasa Tania a tovarasului Gogu?), daca Curtea Constitutionala va hotari nu-stiu-ce pe 5 iulie legat de Ordonanta de Urgenta a Guvernului privind reconstituirea ICR. In acest context, Patapieviciul declara onctuos ca “prin noua ordonanta de urgenţă, atenţia cade numai pe programe care au ca obiect românii din afara ţării”. Ca un/o adevarat/o tata si mama-Omida a tocatorilor de bani din pensiile si alocatiile taiate ale romanilor (44 de milioane lei – 10 milioane euro!), Pataghiveciul “culturii romane” stie si ce se va intampla de acum incolo cu Institutul:  “ICR se va ocupa numai de diaspora românească, dar într-un spirit naţionalist, arhaic, ce nu se potriveşte vremurilor noastre”.

Vai-vai-vai! 🙂

Ca sa inteleaga si tovarasii mai grei de cap de la SPP, SIE si SRI ce e cu Cazul Patapievici e suficient, cred eu, sa redau dezideratele lui Andrei Cornea, care apreciaza in organul “22” al GDS “recrearea frontului unit”:

Andrei Cornea, “22”: “Ponta a făcut totuşi o greşeală şi s-ar putea să-şi frigă degetele: s-a aş­teptat, desigur, ca unii intelectuali să protesteze, dar îşi închipuia pesemne că aceştia se vor recruta numai din­tre „intelectualii lui Băsescu“ şi ami­cii lui Patapievici – lesne de anihilat propagandistic. Nu s-a aşteptat ca, spre cinstea lor, să se solidarizeze cu ICR şi cu conducerea sa intelectuali os­tili ideologic lui Patapievici, pre­cum Vasile Ernu, sau critici vehe­menţi la adresa lui Traian Băsescu, pre­cum Cristian Pârvulescu şi Alina Mun­giu. Sunt convins că nu s-a aş­teptat să protesteze şi mai mulţi re­gizori din „noul val“, precum Cristi Pu­iu, Corneliu Porumboiu, inclusiv du­blul laureat de la Cannes, Cristian Mungiu, care scrie despre ce s-a în­tâmplat la ICR că „este o epurare de cea mai oribilă speţă – la fel de re­probabilă ca una etnică, ideologică sau rasială“. Bineînţeles că s-au mai solidarizat şi se mai solidarizează zi­lele acestea şi mulţi alţii, indiferent de tendinţă ideologică. Dacă la asta mai adăugăm şi protestul lui Marius Oprea – orice în afară de „intelectual al lui Băsescu“ – împotriva demiterii lui Dorin Dobrincu, directorul Ar­hi­velor Naţionale, s-ar putea ca ve­ni­rea la putere a USL să fi recreat un front unit, de mult dispărut.

Cam de cand a disparut, tavaris Cornea? De cand a pus Ceausescu Unitatea “Anti-KGB” pe voi? 🙂 🙂 🙂

Mircea Cartarescu – Nascut Plagiator. Dovezile debutului de plagiator al Mang-ului lui Manolescu, Liiceanu si Patapievici. FACSIMILE cu primul plagiat si un prim document de la CNSAS. Faruri, Vitrine, Fotografii copiate din Tristram Shandy

“Plagiatul este proba unui dispret suveran pentru dreptul la proprietate, in acest caz la proprietatea intelectuala. Plagiatorul este un hot si un sarlatan.”V.I. Tismaneanu

“Mircea Cartarescu este, de departe, cel mai important scriitor care a iesit din literatura postbelica. Exista la el amprenta geniului!” Nicolae Manolescu

“’Orbitor. Aripa dreapta’ este o tâsnire a viitorului în prezentul nostru, una dintre marile carti ale lumii (…). Pe lînga cei trei boieri ai mintii (Plesu, Patapievici, Liiceanu), a aparut al patrulea!“Gabriel Liiceanu

“Cartarescu Mircea, nascut la 1 iunie 1956, Bucuresti. Fiul unui activist.” Asa incepe o Nota a Securitatii, transpusa de Mihai Pelin in Cartea Alba a Securitatii, aflata la vremea redactarii volumului Istorii literare si artistice in Arhivele SRI, Fond D, dosar nr. 10 996, vol.13, f.150-152 si care, in prezent, ar trebui sa se afle in Dosarul lui Cartarescu de la CNSAS. Mai interesant este, insa, cum se incheie Nota: „Un fapt demn de remarcat este acela ca dupa aparitia volumului lui Mircea Cartarescu – este vorba de “Faruri, vitrine, fotografii“, nota mea – , caruia Nicolae Manolescu ii face o primire exceptionala in Romania literara, incep sa apara articole de alerta, care denunta procedeul plagiatului, cel mai spectaculos plagiat fiind reprezentat de copierea pura si simpla a unui pasaj de o jumatate de pagina din «Tristram Shandy» de Lawrence Sterne (Editura pentru Literatura Universala, 1969, pag. 194).”

O istorie mai mult sau mai putin cunoscuta dar care, in lumina recentelor plagiate aparute pe piata media in avalansa, merita lamurita. In primul rand pentru ca, de ani buni, in dosul lui Mircea Cartarescu intra prin intermediului ICR fonduri substantiale ale statului roman destinate promovarii rasfatatului tuturor regimurilor ca candidat la Premiul Nobel pentru Literatura. Insa reputata Academie Regala de Stiinte a Suediei, care confera Premiul Nobel, are o regula de baza in acordarea importantei distinctii: “NO PLAGIARISM!”. Asadar?

“Cartea de debut a lui Mircea Cărtărescu, Faruri, vitrine, fotografii, apărută în 1980, se deschide cu un poem amplu (peste 30 de pagini), Căderea“, scria criticul Alex Stefanescu intr-un lung articol elogiator despre M. Cartarescu publicat – unde altundeva? – in Romania literara a lui N. Manolescu. Tot aici, de la Alex Stefanescu, aflam o alta versiune, mai edulcorata, privind meseriei de baza a tatalui lui Cartarescu:

“Mircea Cărtărescu s-a născut la 1 iunie 1956 în Bucureşti, ca fiu al lui Constantin Cărtărescu (economist şi ziarist) şi al Mariei Cărtărescu (înainte de căsătorie, Badislav)” – de origine bulgareasca.

Adevarul nu e la mijloc ci le cuprinde pe amandoua: tatal lui Cartarescu a fost activist pe problemele colectivizarii, a lucrat la publicatia “Agricultura Socialista” si, in ultimii ani ai regimului comunist, era angajat la “Informatia Bucurestiului” (“Ziar al Comitetului Orasenesc Bucuresti al PCR si al Sfatului Popular al Orasului Bucuresti”. Fiul sau avea sa-i continue “opera”. Si nu numai la “Convingeri Comuniste” (organ al UASCB – Uniunea Asociatiilor Studentilor Comunisti din Bucuresti). Conform confesiunilor unui spion DIE: Mircea Cartarescu a coabitat cu Securitatea ca sublocotenent, a fost antrenat ca politruc in caz de razboi si a scris la revista “Activistul” a Comandamentului Trupelor de Securitate

Desi articolul “biografic” al lui Alex Stefanescu din Romania literara era publicat in 2001, ca “fragment dintr-un studiu mai amplu”, criticul uita sa aminteasca despre scandalul de plagiat cu care a debutat Mircea Cartarescu.

Intr-o “Retrospectiva Nicolae Manolescu” din Observatorul cultural, Sorin Alexandrescu observa ca despre “Cenaclul de luni” Manolescu nu prea istoriseste nimic concret. “O singura data povesteste Manolescu ceva concret – scrie Alexandrescu -, intrarea la cenaclu, prin 1978, a unui student ‘uscativ, negricios, cu o fata mica adunata parca toata in privirea teribil de fixa. Nu parea nici stingherit nici peste masura de comunicativ’. A citit un poem lung, cu o voce monotona, contrastind – as zice eu – cu imagistica „torentiala“. Manolescu nu l-a putut analiza pe larg in acea imprejurare, dar a declarat ca s-a simtit ‘tintuit pe scaun de imaginatia lirica a autorului’ (I, 392). Tinarul era Mircea Cartarescu, poemul cu pricina se numea Caderea si va fi publicat trei ani mai tirziu in volumul Faruri, vitrine, fotografii.”

Asadar, in sfarsit, ceva concret: desi si Sorin Alexandrescu uita sa mentioneze problema plagiatului, aflam ca poemul cu buba, Caderea, este citit prima oara, in 1978, la Cenaclul lui Manolescu. Peste doi-trei ani, cand este publicat in volumul de debut, Mircea Cartarescu i-l dedica, chiar in carte, lui Nicolae Manolescu, insotit de un citat al gnosticului Valentin (din “Stromate” de Clement din Alexandria), a carui intrepretare peste timp devine emblematica: “Caci atunci cand dezagregati lumea si voi insiva nu sunteti dezagregati, voi sunteti stapanii creatiei si ai intregii coruptii”.

O a doua dedicatie, la poemul “Calea Regala”, al doilea din acelasi volum, ii este acordata scrobitului Ovid S Crohmalniceanu (Moise Cohn), la al carui cenaclu, “Junimea”, se produsese in paralel cu “Cenaclul de luni”. Crohmalniceanu, unul dintre cei mai toxici marxisti proletcultisti implicati in razboiul impotriva culturii romane – alaturi de un Ion Vitner sau Paul Cornea -, avea sa-l debuteze pe juvenilul Cartarescu in proza, in 1983 (in volumul colectiv Desantul) si sa-i insoteasca pasii chiar si dupa 1989, cand ii postfateaza productia de serie “Levantul”, inainte de a se “expatria” la Berlin, in 1992, unde a si murit, linistit, in anul 2000.

“Dedicatul” Manolescu – pe care nu degeaba marele Calinescu il caracterizase drept “un ipochimen care nu pricepe codul cultural romanesc” – ii face protejatului o cronica ditirambica in Romania literara (5 ianuarie 1981). Afirmand ca Cartarescu deschide “o viziune cosmogonica”, Manolescu da ca exemplu laudativ al acestei “viziuni” chiar si un sir de versuri “superbe” din Caderea:

„Afurisit fie el pre dinlăuntru şi pre din afară
afurisit fie el întru părul din capul său
întru creierii săi, întru creştetul său,
întru tîmplele sale, întru fruntea sa, întru urechile sale,
întru sprîncenele sale, întru obrajii săi,
întru fălcile sale, nările sale, dinţii şi măselele sale,
buzele sale, gîtul său, umerii săi, încheieturile
mîinilor sale, mîinile sale, palmele sale şi degetele sale
afuristi fie el intru rarunchii sai, intru vintrele sale
intru coapsele sale, intru boasele sale
intru pulpele sale. intru picioarele sale, intru
laba picioarelor sale si intru unghiile picioarele sale.
afurist fie el intru toate imbucaturile si incheieturile
sale
din virful capului pana in virful calacielor.
si sa aiba parte doar de subrezime.”

Dar, ce  ne facem, tovarasi, cand tocmai versurile laudate sunt, de fapt, proza, si au fost furate de “hotul si sarlatanul” Cartarescu (apud Tismaneanu) din autorul britanic Laurence Sterne (1713 – 1768) a carui carte “Viaţa şi opiniunile lui Tristram Shandy gentleman“, fusese publicata la Editura pentru literatura universala, in 1969?! Iata dovada:

Dupa mini-scandalul din lumea literara a acelei vremi, Cartarescu publica o “Precizare” (tot) in Romania literara (12 februarie 1981), care, cred eu, ii poate servi lui Victor Ponta ca aparare perfecta, in cazul in care acesta si-ar dori sa se explice pe tema plagiatului intr-o editie retro a emisiunii TVR “Cascadorii rasului”.

Cartarescu isi explica furtul literar sustinand ca preluarea integrala a unei fraze altfel prezentate drept creatie personala este “un simplu si foarte cunoscut procedeu artistic”. Insa uita sa-i dea si denumirea: PLAGIAT. Imatur si inconstient, Cartarescu se apara prin fraze rasucite, de-a dreptul tampe, de genul: poemul “cuprinde in substanta sa cateva texte cu caracter de citat cultural (…). Valoare acestor citate este nu este una literara, ci una de aluzie culturala. De aceea, am considerat ca neadecvata interpretarii poemului… marcarea prin ghilimele sau caractere diferite a pasajelor respective, preferand marci de alt gen” (?!) afirmand si ca “o parte din citate sunt date in limba de origine”. Insa nu si cel disputat! “Aluziile culturale indirecte (sic) sunt si ele usor de recunoscut”, mai sustine Cartarescu.

Dar iata ca nici marele sau maestru, criticul literar Nicolae Manolescu, la randul lui protejatul proletcultisului George Ivascu, nu a recunoscut – timp de trei ani!, de la debutul cenaclist si pana la publicare – aceste “aluzii culturale indirecte” (?!) din moment ce tocmai pe acestea le-a evidentiat laudativ in cronica sa despre “cosmogonica viziune” a viitorului tele-nobelist scatofag si pornografic (“Sint creier care ejaculeaza si testicule ginditoare… dragule, da-mi-o si-n popou… aaaaah! aaaaaah!”) al lui Patapievici si Liiceanu. In 18 limbi a fost publicat, pana acum, de catre ICR, Mang-ul lui Manolescu, “geniul” care sustine ca “religia este o superstitie” (?!). 18 editii pentru care ICR a platit drepturi de autor atat plagiatorului nostru cu “aluzii culturale indirecte” cat si editurii care l-a publicat “in original”, recte Humanitas. O afacere pe care Curtea de Conturi ar trebui, cred, sa o mai investigheze nitelus.

Revenim la plagiat. In ciuda furtului literar jenant, Manolescu isi sustine protejatul prins cu chilotii in vine, pana in panzele albe, si Cartarescu primeste premiul de debut al USR a RSR. Iar Crohmalniceanu il propune la Premiile UTC. In recentul sau articol “Vreau guvern de plagiatori tineri!“, Corneliu Leu aminteste cum “Ov. S. Crohmalniceanu avea o atat de mare specializare in a folosi asemenea argumente, incat si-a inceput o carte cu „Asa cum ne-nvata tovarasul Malenkov”; performanta pe care n-au atins-o nici criticii literari sovietici, deoarece Malenkov a zburat de la carma inainte de a ajunge la cultul personalitatii, pe care i-l incepea inaintea lor un autor ce utiliza limba romana.”

Despre zborurile “orbitoare”, cand pe-o aripa cand pe alta (“stango-dreapta” cum ar veni),  ar fi trebuit sa ia aminte mai bine sublocotenentul Cartarescu chiar de la magistrul sau, Ov. S. Crohmalniceanu, care, in – cum altfel? – “magistrala” sa lucrare “Despre articolul lui Lenin: “Organizatia de partid si literatura de partid'” afirma patruns de realitatile socialismului: “Pentru scriitorul care s-a legat deschis de fortele sociale revolutionare, si care urmareste sa le slujeasca prin scrisul sau nu mai exista contradictia tragica dintre intentie si realitate. Lui nu i se mai poate intampla ca, dintr-o constrangere exterioara sau interioara, sa fie nevoit a ascunde adevarul, cu sau fara stiinta. (…) Filosofia marxista il smulge pe artist din asemenea impasuri, ii ofera o perspectiva nelimitata si-l inzestreaza cu un instrument exceptional de investigare a realitatii”.

In “viziunea cosmogonica” a lui Cartarescu acest instrument poarta o denumire aberanta, dar strict reglementata penal: PLAGIAT.

Victor Roncea / Ziaristi Online

PS: Pentru ca pe 8 octombrie 2010, M. Cartarescu o ameninta pe Herta Muller ca ii va arata cat de mare luptator cu regimul comunist a fost el si au trecut deja aproape doi ani si nu s-a intamplat nimic – ba mai mult, s-a aflat ca a fost locotenent la Securitate si politruc la revista “Activistul” – am solicitat, spre lamurirea opiniei publice asupra disidentei “senatorului EvZ” si parerea CNSAS. O astept cu incredere.

Traian Basescu, un paranoic logoreeic cu ton mesianic adancit in cel mai slinos populism, care va lasa doar o dîra in cartea de istorie a Romaniei – Dan Tapalaga, prepusul lui Tismaneanu si Liiceanu. Vezi aici odele aduse de GDS-isti tribunului Hotnews

Aceasta logoree de cetatean multilateral dezvoltat, mania indicatiilor pretioase si aria tot mai vasta de preocupari, de la pantalonii stramti ai Elenei Udrea la viitorul UE, il trec in categoria suspectilor atinsi de paranoia puterii. Ca sa se convinga de asta, ar putea ruga un consilier sa-i recite propriile discursuri, macar ultimele trei. Dupa un sfert de ora, s-ar lua cu mainile de cap.

Alteori suna suparator tonul mesianic, aerul de vizionar neinteles de poporul sau, poza de martir cazut prematur si nedrept pe altarul reformei. Iar in plin elan auto-propagandistic, Basescu se intoarce la popor in cel mai agresiv stil populist cu putinta, majorand salariile bugetarilor fix in luna iunie, luna alegerilor locale. Acest plonjon in populismul cel mai slinos, greu de digerat pentru sectorul privat, ignorat si jupuit mai departe din calcule pur electorale, risca sa-i anuleze sefului statului, cel putin in ochii unei parti din electorat, faptele bune pe le tot insira ca margelele pe ata de cateva luni incoace. E de acceptat acest comportament? Se justifica el prin ceva, in afara dorintei de a salva o coalitie de care atarna, in cele din urma, propria salvare?

Iar toate acestea alimenteaza un resentiment raspandit deja in presa si opinia publica: basescofobia irationala. Orice ar spune enerveaza, cum deschide gura se pun toti pe racnit impotriva lui. Dar asa curge istoria, ignorandu-i uneori pe cei care se cred eroi sau chiar sunt. Traian Basescu ar trebui sa se resemneze cu gandul ca recunoastrea propriilor merite, atatea cate are si ele nu sunt deloc putine, nu se intampla in timpul vietii tale, nici macar dupa si in nici un caz asa cum iti doresti. In cartea de istorie va ramane asa cum vor cei care o scriu astazi sau o rescriu maine, oricate dîre te-ai stradui sa lasi prin ea.”

Dan Tapalaga *, jurnalistul preferat al dlor Tismaneanu si Liiceanu, in gazeta de perete al lui Soros, Hoţnews

* Cateva remarci despre Traian Basescu
de Dan Tapalaga HotNews.ro
Marţi, 13 martie 2012, 15:42

De(spre) acelasi autor: Dan Tapalaga in revista GDS: Pensionati-l pe judecatorul Basescu! USL: Asta si facem! SBU: Basescu va sfarsi ca Hitler si Antonescu

Basescu are privilegiul sa fie intervievat impreuna cu Ghimpu de cel care i-a facut fiica “martoaga chioara, tampa si cazuta”. Sa-i multumeasca SIE pentru asta! PS: TVR s-a desfiintat?

Fantoma de la Opera: Monica Macovei, amor nebun cu Dan Tăpălagă?

Basescu – comunist, securist, legionar si antonescian. “Finii intelectuali” ai lui Tismaneanu rabufnesc cu ura in fata adevaratului Basescu. Prin afirmatiile despre Antonescu si Regele Mihai, Basescu s-a dezis de “Raportul Tismaneanu”

Oda lui Vladimir Tismaneanu *: Felicitari, Dan Tapalaga! “Bulversarea valorilor”, o carte de care avem nevoie

Pe Dan Tapalaga il cunosc din martie 2004.  M-a sunat la telefon, eram la Brasov, voia raspunsuri imediate la intrebari complicate (ori, de fapt, simple).  A scris atunci dur, dar avea dreptate.  In vara lui 2006, am facut un interviu cu el  despre dosarul meu de securitate. Dan lucra atunci la ziarul in care multi ne puneam atatea sperante, Cotidianul.  Interviul a aparut cu titlul “Demonizat de Securitate, turnat de prieteni, Vladimir Tismaneanu isi citeste dosarul de securitate”.  A fost unicul interviu pe care l-am dat pe acest subiect. Nu mai era nimic de adaugat.  Cotidianul a murit, Dan este insa mai prezent decat oricand.

Tapalaga este abrupt, este transant, este autentic. Este un jurnalist veritabil, un om care refuza sa se alinieze.  Il pot asemui cu un N. Carandino in vremea bataliei Dreptatii, , franc, neinduplecat si neincovoiat.  Scrie cu foc in inima, dar si cu o luciditate mereu vie.  Nu doreste sa placa, doreste doar sa nu-si pateze constiinta.  De aici si anticomunismul sau fara echivoc, strain de orice concesii fata de totalitarismul de orice culoare.  Tapalaga crede in individ si in drepturile sale inalienabile. Crede in statul de drept pe care atitia il calca cinic in picioare.  Sunt lucruri pe care incerc sa le spun in “Argumentul” cartii care va fi lansata sambata.  O carte in care sunt incluse si comentariile celor care il citesc, un lucru nou in Romania. Dan Tapalaga isi respecta cititorii, ii asculta si ii aude.  Nu se lasa prins in mrejele vorbelor in vant ori al celor de claca.  Stapaneste perfect verbul polemic, dar nu renunta nici o secunda la argumentatia logica. Nu se lasa prins in capcanele pamfletului.  Spune ce crede, cu probe, cu informatii verificabile, cu trimiteri la situatii precise.  Nu are raspunsuri prestabilite, detesta cliseele, nu se supune comandamentelor niciunui patron.  Este un spirit revoltat. Cand sunt derutat, cand nu mai inteleg nimic din ce se intampla in Romania, il citesc pe Dan Tapalaga.  Intr-un timp buimac, Tapalaga stie unde este Nordul.  Stie cum sa separe onoarea de infamie.  Cinstea, de turpitudine.  Altruismul, de meschinarie.  Solidaritatea, de resentiment.  Verticalitatea ,  de potlogarie.  E mult? E putin? Este, oricum, esential.  Tapalaga este unul dintre prea putinii jurnalisti romani care si-au mentinut in acesti ani busola etica.  Tocmai de aceea il numesc revelatorul Tapalaga.

Lansare sâmbătă, 11 decembrie, ora 15.00, la Galeria Galateca (str. C.A. Rosetti nr. 2-6)

„Verbul lui Tăpălagă este incisiv şi lucid, pasionat şi realist. Scrisul său este alert, imprevizibil, polifon şi totuşi de o consecvenţă unică. Graţie lui Dan Tăpălagă descoperim lucruri ascunse sub învelişul duplicităţilor culpabile. Este un revelator al adevăratelor stări de lucruri, un adversar al mirajelor propagandistice, al dantelăriilor sofiste şi al evazionismelor bine-remunerate. Detestă dublul discurs, capcanele dublelor standarde, psihologia contorsiunilor justificatoare pentru servilisme abjecte. Citiţi ce are de scris despre vedetele mediatice ale acestui „timp al dispreţului” (spre a relua termenul lui Malraux), analizele fără cusur ale ramificaţiilor tentaculare ale mafiilor financiare dintr-o Românie debusolată.
Într-un timp al unor aiuritoare schimbări la faţă, al unor dezvăluiri şocante despre trecutul colaboraţionist al unor personalităţi culturale respectate, al mercenarizării unor intelectuali influenţi de către diverşi falşi mecena, Dan Tăpălagă este un partizan al clarităţii morale.“ (Vladimir TISMĂNEANU)

„Este o carte scrisă şi de cititorii interesanţi, inteligenţi şi foarte consistenţi.“ (Dan TĂPĂLAGĂ)

* Blogger

Gabriel Liiceanu: Cartea lui Dan Tapalaga mi se pare un Apel catre lichele al anului 2010

de Alina Neagu HotNews.ro
Sâmbătă, 11 decembrie 2010, 15:00

Dan Tapalaga si-a lansat sambata, la ora 15:00, la Galateca, BCU, volumul “Bulversarea valorilor. Scrieri dintr-un timp buimac”, publicat la Editura Humanitas.

Volumul este alcatuit dintr-o selectie de texte publicate pe site-ul HotNews.ro in perioada 2007 – 2010. In premiera in Romania, in volum sunt incluse cele mai interesante comentarii postate de cititori, dialogul specific mediului online fiind recuperat intr-o carte tiparita.

La lansare au vorbit despre carte Ioana Lupea, Andrei Cornea, Gabriel Liiceanu si Dan Tapalaga.

Gabriel Liiceanu:
(more…)

Powered by WordPress

toateBlogurile.ro StatCounter - Free Web Tracker and Counter

customizable counter
Blog din Moldova