Nu voi uita niciodata ziua (dar mai ales noaptea) lui 3 octombrie 1990, cand am fost martor al reunificarii Germaniei, chiar de-a lungul Zidului Berlinului, invitat de filiala germana a unei prestigioase organizatii internationale ca reprezentant al tinerilor anticomunisti din Piata Universitatii 1990 (am ajuns la Berlin din Dresda cu autostopul, exact in spiritul evenimentului pe care aveam sa-l petrecem: am plecat cu o Dacie si am ajuns cu un Mercedes sport). Pacat ca Republica Moldova nu a avut, nici pana azi, soarta fostei Republici Democrate a Germaniei, spre reintregirea fireasca a tarii (desigur, trebuie adaugate si teritoriile romanesti din Ucraina, respectiv Tinutul Herta, nordul Bucovinei, Maramuresul istoric, Bugeacul si, desigur, Insula Serpilor): Romania Mare!
Buni. Bunica mea. A fost un om al carui crez in viata a fost sa faca bine. A avut o energie cum rar mai au oamenii de azi, energia unei generatii cu adevarat de sacrificiu, constienta de rolul ei, pana la moarte. In tot cazul, pe noi ne depasea in putere (la Mineriada din ’90 a venit sa bata cu bastonul in poarta Unitatii de la Magurele, unde eram “cazati”, cerand eliberarea noastra si pedepsirea lui Iliescu 🙂 ). La 90 de ani era inca verde ca bradul. Orice facea, facea acum, repede si bine. De abia in ultima perioada, spre 92, incepuse sa se cam supere pentru ca nu mai putea face totul singura, ca nu ne mai poate gati atatea feluri ca inainte… A crescut cinci nepoti si mai multi stranepoti, cu aceeasi vitalitate cu care si-a crescut fiica si fratii si surorile mai mici. Era ca painea lui Dumnezeu.
Nascuta in 1921 intr-un satuc din Prahova, pe numele lui Habud, comuna Sirna, a copilarit in casa parohiala a bunicilor dupa mama – parintele Ion Nicolescu, preot de tara, si Teodora, la randul ei fiica de preot (foto) – si la Sinaia, in “Vila Adina”, numita astfel de parintii ei, Steliana si Dumitru Alexandrescu, industrias din Ploiesti, dupa numele mezinei familiei. Parintele si doamna preoteasa, strabunicii mei, au avut noua copii: sapte fete si doi baieti. Nepoti ai lor aveau sa lupte pe frontul de Est, eliberand Basarabia ocupata si Transnistria bolsevizata fortat, si, apoi, sa-si dea viata pe frontul de Vest. Primul sot al Stelianei a murit asemenea, cazut in lupta, in primul razboi mondial, un alt razboi sfant, pentru Romania Mare. Vaduva si cu copii mititei, Steliana se recasatoreste cu Dumitru, la randul sau vaduv si cu copii, carora le mai adauga alti frati si surori, formand o mare familie cu vreo zece copii si cu proprietati la Sinaia, Ploiesti si Bucuresti. Nici una dintre ele n-a putut fi, inca, recuperata.
Buni, botezata Victoria, dupa numele uneia dintre surorile mamei sale (foto stanga), se casatoreste pe la 20 de ani cu Traian (foto impreuna cu tata-socru Dumitru, la Ploiesti), moldovean din Odobesti, fotograf si muzicant, la pian si clarinet, in orchestrele Mariei Tanase si Ioanei Radu, pe care il insoteste de-acum in turnee in intreaga tara. Reocuparea Bucovinei de catre Armata Rosie o gaseste la Cernauti, insarcinata in luna a noua, de unde reuseste insa sa fuga de mana cu fiica ei, Georgeta Agapia (foto mai jos), atunci in varsta de doi ani. Scapata de rusi si ajunsa cu greu la Bucuresti, copilasul abia nascut, fratele mamei mele, ii moare insa pe masa de spital de la Filantropia, in urma suflului unuia dintre bombardamentelor americane din 1944. A patimit intr-o singura luna cam ce ni se intampla si noua, azi, la nivel national…
“Eliberarea” ii sileste pe tinerii Victoria si Traian sa-si stearga trecutul si sa-si piarda urma, schimband adeseori orasele si profesiile, pana la o revenire in Capitala. El fusese apropiat de Asociatia culturala germano-romana si ea intrase de mica in Miscarea Legionara. Un secret pe care avea sa-l tina bine pastrat aproape o jumatate de secol. La inceputul anilor ’90, Buni, acum implicata in activitatile organizatoric-administrative ale Miscarii Pentru Romania (in sensul ca ne gatea – intregului batalion -, ne aranja sediul, ne punea perdele, ne salva cu banuti din agoniseala ei, etc, etc), MPR fiind un partid rezultat al Fenomenului Piata Universitatii 1990, este descoperita de Marian Munteanu in fotografii de arhiva ale Miscarii Legionare, comparate cu cele din tinerete ale bunicii, de la ea de acasa.
Aveau sa treaca inca vreo zece ani pana sa aflam ca activitatea ei nu presupunea doar participarea la fapte caritabile si de credinta sau marsuri (intr-unul dintre ele fiind chiar surprinsa fotografic si “data la ziar” – foto mai jos) ci si o munca de natura conspirativa, de mesager si cifror al unor ordine secrete, codate, pe care conducerea organizatiei prefera sa le transmita prin tineri bine verificati si, totodata, mai putin suspectati de serviciul lui Moruzov.
Serviciul de Informatii al Miscarii Legionare a ramas pana astazi o necunoscuta istorica, atat de bine a fost organizat. Istorici ai Serviciului Roman de Informatii (SRI) il crediteaza pe comandatul Ion Belgea (*) drept coordonator al SIMLR, organizatie secreta anticomunista ce avea sa conlucreze ulterior, din exil, cu forte ale CIA si NATO, impotriva ocupantilor bolsevici ai Romaniei. Istoria orala a Miscarii Legionare il pomeneste insa printre conducatorii conspirati ai Serviciului special legionar si pe parintele Duminica Ionescu, duhovnic al lui Corneliu Codreanu si tatal reputatului savant Vlaicu Ionescu. Bunica lucra direct cu Ilie Garneata, unul dintre fondatorii Miscarii Legionare. Cu toate acestea, in pofida trecerii timpului, cu greu reuseai sa-i smulgi vreo confesiune. Era fidela si azi legamantului dat. O viata de fidelitate, pentru un ideal.
Isi revenise miraculos dintr-un atac cerebral din urma cu cativa ani, doar cu gandul de a mai sta putin cu nepotii si stranepotii, marile ei iubiri. In ultima perioada, dupa intoarcerea la Bucuresti dintr-o retragere programatica la Petru Voda, era macinata de durerile varstei dar, mai presus de asta, de ideea ca ar putea deveni o povara. Ceea ce nu-si dorea in ruptul capul. A adorat-o pe Maica Domnului asa ca, poate, nu e de mirare ca noul atac, in urma caruia a plecat la Domnul, avea sa vina la inainte praznuirea Nasterii Maicii Domnului, incepandu-si apoi drumul spre Ceruri la odovania praznicului Maicii Domnului, in prag de Inaltarea Sfintei Cruci. Cu doar o saptamana inainte il rugase pe parintele paroh, venit de Sfanta Maria, la Adormire, sa vina sa o spovedeasca si sa o impartaseasca, ceea ce s-a si intamplat. Radia apoi de fericire si calm, totodata, de liniste sufleteasca. A mai apucat sa ne aiba, la capataiul ei, aproape pe toti, nepotii si stranepotii ei, maxima bucurie a vietii ei. Invingatoarea Victoria, victorioasa pana in ultima clipa.
Pomenirea de noua zile a avut loc la trista comemorare dubla a unui 22 septembrie, exact la 45 de ani de la savarsirea mamei sale, aflata acum alaturi de ea.
Dumnezeu sa o ierte si sa o odihneasca in pace in rand cu dreptii Sai!
Ramane cum am stabilit: Nu ne lasam!
Parintele Ion Nicolescu, bunicul bunicii, cand a fost dezgropat, dupa zeci de ani de la moarte, a uimit tot satul Habud: era intreg si frumos mirositor. Dumnezeu sa-i odihneasca in pace!
(*) Nota:Ion Belgea, licentiat in filosofie, ziarist si bibliotecar la Academia Romana, a fost unul dintre comandantii legionari fideli lui Corneliu Codreanu si apreciat de acesta, conducator al “Razletilor”, aflat in grupul strans care lua decizii in perioada ultimei incarcerari a Capitanului Miscarii Legionare. Eliminat prin tradare de Horia Sima, presupus agent al lui Moruzov, Ion Belgea avea sa fie arestat si internat in lagarul de la Miercurea Ciuc, in iunie 1938, alaturi de Nae Ionescu si Mircea Eliade, printre multi alti intelectuali de dreapta si fruntasi legionari ai elitei romanesti interbelice, fiind ucis in masacrul din noaptea de 21 spre 22 septembrie 1939, in lagarul de la Vaslui, impreuna cu alte sute de legionari asasinati salbatic in intreaga tara, fara judecata, la ordinul lui Carol al II-lea si al Elenei Lupescu. In acelasi act oribil al unui sir nesfarsit de crime impotriva poporului roman a fost ucis si parintele Duminica Ionescu. Iar Vlaicu Ionescu avea sa faca inchisoare sub comunisti doar pentru ca era fiul tatalui sau. Refugiat dupa eliberare in Statele Unite a devenit unul dintre cei mai celebri romani ai lumii, ca decodificator al previziunilor lui Nostradamus.
BASARABIA ÎN RELAŢIILE ROMÂNO – SOVIETICE (1918-1947)
de Prof Univ Dr Ioan Scurtu
Basarabia a ocupat un loc extrem de important în politica externǎ a României şi cu deosebire în relaţiile româno-sovietice. Dupǎ încheierea Primului Rǎzboi Mondial, în noiembrie 1918, diplomaţia româneascǎ s-a concentrat asupra încheierii tratatelor de pace. Conferinţa pǎcii s-a deschis la Versailles, în ziua de 18 ianuarie 1919, când statul naţional unitar român – realizat prin Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei – era un fapt împlinit. Problema esenţialǎ era recunoaşterea acestei realitǎţi prin tratate internaţionale. Negocierile au fost îndelungate şi adesea dificile, dar rezultatul a fost pozitiv pentru România. Prin Tratatul de la Versailles, din 28 iunie 1919, Germania se angaja sǎ respecte graniţele politico-statale stabilite la Conferinţa pǎcii. La 9 decembrie 1919, România a semnat, la Saint Germaine en Laye, Tratatul de pace cu Austria, care recunoştea actul unirii Bucovinei din 28 noiembrie 1918. Dupǎ lungi discuţii, s-a încheiat Tratatul cu Ungaria, în palatul Trianon, în ziua de 4 iunie 1920, prin care confirma unirea Transilvaniei cu România.
In privinţa Basarabiei situaţia a fost complicatǎ de faptul cǎ guvernul bolşevic nu era recunoscut de plan internaţional, iar reprezentanţii sǎi nu au fost invitaţi la Conferinţa pǎcii. La Paris şi în preajma Conferinţei, se aflau unii diplomaţi ai fostului regim ţarist, dar aceştia nu aveau o calitate oficialǎ. Acest fapt a influenţat desfǎşurarea Conferinţei de pace, deoarece Rusia – care participase la rǎzboi din iulie 1914 pânǎ în octombrie 1917 – nu a participat la luarea deciziilor şi nu semnat tratatele încheiate.
Relaţiile româno-ruse au cunoscut o evoluţie contradictorie în timpul rǎzboiului. Din august 1916, România şi Rusia erau state aliate în cadrul Antantei, armatele lor participând împreunǎ la luptele din 1916-1917 împotriva Puterilor Centrale. La 13 ianuarie 1918, guvernul bolşevic a decis întreruperea relaţiilor diplomatice cu România, pe care o considera ostilǎ noului regim instaurat la Sankt Petersburg. Hotǎrârea Sovietului Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice FederativeRuse din acea zi menţiona:
“1. Toate relaţiile diplomatice cu România înceteazǎ. Legaţia românǎ şi, în general, toţi reprezentanţii autoritǎţilor române se expulzeazǎ pe cea mai scurtǎ cale dincolo de frontierǎ.
2. Tezaurul României, aflat în pǎstrare la Moscova, se declarǎ intangibil pentru oligarhia românǎ. Puterea sovieticǎ îşi asumǎ rǎspunderea de a pǎstra acest tezaur, pe care îl va preda în mâinile poporului român”[1].
Relaţiile româno-sovietice au fost influenţate de evoluţiile interne din Rusia, unde în anii 1917-1920 s-a desfǎşurat un adevǎrat rǎzboi civil, precum şi de contextul internaţional. Atunci când guvernul bolşevic se afla în dificultate, acesta se declara pentru normalizarea relaţiilor cu România, iar când era victorios devenea intransigent şi chiar ameninţǎtor. (…)
A existat o anumitǎ succesiune de evenimente, care sugereazǎ coordonarea politicii Moscovei cu cea a Berlinului. Astfel, la 14 iunie trupele germane au ocupat Parisul, iar a doua zi armata sovieticǎ a intrat în teritoriile ţǎrilor Baltice, pe care Uniunea Sovieticǎ le-au anexat. La 22 iunie, Franţa a capitulat, iar la 23 iunie, Molotov l-a informat pe von Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova, cǎ a decis sǎ rezolve problema Basarabiei, precizând cǎ Uniunea Sovieticǎ dorea sǎ soluţioneze problema pe cale paşnicǎ, dar România nu a rǎspuns la aceastǎ ofertǎ. Ministrul de Externe sovietic a ţinut sǎ precizeze cǎ dacǎ România nu va accepta soluţionarea pe cale paşnicǎ a acestei probleme teritoriale, “Uniunea Sovieticǎ o va rezolva prin forţa armatǎ”[17] . Totodatǎ a menţionat cǎ revendicǎrile sovietice se extind şi asupra Bucovinei, în care locuieşte populaţie ucraineanǎ.
Rǎspunsul lui Ribbentrop a venit la 25 iunie:
“1. Germania este fidelǎ acordurilor de la Moscova. Ea este deci dezinteresatǎ de problema Basarabiei…
2. Pretenţia guvernului sovietic asupra Bucovinei este o noutate,Bucovinaa fost mai înainte provincia Coroanei austriece …
3. In restul teritoriului român,Germaniaare puternice interese economice. Acestea cuprind atât zonele petrolifere, cât şi pǎmântul agrar.
Germania este interesatǎ, aşa cum am explicat în repetate rânduri guvernului sovietic, ca aceste regiuni sǎ nu devinǎ teatru de rǎzboi”[18].
Ca urmare a acestei obiecţii germane, sovieticii au acceptat sǎ-şi limiteze pretenţiile la partea de nord a Bucovinei, incluzând oraşul Cernǎuţi. A doua zi, 26 iunie, dupǎ ora 22, Molotov a înmânat lui Gheorghe Davidescu, ministrului României la Moscova, o notǎ în care se menţiona:
“ Guvernul URSS propune Guvernului regal al României:
Sǎ înapoieze Basarabia cǎtre Uniunea Sovieticǎ;
Sǎ transmitǎ Uniunii Sovietice partea de Nord a Bucovinei, cu frontierele potrivit hǎrţii alǎturate” .
Guvernul sovietic aştepta rǎspunsul “în decursul zilei de 27 iunie curent”[19]. (…)
Din vara 1940 în faţa poporului român s-a ridicat, din nou, problema problema fundamentalǎ – aceea a refacerii graniţelor statale etnice.
Pentru atingerea acestui obiectiv, generalul Ion Antonescu a decis ca România sǎ se alǎture Germaniei, la 22 iunie 1941, în rǎzboiul împotriva Uniunii Sovietice. Obiectivul urmǎrit a fost limpede formulat de conducǎtorul statului în Ordinul de zi:
“ Ostaşi,
Vǎ ordon:
Treceţi Prutul,
Zdrobiţi vrǎmaşul din Rǎsǎrit şi Miazǎnoapte.
Reîmpliniţi în trupul ţǎrii glia strǎbunǎ a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre”[25].
Aflând despre aceastǎ decizie, regele Mihai i-a transmis generalului Antonescu: “In clipa când trupele noastre trec Prutul şi codrii Bucovinei pentru a reîntregi Sfânta Tarǎ Moldovei lui Stefan cel Mare, gândul se îndreaptǎ cǎtre domnia voastrǎ domnule general, şi cǎtre ostaşii ţǎrii”[26]. Telegrame similare au transmis Iuliu Maniu, Constantin I.C. Brǎtianu şi alţi lideri politici români. (…)
Astfel, marile democraţii occidentale – în care românii îşi puseserǎ mari speranţe – recunoşteau înţelegerea dintre Hitler şi Stalin, materializatǎ în pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, iar Basarabia şi nordul Bucovinei rǎmâneau sub ocupaţia sovieticǎ.
Pe lângǎ impunerea regimului sovietic, guvernanţii de la Moscova au procedat la divizarea teritoriilor româneşti ocupate, atribuind Ucrainei nordul şi sudul Basarabiei, precum şi nordul Bucovinei. Pe de altǎ parte, în Republica Sovieticǎ Socialistǎ Moldoveneascǎ a fost inclusǎ Transnistria.
In contextul dezagregǎrii Uniunii Sovietice, la 27 august 1991 Republica Moldova – care cuprindea numai o parte a provinciei istorice româneşti Basarabia – şi-a proclamat independenţa, fiind recunoscutǎ ca stat de România, Federaţia Rusǎ, Ucraina şi celelalte state membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Prima decadă a lunii în curs a fost marcată şi de anualul fenomen Maia. Aici fiind vorba de comuna ialomiţeană Maia – Catargi, unde un istoric tenace, precum Jipa Rotaru şi mentorul său, cunoscutul Gheorghe Buzatu, invită, de fiecare dată în septembrie, timp de două zile, lângă biserica locală, pe un tăpşan cu corturi militare, conaţionali împătimiţi de cunoaşterea adevărurilor integrale, ale unui trecut şi azi parţial reconstituit.
Anul acesta, contribuţiile ştiinţifice au vizat o temă pe cât de actuală, pe atât de sensibilă, tema fiind: „1812-2012, 200 de ani de la răpirea Basarabiei de către Imperiul Rus.”
Circa 80 de istorici, mai mult sau mai puţin tineri, au fost prezenţi la “show”-ul spiritual conceput şi realizat de Jipa Rotaru, Marian Zamfir, Tănase Jănel şi Vlad Constantin. Şi primul lucru bun a fost teancul de noi apariţii editoriale, prezentate la debutul evenimentului, regretul celor prezenţi fiind că nu au fost exemplare pentru fiecare dintre ei. Atât de mare fiind interesul generat de multe din cărţile aduse chiar de autorii lor.
Cuvinte de complezenţă? Deloc, dacă menţionez impunătorul volum scris de colonelul (r.) ing. dr. Anatol Munteanu, despre “Războiul moldo-rus din Transnistria”, autorul fiind el însuşi unul dintre cei care au apărat, atunci, ideea integrităţii teritoriale a celui de-Al Doilea Stat Românesc.
Un conaţional care şi azi este marcat de jocul dublu al unor decidenţi de la Chişinău, ce ar fi putut lua hotărâri decisive, finalul confruntării fiind cu totul altul.
Sau impunătorul tom adus de publicistul Marian Nencescu, tipărit de Editura Biblioteca Bucureştilor, intitulat simbolic „Chişinău’92, file de jurnal”, autorul fiind Ion Bistreanu, cel care a avut “privilegiul de a deschide şi conduce prima ambasadă, pe teritoriul celui de al doilea stat românesc – Republica Moldova.“
Peste 500 de pagini, despre adevăratele raporturi între liderii de la Bucureşti şi Chişinău, cu discuţii nu totdeauna fraterne şi suspiciuni, dincolo de Prut, generate de mentalitatea ex-sovietică, vizibilă şi azi, conform căreia mângâierea Rusiei, pe frunte, este mai rentabilă, decât mâna pusă, frăţeşte, pe umăr, de către România. Un volum în care multe măşti cad jos, de pe chipurile unor politicieni, de mucava, de ieri şi de azi, din Chişinău.
Din lista altor cărţi lansate la Maia aş mai menţiona acum doar două. Cea scoasă de iniţiatorii întâlnirii anuale, la Editura Anca, sub genericul „Retrăiri istorice, în veacul XXI”, cu comunicările din anul trecut, pe subiectul „70 de ani de la intrarea României în Războiul de Reîntregire Naţională”. Cu un motto valabil şi în zilele post-referendum, de acum:”Pacea, domnilor, pacea şi ordinea e scăparea ţării, şi voi prefera moartea, mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării.” Cuvinte rostite de Barbu Catargiu (1807-1862), ale cărui rămăşiţe pământeşti sunt depozitate în micul cavou situat sub biserica din comuna Maia.
Şi ultima, doar pe această listă, este cartea surprinzătoare a lui Zoe Bratu, despre „Relaţiile româno-germane, în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. Abordare prin prisma paradigmei constructiviste”. Un volum ce se deschide cu un îndemn al Mareşalului Ion Antonescu, bun de ţinut minte şi în aceste vremuri, nu tocmai limpezi:”Fii om, fii drept, şi recunoaşte că deasupra ambiţiilor şi urilor este Patria, este veşnicia Neamului şi că acolo trebuie să ne întâlnim totdeauna, chiar dacă nu ne înţelegem de fiecare dată.”
Dar, despre ineditul acestui tom, mai multe amănunte într-un proxim dialog cu autoarea. Al cărei merit este, după cum preciza comandorul (r.) prof. univ. dr. Jipa Rotaru, următorul:”Ne-am aliat cu Germania, se demonstrează în cercetarea de faţă, pentru a ne păstra statalitatea şi a reîntregi teritoriile naţionale. În această viziune, ducând, alături de Germania, războiul nostru naţional, între 21 iunie 1941 şi 22 august 1944. Acesta este crezul autoarei şi substanţa acestei lucrări, spre cinstirea memoriei tuturor celor jertfiţi pe câmpul de luptă, pentru reîntregirea neamului românesc”.
Momentul cel mai spectaculos al acestui eveniment cultural-istoric a fost acela când Jipa Rotaru şi Constantin Moşincat au oficiat ceremonia de acordare a sabiei simbolice a Asociaţiei Naţionale a Cavalerilor de Clio, profesorului universitar dr. Gheorghe Buzatu. În aer liber. Lângă cortul militar şi la doi paşi de biserica din Maia.
Emoţionant şi semnificativ gest de recunoaştere, din partea unei comunităţi mici, dar tenace şi orgolioase, a staturii spirituale a celui mai mare istoric român în viaţă.
Un conaţional care a avut curajul să afirme: ”Războiul din Est al României n-a avut nicio legătură cu holocaustul brun, nazist, nefiindu-i nici cauză şi nici efect. Ele s-au petrecut, aproximativ, în acelaşi timp, dar pe când holocaustul brun a bântuit prin excelenţă Europa, aflată sub cizma celui de-al III-lea Reich nazist, România, nefiind ocupată de Hitler, s-a aflat, dimpotrivă, printre primele ţări din lume care a devenit teritoriu de experimentare a holocaustului roşu (Basarabia şi Bucovina de Nord, 1940-1941).”
Efectele Holocaustului Roşu fiind vizibile şi azi, în cel de-Al Doilea Stat Românesc, unde presiunile Moscovei, asupra celor trei lideri, ai Alianţei pentru Integrare Europeană – Mihai Ghimpu, Marian Lupu şi Vlad Filat – i-a transformat brusc, pe toţi, în apostolii… statalităţii landului dintre Prut şi Nistru.
Ceea ce nu înseamnă că procesul de reunificare – atent monitorizat de diplomaţia rusă, exasperată că nu mai are cum să îl oprească – va mai putea fi mult amânat. Dovadă deruta lui Vladimir Putin, care când îl face inamic pe prezidenţiabilul republican, când tam-nisam declară, că, totuşi va putea conlucra cu el. Eroare!
Amintiţi-vă discursul ferm al preşedintelui republican Ronald Reagan, la Berlin, cel după care s-a prăbuşit zidul sovietic, dintre cele două entităţi germane. Sabia istoriei fiind necruţătoare cu cei ce şi-au croit măreţia, călcând cu moartea pe viaţa altor popoare. Ca în Basarabia.
Botosaneanul.Ro: Dacă până acum nu aţi călcat prin Tătărăşeni din judeţ de acum înainte cu siguranţă cel puţin veţi auzi de acest sat. Şi asta pentru că undeva pe o uliţă aproape pierdută de lume vineri la amiază a avut loc un eveniment fără precedent pentru Botoşani. În prezenţa a aproximativ 30 de persoane, de la profesori doctori la simpli ţărani, a fost dezvelit un bust al mareşalului Ion Antonescu.
„Ne-a dezrobit Basarabia, ne-a dezrobit nordul Bucovinei”
Nu s-a întâmplat în vreun loc plin de semnificaţii şi nici măcar într-unul public, ci în curtea casei unui sătean. Săteanul nu este însă oricine, ci profesorul doctor în istorie Gică Manole. Omul care înainte de revoluţie a fost turnat la Securitate pentru convingerile şi opiniile sale socio-politice şi-a îndeplinit una dintre năzuinţele pe care le avea de câţiva ani. Alături de un sculptor a muncit timp de câteva săptămâni şi a reuşit să îşi amplaseze în grădină, chiar în faţa casei, bustul celui care a condus practic România în cel de-al doilea război mondial. În ciuda unor opinii extrem de critice la adresa mareşalului, Gică Manole are o cu totul altă părere faţă de rolul pe care Antonescu l-a avut în istoria României. Cum legea îi interzice să monteze un bust al acestuia în loc public, a făcut-o în propria-i curte. De ce? „Ne-a dezrobit Basarabia, ne-a dezrobit nordul Bucovinei şi au arătat lumii că poporul român este un popor mândru şi eroic şi nu laş şi vegetal cum spun atâţia netrebnici. Aşadar, este o chestie de afişare a unei demnităţi fireşti care orice cetăţean român poată să o aibă raportându-se la eroii neamului său şi la jertfele sale infinite. Este un gest de recuperare a demnităţii”, a explicat Gică Manole.
“Dacă el nu are în ţara lui un monument, ei bine l-am făcut eu în onoarea lui”
Nota mea: Un exemplu demn de urmat! Fiecare roman care sta la curte ar trebui sa incerce sa ridice un bust al Maresalului, daca se poate cat mai la strada! Aceasta ar fi o adevarata miscare de rezistenta nationala!
Monahia Fotini/Revista Atitudini: Părinte, acum când situația economică și politică a țării e foarte bulversantă, ce nădejde politică mai putem avea azi, când lipsește un conducător cu o linie politică echilibrată și care să îi pese de țară și de popor mai mult decât de propriul lui scaun?
Toate stăpânirile acestea noi socotim că sunt de la Dumnezeu, și avem datoria să ne supunem. Dar sunt stăpâniri dinafară care intră înăuntrul poporului, sărind peste gard, stăpâniri care intră pe ușa democratică a unui popor, care se impun prin modul lor de a guverna și nu sunt impuși dinafară. Care este mai tare în mitocănii acela guvernează, adică cel care are banul să îl poată corupe pe cel sărac. Se ajunge să cumperi conștiința omului cu un kg. de făină și orez și jumătate de litru de ulei. Acesta este politicianul compromis și care se degradează în fața unui popor. Cu ce încredere poți să îi acorzi unui astfel de politician casa și averea unui stat? Cel care acordă votul de încredere unui astfel de politician nu este ca un nebun care își dă foc la propria casă? De aceea noi nu mai ieșim din această stare de mizerie. Pentru această mizerie nu e de vină doar Europa și puterile lumii, ci în primul rând se datorează lipsei noastre de administrare internă. Pentru că Europa nu vine la mine la primărie să mă controleze ce am lucrat eu într-o lună de zile și cum am asfaltat drumul.
Cel care guvernează trebuie să aibă durere de inimă pentru sărăcia bieților cetățeni. Atâta vreme cât nu avem la cârma țării oameni care să guverneze cu spirit de jertfă pentru popor și cu binecuvântarea lui Dumnezeu, nu ieșim la orizont. Căci așa era formula veche de altădată: “cu harul lui Dumnezeu, din mila lui Dumnezeu, Domn al acestei țări…”, și cu voința națiunii. O guvernare fără Dumnezeu este o guvernare fără conștiință. Atâta vreme cât vom alege conducători fără Dumnezeu, vom merge din rău în mai rău și nu există nicio speranță pentru un viitor mai bun.
Putem privi indiferenți la durerea și sărăcia omului de rând, care nici măcar bani de spitalizare nu are? Bolile s-au înmulțit, medicamentele și taxele de spitalizare cresc de la o guvernare la alta. Neimplicându-ne, nu suntem cu toții vinovați pentru durerea și suferința celuilalt?
Durerea mare este peste tot, pentru că sunt puși să conducă în stat oameni fără o autoritate profesională și fără o orientare câtuși de puțin prin Hristos. Azi voința poporului se clădește pe falsul acesta de la o alegere la alta, că îți dă doar impresia că ești alegător liber. Iar votul nostru nu este decât folosit și manipulat în slujba intereselor lor meschine. Decât să cheltui atâția bani pentru campanii electorale de paradă, mai bine s-ar face o școală, un spital din acei bani risipiți. Ei fac campanii, promisiuni și alegeri, dar peste tot însă sună a sărăcie. Oamenii aleși ar trebui trași la răspundere pentru ceea ce au făcut în orașul sau satul unde guvernează fiecare. Dar așa, dacă nimeni nu îi verifică și știu că nu plătesc pentru faptele lor, evident că fură și trage fiecare pentru interesul lui personal. Țara aceasta este guvernată nu după nevoile și greutățile poporului, ci după bunul plac al șefului.
(…)
Se mai poate naște din poporul român un Constantin Brâncoveanu sau un Mihai Viteazul?
Acum nu. Un astfel de om la noi se naște o dată la 200 de ani. Deocamdată statul rămâne în somnul cel de moarte, nu se interesează, este insensibil la durerea poporului. Față de un conducător necreștin nu poți avea încredere, ci doar să te temi de el. Iar dacă supușii lucrează de frică, acela nu mai este stat democratic. Este democrație comunistă, o formă mai plăcută la vedere și înșelătoare simțurilor. Deja acum nu se mai pune problema să ne salveze un conducător român, acum se pune problema să ne salveze Europa și băncile internaționale. Azi românul simplu nădăjduiește în această Europă fals democratică. Vin aici creștini simpli, unii primari, și îmi spun: „Părinte, noi vrem să facem o intervenție în Europa să ne dea pentru comună niște fonduri europene”. Eu le spun: „Măi, băieți, încercați și voi, dar nu vă angajați prea mult, pentru că Europa e doar cu forma de ajutorare, dar în rest este o formă goală, din care nu câștigi nimic”. Ne apropiem de un sfârșit al Europei, în forma pe care o știm noi de odată; ea tinde acum către un guvern unic, ce va stăpâni toată lumea, în mod autoritar, ce va conduce toată politica și viața noastră economică. Dar acesta va fi sfârșitul libertății noastre, pentru că această guvernare va fi fără Dumnezeu.
(…)
Ce se întâmplă în Basarabia e un caz aparte. Ei sunt puși acolo între ciocan și nicovală, între Moscova și Bruxelles. Rușii nu au niciun interes să îi scape din mână pe basarabeni, ca nu cumva să se alieze cu Europa, sau cu România. Toți se tem, și Europa și Moscova, de o Românie unită.De aceea se și introduc fel și fel de diversiuni între români pentru a nu se putea coagula ceva trainic, special pentru a menține și accentua dezbinarea. Toți au nevoie să fure bunurile și pământurile României bogate. Și unii și alții au interes să folosească țara noastră pentru un eventual front aici între cele două puteri.
Fotograful Willy Pragher (1908 – 1992) a iubit Romania, dupa cum se vede din fotografiile sale document, realizate la noi inca din timpul primului razboi mondial si pana la apusul vietii sale, scrie portalul Basarabia-Bucovina.Info, care se prezinta drept “un proiect interactiv de recuperare vizuala a spatiului istoric romanesc”. Pe front cu Maresalul Antonescu, in satele Basarabiei si Bucovinei, pe plaiuri romanesti de la Nistru pana la Tisa, din Cernauti si Chisinau la Sinaia si Bucuresti, Willy Pragher a reusit sa lase Romaniei si lumii adevarate fresce istorice, etnografice si sociologice cuprinse in mii de fotografii, donate dupa moartea sa Arhivei de Stat din Baden Wurtttemberg. Reproducem astazi cateva dintre aceste fotografii memorabile, care au inregistrat pentru posteritate un moment astral din istoria Romaniei: Duminica, 22 iunie 1941, ziua declansarii Razboiului Sfant pentru eliberarea Basarabiei si a nordului Bucovinei de sub ocupatia sovietica, cand in intreaga tara romanii s-au rugat, oriunde s-au aflat, pentru victoria Armatei Regale Romane conduse in lupta de Maresalul Ion Antonescu, se mai afirma in prezentarea facuta de Basarabia-Bucovina.Info acestor fotografii cu adevarat cutremuratoare, pe care le puteti vedea AICI.
Eu adaug ca acesta a fost si unul din principalele motive pentru care Maresalul Ion Antonescu si-a gasit moartea nedreapta dar martirica in fata plutonului de executie. „Dacă mor – este pentru Bucovina şi Basarabia. De ar fi să reîncep, aş face la fel …” au fost ultimele cuvinte ale soldatului Romaniei Ion Antonescu transmise mamei sale la despartire, in dupa amiaza de 1 iunie 1946, la Jilava.
Pământul meu, cum spune şi-n izvoade, L-a scris pe harta lumii Dumnezeu …(Andrei Ciurunga)
Gh. Buzatu
Despre iminenţa pericolului rus şi sovietic şi atitudinea unora din oamenii politici români, înainte de producerea ireparabilului în iunie 1940, ne vorbeşte, pilduitor, un document descoperit în arhiva “procesului” intentat în 1946 foştilor membri ai Cabinetului Ion Antonescu, fiind vorba de o lungă scrisoare trimisă la 27 octombrie 1943 pe adresa lui Pamfil Şeicaru de un confrate, practic de un ziarist necunoscut azi, pe nume I. Joldea Rădulescu (Arhiva CNSAS, Bucureşti, fond 40 010, dosar 13, filele 109-154). Expeditorul, respectând regulile profesiei, avusese inspiraţia ca, întâlnindu-i în împrejurări diferite pe unii dintre liderii politici ai României Mari (I. I. C. Brătianu, N. Titulescu, N. Iorga, C. Stere, I. G. Duca, Mareşalul C. Prezan), să-i chestioneze, între altele, despre semnificaţia vecinatăţii Rusiei. A obţinut, se înţelege, fără dificultate, în replică, dezvăluiri şi precizări fundamentale, demne oricând să-şi afle locul într-o antologie. Şansa i-a surâs, cu adevărat, lui I. Joldea Rădulescu în 1927, când, la Bucuresti, l-a primit premierul în funcţie al României. Era cu puţin timp înainte de sfârşitul neaşteptat al lui I. I. C. Brătianu, unul dintre fondatorii şi călăuzitorii marcanţi ai României Mari, în cel dintâi deceniu al ei de existenţă. Dacă insist asupra gândurilor mărturisite de I. I. C. Brătianu ziaristului interesat de idei şi convingeri remarcabile, o fac întrucât sunt convins că România, aflată şi astăzi pe o nouă turnantă a istoriei sale, este în situaţia când nu poate şi nici nu trebuie să-şi îngăduie experimente diplomatice ori să ignore pildele şi îndemnurile antemergătorilor noştri iluştri, fie ei fondatori de ţară, fie creatori şi propovăduitori ai curentului permanent al opiniei publice naţionale. Cu precizarea că, în funcţie de momentul, de conţinutul şi de adresa dezvăluirilor, acestea se constituie într-un veritabil extras de testament politico-diplomatic al ilustrului Ionel I. C. Brătianu (1864-1927), voi reţine pentru cititor acest pasaj fundamental: “… Vecinătatea cu Rusia – iată principiul de la care trebuie să pornească nu numai politica noastră spre Răsărit, dar toată politica noastră externă. Vecinătatea cu Rusia – nu sentimentele, nu afinităţile rasiale sau culturale, nu interesele economice comandă politica noastră externă. Merg cu acela, oricare ar fi el, care-mi dă mai multă certitudine că mă va apăra contra Rusiei, dar nu cu armele, căci sorţii unui război cu Rusia sunt foarte problematici, chiar când în joc este cea mai puternică armată din Europa, ci prin mijloace pacifiste. Sunt sigur de Rusia, atâta vreme cât sunt mai tare pe terenul diplomatic şi pe acela al alianţelor; din momentul în care s-a dezlănţuit războiul, partida poate fi socotită ca pierdută…” Peste mai mulţi ani, în 1936, I. Joldea-Rădulescu a avut şansa de a-l chestiona pe N. Iorga. Relativ la Basarabia, ilustrul istoric a observat: “„… Basarabia ne-a picat în gură ca o pară mălăiaţă, care însă ne-a rămas în gât. N-o s-o putem înghiţi decât dacă cineva ne va da o puternică lovitură de pumn în ceafă […] N-o putem asimila decât dacă o zguduire socială internă ne determină, vrând-nevrând, să acceptăm un regim politic care convine structurii şi vecinătăţii sale cu Rusia […] Dar nici dacă ne vom transforma radical nu vom fi siguri de Basarabia, atâta vreme cât nu vom şti să punem între Rusia şi noi barajul unei alianţe care să-i ţie pe ruşi în frâu. Basarabia ne va da într-o zi de furcă. Până atunci ea ne va obliga la cheltuieli militare enorme care însă, în clipa conflictului nu ne vor folosi la nimic”. Prognoza istoricului s-a dovedit corectă: în iunie 1940 sfârşitul Basarabiei româneşti a inaugurat procesul dezintegrării României Mari! Stopat parţial şi vremelnic de Războiul din Est (1941-1944), angajat exclusiv pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord şi pentru lichidarea pericolului comunist (vezi Petre Mihail Mihăilescu, România în calea imperialismului rus. Rusia, România şi Marea Neagră, Bucureşti, 1944; General Platon Chirnoagă, Istoria politică şi militară a războiului României contra Rusiei Sovietice. 22 iunie 1941 – 23 august 1944, ediţia a IV-a, Iaşi, Editura Fides, 1998). Motivând angajarea României în Războiul din Răsărit pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, la 24 iunie 1941, fiind primit de V. M. Molotov în vizită de rămas bun, Grigore Gafencu şi întrebat de liderul diplomaţiei sovietice ce căuta România în tabăra Germaniei, a replicat cu demnitate: „În ce mă priveşte, nu pot avea faţă de evenimentele de azi, pe care istoria le va judeca, decât o atitudine de diplomat, adică de soldat al ţării mele. Să-mi fie îngăduit în această calitate să-mi exprim părerea de rău că, prin politica lui urmată în timpul din urmă, guvernul sovietic nu a făcut nimic pentru a împiedica între ţările noastre durerosul deznodământ de azi. Prin brutalul ultimatum din anul trecut, prin ocuparea Basarabiei, a Bucovinei şi chiar a unei părţi din vechea Moldovă, despre care am avut prilejul să vorbesc d-lui Molotov în mai multe rânduri, prin încălcarea teritoiului nostru, prin actele de forţă care au intervenit pe Dunăre […], Uniunea Sovietică a distrus în România orice simţământ de siguranţă şi de încredere şi a stârnit îndreptăţita teamă că însăşi fiinţa statului român este în primejdie. Am căutat atunci un sprijin în altă parte[…] Lovitura cea dintâi, care a zdruncinat temelia unei asemenea Românii, chezăşie de siguranţă şi de pace, acoperire firească şi atât de folositoare a unui hotar întins şi însemnat al Rusiei, a fost dată, din nenorocire de guvernul sovietic. Cele ce se întâmplă azi sunt urmările acestei nenorociri care a dus acum la un război între cele două popoare care niciodată în istorie nu au luptat unul împotriva altuia” (Grigore Gafencu, Misiune la Moscova. 1940-1941, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1995, p. 230-231). În mod sigur, Mareşalul Ion Antonescu nu a ignorat, în politica sa generală ce a condus la războiul României contra Rusiei Sovietice din 1941-1944, semnificaţia profundă, cu caracter de permanenţă, a factorului rus. În context, nu putem ignora precizările pe care Antonescu le-a formulat, în ian. 1943, la solicitarea jurnalistului italian Lamberto Sorrentini, în sensul că „… Mă gândesc la ziua de mâine a României şi la eventualitatea că războiul va fi pierdut. Eu lupt cu Rusia, care este un inamic mortal al ţării mele. Jafurile Germaniei le putem îndura, dar sub ameninţarea Rusiei putem sucomba […] Eu lupt întotdeauna cu Rusia, comunismul Uniunii Sovietice este un mijloc, nu sfârşitul imperialismului rus, care vrea Constantinopolul şi poate să ajungă acolo numai traversând sau înghiţind România […] Eu nu fac un joc de trişor, ca vecinii mei unguri, visând prăbuşirea germanilor şi sosirea englezilor eliberatori. Drumul spre Constantinopol nu trece prin Budapesta şi ei nu au motive să se teamă de Rusia. Noi avem. Noi ştim că duşmanul mortal al României este Rusia lui Petru cel Mare şi a Ecaterinei a II-a, cărora Stalin le-a rămas credincios şi [pe care], trebuie să recunoaştem, îi continuă genial. Este ursul rus dintotdeauna, care, înveşmântându-se astăzi în comunism, înaintează în numele unei ideal care corupe intelectualitatea şi, ascunzându-şi colţii după o zdreanţă roşie, atrage masele de muncitori şi ţărani. Eu voi arunca în război, spre a-i zăgăzui pe ruşi, toate forţele pe care voi izbuti să le înarmez, convins că acesta este supremul bine pentru România: zăgăzuirea ruşilor…” (Gh. Buzatu, ed., Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2002, p. 378-379).
Actualmente, la peste şase decenii de la sfârşitul războiului mondial din 1939-1945, controversele pe tema celei mai mari conflagraţii din istorie şi, în context pe seama destinului Basarabiei, au continuat, dacă nu cumva s-au amplificat?
October 4th, 2012 
VR 
Nu voi uita niciodata ziua (dar mai ales noaptea) lui 3 octombrie 1990, cand am fost martor al reunificarii Germaniei, chiar de-a lungul Zidului Berlinului, invitat de filiala germana a unei prestigioase organizatii internationale ca reprezentant al tinerilor anticomunisti din Piata Universitatii 1990 (am ajuns la Berlin din Dresda cu autostopul, exact in spiritul evenimentului pe care aveam sa-l petrecem: am plecat cu o Dacie si am ajuns cu un Mercedes sport). Pacat ca Republica Moldova nu a avut, nici pana azi, soarta fostei Republici Democrate a Germaniei, spre reintregirea fireasca a tarii (desigur, trebuie adaugate si teritoriile romanesti din Ucraina, respectiv Tinutul Herta, nordul Bucovinei, Maramuresul istoric, Bugeacul si, desigur, Insula Serpilor): Romania Mare!
Posted in 
Tags: 
