Victor Roncea Blog

(…)

– Au fost două maniere de abordare a operaţiunii de control asupra trădătorilor fugari. Prima: până la trădarea lui Pacepa, cel care a şi coordonat operaţiunea până în momentul în care a dezertat şi şi-a vândut ţara şi onoarea.  A doua: după evaluarea trădării lui Pacepa şi, mai nuanţat, când Tudor Postelnicu l-a determinat pe generalul Pleşiţă, iar acesta a încercat – cu consecinţe nefericite pentru el, în primul rând, să “dinamizeze” monitorizarea statică şi să dea unele semnale, cum că “mâna lungă a revoluţiei i-ar ajunge pe trădători oriunde s-ar alfa ei”. Aşa cum pe Troţki l-a ajuns în Mexic. Pleşiţă nu s-a gândit la modul serios să facă aşa ceva, dar în 1983 se înregistraseră, statistic, cele mai multe dezertări şi trădari din rândul ofiţerilor aflaţi în misiuni externe, în număr de opt. În contextul respectiv, a apreciat că trebuie să potenţializeze pericolul şi să obţină rezultatul dorit prin exerciţiul ameninţării, nu al acţiunii propriu-zise. El s-a lăudat, după 1990, mult şi necontrolat pe această temă, ca şi cum încă nu şi-ar fi ieşit din rol. Asta a făcut rău în planul percepţiei publice, mai puţin avizate… Va trebui să aducem lămuririle necesare. Trebuie reţinut ca nici o persoană nu a fost răpită şi nici o sentinţă de condamnare la moarte nu s-a pus în aplicare.

Pacepa a conceput controlul trădătorilor fugari ca bază a aplicării soluţiei finale, dar nu a obţinut acceptul lui Nicolae Ceauşescu, care a pus mai presus interesele politice majore, respectiv crearea, menţinerea şi consolidarea relaţiilor bilaterale. Ceauşescu realiza valoarea simbolică a acelor sentinţe capitale, care stigmatizau şi serveau de lecţie în interior, dar nu s-a gândit niciodată să pericliteze raporturile diplomatice ale României de dragul aplicării legalităţii socialiste faţă de un nemernic trădător. Acesta este purul adevar.

– Este de presupus că asemenea operaţiuni nu lăsau indicii  care să implice statul român…

– Dacă victimele erau români, nu se putea să nu apară bănuieli.

– Au existat versiuni privind dispariţia lui Pacepa şi substituirea sa cu o “fantomă”, iar cu privire la dispariţie, de asemenea, erau acreditate mai multe posibilităţi: ascundere definitivă, moarte, răpire de catre ruşi etc.

– Unele dintre aceste versiuni erau parte a operaţiunii de protecţie. Exista o “dublură” Pacepa, care este, în realitate, personajul activ, cu apariţii relativ frecvente în spaţiul comunicării publice. Pacepa, cel real, a fost foarte puţin folosit şi în elaborarea, de exemplu, a cărţii “Orizonturi roşii”. Altfel nu pot fi explicate numeroasele inexactităţi, care pot fi sesizate cu uşurinţă şi pe care persoane implicate de relatările sale le combat. Or, Pacepa nu ar fi acceptat să rişte credibilitatea spuselor sale pe seama unor afirmaţii gratuite. O parte a debriefing-ului realizat pe parcursul câtorva ani, împreună cu date specifice obţinute din alte surse, a fost încredinţată unor redactori de serviciu ai “departamentului de război politic”, care continuă să lucreze sub identitatea lui Pacepa.

– Memorandumul monitorizării lui Pacepa era impresionant… Lasă impresia ca aţi ajuns foarte aproape de el.

– Încă nu pot să spun cât de aproape, dar am ajuns foarte aproape şi am ramas în “ariergarda” lui până în ultimul moment…

Acum, după trecerea anilor, realizez cât de riscantă a fost operaţiunea şi cu ce pericole ne-am confruntat.  Am simţit, adeseori, “în coasta noastră” dispozitivul de protecţie pe care KGB-ul  îl asigura lui Pacepa, cunoscut fiind că ruşii au aflat de intenţia pe care Ceauşescu o avea la un moment dat de a pune sentinţa de condamnare în aplicare. Carlos a fost convocat de legăturile sale superioare de la la Moscova, unde i s-a cerut să nu execute sentinţa… Carlos a negat că ar fi fost angajat de Ceauşescu. Ruşii, totuşi, au insistat să nu dea curs vreunei propuneri în acest sens, dacă va fi solicitat din partea lui Ceauşescu sau de altcineva.

– Ştiu că aţi pătruns în dispozitivul interior de securitate de la domiciliul lui Pacepa. Puteţi să oferiţi nişte detalii? (…)

Integral la Pacepa.ro