Victor Roncea Blog

Scris de Victor Roncea
Generaţia ofiţerilor de informaţii care şi-au făcut datoria faţă de ţară şi sub dictatură şi după instaurarea falsei democraţii îşi spune, în sfârşit, cuvântul. După 20 de ani de aşteptare, mărturii, date şi documente despre evenimentele premergătoare loviturii de stat din decembrie 1989 sunt scoase la lumină de generalul de brigadă (r) Aurel Rogojan. O carte care va da insomnii multor figuranţi şi actori ai „revoluţiei“, dar şi scenariştilor şi regizorilor ei. Fost şef de cabinet al generalului Iulian Vlad la momentul adoptării „soluţiei violente“ pentru România, profesorul de contraspionaj a contribuit la edificarea noilor structuri de apărare a securităţii naţionale în măsura în care diversele regimuri succedate după 1989 şi-au dorit acest lucru. Sintagma „naţional“ a devenit însă, în aceşti ultimi 20 de ani, din ce în ce mai acut, un concept proscris. Dacă succesoarea comunismului, globalizarea forţată a lumii, va continua în acelaşi ritm, dragostea de ţară va fi în curând interzisă prin lege, impusă „democratic“ de la Bruxelles, Washington sau Moscova. Generalul Rogojan demonstrează însă că românii au încă suficiente resorturi ale rezistenţei. Unul dintre acestea este informaţia. „Facem parte din generaţiile care au şansa să poată înţelege mai bine prezentul, prin prisma experienţei trecutului, iar asta înseamnă că viitorul mai depinde, încă, şi de noi. Altfel, vom lăsa urmaşilor o lume şi mai nesigură… Este momentul să ajutăm istoria să se elibereze de cenzura învingătorilor momentani, care nu sunt niciodată cei definitivi“, ne spune, încurajator, generalul Aurel Rogojan. „1989. Dintr-o iarnă-n alta… România în resorturile secrete ale istoriei“, publicată de Editura Proema, se va lansa sâmbătă, la ora 14.30, la Sala de evenimente 7.7. din Pavilionul central al Târgului de Carte „Gaudeamus“. Prezentăm în exclusivitate un extras din această lucrare importantă pentru recuperarea adevărului istoric, urmând ca în numărul următor să revenim cu detalii inedite, publicate în premieră, despre generalul Iulian Vlad şi ultima noapte a regimului Ceauşescu.
Victor Roncea

Adevăratele conştiinţe revoluţionare s-au retras discret

Evenimentele din decembrie 1989 au avut ca suport iniţial dezordinile şi violenţele stradale. Apoi, au apărut „detaşamente“ ale tinerilor care, bine organizaţi şi disciplinaţi, au chemat populaţia să li se alăture, scandând „Fără violenţă!“. Asta şi în replică la excesele unor agitaţi puşi pe distrugeri şi provocări.
Desigur, în ceea ce priveşte participanţii la evenimente, au existat şi excepţii notabile, dar numai cu titlu de excepţie. Conştiinţele revoluţionare aveau să apară în cel de-al doilea şi al treilea val al evenimentelor, pentru ca ulterior să se retragă…
În fapt însă s-au confirmat învăţămintele evenimentelor istorice similare în care ceea ce un important protagonist al evenimentelor avea să numească „pegra socială obsedată de căţărarea în fotoliile puterii“ constituie suportul oricărei insurgenţe, numai că „pegra avidă de o nouă dictatură, a străzii, nu trebuie să se caţere în acele fotolii“. Fără comentarii. Acest crez l-a călăuzit pe respectivul protagonist atât ante, cât şi post factum comploturilor în iţele cărora s-a aflat ori s-a implicat. Nu sunt puţini cei care ştiu şi partea de adevăr pe care cel în cauză nu şi-o mai aminteşte.
Se menţionează în diverse referiri, mai mult sau mai puţin de luat în seamă, despre conspiraţiile şi conspiratorii împotriva lui Nicolae Ceauşescu. În istoria regimurilor politice de sorginte comunistă asumată, luptele interne fratricide pentru putere au fost regula, iar nu excepţia.
Nu toate persoanele despre care s-a acreditat ideea că au fost disidenţi întruneau condiţia esenţială necesară pentru acest statut. (…) Filosofia politică şi acţiunea de opoziţie cu logo-ul „Ridică-te tu, să mă aşez eu“ nu generează disidenţi, ci oportunişti.

Iliescu, alesul lui Gorbaciov

Ion Iliescu era menţionat public ca posibil succesor al lui Nicolae Ceausescu, după un articol din „Time Magazine“, într-o ediţie specială „Who’s Who“ pentru România – editată, în 1989, în R.F. Germania, de Juliusz Stroyanowski – în care la poziţia „519, Ion Iliescu“ se menţiona „(…)în septembrie 1987,într-un articol de o pagină, publicat în săptămânalul Uniunii Scriitorilor din România – «România Literară» – a cerut o mai mare libertate a informaţiei şi schimbări în relaţiile sociale şi politice în scopul învingerii inerţiei şi alienării. Se zvoneşte că Iliescu ar fi alesul lui Gorbaciov la succesiunea P.C.R.“.
Cu mai mulţi ani în urmă însă, când era prim-secretar al Comitetului Judeţean Iaşi al P.C.R., Ion Iliescu a înconjurat de câteva ori Copoul, purtând o lungă convorbire cu academicianul Cristofor Simionescu. Acesta, entuziasmat, s-a confesat laudativ că a avut marele privilegiu de a avea o convorbire remarcabilă cu primul secretar, în care el îl intuieşte pe viitorul preşedinte al României. Comentariul a ajuns la urechile Elenei Ceauşescu…
Ori de câte ori se punea pe undeva problema unei alternative la Ceauşescu, existau şi „suspecţii de serviciu“. Ion Iliescu a fost cel mai longeviv şi norocos dintre ei.
Cazul lui Mircea Dinescu era unul aparte. Tot timpul a existat supoziţia, cu nimic răsturnată până în prezent, că „disidenţa“ sa era partea vizibilă – şi de acţiune – a cuplului reprezentat de socrii săi, Ludmila Loghinovskaia şi Albert Kovacs, ale căror antecedente şi relaţii erau de mare interes.
Structural, M.D. era un risc permanent pentru activitatea secretă a oricărui serviciu. Pentru acţiuni făţiş diversioniste şi provocări era însă operatorul aproape ideal. (…)

La Uniunea Scriitorilor era un nucleu de „front“ al K.G.B.- ului

Surprinzător, nucleul era alcătuit din tineri scriitori, dar şi responsabili de cinematografe, cronicari de film ş.a., pretinşi critici ai lui Ceuaşescu, pentru că nu-i lăsa să scrie despre transformările şi noile realităţi din Uniunea Sovietică. Unii s-au legat cu lanţuri de grilajul porţii Uniunii Scriitorilor şi au chemat la faţa locului corespondenţii presei sovietice, acreditaţi la Bucureşti. (Cazul Mircea Popa – nota red) Azi, unii din acel nucleu se află în prospere relaţii cu „foşti“ ai serviciilor sovietice… Îl aduc pe fratele Kondiakov la Palatul Victoria, fac privatizări de succes, se angajează ca mercenari -“analişti“ şi „consultanţi“ – prin partide, staffuri electorale şi pe lângă lideri politici…(…)
Cum erau recompensaţi unii dintre aceşti „activişti de front“ ai K.G.B-ului? Primeau periodic (cam la două săptămâni) coşul cu produsele alimentare mult râvnite în acele vremuri de numeroase „lipsuri şi greutăţi“ (caviar, votcă, mezeluri, carne, batog, ulei, fructe exotice, cafea, dulciuri etc.), livrat în faţa porţii dintr-o maşină cu nr. T.C. (Taxi Creditar) a Ambasadei U.R.S.S. Chiar şi numai acest fapt în sine exprima până unde au întins ruşii coarda…

Andrei Pleşu, conferenţiar la Securitate

De departe, filosoful şi esteticianul Andrei Pleşu era cel mai solid în concepte. Inteligenţa sa, receptivă la persuasiunile „ofiţerului de caz“, l-a determinat la un gest de „spovedanie a unui învins“, nu în sensul în care a făcut-o Panait Istrati, dar cu cert efect de „captatio benevolentie“. A fost invitat să conferenţieze în faţa ofiţerilor din Securitate, la Casa de Cultură a Ministerului de Interne, despre curente şi tendinţe în artă. A avut o bună audienţă şi s-a bucurat de aprecieri sincere. I s-a rezervat „un exil“ confortabil la Tescani.
Ce făcuse periculos? Îl însoţea pe Mircea Dinescu la diversele întâlniri prilejuite de evenimentele organizate de ambasadele occidentale la Bucureşti, deoarece poetul, deşi beneficiase de o bursă postacademică în Marea Britanie, nu deprinsese limba şi avea nevoie de un interpret cu ştaif.

Măgureanu, „ăla cu Trabantul“

„Ăla cu Trabantul“, cum îl ştia Elena Ceauşescu pe domnul Virgil Măgureanu – că de la ea i s-a tras -, a fost „detaşat“ la Muzeul Judeţean din Focşani pentru ca să nu-l mai întâlnească pe Ion Iliescu, dar mai ales pe generalul Militaru.
Deoarece fusese „în sistem“, exact acolo de unde – după cum spune legenda – „se iese numai cu picioarele înainte“, domnului Virgil Măgureanu nu i s-a dat importanţă… A fost iniţial omis. Însă cineva l-a pârât Cabinetului 2 şi Elena Ceauşescu a întrebat: „Da’ ăla cu Trabantul care-i?“. „Îl căutăm, nu-i avem identitatea completă“ – a fost răspunsul. Parţial exact, fiindcă un ofiţer – din exces de zel, dar şi din comoditate – i-a schimbat naţionalitatea, iar şeful Departamentului Securităţii Statului i-a trimis pe ofiţerii superficiali la arhiva actelor de stare civilă, pentru a-i reconstitui arborele genealogic.

Troika Iliescu-Măgureanu-Militaru şi cuplul informativ Pleşu-Dinescu

Individual, fiecare dintre cei menţionaţi „se afla în nişte cărţi“. Şi… atât. După prinderea în flagrant a reţelei complotiste coordonate de Vladimir Volodin, şi difuzarea „scrisorii celor şase“, erau anticipate şi alte evenimente. Ceauşescu a considerat că, preventiv, Iliescu-Măgureanu-Militaru şi Dinescu-Pleşu trebuie împiedicaţi să se întâlnească, pentru a nu se organiza. Dislocarea din Capitală a domnilor Pleşu şi Măgureanu, ca şi a altora aflaţi în situaţii relativ asemănătoare, a fost o decizie politico-administrativă, dispusă pe linie de partid, ca şi în cazul a câtorva dintre semnatarii scrisorii celor şase. (…)

Horia Sima a avertizat România că urmează o lovitură de stat violentă

Cu prilejul participării lui Horia Sima la şedinţa de la Paris a „Consiliului Secret“, conducerea legionară a fost pusă în temă că României i se rezervase soluţia violentă a schimbării regimului şi că, dintre toţi pilonii de rezistenţă ai acestuia, numai Securitatea urma să se afle pe direcţia loviturilor principale. Comandantul Horia Sima, alias profesorul Georgescu Lugojanu, a făcut ca acest avertisment să ajungă în ţară.
General Aurel Rogojan

„1989. Dintr-o iarnă-n alta… România în resorturile secrete ale istoriei“ – Editura Proema