Când holda tăiată de seceri fu gata
Bunicul şi tata
Lăsară o chită de spice în picioare
Legând-o cucernic cu fir de cicoare;
Iar spicele-n soare sclipeau mătăsos
Să-nchipuie barba lui Domnu Cristos.
Când pâinea-n cuptor semăna cu arama,
Bunica şi mama
Scoţând-o sfielnic cu semnele crucii,
Purtau parcă moaşte cinstite şi lucii
Că painea, dând abur cu dulce miros,
Părea că e barba lui Domnu Cristos.
Şi iată potirul la gură te-aduce,
Iisuse Cristoase, tu jertfa pe cruce,
Hrăneşte-mă mană de sfânt Dumnezeu.
Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine
Eşti totul în toate şi toate prin tine,
Tu pâinea de-a pururi a neamului meu.
Din coarda de viţă ce-nfăşură crama
Bunica şi mama
Mi-au rupt un ciorchine, spunându-mi povestea;
Copile, grăiră, broboanele-acestea
Sunt lacrimi de mamă vărsate prinos
La casnele Domnului nostru Cristos.
Apoi, când culesul de struguri fu gata,
Bunicul şi tata
În joc de călcâie jucând nestemate
Ce lasă ca rana şiroaie-nspumate,
Copile, grăiră, e must sângeros
Din inima Domnului nostru Cristos.
Şi iată potirul la gură te-aduce,
Iisuse Cristoase, Tu jertfa pe cruce;
Adapă-mă, sevă de sfânt Dumnezeu.
Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine
Eşti totul în toate şi toate prin tine,
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.
Podgorii bogate şi lanuri mănoase,
Pământul acesta, Iisuse Cristoase,
E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.
Priveşte-te-n vie şi vezi-te-n grâne
Şi sângeră-n struguri şi frânge-te-n pâine,
Tu, viaţa de-a pururi a neamului meu.
Preluare Roncea.Ro la 1 iunie, de Sfântul Justin Martirul și Filosoful
Cum credeți că se va lămuri definitiv dacă Eminescu a fost sau nu ucis?
Constantin Barbu: Prin deshumare. Apoi rămășițele sale domnești să fie așezate într-un sicriu de argint, în vid, ca să reziste nealterate de aici înainte câteva secole. Așezate cum se cuvine într-o bisericuță, în vecinătatea căreia se va afla Catedrala Neamului. Eminescu va trebui să fie deshumat. După protocolul pe care l-am schițat în Memorialul Mihai Eminescu. Dacă va fi găsit martir, ne vom închina la el. Dacă nu va fi găsit martir, ne vom închina tot la el.
Eminescu a fost, între altele, diplomat, cifror, jurnalist diriguitor de politici şi opinii naţionale şi agent pentru Marea Unire a României, dacă ţinem cont că organizaţia secretă din care făcea parte, Societatea “Carpaţii”, urmărită atent de spionii Austro-Ungariei şi Imperiului Ţarist, avea ca deziderat militarea pentru unirea tuturor românilor în cuprinsul “Daciei Mari”.
Dincolo de orice exaltare, cercetările de astăzi ne arată fără putinţă de tăgadă că ultimii şase ani din viaţa lui Mihai Eminescu, de la arestarea sa abuzivă şi internarea cu forţa într-un sanatoriu cu regim de recluziune şi până la momentul uciderii sale – în acelaşi spital, “Caritatea”, al doctorului Şuţu -, Eminescu a trăit un martiraj continuu.
Este posibil ca Eminescu să fie primul jurnalist român devenit deţinut politic pentru opiniile sale necruţătoare faţă de trădători şi pus apoi în cămaşă de forţă, un model ulterior consacrat pe scară largă de regimul criminal sovietic. Şase ani de martiraj şi o moarte martirică, toate dovedite azi, pas cu pas, prin cercetările temeinice ale profesorilor Theodor Codreanu, Nae Georgescu, Ion Filipciuc, Constantin Barbu, academicienii Dimitrie Vatamaniuc şi Mihai Cimpoi, expertul în informaţii speciale Gheorghe Ene, jurnaliştii de investigaţie Ion Spânu şi George Roncea, cercetătorii Ovidiu Vuia, Călin Cernăianu şi Dan Toma Dulciu, între alţii.
Adevărurile Academicianului Vatamaniuc
“Eminescu nu a fost „nebun”, a avut o mare suferință a sufletului” – spune Dimitrie Vatamaniuc
Un singur exemplu care atestă că teoria nebuniei este falsă ne este oferit de profesorul Vatamaniuc: în această perioadă nebuloasă de “nebunie”, după revenirea de la clinica ”Ober Dobling” din Viena, Eminescu a fost încadrat la Iaşi la Biblioteca Universitară și a mai fost și profesor de germană. “Dar, acest ”nebun”, la Iași se apucă să traducă Gramatica sanscrită!” – exclamă academicianul. “Nici astăzi, la aproximativ o sută patruzeci de ani de la acele evenimente, ”Gramatica sanscrită” nu a fost tradusă în condiții mai bune decât a făcut-o Eminescu. Deci, sanscrita necesita un efort extraordinar. De la Iași, Eminescu a plecat la Botoșani la sora sa, unde a intrat iarăși în spital cu diagnosticul cel vechi și aici, doctorul Iszac l-a tratat cu mercur… Injecțiile cu mercur i-au fost aplicate luni de zile, tratament care i-a infectat organismul. Mercurul otrăvește organismul, iar acest fapt i-a înrăutățit starea de sănătate…
Păi dacă nouă ne dă cineva mercur, în numai o săptămână ne-ar termina. Eminescu a rezistat”.
Chiar eliminând total ipoteza asasinării lui Eminescu, moartea lentă la care a fost supus timp de şase ani, de la arestarea din 28 iunie 1883 – zi când este desfiinţată brutal şi Societatea “Carpaţii” -, la vârsta de 33 de ani, şi până la momentul în care îi este crăpat capul chiar când cânta “Deşteaptă-te, române!” – conform unui martor ocular –, pe 15 iunie 1889, se înscrie într-o perioadă de martiraj cu deznodământ fatitic.
Să-i dăm cuvântul tot academicianului Dimitrie Vatamaniuc, urmaşul lui Perpessicius, care studiază viaţa şi Opera lui Eminescu de exact 45 de ani şi care consideră că Eminescu a murit de fapt în urma tratamentului greşit:
“Problema bolii şi a morţii lui Eminescu a stat în atenţia medicilor Constantin Vlad, Ovidiu Vuia şi Ion Nica. Dificultăţile întâmpinate în demersul lor a constat în absenţa actelor medicale. „Diagnosticul” de alienaţie mentală a fost pus de Ecaterina Szöke Magyarosy, prima soţie a lui Slavici, care avea doar câteva clase primare, dacă le-o fi avut şi pe acelea, necum să fi fost medic. Maiorescu se face mare vinovat pentru că a luat de bun acest diagnostic şi l-a transmis, cu autoritatea sa, doctorului Alexandru Şuţu, acesta nemaiconsiderând necesar să îi găsească şi o explicaţie de natură organică. A apreciat drept suficient ceea ce i s-a transmis, aplicându-i vreme îndelungată, tratamentul cu injecţii cu mercur. Astfel, diagnosticului eronat i-a urmat un tratament greşit. Boala lui Eminescu a fost, cum rezultă din ultimele cercetări, depresia, iar moartea a survenit, printre altele şi ca urmare a acestui neadecvat tratament cu mercur. Eminescu a avut o condiţie fizică de invidiat dacă a reuşit să reziste, vreme îndelungată nefastului tratament… (…)
Condiţiile de fond ale canonizării sunt îndeplinite, conform cutumelor
Chiar şi înainte, în perioada cât a condus direcţiile presei româneşti, Eminescu a trăit adeseori într-un regim de sărăcie şi pustnicie citadină. A fost Eminescu un apărător al Ortodoxiei? Neîndoios! O demonstrează Părinţii Profesori Constantin Galeriu, Constantin Voicescu şi Ovidiu Moceanu sau Arhimandritul Mihail Daniliuc, Profesorii Theodor Codreanu şi Nae Georgescu, scriitoarea fostă deţinut politic Aspazia Oţel Petrescu, Dumitru Murăraşu, Ioan Alexandru, Maica Benedicta – Academician Zoe Dumitrescu Buşulenga, geniile româneşti Petre Ţuţea, Nichifor Crainic şi Mircea Eliade, între alţii. Să mai amintim şi că a strâns ajutoare pentru călugării români de la Sf. Munte Athos?… Dar cine altul a definit mai bine Biserica strămoşească: “mama poporului român”?!
„Biserica Lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat…”
Condiţii de canonizare sunt, între altele: pioşenia poporului faţă de cel ridicat la Ceruri, modul prin care a strălucit prin credinţă, prin trăire sau prin fapte care au atras proslăvirea lor de către Dumnezeu, puterea de a suferi moarte martirică, puterea de a apăra şi de a sluji cu devotament eroic credinţa şi Biserica Ortodoxă.
Acestea sunt, după părerea mea, doar câteva dintre motivele care permit instituirea de către Sfântul Sinod a unei Comisii de studii pentru cercetarea şi constatarea existenţei condiţiilor de fond a canonizării martirului Mihai Eminescu. Teologi şi profesori au datoria de a aprofunda această opinie pe care o formulez, în asentimentul multora, la 167 de ani de la naşterea Românului Absolut, cu dorinţa fierbinte ca Mihai Eminescu să străjuiască la 100 de ani de la Marea Unire într-o capelă specială din cadrul Catedralei Mânturii Neamului.
“Faptul că Mihai odihneşte în pământul Munteniei, părinţii lui, doi fraţi şi-o soră în Moldova, sora lui Aglae în Bucovina şi Matei în Ardeal, apare ca un simbol al unităţii indestructibile a neamului românesc”, scria nepotul său, Gheorghe Eminescu, el însuşi un fost deţinut politic, al regimului bolşevic.
“Pe ziua de Sfinţii Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu (…) Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi mi-au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină…”
Dacă nu se află la malul mării, măcar Lumină lină să asculte fratele nostru Mihai, zilnic, de la Catedrala Mântuirii Neamului…
PS: Mulţumesc pe această cale Patriarhiei Române pentru cadoul oferit de la început de an, un abonament la ziarul Lumina, care, cu adevărat, îmi luminează fiecare dimineaţă.
Adenda:
„Marţi, 16 iunie (*), se vor împlini 20 de ani de la moartea marelui poet şi cugetător Eminescu, care stăpâneşte şi astăzi inimile tinerimii noastre. Alţii vor scrie despre geniala sa activitate literară, noi vom reproduce cugetări şi fragmente din articolele politice pe care le-a publicat în Timpul în anii 1880 şi 1881, prorociri care s-au adeverit pe deplin şi care probează o pătrundere şi o prevedere fără seamăn. Nimeni n-a iubit şi nu s-a întristat mai mult ca el de neamul românesc de pretutindeni, nimeni nu a scris cu mai multă căldură pentru reînvierea şi păstrarea moravurilor bune strămoşeşti. Duşman neîmpăcat al vorbelor goale şi al şarlatanilor politici, el a biciuit cu cea mai mare asprime demagogia liberală, câştigul fără muncă şi onoarea fără talent. Preocupat de consolidarea reală şi temeinică a statului român, a apărat din convingere şi cu pricepere programul partidului conservator, fiind încredinţat că numai prin realizarea acestor idei putem ajunge la un program real.
Suflet mare, care te-ai zbuciumat şi ai suferit pentru toate păcătoşeniile noastre, apostol sfânt al neamului tău, trupul pământului ţi-a fost prea şubred, şi nu a putut conţine multă vreme focarul arzător şi dătător de lumină ce clocotea în tine. Prin moarte ai devenit martirul muncii şi al sărăciei, şi ai lăsat neamului nostru cea mai curată şi mai frumoasă glorie. (…) Prorocirile tale s-au îndeplinit. Statul român ajunsese la marginea prăpastiei. Am avut revolte sângeroase, însă, ca o pedeapsă dumnezeiască, ele au fost potolite cu cruzime de înşişi provocatorii lor. Demagogii biciuiţi de tine odinioară, cei fără caracter, fără cultură şi talent, prin tertipuri necinstite au devenit milionari şi spre ruşinea noastră conduc destinele acestei nenorocite ţări”.
Nicolae Filipescu, Epoca, 14 iunie 1909
(*) Data de 16 iunie a fiecărui an a fost considerată, până în perioada interbelică, zi comemorativă a lui Eminescu.
În Cuvântul Înainte ni se aminteşte că “SFÂNTUL SINOD al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2017 ca „Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului și Anul omagial al iconarilor şi pictorilor bisericeşti” în Patriarhia Română”.
“Ediția a II-a a acestei cărți, față de prima ediție, a fost îmbunătățită, adăugându-i-se fotografii și fapte din viața și activitatea Părintelui Arsenie Boca, rezultate în urma muncii de cercetare și necunoscute până în prezent.”, scrie autorul, teologul Florin Duţu, care ne transmite în exclusivitate două fotografii absolut inedite cu Părintele Arsenie Boca – Sfântul Ardealului, pe care le publicăm aici cu mare bucurie, felicitându-l pe neobositul cercetător.
Iată şi explicaţiile privind aceste imagini fabuloase, însoţite de notele unui agent al Siguranţei (002) scrise în urmă cu exact 73 de ani, in iulie 1943:
“Menționez că fotografiile au fost făcute de Ioan (Giani) Bica, născut în America în 1922, fiul lui Vasile Bica din satul Ludișor (Făgăraș), omul de încredere al Părintelui Arsenie Boca. Aceste informații le am de la doamna Lucica Stănescu (născută Bica), nepoata lui Vasile Bica și fiica lui Ioan (Giani Bica), pe care am avut bucuria să o întâlnesc în București, când mi-a dăruit și fotografiile inedite cu Părintele Arsenie Boca de la chilia din Munții Făgăraș. Îi mulțumesc pe această cale.
Vasile Bica a plecat în S.U.A. în 1910, unde a lucrat la uzinele Ford din Detroit. A venit în țară în concediul din 1920 și a plecat în același an însoțit de Victoria Sinea din Ludișor, cu care s-a căsătorit la 13 nov. 1920 în S.U.A. În 2 oct. 1922 s-a născut Ioan (Giani) Bica în S.U.A și a fost botezat la 7 oct. 1922 la Parohia Română-Ortodoxă „Sfânta Treime” din Detroit. În 1930 s-au întors definitiv în țară, și-au cumpărat teren în Ludișor și și-au construit o casă, unde Părintele Arsenie Boca poposea adesea în drumul său spre Făgăraș. De asemenea, Vasile Bica a fost unul dintre cei opt lucrători pe care i-a ales Părintele Arsenie Boca pentru a săpa în stâncă chilia din munte, începând cu 25 iunie 1943. Femeile din sat nu au știut unde pleacă bărbații lor cu Părintele Arsenie. Săpau în stâncă de luni până vineri, când coborau la casele lor. Își amenajaseră sus în munte un refugiu unde se adăposteau și dormeau noaptea. Cei din sat le trimiteau mâncare. De exemplu, Giani Bica mergea cu alimente și probabil cu acestă ocazie a făcut acele fotografii sus la chilie, cu propriul său aparat. Au săpat în stâncă: Vasile Bica (tatăl lui Ioan (Giani) Bica), Miron Moga, Nicolae Streza, Andrei Streza, Constantin Fătu, Gheorghe Șaru (toți din Ludișor), Aurel Șampu din Cincșor, Vasile Stan din Luța. În prezent este loc de pelerinaj.
La 25 iunie 1943, Părintele Arsenie a ales 8 oameni de încredere și a urcat sus în munți pentru a începe săparea în stâncă a unei chilii pustnicești. Uneori stăteau și câteva zile, noaptea cazându-se la cabana din apropiere. Agenții regimului Antonescu erau pe urmele lor și dădeau note despre activitățile sale: „4.VII.943… La ora 16 părintele Arsenie cu 8 lucrători s-a dus la munte să continue lucrul chiliei sale în apropiere de cabana Sâmbăta… 6.VII.943 S-a înapoiat părintele Arsenie de la chilie – în care timp a fost supravegheat…”; „26.VII.943 pleacă Arsenie la munte pentru tot cursul săptămânii… Urmărit în ziua de 26.VII a.c.[1943] și în ziua următoare nu s-a deplasat de la chilie și nici nu a luat contact cu alte persoane afară de cei 6 lucrători”.
„Faima lui de călugăr riguros, de om al lui Dumnezeu, mersese până la marginea ţării. Lumea venea nebună spre el… Era în timpul războiului. Dureri, necazuri şi suferinţe, erau multe. Ţăranii şi intelectualii veneau cu sutele, cu miile, de pretutindeni să-l vadă, să-l audă, să stea de vorbă cu «sfântul» de la Sâmbăta. Trecea în faţa mulţimilor drept, cunoscător al tainelor omului şi făcător de minuni… Pentru sine a început să scobească în stânca muntelui, la înălțimi mari, o celulă, unde voia să se retragă și să trăiască izolat de lume” [„Nicoară Iulian” – profesor la Institutul Teologic din Sibiu – Notă, 4 febr.1964, M.A.I. Sibiu; ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. 1, f. 162.].
În Nota informativă din 1 dec.1943 referitoare la „construirea unei chilii de către preotul Arsenie de la Mănăstirea Brâncoveanu, în munte pe valea Sâmbetei”, se menționa:
„Suntem informați că preotul Arsenie de la Mănăstirea Brâncoveanu, raza postului Sâmbăta, și-a construit o chilie săpată în piatră în munte pe Valea Sâmbetei și în apropiere de Cabană, unde ar avea de gând să se retragă pentru a-și face rugăciunile ca un pustnic”, menționa șeful postului de Jandarmi din Viștea. Lucrul la chilie a fost întrerupt deoarece Serviciile Secrete bănuiau că aici s-ar putea adăposti legionarii dați în urmărire de regimul Antonescu.
„În concluzie, în urma contactului avut cu călugărul Arsenie toate persoanele manifestă o adâncă încredere față de acesta, care nu poate fi combătută prin niciun argument. Din toate conversațiile lor despre călugăr se poate observa că în viitor acest călugăr va avea un rol mare în țară. Din toate predicile călugărului se poate observa intenția lui de a crea spirite de sacrificiu pe temeiul credinței, profețind o luptă mare când fiecare va trebui să sufere pentru mântuirea sufletească și pentru îndreptarea lumii pe căile bune”, nota Agentul Informator nr. 002 în 6.VII.1943 [ACNSAS, dosar 2637, vol.2, f. 253v].
În Cuvântul Înainte al lucrării, autorum mai face câteva consideraţii asupra cărora subscriem în totalitate: “Considerăm că Părintele Arsenie Boca (1910-1989), care ne-a arătat Cărarea Împărăţiei prin viaţa şi activitatea sa, a fost un apărător al Ortodoxiei încă de la începutul activității sale monahale de la Mănăstirea Brâncoveanu (1940-1948), continuând cu activitatea duhovnicească de la Mănăstirea Prislop (1948-1959), Atelierele Patriarhiei Române de la Schitul Maicilor din București (1961-1967), Biserica Drăgănescu (1967-1989). După cum s-a arătat pentru prima dată în cartea aceasta, învățătorul Vasile Crucin (vărul Părintelui Arsenie), a fost de asemenea un apărător al Ortodoxiei, care nu a îndeplinit ordinul comuniștilor de a-i opri pe elevi de a merge la biserică în duminici și-n sărbători. Prin urmare a fost trimis în lagărul cumplit de la „Canalul Morții”, în colonia de la Capul Midia condusă de torționarul Liviu Borcea, de unde i s-a tras boala și moartea la scurtă vreme de la eliberare.
Părintele Arsenie Boca a realizat o mișcare de rezistență duhovnicească utilizând „armele Duhului”.
De asemenea, a fost un pictor bisericesc talentat, ucenic al maestrului Costin Petrescu, sub îndrumarea căruia a pictat la Ateneul Român scena Intrării Domnitorului Mihai Viteazul în Alba Iulia.”
SURSA: Viața Părintelui Arsenie Boca de la Prislop, ediția a II-a revizuită și adăugită,Ed. Floare Albă de Colț, iulie 2016, disponibilă şi la Librăria Sophia. Autor: Florin Duțu. 10 LEI (Semnal via Roncea.Ro)
Monica Popa Gyr la Biserica Sf. Apostoli – Foto: Victor Roncea
Maria Ploae recitand din Poetii inchisorilor
Săptămâna trecută, marţi, 29 martie 2016, Biserica bucureşteană Sfinţii Apostoli ctitorită de domnitorul Matei Basarab la 1636, pe vatra unei mănăstiri mai vechi, a găzduit o seară dedicată Poeţilor din închisorilor comuniste, cu o omagiere aparte adusă lui Radu Gyr, pe care l-au evocat atât actriţa Maria Ploae cât şi invitaţii speciali, fiica şi ginerele Poetului, Monica Popa Gyr şi Demostene Popa. Luna aceasta (29 aprilie 1975) se împlinesc 41 de ani de la moartea lui Radu Gyr, singurul poet din lume condamnat la moarte pentru o poezie, care a pătimit 20 de ani de închisoare în urma a trei condamnări ale regimurilor totalitare fascist-comuniste.
Doamna Monica Popa Gyr, fiica Poetului
Regizorul Nicolae Mărgineanu, fiu de deţinut politic cu o pedeapsă de 16 ani de închisoare, a vorbit, de asemenea, despre martiriul generaţiei interbelice, în final proiectându-se filmul său documentar “Poezie după gratii”. Regizorul, care lucrează la un nou film despre Părintele Arsenie Boca, a făcut şi un apel către credincioşii care au cunoştinţă de noi mărturii despre viaţa acestuia să îl contacteze. Portalul Ziaristi Online vă oferă câteva fotografii şi două înregistrări video în care puteţi asculta poeme de Radu Gyr şi amintiri emoţionante, rostite de Monica şi Demostene Popa, pe de-o parte, respectiv Maria Ploae şi Nicolae Mărgineanu. Basilica.ro de informează că evenimentul a avut loc în cadrul Programului Tinerii în Areopag, implementat de Arhiepiscopia Bucureștilor printr-o serie de conferințe cu titlul Cuvinte pentru suflet și trup. (V.R.)
Parintele George Jambore prezentand documentarul despre Parintele Arsenie Boca realizat de regizorul Nicolae Margineanu
Academicianul Nichifor Crainic recită poezii create in cei 15 ani în temnița Aiudului. Acestea au fost incluse în cartea Mărturii din închisoare 1947-1962 (editura Floare Albă de Colț, 2016). Cartea cuprinde Memoriile din închisoare, Răspunsul la actul de acuzare și Poezii create la Aiud de către Nichifor Crainic. Pe copertă se gasește fotografia buletinului fals, folosit de Nichifor Crainic în anii pribegiei prin Ardeal (Pribeag în țara mea – sub mască 1944-1947, ed. Floare Alba de Colț, 2015). Documentul a fost descoperit de cercetătorul Florin Duțu in arhivele CNSAS.
Nichifor Crainic a fost reabilitat post-mortem în 1995 prin Decizia nr. 17/1995 a Curţii Supreme de Justiţie. Singurul supraviețuitor care a participat la reabilitarea lui Nichifor Crainic și a propriei sale reabilitări a fost Pan Vizirescu. Aşadar s-a recunoscut că Procesul ziariştilor din 1945 a fost o făcătură. Astfel, Justiţia Română a hotărât pentru totdeauna că Nichifor Crainic nu a fost nici fascist, nici nazist, nici antisemit, nici rasist, iar cei 15 ani de temniţă i-a făcut degeaba, fiind nevinovat, comuniștii răsbunându-se pentru articolele sale anticomuniste:
„Procurorul general a declarat recurs în anulare… [care] a fost extins cu privire la inculpatul Dobre Ion zis Nichifor Crainic, susţinându-se că nici fapta reţinută în sarcina acestui inculpat nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii pentru care a fost condamnat… nu pot fi considerate acte de punere în slujba hitlerismului sau fascismului de natură a contribui la realizarea scopurilor politice urmărite de aceste regimuri, iar scurta sa prezenţă în guvernul Ion Antonescu, ca ministru al Propagandei, nu a avut alt rol decât acela de a contribui la instaurarea ordinei după înlăturarea legionarilor de la putere. Ca urmare, se cere casarea hotărârilor pronunţate şi cu privire la acest inculpat, achitarea sa şi înlăturarea pedepsei complimentare a confiscării averii… Nici în ceea ce priveşte pe inculpatul Dobre Ion zis Nichifor Crainic nu se poate considera că ar fi urmărit, prin activitatea sa, realizarea scopurilor politice ale hitlerismului şi fascismului în detrimentul poporului român… Mai mult de atât, explicaţiile date de inculpatul Dobre Ion zis Nichifor Crainic cu privire la poziţia sa faţă de legionari, faţă de evrei şi la susţinerea de către el a colaborării cu Germania numai din motive economice sunt confirmate prin referatul întocmit de Brigada Mobilă a Direcţiei Poliţiei de Siguranţă, prin care se arată că acest inculpat… a atacat în esenţa ei teoria rasistă germană şi a avut colaboratori evrei.” [ROMÂNIA, CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE, Decizie nr. 17, Dosar nr. 18/1994. În şedinţa publică din 8 mai 1995]
Portalul MĂRTURISITORII continuă prezentarea unor mărturii şi documente inedite despre martirii închisorilor bolşevice, între care se înscrie la loc de cinste şi o înregistrarea audio necunoscută, până acum, cu marele filosof Ion Petrovici, el însuşi fost deţinut politic, vorbind despre personalitatea lui Nichifor Crainic la aniversarea de 80 de ani a marelui ziarist şi teolog ortodox, pe care pe redau cu bucurie aici, împreună cu trimiterile spre alte materiale memorialistice:
Marele teolog Nichifor Crainic, fost deţinut politic timp de 15 ani, marele filosof Mircea Vulcănescu, martir al închisorilor bolşevice şi, în trecutul apropiat, Valeriu Gafencu, cel numit de către Monahul evreu Nicolae Steinhardt “Sfântul închisorilor”, au fost printre primii plasaţi pe lista neagră a directorului Institutului “Elie Wiesel”, Alexandru Florian, pentru extinţie de “pe spaţiul public”.
Valeriu Gafencu, se ştie, şi-a dat medicamentele şi viaţa alegând să o salveze pe cea a evreului Richard Wurmbrand. Însă despre relaţiile celorlalţi doi mari români cu evreii se ştiu la nivelul opiniei publice mai puţine lucruri. Până acum.
În toate cele trei cazuri, Alexandru Florian s-a folosit de falsuri şi afirmaţii mincinoase la adresa lor. Dar toate cele trei cazuri mai au un numitor comun: cei trei mari români au salvat evrei de la moarte sau deportare, unul chiar cu propria lui viaţă. Ceea ce-l face pe Alexandru Florian şi mai ciudat decât este.
După ce l-a incriminat pe Valeriu Gafencu în fals, la Târgu Ocna, după cum a admis Curtea de Apel Bacău printr-o sentinţă definitivă, în prima sa conferinţă de presă de după adoptarea Legii 217/2015, supranumită”Elie Wiesel”, Florian atrăgea atenţia cu mânie proletară că există o placă în memoria lui Nichifor Crainic, pe clădirea în care a creat şi locuit, din strada Vasile Conta 3 – 5, care trebuie dată jos, la fel ca şi statuia lui Mircea Vulcănescu, din Piaţa Sf. Ştefan din Bucureşti.
În privinţa lui Crainic, ulterior, Florian s-a edificat, “de pe internet”, şi a admis că academicianul a fost reabilitat de Justiţia Română, motiv pentru care nu mai poate atenta la placa sa.
În ce priveşte demolarea statuii martirului “criminal de război” Mircea Vulcănescu, la auzul acestei enormităţi, fiica acestuia, Doamna Măriuca Vulcănescu, avea să afirme, după ce şi-a exprimat mila faţă de Alexandru Florian: “Dacă ar şti evreii câţi fraţi de-ai lor a salvat tatăl meu… Noi i-am adăpostit chiar în casa noastră când au început să fie căutaţi. Unde sunt urmaşii familiilor pe care le-am salvat, chiar când tata era în funcţie la minister? Cei de la Comunitate ar trebui să cunoască aceste familii, doar am stat chiar lângă ei…” Rămâne o sarcină de onoare în atenţia Comunităţii Evreieşti, spun eu.
Cât despre Nichifor Crainic, aflăm din recent apăruta lucrare tipărită de Editura Floare Albă de Colţ, sub îngrijirea cercetătorului Florin Duţu, Pribeag în ţara mea. Sub mască. Memorii 23 august 1944 – 24 mai 1947, amănunte de primă mână. Lăsăm cititorul, evreu sau român, să ia la cunoştinţă cu luare aminte despre cum s-a comportat un gânditor ortodox cu reprezentanţii seminţiei rătăcitoare. Sperăm ca conducerea Comunităţii evreieşti să-i aducă la cunoştinţă aceste fapte şi exponentului lor bizar, Alexandru Florian. Recunoştinţa lor, desigur, s-ar putea exprima chiar şi printr-o statuie a salvatorului evreilor, Nichifor Crainic, care lipseşte în acest moment bucureştenilor.
Manuscrisul lucrării din care prezint mai jos un fragment revelator, a fost salvat graţie eforturilor Părintelui Arsenie Boca, a fiicei Fortuna şi a ginerelui lui Nichifor Crainic, Alexandru Cojan, care a suferit şi o condamnare de cinci ani din acest motiv. Prezint mai jos un extras din Mărturia lui Alexandru Cojan despre aceste sacrificii şi miracole, prin care rândurile din pribegia socrului său (1944-1947) au putut ajunge până la noi. Să ne închinăm memoriei lor.
Mărturia lui Alexandru Cojan,
ginerele lui Nichifor Crainic, despre întâmplările
din 1944-1947
“(…) Manuscrisele memoriilor, eseurilor şi studiilor, poeziilor scrise de Nichifor Crainic în pribegie, au supravieţuit vremurilor vrăjmaşe şi datorită tainiţelor din parohia preotului Sămărghiţan. În momentul arestării lui Crainic la Cerghid, ignorantul plutonier de jandarmi a fost aşa de uluit de prada pe care pusese mâna: (de, un fost ministru, dar despre care nu ştia nimic), încât nu s-a gândit că un scriitor ar putea şi să scrie. Manuscrisele au rămas în casa preotului de unde, după un scurt timp, alt preot, părintele Arsenie [Boca], le-a luat şi le-a ascuns în podul Mănăstirii Sâmbăta. Apoi, acelaşi inimos preot, când a fost silit să plece de acolo, le-a dus la o rudă a lui, morar undeva într-un sat din Transilvania, unde au rămas iarăşi câţiva ani până la moartea acestuia. După aceea, de acolo, au fost adăpostite prin alte locuri, ascunse în poduri sau şoproane, îngropate în pământ. Gândul nostru se îndreaptă cu recunoştinţă la acei oameni, cu suflete mari care şi-au riscat libertatea şi familia ca scrierile lui Nichifor Crainic, adevărate documente de epocă, care le-au fost încredinţate, să nu se distrugă, să nu se piardă.
După eliberarea din închisoare în 1962, aceste inestimabile scrieri au fost restituite lui Nichifor Crainic. Toţi cei care vegheasem la păstrarea acestor scrieri, trăiam adânca satisfacţie, marea mulţumire că ele au revenit în mâna celui care le scrisese. După moartea lui Nichifor Crainic, în 1972, aceste manuscrise au trecut din nou prin primejdii, fiind păstrate de fiica lui şi de mine, înfruntând din nou riscurile şi eventualitatea unor noi pătimiri ca în 1951-1955, când opresiunea s-a manifestat în forma ei cea mai brutală asupra noastră. Trecând prin atâtea locuri, împrejurări şi condiţii grele, aceste manuscrise au suferit parţial unele degradări, dar au ieşit la lumină după o jumătate de secol, ca adevărate documente de istorie şi cultură din care să se poată împărtăşi şi generaţiile tinere de azi.
Nichifor Crainic a căzut ca un stejar frânt de furtună, într-o noapte de august la Mogoşoaia, cu o singură mângâiere pe care mi-a mărturisit-o ca o spovedanie în ajunul sfârşitului:
„M-am născut într-o căsuţă modestă ca fiu de truditori ai pământului. Acum sunt în acest palat al lui Brâncoveanu după ce am dăruit talentul şi munca mea ridicării acestui neam. Poate este răsplata vieţii mele. Pe crucea mea să nu fie scris decât numele. Cei care vor vrea să ştie cine am fost să mă caute în revista «Gândirea», în cursurile de la Facultatea de Teologie, între membrii Academiei Române, în scrierile mele. Acolo sunt eu, sub cruce un pumn de ţărână…”
Acestea sunt câteva crâmpeie de amintiri din epoca de pribegie a lui Nichifor Crainic prin „Ţara de peste veac”, câteva crâmpeie de amintiri din viaţa şi opera lui, trecute prin asprimea vremurilor pe drumul de pătimire şi suferinţă.”
Nichifor Crainic
Pribeag în ţara mea
Sub mască
23 august 1944 – 24 mai 1947
“Din luna aprilie 1944, când au început bombardamentele anglo-americane deasupra Bucureştilor, familia mea era evacuată la Guşteriţa, lângă Sibiu. Eu am rămas în capitală, reţinut de datoria de profesor şi de sarcina de a redacta revista „Gândirea”. Blocul Casei Corpului Didactic din strada Vasile Conta 3-5, unde aveam locuinţa, era o clădire cu adăpost solid, care atrăgea o mulţime de oameni din străzile vecine, ce se înghesuiau până la sufocare de frica morţii. În bloc se îngrămădiseră mulţi evrei, ca unii care n-aveau voie să părăsească oraşul din ordinul lui Ion Antonescu. Locuia la etajul 8 dentistul Bernath cu soţia şi un băieţaş drăgălaş. Dentistul mi se plângea de greutatea de a-şi coborî copilul la adăpost îndată ce suna alarma. Cum aveam o cameră disponibilă la demisol, i-am oferit-o să locuiască acolo bona cu băieţaşul, scutindu-i de această mare grijă. După un timp, dentistul, căruia nu-i eram client, a găsit o posibilitate să-şi evacueze familia. Am intervenit pentru autorizaţie la Prefectura Poliţiei, fără rezultat. Atunci l-am sfătuit s-o evacueze clandestin, pe răspunderea mea, ceea ce a şi făcut. Rămas singur, Bernath locuia în apartamentul meu, la etajul 1, de unde ne era mai uşor să coborâm în adăpost.
După 23 august, bombardamentele anglo-americane au încetat, dar au început cele germane. Acestea erau mai primejdioase fiindcă germanii puseseră mâna pe câteva avioane româneşti, folosindu-le la bombardament şi înşelând lumea ca să nu-şi ia măsuri. Răspândindu-se zvonul că armatele germane din Balcani, în retragere prin România, s-ar putea deda la masacre, evreii au intrat în panică. Cunoscuţi sau necunoscuţi, m-au rugat să-i primesc în casă pentru a-i salva în această eventualitate. Fireşte că le-am promis. Încă din aprilie, redacţia mea din strada Domniţa Anastasia 11 am pus-o la dispoziţia familiei Berciu, care adăpostea acolo, noaptea, serii de evrei refugiaţi din Moldova.
Adăpostul din Vasile Conta devenise un infern: femei care leşinau necontenit, copii care ţipau, căldură care fierbea trupurile, panică ucigătoare sub zguduirea zidurilor. Leoarcă de apă, am răcit şi am căpătat pneumonie dublă. Bernath mi-a luat temperatura: 40 de grade. Profesorul Ioan Petrovici, care locuia în acelaşi bloc, m-a evacuat într-o maşină la mănăstirea Pasărea şi a dat de veste soţiei mele la Sibiu. Într-o seară, m-am pomenit cu ea venind de la Sibiu cu un taxi de piaţă. M-a ridicat în starea în care eram. Când am trecut prin Bucureşti, bulevardul Bălcescu era un fluviu de armată sovietică şi duduia de aclamaţii. Până la Câmpina am călătorit paralel cu armatele biruitoare. Un vehicul în timp de război e o binefacere. Dar taxiul nostru era atât de deschiolat din toate piesele şi făcea un zgomot atât de comic încât stârnea râsul soldaţilor pe lângă care treceam. Nimeni n-a râvnit la el. Drumul până la Sibiu a durat două zile. Soţia mea, fiind medic, m-a întreţinut cu injecţii şi medicamente.
Am fost internat în clinica profesorului Iuliu Haţeganu şi îngrijit de asistentul său, doctorul Turcu. Universitatea din Cluj era refugiată la Sibiu din anul tragic 1940.
Când am ieşit din spital, pe la jumătatea lui octombrie, a venit vestea recuceririi Clujului. Oraşul fremăta de o bucurie extraordinară. Convalescent, m-am dus la Universitate, unde se sărbătorea marea biruinţă. În timp ce se ţineau discursurile învăpăiate sub cerul liber, un grup de tineri cu un vraf de ziare noi în braţe se uitau insistent spre mine şi comentau ceva ce citiseră în ziare. De bună seamă mă cunoşteau. Erau probabil studenţi. Ţinusem atâtea conferinţe şi la Cluj şi la Sibiu şi în mai toate oraşele Transilvaniei. Doi s-au apropiat de mine cu vraful de ziare şi mi-au dat să citesc o ştire care mă privea. Se spunea că eu am fost prins la Sibiu şi dus sub o puternică escortă la Bucureşti. Grupul de tineri se amuza văzându-mă liber la manifestaţie. În toate ziarele, ştirea arestării mele era redactată la fel, ceea ce presupunea o sursă oficială. S-a apropiat de mine un ziarist local, Nicolae Ciuceanu, originar din Răşinarii lui Octavian Goga. Pleca în curând la Bucureşti şi, cunoscând pe noul subsecretar de stat de la Interne, îl va întreba ce sens are această ştire. Peste două zile a venit cu răspunsul. În vremea asta umblam pe străzile Sibiului, unde mă recunoştea atâta lume. Nicolae Ciuceanu mi-a spus că informaţia a fost redactată la Ministerul de Interne pentru a închide gura anumitor gălăgioşi care cereau insistent arestarea mea. Mi se trimitea sfatul să stau ascuns până se potolesc lucrurile. Ceva mai mult, mi se spunea că generalul Sănătescu, pe care nu-l cunoşteam, a declarat că atâta timp cât va fi el prim-ministru „nici vorbă” să mă aresteze.
În plus, circula zvonul că generalul Ion Antonescu împreună cu un grup de foşti demnitari au fost arestaţi şi luaţi captivi în Rusia. Lucrul acesta mă îngrijora, deşi n-am avut nici un rol oficial în timpul războiului din răsărit. Eu am demisionat din guvernul lui Antonescu la 27 mai, cu aproape o lună până să înceapă ostilităţile. Trei ani, cât a mai durat regimul antonescian, m-am ţinut la o parte, refuzând ofertele de colaborare după ce mă convinsesem că guvernul e condus de doi demenți.
În vremea asta am luptat de unul singur să fac lumină asupra nedreptăţii ce se făcuse ţării mele prin dictatul de la Viena.
Acum nu eram atât de naiv să nu-mi dau seama că ordinea veche s-a spulberat şi, în locul ei, ordinea nouă e în fază de fierbere. Revoluţia vine totdeauna în numele unor principii raţionale, dar până la statornicirea lor se dezlănţuie pasiunile, şi pasiunile primului moment nu stau să aleagă. Eu n-am fost comunist, dar la revistele unde am scris şi în cărţile pe care le-am tipărit am preconizat naţionalizarea tuturor bogăţiilor naturale ale României şi naţionalizarea întregului sistem bancar din România, textual. Sunt principii pentru care am militat în plină dictatură regală. Nu există nici un alt scriitor sau publicist care să fi cerut pe faţă aceste reforme, în acel timp. Totuşi, pentru o anumită categorie de revoluţionari, dintre care mulţi au fugit ulterior din ţară, eu trec drept un reacţionar feroce, un „huligan”, deşi am dezavuat cuzismul şi am combătut crima legionară. Rămas în ţara mea, sunt gata să dau seamă de faptele mele, când lucrurile se vor mai potoli.
În Sibiu era o febră printre refugiaţi, care să fugă mai repede peste hotare de frica răspunderilor unii, de necunoscutele evenimente alţii. Am respins orice oferte şi înlesniri de a trece graniţa. În ţara mea nu mi-e frică de faptele mele. Câţiva prieteni mi-au dat ideea să-l consult şi pe Petru Groza, care era atunci vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Îl cunoşteam bine de multă vreme. A fost de părere să nu mă prezint la judecată, ci să stau ascuns. Petru Groza era sigur că într-un an va veni amnistia politică. Răspunsul lui sosit de la Deva era identic cu cel venit de la Bucureşti.
M-am despărţit de soţie şi de fată în noiembrie. Ele plecau acasă spre o viaţă mai mult decât problematică. Niciodată nu m-am simţit mai neputincios decât în clipa despărţirii. Avere n-aveam. Trăiam din salariul meu de profesor şi din câştigul ei de medic. Soţia mea, inteligentă şi extrem de muncitoare, nu se putuse adapta condiţiilor de viaţă bucureştene. Curajul ei fusesem eu, dar numele meu acum era o calamitate pentru ea. Clientela avea s-o ocolească, prietenii mei tot aşa. Erau în schimb oameni care simulau pe revoluţionarii şi abuzau de mijloacele revoluţiei pentru a se răzbuna orbeşte contra oricui şi cu orice preţ. În aceste condiţii, peste care e lesne de înţeles de ce trec, soţia mea n-avea să dureze decât un an şi jumătate.”
Un manuscris al lui Nichifor Crainic ascuns în perioada comunistă prin poduri şi tainiţe de însuşi Părintele Arsenie Boca, vede lumina zilei la Editura Floare Albă de Colţ, sub îngrijirea cercetătorului Florin Duţu: Pribeag în ţara mea. Sub mască. Memorii 23 august 1944 – 24 mai 1947. Studiul introductiv al teologului Florin Duţu, care tratează şi problematica memoriei elitei de duh a României supusă noilor afronturi bolşevice, a fost publicat integral de site-ul MĂRTURISITORII. Redau aici un fragment emoţionant din carte, despre cum a scăpat Nichifor Crainic, împreună cu Părintele Arsenie Boca, din încercuirea bolşevică a Sibiului, pentru a se refugia la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, cât şi o fotografie inedită cu marele ziarist ortodox, poet, filosof şi profesor de teologie ce avea să devină un “duşman al poporului”, până la momentul predării sale, urmat de 15 ani de temniţă grea, fără nici o judecată.
NICHIFOR CRAINIC
Pribeag în ţara mea
Sub mască
23 august 1944 – 24 mai 1947
“În Sibiu nu se mai putea rămâne. Raziile româno-sovietice se înmulţeau. Se căutau saşii capabili de muncă, se îmbarcau în trenuri şi se expediau la minele de cărbuni din Ucraina. Trec peste această tragedie alcătuită din sinucideri, din copii nevârstnici şi nevolnici, rămaşi fără părinţi, care mureau părăsiţi forţat, fără grija nimănui. De groază, tinerele săsoaice, trăite până atunci în orgolioasa lor izolare de cetate medievală, se măritau peste noapte cu români ca să se poată salva din moderna robie a Babilonului.
Toate ieşirile oraşului erau baricadate de controale sovieto-române. Oricine intra sau ieşea trebuia să se justifice cu acte. Problema era cum să ies din oraş? Nu vreau să zic ceea ce s-ar cuveni să zic, dar soluţiile veneau totdeauna ca de la sine. În cazul de faţă mi-a dat-o lelea Paraschiva, o ţărancă din Arpaşul de Jos. Avea doi cai ca două maluri şi, femeia-bărbat, se ocupa cu transporturile. Trecea adesea pe la spălătoreasa mea, rudă sau prietenă. Ştia doar că sunt profesor şi avea mare respect pentru această îndeletnicire. Uitasem să spun că lelea Paraschiva citea Biblia şi, spre deosebire de înalt prea sfântul mitropolit Nicolae Bălan, avea curajul faptelor bune. Cunoştea pe şoferul unui camion de marfă, care transporta zilnic brânzeturi de la fabrica Lica la Braşov. Camionul era închis ca un vagon.
Era o zi cu soare răsfrânt pe zăpada strălucitoare, când ne-am prezentat la fabrică, eu, lelea Paraschiva şi un călugar [Părintele Arsenie Boca, n.n.], fost student al meu, de la mănăstirea Sâmbăta de Sus. Camionul tras la scară se încărca cu lăzi de brânzeturi. Pentru a nu da de bănuit, am fost poftiţi să vizităm fabrica. Explicaţiile intrau pe-o ureche şi vâjâiau pe cealaltă. Făceam o aventură foarte riscantă. Când, în sfârşit, a fost gata, ne-am urcat în fundul camionului pe lăzi, uşile de lemn s-au închis şi s-au încuiat şi am pornit. Mai era un tânăr necunoscut cu noi. În împrejurări ca astea îl suspectam câte trei. Cred că mai fierbinte decât toţi se ruga lelea Paraschiva. În camion era întuneric beznă. Aveam impresia că sunt o oală care fierbe în clocot. Îmi simţeam sufletul material, spumegând şi dând pe răscoale. Deodată camionul s-a oprit brusc. Eram la barieră. S-au auzit câteva cuvinte străine, în clipa aceea cele mai odioase din lume. Acu’ e-acu! Am înmărmurit cu toţii. Şi tânărul pe care îl suspectam degeaba. În faţă, lângă şofer, erau înghesuiţi şapte călători. Ne găseam în plin război. Trenuri puţine, vehicule pe şosele rarităţi. Încărcătura de călători peste măsura. A început controlul minuţios al celor din faţă, aşa de minuţios că nu se mai sfârşea. Haiti, acuma vine la noi. Gândul unei captivităţi în Rusia era o teroare. În clipa aceea mi-am zis: „Doamne, de s-ar isprăvi odată!”
În exaltarea în care ardeam, s-a auzit o voce românească:
– Ce aveţi înăuntru?
– Brânză, ce s-avem!
– Dă-i drumul!
Camionul a luat-o din loc cu viteza maximă.
Vocea care a zis „dă-i drumul” mi s-a părut serafică. Eram salvat. Mi-am şters fruntea de năduşeală.
– Lele Paraschivo, mai e vreun control pe drum?
– Nu, ne-a ferit bunul Dumnezeu.
Alături de mine, călugărul, făcea prin întuneric cruci de mulţumire.
Tânărului străin i se dezlegase limba. A început cu întrebările. La fiecare îi răspundeam cu câte-o ţigare oferită.
– Iată-ne şi brânză, fraţilor, zic eu revenindu-mi în fire. Multe-am fost în viaţă mea, numai brânză Lica nu fusesem. Suntem noi, românii, oameni răi? Uite dumneata, lele Paraschiva. Cine te-a trimis la mare nevoie? Uite şoferul care ne-a închis aici fără să mă cunoască, fără să ceară un ban. Uite poliţistul acela care a strigat dă-i drumul. Crezi că era aşa de naiv să nu ştie că în camion mai e şi altceva decât brânză? Faţă de străinul de lângă el s-a simţit român şi a dat comanda de plecare.
– E un suflu, zise călugărul, care vine de undeva de sus şi la vreme de primejdie ne aminteşte că suntem fraţi.
Ne-am dat jos în Arpaşu. Şoferul surâdea vesel că ne-a trecut primejdia. Am poposit câteva ceasuri la o familie înstărită, care ne-a ospătat. El lucrase ani de zile în America şi trimisese bani acasă. Ea îi sporise ţinând cârciuma. Era încă frumoasă, cu măreţie în statură. Amândoi vorbeau plini de respect şi dragoste cu tânărul călugăr. Pe pereţi icoane, pe masă Biblia, în raft cărţi de edificare sufletească. M-a lămurit ea îndată: „Am ţinut multă vreme cârciumă, dar cuviosul părinte ne-a sfătuit s-o lăsăm. Şi am trecut de la tejghea la sfintele icoane. Trebuia s-o fac că mult am turnat apă în vin şi-n ţuică.” Vorbea cu o sinceritate cuceritoare, fără nimic din afectarea convertiţilor de circumstanţă. Te simţeai bine în casa asta, învăluit în prietenie caldă tocmai fiindcă erai străin. Recunoscându-se ucenici, reflectau în suflet devoţiunea tânărului călugăr, care îi îndruma şi ei îndeplineau orice le-ar fi zis să facă.
Gospodarul casei a observat că aveam o căciulă de focă, nepotrivită pentru vreme şi împrejurare. Nu ştia cine sunt, dar era destul că mă găseam în tovărăşia călugărului. M-a rugat să facem schimb şi mi-a dat pe a sa de astrahan. Vă şade mai bine cu ea prin locurile noastre.
Trebuia să plecăm şi să ajungem la mănăstire, până a nu se face ziuă. Lelea Paraschiva ne aştepta la poartă cu cei doi telegari împăturiţi pe spinare. Noaptea era senină, zăpada scrâşnea sub talpă. Gerul cumplit prefăcea totul în cristale strălucitoare sub bătaia lunii pline, ea însăşi un zloi de gheaţă, care la ora aceea cădea spre apus. Femeia mi-adusese o sarică ciobănească, lăţoasă, care m-a înghiţit cu palton cu tot. Intrasem ca într-un cuptor. Numai faţa rămasă afară frigea, ştearsă de ger şi genele se lipeau una de alta. Căldura lacrimii era prididită de tirania lui. Din spate ne bătea luna în apus. Înainte, cerul de cristal îşi răsturna cupa imensă peste un orizont atât de alb că părea albăstrui. Mergeam pe lângă munţi cu codrii troieniţi. Roţile poştalionului scârţâiau plăcut în şleaul pur al drumului. Crupele negre ale cailor abureau un fum gros ca o pastă. Gerul e halucinant de feeric când îl vezi dintr-o sarică ciobănească.
Mănăstirea dormea încă sub scânteierea polară a zăpezii. E ctitoria lui Constantin Brâncoveanu ca şi biserica principală din Făgăraş. O văzusem căzută în ruină cu pustiu în jurul ei. Zidurile abia mai susţineau o căciulă de pământ pe care creşteau buruieni, iar dintre ele ţâşnea în sus un moţ stufos de arbust ca o egretă verde pe o cuşmă voevodală. E meritul lui Nicolae Bălan că a restaurat-o. Dar clădirile noi, pe care i le-a adăugat, în loc s-o închidă în pătratul tradiţional, sunt azvârlite, la întâmplare, câteva magazii fără gust: locuinţe pentru doi călugări şi un frate, un grajd pentru vaci şi, bineînţeles, o vilă pentru mitropolit, cu o plantaţie de meri în faţă. Călugărul cu care am sosit a transformat-o, prin zelul său focos, într-un imens loc de pelerinaj. Pentru aceasta, el s-a luminat la Bucureşti şi s-a stilat la Muntele Athos. Pelerinii, care sosesc cântând, cu zăpada până la piept, aduc ofrande enorme, cu care călugării hrănesc un cătun sărac de sub munte şi un orfelinat din Sibiu. Dar nu e momentul să descriu lucrarea spirituală de-aici în situaţia de haiduc în care mă aflu.
Suntem într-o cameră luminoasă cu două paturi paralele, acoperite de cuverturi albe, mâţoase, numite în partea locului straie. Pe masă, un paner cu o piramidă de mere roşii.
– Ştiţi unde suntem aici? Chiar în vila mitropolitului. Asta e o cameră de oaspeţi. Dacă el n-are curaj, am vrut să vă dau eu [Părintele Arsenie Boca, n.n.] această mângâiere.
Mitropolitul n-avea să ştie niciodată că i-am fost oaspete fără voie.”
June 1st, 2020 
VR 
Posted in 
Tags: 
