Iniţial chiar nu mi-am dorit să comentez autodeconspirarea răsuflată a lui Danion Vasile drept agent al Rusiei, respectiv al “bisericii” stiliste (foto mai jos). Ca întotdeauna, predicatorul Danion Vasile, asemenea homosexualilor şi anticreştinilor de toate “orientările”, ştie să îşi aleaga bine momentul vrajbei, aşa cum l-a învăţat vicleanul şi controlorul său de peste Prut: în postul Sfintelor Paşti. De data aceasta, chiar de Florii, la intrarea în Săptămâna Mare. Nu este prima oară. Pe mine unul, însă, asemenea ieşiri mă amuză. E clar că urmează să fie înaintat în grad, oficial, şi, deh, acum ce mai contează daca e pe faţă sau pe dos!? La fel cum m-a amuzat teribil şi faptul că aceasta autodemascare a bişniţarului ortodoxiei vine la exact cinci ani de când am publicat articolul despre cel pe care îl deconspiram de pe-atunci drept “stilist sub acoperire”. Ceea ce m-a făcut să îi acord gurului acest mic remember.
Ce ar mai fi de spus? Nimic. Reţeaua de infiltraţi ai “Bisericii KGB” pe lângă Părintele Justin Pârvu e cunoscută, chiar mai de dinainte. Unul dintre ei, portavoce a sectantului stilis, care şi-a jucat jalnic rolul de “frate” – căsătorindu-se, pentru a-şi schimba gazda, sau blana, dacă vreţi, la nici o săptămână după ce a fost dat afară din Mănăstire – nu a reuşit să ofere călugărilor de la Petru Vodă un certificat de botez al sfântei Biserici Ortodoxe Române. Taina căsătoriei unui stilist nebotezat în biserica noastră este, oare, valabilă? Nu ştiu. Să ne spună părintele Valică, căci el a oficiat-o.
Ura faţă de ortodoxia română şi sclipirile încopitatului din ochii acestor agenţi de duzină i-au dat de gol în permanenţă, în ciuda perdelelor de fum în care s-au înfăşurat, încercând să-l învăluie şi pe Bătrânul nostru Duhovnic al Neamului în mrejele lor. Ce-or să facă acum, când, automat, au fost scoşi din acoperire? Ce-au făcut şi până acum. Or sa-l invite oare, în continuare, pe guruleţul lor să ducă oamenii de nas pe la simpozioane savante, deşi yoghinul a înjurat ca la uşa ashramului mari duhovnici şi sfinţi ai neamului românesc, ca Părintele Ilie Cleopa sau Sfântul Ardealului, Arsenie Boca? Ba chiar şi pe Părintele Justin, pe care l-a trimis “la iad”! Foarte probabil.
Poate o să revin asupra acestui subiect după sfintele sărbători. Sau poate nu. Cum am spus, subiectul e răsuflat. Aşa că nu-mi rămâne decât să vă recomand ce scriam acum cinci ani, pe 7 aprilie 2010:
In toamna anului trecut, Mihai Tîrnoveanu si Florin Palas, in urma unei initiative comune, au hotarât să demareze o acţiune de susţinere a românilor din Harghita şi Covasna. Mihai Tîrnoveanu a ales să alinăm rana sângerândă a neamului românesc din satul Doboi, comuna Plăieşii de Jos.
In luna octombrie, doctorul Mihai Tîrnoveanu, profesorul Florin Palas şi inginerul Cristi Galiceanu au întreprins acţiuni de cercetare a acestui sat. La sugestia IPS Ioan Selejan, care a binecuvântat Acţiunea “Români pentru Români”, am hotărât să ne arătăm solidaritatea şi faţă de fraţii noștri din Dobolii de Jos (Covasna).
După încheierea cercetării am apelat la prietenii de pe fb și din lumea reală, din țară și din diaspora, pentru a ne arăta fratietatea față de țăranii din cele două sate. Mihai Tîrnoveanu a condus campania de popularizare a Acțiunii pe rețelele de socializare. Fără contribuția prietenilor noștri, nu am fi putut face nimic. În ziua de Sfântul Nicolae am fost în cele două sate, Doboi și Dobolii de Jos, dăruind copiilor seturi de manuale școlare complete, cărți de povești pentru copii, dulciuri și fructe, iar adulților le-am dăruit pachete cu alimente de bază (ulei, făină, zahăr, orez), dar și 15 Biblii. Ne-am bucurat de sprijinul important al Parohiei “Sfântul Gheorghe” din Brașov, care a dăruit, la rândul ei, pachete cu alimente țăranilor din cele două sate. Alături de noi au fost câțiva reprezentanți ai Asociației “Neamunit”, care au contribuit cu sumă de 500 lei și au distribuit dulciuri și fructe copiilor. De asemenea, la Acțiune au participat prieteni de-ai noștri cu suflet mare din Brașov (Aura Mariana, Răzvan Boboc), Făgăraș (Cătălin Beltechi, Călin Pisoiu) și Iași (Ovidiu Comanac). Important a fost și sprijinul Editurii Ars Libri, care a trimis cărți necesare copiilor.
De Crăciun, Mihai Tirnoveanu, Dan Moldovan și Florin Palas l-au însoțit pe Moș Crăciun românesc (după zicerea copiilor), care a făcut daruri copiilor cuminți din școala Doboi, dar și un televizor și un DVD Player.
Bucuria înfrățirii cu acești oameni ne-a fost imbold spre a continua această acțiune. În continuare, la sugestia Părintelui Ioan Lupu din Doboi, cu binecuvântarea PS Andrei Făgărășeanu, am demarat acțiunea de strângere de fonduri pentru achiziționarea unei centrale termice necesară școlii și a Paraclisului Ortodox din Doboi (care sunt de fapt într-o singură clădire, biserica atribuindu-i școlii spațiul corespunzător), a caloriferelor aferente și a celorlalte accesorii, dar și a pregătirii pachetelor de alimente, ca semn de recunoștință pentru păstrarea limbii și a credinței strămoșești în acest areal. În plus, conștienți de faptul că dimensiunea spirituală a acestei Acțiuni este cea mai importantă, am sprijinit eforturile unor copii din Țara Făgărașului, aflați sub îndrumarea profesoarei Crina Palas, care au purces la pictarea unor icoane pe sticlă, pe care le vor dărui copiilor din Doboi. Am beneficiat de sprijinul consistent al Protopopiatului Ortodox din Brașov, personal a Părintelui Protopop Dănuț Benga, și a vechiului nostru prieten, directorul ziarului “Cuvantul liber” – Târgu-Mureș, domnul Lazăr Lădariu. Asociația “Neamunit”, prin liderul său, Aureliu Surulescu, ne-a anunțat că vor aduce și ei câteva pompe, un generator și alte daruri pentru copii. De asemenea, Asociația Civic Media s-a alăturat Acțiunii “Români pentru Români”, prin inițierea unui proiect de constituire a unei biblioteci de carte românească pentru locuitorii din Doboi, iar Editura Docuprint a trimis un numar semnificativ de carti religioase (catehisme, acatistiere, carti despre istoria creştinismului românesc etc). Și membrii ASCOR Brașov și-au anunțat participarea la Acțiune, cu cântece patriotice și religioase, insotindu-ne în pelerinajul înfrățirii românesti, conduși fiind de îndrumătorul lor, părintele Costin Butnar. De asemenea, preoți din Brașov și Țara Făgărașului, personalități ale vieții academice și foști deținuți politic sunt alături de Acțiunea “Români pentru Români”.
Inimoşii păstori şi credincioşi ai Parohiei Ortodoxe “Sfântul Gheorghe”, care ne-au însoţit în luna decembrie pe drumurile satelor din Doboi şi Dobolii de Jos, au hotărât să mai “adopte” un sat din judeţul Covasna: Dobârlău. Cu flori în mâini și în suflet să-l întâmpinăm, de Florii, pe Hristos în inima României, in Harghita si Covasna! Cu noi este Dumnezeu!
Cei care vor sa contribuie la buna desfasurare a Acţiunii “Români pentru Români” sunt rugati sa-i contacteze pe dr. Mihai Tîrnoveanu (tel.: 0722566606) sau pe prof. Florin Palas (0724115101).
„Când voi muri, să veniţi la mormântul meu. Cu cât mai des cu atât mai bine. Şi toate câte le aveţi pe suflet, tot ce vi se va întâmpla, să veniţi ca şi cum aş fi viu şi, îngenunchind la mormântul meu, să spuneţi asupra lui toată amărăciunea voastră. Să-mi spuneţi toate! Vă voi auzi, şi atunci va fugi toată amărăciunea voastră. Şi să vorbiţi cu mine ca şi cum aş fi viu, şi să faceţi acelaşi lucru ca şi acum. Fiindcă voi fi împreună cu voi mereu.” [Sf. Serafim de Sarov (1759-1833) către ucenicii săi]
Peste 7000 de români cer în scris Patriarhiei Române Canonizarea Sfântului Ardealului – UPDATE: Peste 14.500. Petiţia va fi înaintată Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de Sfintele Paşti, împreună cu cele peste 500 de mesaje însoţitoare despre minunile Părintelui Arsenie Boca. Cercetătorul Florin Duţu, autorul mai multor lucrări valoroase, documentate cu acribie, despre viaţa Părintelui Arsenie Boca, a întocmit “o posibilă anexă pentru viitorul dosar de canonizare”, pe care o publicăm aici integral, împreună cu Autobiografia Părintelui şi două fotografii rare de la înmormântarea Sfântului Ardealului, la Prislop, pe 4 decembrie 1989. Acestea din urmă au fost realizate de fiul doamnei Maria Bratu din Sibiu şi developate de Pr. conf. dr. Irimie Marga de la Sibiu, care le-a oferit cercetătorului Florin Duţu pentru lucrarea sa, “Viaţa Părintelui Arsenie Boca de la Prislop: 1910-1989“, Editura Floare Albă de Colţ, Bucureşti, 2015. Mai multe cronici despre cele cinci cărţi ale teologului cibernetician economist Florin Duţu, adevărate fresce ale vieţii Părintelui Arsenie Boca, puteţi citi pe blogul Anomismia. Dumnezeu să răsplatească tuturor celor ce-l cinstesc pe profetul neamului, Arsenie Boca, şi să lumineze Sfântul Sinod pentru apropiata canonizare a celui ce ar putea fi primul fost deţinut politic dintr-o lungă serie de martiri mărturisitori ai Ortodoxiei româneşti. Iată fotografiile şi Dosarul:
Vedeţi şi:
CURRICULUM VITAE al Părintelui Arsenie Boca sau o posibilă anexă pentru viitorul dosar de canonizare
(însoţită de mai multe fotografii şi documente din Arhiva CNSAS cât şi de un film cu mărturia Doamnei Aspazia Oţel Petrescu despre întâlnirea binecuvântată cu Părintele Arsenie Boca)
„Oamenii îţi iartă orice, dar nu şi să le-o iei cu un pas înainte” (Părintele Arsenie BOCA, în: Sfinte aduceri-aminte, P.S. Daniil STOENESCU, „Arhanghelul” de la Prislop şi alte scrieri…, p. 261)
„Socotim că frumuseţea artei scrise şi pictate de Părintele Arsenie Boca este de toată vrednicia… Rolul mare pe care l-a avut Părintele Arsenie Boca, ca trimis al lui Dumnezeu, este tocmai această mare lucrare de o deosebită adâncime duhovnicească pe care el a lăsat-o, iar noi, ca urmaşi ai lui, trebuie să ne hrănim dintr-însa şi să ne ostenim cu toată râvna să o ducem mai departe ca binecuvântare pentru nepoţii şi strănepoţii noştri. Aceasta a fost şi este misiunea Părintelui Arsenie Boca, şi el nu e mic înaintea lui Dumnezeu… Vrăjmaşul urlă la mormântul Părintelui.”[1](Părintele Arhimandrit Justin PÂRVU)
Mama: Creştina (ortodoxă, 30 oct. 1892 – †6 dec. 1951; născută Popa în satul Vaţa de Sus, Hunedoara; †59 de ani în satul Hălmagiu, raion Gurahonţ, regiune Arad), casnică (două clase primare).
Cununiei părinţilor: 7 nov. 1909, Vaţa de Jos (data divorţului: 22 mart. 1922)
Fraţi: Viorela-Minca (22 mart. – 6 apr. 1913)
Bunicii materni: POPA Gligor şi Mariş Pascuţa
Bunicii paterni: BOCA Petru şi Teodora
STUDII:
1922-1929
Liceul Naţional Ortodox „Avram Iancu” din Brad
1929-1933
Academia Teologică din Sibiu; teza de licenţă: „Încercări asupra vieţii duhovniceşti”
1933-1938
Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. Specializarea: „Artă decorativă”, clasa maestrului Costin Petrescu. Absolvent diplomat, calificativ: „Foarte bine”
1934-1935 Premiul „Profesor Atanasiu” (1934-1935, cursul de Perspectivă, prof. Horia Teodoru)
1934-1938
Cursul de mistică al teologului, animatorului cultural şi scriitorului creştin-ortodox militant Nichifor Crainic de la Facultatea de Teologie din Bucureşti
12 martie – 8 iunie 1939
Călătoria la Muntele Athos, să înveţe toată rânduiala duhovnicească precum şi meşteşugul artei bizantine; găzduit la chilia cu hramul „Sf. Ipatie” la M-rea Vatopedu
Toamna anului 1939
Stagiu la Chişinău pentru deprinderea meşteşugului poleirii cu aur a icoanelor (cicanca)
12 ianuarie – c. 12 iunie 1955
Practicăpe şantierulCatedralei din Galaţi pentru obţinerea autorizaţiei de a picta biserici, eliberată de Comisia de Pictură a Patriarhiei Române
25 nov. 1948 – 14 mai 1959 – Mrea Prislop, Ţara Haţegului, jud. Hunedoara (duhovnic; 12 aprilie 1950 – transformarea Prislopului în mănăstire de maici; de la 1 octombrie 1951 până la 14 mai 1959 stareţa mănăstirii a fost maica Zamfira – Julieta CONSTANTINESCU tunsă în monahism la 6 august 1950)
7 aug. 1959 – 13 feb. 1961 – Pictor secund la Biserica „Sf. Elefterie” din Bucureşti, alături de Vasile Rudeanu, tot ucenic al maestrului Costin Petrescu.
9 iul. – sept. 1961 – pictor laBiserica „Sf. Parascheva” din satul Bogata Olteană (com. Hoghiz, Braşov): fresca din absida altarului – Maica Domnului şi doi îngeri sub bolta unui cer plin de stele (acoperită în anul 1978 când s-a realizat alt program iconografic de către pictorul Constantin Ioanid), precum şi peretele cerdacului (scena Judecăţii de Apoi) în dolomită, o tehnică nepotrivită propusă de pictorul Ştefan Constantinescu (pictura s-a deteriorat din cauza reţetei greşite a acestuia)
1 ian. 1961 – 1 iun. 1967 – „Pictor şablonist” şi „muncitor specialist pictor” laAtelierele Patriarhiei Române de la Schitul Maicilor, Bucureşti.
1967–1983 – Pictor la Biserica „Sfântul Nicolae” din satul Drăgănescu, jud. Giurgiu
TREPTE ÎN MONAHISM:
Arhimandrit (1955, propus, nu ştim sigur dacă a fost hirotonit arhimandrit)
Protosinghel (17 iul. 1949, M. Prislop, Episcopul Andrei Magieru: „Te-am ridicat la rangul de protosinghel”)
Ieromonah (10 apr. 1942, Sărbătoarea „Izvorul Tămăduirii”, M. Brâncoveanu Sâmbăta de Sus)
Ierodiacon (3 mai 1940, Sărbătoarea „Izvorul Tămăduirii”, M. Brâncoveanu Sâmbăta de Sus, primeşte numele de monah Arsenie)
Diacon (11 sept. 1936, Catedrala din Sibiu)
ARESTĂRI:
Prima arestare:19 ian. 1951 – 17 mart. 1952
Ocnele Mari şi Canalul Dunăre-Marea Neagră.
A doua arestare: 20 sept. 1955-8 apr. 1956
Penitenciarele Timişoara, Jilava, Oradea.
OPERA SCRISĂ (publicată postum):
Cărarea Împărăţiei
„Cuvinte vii” (predici)
Manuscrise inedite ale Părintelui Arsenie Boca
OPERA ARTISTICĂ:
„Părintele şi-a depăşit maestrul[pe Costin Petrescu]”. (pictorul şi restauratorul Ion Grigorescu, în: Revista Lumea credinţei, decembrie 2014, p. 59)
Scena intrării Domnitorului Mihai Viteazul în Alba-Iulia, Ateneul Român (c.1937), Bucureşti (sub coord. maestrului Costin Petrescu)
Biserica „Sf. Dumitru” din Bixadul Oltului, jud. Covasna, practică (1938) cu maestrul Costin Petrescu
Biserica „Sf. Elefterie”, Bucureşti, (fresca de pe bolta altarului „Maica Domnului cu Pruncul în zeghe”, „Jertfa lui Avraam” etc.) alături de artistul Vasile Rudeanu
Biserica „Sf. Parascheva” din Bogata Olteană (com. Hoghiz, Braşov), fresca din absida altarului (1961) – Maica Domnului şi doi îngeri sub bolta unui cer plin de stele – (acoperită 1978) şi peretele cerdacului (scena Judecăţii de Apoi; inexistentă azi)
Biserica „Sf. Nicolae” din satul Drăgănescu, jud. Giurgiu, pictată integral
Epitaful „Adormirea Maicii Domnului” de la M-rea Brâncoveanu Sâmbăta de Sus
Epitaful „Punerii în Mormânt a Mântuitorului Iisus Hristos” de la biserica din satul Drăguş (Ţara Făgăraşului)
Icoana „Sf. Parascheva” de la Biserica „Bunavestire – Sf. Antonie cel Mare”, Curtea Veche, Bucureşti
Icoana „Izvorul Tămăduirii” de la Biserica „Sf. Treime” Tei, Bucureşti
Icoana „Maica Domnului cu Pruncul”, Biserica „Sfânta Treime” din Chichiş, jud. Covasna
Icoana „Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş”, Reşedinţa Mitropolitană din Timişoara, pictată după canonizarea din 1955 la „Schitul Maicilor” din Bucureşti
Icoanele iconostasului de la Biserica M-rii Prislop: Mântuitorul Iisus Hristos (în picioare), Maica Domnului (în picioare) cu Pruncul Iisus; Bunavestire pe uşile împărăteşti, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil pe uşile diaconeşti
Icoanele din chilia de la Sinaia: Naşterea Domnului, Mântuitorul Iisus Hristos şi Sfântul Nicodim cel Sfinţit de la Vodiţa, Tismana şi Prislop
Coperta cărţii „Iisus Hristos sau restaurarea omului”, a Părintelui Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1943
Coperta cărţii „Bune Vestiri” – predici ale preoţilor Spiridon Cîndea şi Zosim Oancea [ediţia 1944, Sibiu]
Coperta „Filocaliei”, Sibiu, 1946-1948
Coperta cărţii „Despre Viaţa în Hristos”, a Sf. Nicolae Cabasila, trad. Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Sibiu, 1946
Coperta cărţii „Istoria Mănăstitii Prislop” de Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Arad, 1986
Clopotniţa în stil athonit de la Prislop (1952)
Oala decorativă din curtea M-rii Prislop
Sfântul Chivot de la M-rea Prislop, proiectat de Părintele Arsenie Boca
Casa de pe deal, ctitorită de Părintele la M-rea Prislop în anii ’50
Saivanul dacic de la Prislop
Schiţa casei cu coloane, în stil brâncovenesc, anii ’80 la Prislop
Schiţa casei noi de la Sinaia
Modelele pentru porţile în stil maramureşean de la Sinaia şi Prislop
„Autobiografie
Subsemnatul m’am născut în 1910, Sept. 29, în Vaţa de Sus, jud. Hunedoara. Şcoala primară şi liceul în orăşelul Brad, acelaşi judeţ. De pe atunci mi se remarca o anumită înclinaţie spre singurătate şi spre probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. Aşa spre pildă am o carte a lui Immanuel Kant: «Religia în limitele raţiunii», iscălită: «Boca Zian cl. IV. lic.».
La intrarea în cursul superior de liceu am rămas orfan de tată, care era cizmar de meserie şi foarte bun pedagog cu fii-său. Ştiu până astăzi că m’a bătut odată pentru ca să nu mai pierd timpul – ceea ce i-am făgăduit cu lacrimi şi n’am uitat până acum, şi de multe ori mi-a folosit în viaţă.
În cursul liceului mi’au plăcut foarte mult: matematicile, fizica, religia, desenul şi muzica. Terminând liceul şi luând bacalaureatul la prima prezentare, înclinam spre ştiinţele pozitive, dar dacă aveam avere sau garantau tutorii pentru mine intram la aviaţie la Cotroceni, – ceea ce n’a fost, împiedicându-mă sărăcia. Drept aceea a biruit înclinaţia contemplativă, sau speculativă, şi în 1929 m-am înscris la Academia Teologică din Sibiu.
În cursul teologiei mi-am vândut casa părintească spre a-mi putea continua studiile. Eram şi bursier. Mamei nu i-am cerut niciun ajutor şi nici nu mă înduram, întrucât era divorţată de tata iar eu eram dat tatii prin sentinţa de divorţ, ca fiind, pe baza meseriei, mai sigur că mă va da la şcoală. În timpul teologiei mi se lămurea frumuseţea chipului vieţuirii călugăreşti şi doream să mă instruiesc, pe cât puteam, mai temeinic, cu deosebire în latura mistică a vieţii. Cu prilejul acela aveam următoarele note caracteristice: deprindeam pe mama cât mai fără mine şi cât mai fără corespondenţă, ca oarecum să mă uite şi să nu-i vie greu când va afla că m’am călugărit. Apoi, de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumită disciplină austeră, care avea mai multe amănunte greu de crezut. Aşa de pildă mi-am propus ca toată vremea teologiei să nu fac nici o cunoştinţă cu fete. Ceea ce n’am reuşit, întrucât tocmai în anul acela 1929 Ministerul îngăduie şi fetelor să studieze teologia, şi m’am pomenit cu câteva colege. Dar cunoştinţe în oraş am izbutit să n’am. Asta am reuşit toată vremea teologiei, deşi făceam parte şi din «Reuniunea de muzică Gh. Dima» din Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, şi care era mixtă. Aveam problema voinţei în stăpânirea simţurilor. Mai mult chiar, mă preocupa, studiind mistica comparată a diferitelor religii superioare, ca să văd prin proprie experienţă, cât se întinde sfera voinţei în domeniul vieţii sufleteşti şi biologice. Mă interesa să văd dacă e adevărat ce afirmă cărţile asupra actelor reflexe, şi asupra instinctelor, că anume sunt independente de voinţă şi controlul conştiinţii. Experienţa mea personală însă mi-a dovedit că acţiunea voinţii şi a conştiinţii se poate întinde şi peste instincte şi actele reflexe după o oarecare variabilă. Mă ajutau la aceste adânciri şi studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Calcutta, trimis de Universitatea din Bucureşti, pentru studii orientalistice. Iar parte de studii le tipărea în Revista de filosofie din Bucureşti, şi-mi parveneau pe această cale.
Toate aceste mă interesau să le aflu şi să le probez în vederea călugăriei. Mă abţineam de la «voia în oraş», ci stam în curtea şcolii cu poarta deschisă. Cu colegii nu ieşeam în oraş decât dacă trebuia în interesul şcoalei, a vreunui profesor, sau însoţiţi de profesori, cum era cazul cu reuniunea de muzică. N’am dansat şi n’am învăţat lucrul acesta. Îmi dase tata grija asta – şi mai cu deosebire când eram teolog nu-mi puteam închipui să fac aşa ceva.
De viaţa altora în afara zidurilor teologiei am fost în cea mai perfectă indiferenţă şi necunoştinţă. Toate preocupările mele erau şi sunt până astăzi interioare nu exterioare. Vorbirea mi-a fost urâtă de când mă ştiu. Chiar numele călugăresc l-am ales pentru că Avva Arsenie îşi alesese nevoinţa tăcerii, prin care s’a desăvârşit interior.
Teza de licenţă în Academia Teologică rezuma strădaniile mele spre acea desăvârşire interioară a omului, şi purta titlul: «Încercări asupra vieţii duhovniceşti». Terminam teologia prin 1933.
În vacanţă mă ocupam cu pictura.
Pictura mi-a lungit şcoala. Căci aflând Mitropolitul Nicolae Bălan că am talentul acesta, m-a trimis anul următor 1933/34 la Academia de Arte frumoase din Bucureşti, care am terminat-o în cinci ani. Profesori principali aveam pe dl. Francisc Şirato, Costin Petrescu şi Fr. Reiner, ultimul de la Facultatea de medicină. La medicină de multe ori nu puteam merge din cauza frământărilor şi grevelor studenţeşti, care mă supărau pentru motivul că pierdeam vremea şi cunoştinţele de anatomie şi antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus în imposibilitatea să-şi ţină cursul. Abia aci m’am lovit de mişcările politice studenţeşti, care mi-au produs o impresie neplăcută. În mişcări studenţeşti n-am intrat nici de fapt, nici de drept, întrucât Academia de Arte frumoase nu era considerată în cadrul Universităţii, ci ca o şcoală aparte. Deci pe noi de la Bellearte ne tratau ca fiind înafară de studenţii ce să se poată înscrie în centrul studenţesc Bucureşti. Am fost complet în afară de orice mişcare studenţească sau înscriere în vreo mişcare politică.
Vremea în Bucureşti
Am petrecut-o nelipsind de la şcoală niciodată. Bolnav încă n’am fost, ca să lipsesc pe pricina asta. Lucram la atelier foarte mult. Primăvara mergeam de la 5 dimineaţa şi mă întorceam la internatul Radu Vodă unde locuiam, seara la cină. Trei ani am stat la internat, ca să fie o garanţie pentru mine că nu mă ocup cu nici o pierdere de vreme. Pe-acolo mai veneau şi studenţi legionari care ne chemau cu ei. Nu m-am dus niciodată. Şcoala mă absorbea total şi n-aveam vreme de pierdut. (Bătaia din copilărie pentru a nu pierde vremea mă urmărea ca un înger păzitor.)
Studiam foarte mult. Timpul ce-mi mai rămânea liber acasă îl foloseam citind şi discutând teologie cu încă un coleg de-al meu care studia Conservatorul. Aşa s’a întâmplat că odată, plăcându-mi foarte mult scrierea mistică a sfântului Ioan Scărarul, am tradus-o în româneşte, în vreme de 5 luni. M-a ajutat foarte mult la încheierea convingerii mele de-a intra în călugărie.
În vremea aceea, mişcarea legionară era în toi şi se discuta de ea în toate părţile. Eu ca un independent de politic, nu mi-am găsit înclinaţie către mişcare. Apoi s’a întâmplat că nici nu m-a mai chemat nimeni. Singura mea participare a fost asta: când se întorceau din Spania, morţi, Moţa şi Marin, am ieşit cu colegi întâmplători prin curte până la trotuarul străzii «Calea Griviţei», pe care trecea convoiul de la Gara de Nord spre Calea Victoriei. Căci Academia noastră era pe Calea Griviţei. Deci am privit o parte din convoi şi pe cei doi morţi. Atâta tot.
Colegi la şcoală am avut de toate soiurile şi neamurile. Aveam, la alţi profesori, pe unul Vulpescu; ăsta era comunist, purta cravată roşie, însă discuţii n’am avut împreună niciodată. Aveam coleg de clasă pe un evreu Iţhoc Steinberg – eram prieteni. Îi spuneam câteodată: Măi Steinberg, tu eşti evreu şi eu creştin, deci ar fi să fim unul împotriva altuia. Eu însă am să fiu mai bun ca tine şi tu n’ai să te poţi supăra pe mine, dacă în felul acesta te voi concura în viaţă.
Mai pe urmă, când am citit Biblia, am văzut că ultima misiune mondială e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor.
Am terminat Belleartele cu bine, am făcut anul de practică la o Biserică din Bicsadul Oltului, care era de zugrăvit în frescă, împreună cu profesorul meu Costin Petrescu.
Îndată după terminarea acelui an de practică, ce însă a fost mai scurt, am plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan, în Sfântul Munte, ca să deprind călugăria de acolo. La plecare erau cele mai aspre cercetări ca nimeni din cei ce-au fost legionari vreodată să nu poată ieşi din ţară. Eu neavând absolut nimic la activ, am obţinut paşaport de călătorie: în Europa «sans Russie», de la Prefectura poliţiei din Sibiu.
Iar întrucât eram diacon, am obţinut şi încuviinţările speciale de la cele trei Patriarhii: a României, a Constantinopolului şi a Atenei, precum şi a celor două guverne: român şi grec, precum că n-am nimic suspect la activ, ci simpla chemare către desăvârşirea interioară prin meşteşugul călugăriei.
M-am întors în ţară la 8 iunie 1938. Ţin minte data pe aceea, că intrând în ţară pe la Moraviţa am văzut drapelele româneşti, de acel 8 Iunie de odată.
De la data aceasta până la Paştile anului viitor când am intrat în călugărie, mi-am adunat unelte de pictură, materiale, am mai învăţat la Chişinău cu nişte meşteri ruşi poleitura cu aur «cicanca», şi alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură.
În Vinerea Izvorului după Paştile anului 1939, am fost tuns în călugărie primind numele Arsenie.
Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul şi singurul călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, jud. Făgăraş. De pictură nu-mi mai rămânea vreme. Al doilea an la fel. Până când m’am luat de grijă că am învăţat pictura degeaba. Se întâmplă în vremea asta că ne veneau oameni cu durerile lor şi evlavie la Mănăstire şi călugări. Mai intrase în călugărie unul: Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să primească preoţia, – eu simţindu-mă nevrednic. A primit-o. Aşa au început slujbele la Mănăstire după puteri.
Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanşă de oameni de toate vârstele şi treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m’am trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deşi nu eram preot. Ştiam că tot ce păţesc oamenii, li se trage de pe urma greşelilor sau păcatelor. Aşa m’am văzut silit să primesc preoţia şi misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, precum şi a sfinţirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s’ar afla în viaţă. I-am învăţat să fie curaţi faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetăţenească, dajdie etc.) şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat şi trup curăţit de patimi).
Despre această învăţătură, martori îmi sunt toţi cei ce-au ascultat poveţele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toţi oamenii, fără deosebire, şi viaţa curată, care fac cu putinţă reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăşi în Împărăţia de obârşie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a cuminţeniei şi a iubirii noastre, pe pământ, în stadia şi arena vieţii.
Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m’a înzestrat cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire.
Academician Nichifor CRAINIC (1889-1972): „Arsenie BOCA este un călugăr de reală valoare spirituală, care s-a făcut foarte cunoscut în părţile ardelene, prin viaţa lui personală riguros morală, prin predicile lui de o mare putere de influenţă asupra sufletelor şi printr-o pătrunzătoare artă de a lămuri stările de psihologie religioasă şi de a da sfaturi duhovniceşti. Ca pregătire intelectuală este absolvent al Academiei Teologice din Sibiu şi diplomat al Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti. În vremea cât a studiat la Academia de Arte Frumoase a frecventat şi cursurile mele de la Facultatea de Teologie. Cu această ocazie l-am cunoscut personal. El pretindea că, audierea cursurilor mele, i-a deschis calea spre desăvârşirea spirituală şi ca urmare, a plecat în Grecia la Atena şi mai ales la Muntele Athos, unde şi-a însuşit tehnica vieţii spirituale”.
Părintele Acad. Prof. Univ. Dr. Dumitru STĂNILOAE (1903-1993): „Despre viaţa părintelui Arsenie nu este necesar să vorbim, căci asprimea ei este cunoscută şi nu vrem să-l supărăm lăudându-l. Cuvântul său porneşte din neclintirea de stâncă a celui ce nu se târguieşte şi nu se clatină ca trestia bătută de vânt, ci este întreg cum îi este vorba: curat, opus oricărei patimi şi oricărui gând de mândrie […]. Prin ceea ce a făcut din sine şi prin ceea ce propovăduieşte este o vie restaurare a celui mai autentic duh ortodox […]. Părintele Arsenie arată cât de mult se poate înflăcăra prin trăire tot tezaurul dogmaticii şi al disciplinei răsăritene” (Lucrara de la M. Brâncoveanu, Telegraful Român).
„Ajutorul hotărâtor la tipărirea acestui volum [Filocalia vol. II] l-a dat însă iarăşi bunul meu fost student, Părintele Ieromonah Arsenie de la Mănăstirea Brâncoveanu. Datorită abonamentelor masive ce le-a procurat P.C. Sa, am putut face faţă unor greutăţi ce se ridicau ca munţii în calea tipăririi acestui volum. P.C. Sa poate fi numit pe drept cuvânt ctitor de frunte al Filocaliei româneşti. După imboldul ce mi l-a dat necontenit la traducerea acestei opere, acum susţine cu putere neslăbită lucrarea de tipărire. Dacă Dumnezeu va ajuta să apară întreaga operă în româneşte, acest act va rămâne legat într-o mare măsură de numele P.C. Sale şi de mişcarea religioasă pe care a trezit-o în jurul mănăstirii de la Sâmbăta de Sus, pe cele mai autentice baze ale tradiţiei ortodoxe şi cu mijloacele celei mai curate duhovnicii, ale învăţăturii stăruitoare şi ale dragostei de suflete (Bucureşti, Înălţarea Domnului, 1947)”.
Principesa Ileana a României (viitoarea Maica Alexandra): „Când ea a plecat din România mi-a lăsat o scrisoare în care îmi scria că îmi mulţumeşte, întrucât am fost o lumină în viaţa ei (s.n.)”.
MISIONAR:
Louis BARRAL (preot catolic asumpţionist francez, 17 noiembrie 1948): „Arsenie Boca ar face mai multă treabă pe teren decât toţi episcopii ortodocşi”.
Comisarul Filip NICOLAE (Raport informativ, iulie 1945, Mănăstirea Bistriţa): „Ieromonahul Arsenie Boca este un om de o vastă cultură, un predicator religios de o extraordinară putere de convingere, fiind în acelaşi timp un mistic”.
Paul MADINCEA (Împuternicitul Cultelor, 23 septembrie 1950): „Azi mănăstirea Prislopului este cea mai căutată şi cercetată din Ardeal şi Banat şi aceasta se datoreşte numai faptului că la această mănăstire este stareţ părintele Arsenie de la Sâmbăta, a cărui faimă de sfânt începe să fie peste tot cunoscută”.
MIT:
Lucian BLAGA (Cluj, sfârşitul anilor ’40):
„Lucian Blaga: – Fericit eşti Părinte Arsenie, că ai ajuns un mit!
Arsenie Boca: – Pentru ce, Maestre?
Lucian Blaga: – Pentru că crezi ceea ce spui!
Arsenie Boca: – Maestre, «căciula» aceasta eu nu vreau s-o port.
Lucian Blaga: – Ba, ai s-o porţi, pentru că neamul românesc are nevoie!”
PERICOL pentru regimul ateu:
Un agent al Securităţii comuniste: „[Arsenie Boca] este rafinat, inteligent […], astfel că este un element opus regimului”.
POSTUM. REFERINŢE DESPRE SFINŢENIA SA:
Înaltpreasfinţitul Părinte Dr. Timotei SEVICIU, Arhiepiscopul Aradului: „Personalitatea Părintelui Arsenie Boca, între multiplele-i însuşiri o are într-un grad elevat pe aceea de a insufla un simţământ tainic al evlaviei acelora care se apropie de ea. Aşa se şi explică numărul crescând pe zi ce trece al celor ce urmându-i pilda şi îndemnul, ei înşişi sporesc în viaţa cea îmbunătăţită. Tuturor a împărtăşit cuvânt de zidire, fie împreună, fie în parte, după trebuinţă, multora scriind pentru o mai temeinică povăţuire. Şi aşa cum se întâmplă în cele duhovniceşti el însuşi se îmbogăţea pe măsura în care dădea altora”.
Înaltpreasfinţitul Părinte Dr. Serafim JOANTĂ, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale şi de Nord: „Părintele Arsenie Boca este un caz unic în toată istoria Bisericii noastre, care n-a mai cunoscut preoţi sau călugări cu o atât de mare influenţă asupra poporului credincios ca Sfinţia Sa. Nici chiar sfinţii canonizaţi mai recent nu se bucură atât de mult de cinstirea credincioşilor, ca Părintele Arsenie. Acesta este semnul cel mai evident al sfinţeniei cu care l-a încununat Dumnezeu. Cinstindu-l ca sfânt şi chemându-l în rugăciune, credincioşii se bucură de ajutorul lui […] aştept şi eu cu nerăbdare, împreună cu nenumăraţii credincioşi care-l cinstesc, ziua canonizării Părintelui Arsenie, care poate fi o zi a schimbării la faţă a României”.
Preasfinţitul Părinte Dr. Daniil STOENESCU, Episcop-Locţiitor al Daciei Felix: „Fiecare sfânt, biruitor în războiul nevăzut sau în «lupta cea bună» (I Timotei 6, 12; II Timotei 4, 7) prin Iisus Hristos «fără de care nu putem face nimic» (Ioan 15, 5), este cu adevărat un «stâlp» în templul cel ceresc al lui Dumnezeu, în templul Bisericii Ortodoxe a lui Iisus Hristos, în templul Neamului – sau în nevăzuta «Catedrală a Mîntuirii Neamului» – şi în templul teologiei apostolice, patristice, postpatristice şi neopatristice. Un astfel de «stîlp» a fost, este şi va fi în templul ortodoxiei şi spiritualităţii româneşti şi Prea Cuviosul Părintele nostru Arsenie Boca (1910-1989)”.
Preasfinţitul Părinte Dr. Ambrozie MELEACĂ, Episcopul Giurgiului: „Cine a fost acest Părinte insuflat de Dumnezeu, acest părinte binecuvântat cu care Biserica noastră a fost binecuvântată, într-o perioadă extrem de dificilă, extrem de critică pentru viaţa ei, pentru istoria ei? Era un spirit enciclopedic, un om cu alese virtuţi teologice, cu preocupări spirituale, un om de mare, mare sobrietate. În tot ceea ce făcea, în cuvintele pe care le rostea, în îndemnurile şi poveţele pe care le dădea teologilor de la Institutul de la Sibiu, mulţi dintre ei deveniţi mai târziu păstori de suflete, le vorbea ca unor viitori preoţi, vedea în duh că vor fi mai târziu preoţi şi vorbea cu mare responsabilitate şi cu conştiinţa că Dumnezeu este totdeauna de faţă, Dumnezeu Cel Care toate le ştie […]. Este foarte multă lume care-l denigrează, din păcate, pe Părintele Arsenie Boca, fără să-l cunoască, din nefericire”.
Părintele Arhimandrit Justin PÂRVU: „Socotim că frumuseţea artei scrise şi pictate de Părintele Arsenie Boca este de toată vrednicia […]. Rolul mare pe care l-a avut Părintele Arsenie Boca, ca trimis al lui Dumnezeu, este tocmai această mare lucrare de o deosebită adâncime duhovnicească pe care el a lăsat-o, iar noi, ca urmaşi ai lui, trebuie să ne hrănim dintr-însa şi să ne ostenim cu toată râvna să o ducem mai departe ca binecuvântare pentru nepoţii şi strănepoţii noştri. Aceasta a fost şi este misiunea Părintelui Arsenie Boca, şi el nu e mic înaintea lui Dumnezeu […]. Vrăjmaşul urlă la mormântul Părintelui”[3].
[1] Arhim. Justin PÂRVU (10 feb. 1919 – 16 iun. 2013), în: Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca. Despre îndumnezeirea omului prin har, vol. 1, Ed. Credinţa strămoşească, Petru Vodă – Neamţ, 2005, p. 10-11.
[2] ACNSAS, fond Penal, dosar 13928, f. 17-21. [Autobiografie, 17 iulie 1945, Ieromonahul Arsenie; Autobiografia poartă stampila „Biroul Siguranței. Poliția Orașului R. Vâlcea”, precum și însemnarea „23-7-945, vizat de noi spre neschimbare, Comisar ss/neidentificată”].
[3] Arhimandritul Iustin PÂRVU (10 februarie 1919 – 16 iunie 2013), Cuvânt al Părintelui Iustin Pîrvu despre Părintele Arsenie Boca, în: Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca. Despre îndumnezeirea omului prin har, vol. 1, Ed. Credinţa strămoşească, Petru Vodă – Neamţ, 2005, p. 10-11.
UPDATE: Dumnezeu să-l ierte pe nea Ilie Tudor, tatăl lui Tudor Gheorghe şi fost deţinut politic alături de Radu Gyr, Nichifor Crainic şi Părintele Dumitru Staniloae! Înmormântarea sa va avea loc luni, 23.03.2015, în comuna Podari.
VIDEO – Maica Aspazia Oţel Petrescu despre întâlnirea sa cu Părintele Arsenie:
Pentru participarea copiilor la ora de religie este necesară completarea unei cereri din partea părinţilor până la data de 6 martie la unităţile de învăţământ unde studiază.
Părinţii care optează pentru participarea copiilor la ora de religie trebuie să depună la unităţile de învăţământ o cerere până la data de 6 martie. Potrivit subsecretarului de stat Liliana Preoteasa, ministerul a transmis inspectoratelor un model de formular ce trebuie completat de către părinţi, informează „Ziarul Lumina”.
Pentru participarea copiilor la ora de religie este necesară completarea unei cereri din partea părinţilor până la data de 6 martie la unităţile de învăţământ unde studiază. „Noi am solicitat inspectoratelor şcolare printr-o adresă să informeze părinţii că pentru a participa la ora de religie trebuie să depună o cerere, aşa cum spune decizia Curţii Constituţionale a României. Cererile se vor depune până pe 6 martie, noi vrem să facem cât de repede ca să clarificăm această situaţie, pe de altă parte, am dori totuşi să lăsăm un timp părinţilor, unii pot fi plecaţi din localitate“, a declarat marţi doamna Liliana Preoteasa, subsecretar de stat în Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice (MECS), la dezbaterea din Comisia de învăţământ despre ora de religie, citată de Agerpres.
Demnitarul a subliniat că există un formular-tip pe care ministerul l-a transmis inspectoratelor şcolare judeţene şi în care părintele completează cu numele/prenumele fiului/fiicei care doreşte să participe la ora de religie, alegând, totodată, cultul pe care şi-l alege. Subsecretarul de stat a mai apreciat că în acest moment ministerul aşteaptă decizia Parlamentului care va spune cum se reformulează prevederile Legii educaţiei, incriminată de decizia de neconstituţionalitate, iar „ministerul va pune în practică acele prevederi”.
La dezbaterile de săptămâna trecută din Comisia de învăţământ a Camerei Deputaţilor a participat şi părintele Ionuţ Corduneanu, vicar-administrativ patriarhal, care a spus că este firesc ca înscrierea la orele de religie să se facă pe etape mai mari de timp. „Patriarhia Română cere ca înscrierea să se facă pe toată perioada şcolarizării într-o unitate de învăţământ. Curtea Constituţională a României (CCR) a spus ceea ce avea de spus, în momentul de faţă respectarea acestei hotărâri revine Parlamentului. Mi se pare anormal faptul că se solicită Bisericii, părinţilor, neorganizat, să se ducă să depună cereri pentru că solicită o anumită persoană sau o anumită organizaţie. Ministerul este cel care trebuie să creeze cadrul legal, pentru că ora de religie este obligatorie pentru stat, aşa cum a spus CCR, şi este opţională pentru părinte şi ea face parte din oferta educaţională a şcolilor“, a mai spus preotul Ionuţ Corduneanu.
În acelaşi timp, doamna Liana Stanciu, reprezentantul Asociaţiei „Părinţi pentru Ora de Religie“, a susţinut că educaţia fără religie înseamnă şcoală fără suflet, neam fără Dumnezeu şi fără identitate. „Susţinem îmbunătăţirea calităţii orei de religie, dar în acelaşi timp susţinem menţinerea rolului şi importanţei acestei discipline în învăţământul din România“, a subliniat Liana Stanciu.
Miercuri, 18 februarie 2015, la ora 9:00, are loc comemorarea anuală a Sfântului Închisorilor Valeriu Gafencu și a tuturor deținuților politici care s-au stins în penitenciarul Târgu Ocna.
Anul acesta comemorarea este organizată de Arhiepiscopia Romanului şi a Bacăului şi va consta într-un parastas săvârşit în curtea Bisericii Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena din Târgu Ocna – locul unde se afla Troiţa ridicată în memoria foştilor deţinuti politici şi fostele gropi comune ale penitenciarului, informează TgOcna.Ro.
Fundaţia George Manu şi Asociaţia PREZENT! anunţă că vor participa la aceasta slujbă de pomenire organizată de Arhiepiscopie şi nu vor organiza o altă comemorare separată. Toţi cei care doresc sa îl cinstească pe Valeriu Gafencu sunt aşteptaţi în număr mare la Târgu Ocna în data de 18 februarie 2015, ora 9.00.
Prima comemorare de la Târgu Ocna a avut loc în 1991 fiind organizată de Asociaţia Foştilor Deţinuti Politici din România. Prin stradaniile lor şi ale familiei Gafencu a fost ridicată Troiţa din cimitir şi s-a oficiat slujba de înmormantare pentru toţi deţinuţii din gropile comune (oficiată de Preoţii Constantin Voicescu şi Iustin Paven). Între 1990 si 1997 bătrânii s-au întrunit anual la Târgu Ocna, informează siteul In Memoriam Valeriu Gafencu. Alături de cei aflaţi în viaţă şi de surorile Valentina (trecută la Domnul în 2014) şi Eleonora Gafencu am reluat firul întâlnirilor anuale în anul 2007 şi cu ajutorul Lui Dumnezeu numărul celor care aduc cinstire lui Valeriu Gafencu şi tuturor sfinţilor şi martirilor închisorilor creşte neîncetat, scrie Cezarina Condurache. Dăm slava Lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui!
Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Sângerei, județul Bălți, în Basarabia. În toamna anului 1941, când a fost arestat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică, Valeriu Gafencu avea vârsta de 20 de ani. Era student în anul al II-lea al Facultății de Drept și Filosofie din Iași.
Reputatul profesor de Drept Civil, Constantin Angelescu l-a apărat la proces pe Gafencu, declarând: “Este unul dintre cei mai buni studenți pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”. Pledoarie inutilă, fiindcă dictatura antonesciană nu a văzut cu ochi buni activismul naționalist-creștin al tânărului Gafencu, care voia ca tot mai mulți elevi și studenți să se înscrie în Frățiile de Cruce, pentru a se pregăti de lupta împotriva comunismului bolșevic ce amenința atunci România.
Tânărul Valeriu Gafencu a ajuns la Tg. Ocna în decembrie 1949, după ce a trecut prin pușcăriile de la închisoarea Aiud (întemnițat de regimul dictatorial al lui Antonescu, între 1941 – 1944) și de la Pitești. Din cauza torturilor și regimului bestial din temnițele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-închisoare Tg. Ocna într-o stare atât de gravă, încât supraviețuirea sa timp de doi ani (până la 18 febr. 1952) poate fi considerată drept o minune. Cu numeroase plăgi tuberculoase pe trup care supurau permanent, Gafencu și-a asteptat moartea cu o seninatate care i-a înmuiat și pe gardienii-călăi. Trupul său se făcuse cu adevărat lăcaș al Duhului Sfânt.
Pentru credința sa, Valeriu a fost învrednicit de Dumnezeu să-și cunoască ziua morții. Pe 2 februarie 1952, el și-a rugat camarazii să-i procure o lumânare și o cămașă albă, pe care să i le pregăteasca pentru ziua de 18 februarie a aceluiași an. A mai cerut ca o cruciuliță (pe care se pare că o avea de la logodnica sa) să-i fie pusă în gură, pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare.
La 18 februarie, între orele 14.00 și 15.00, după momente de rugăciune incandescentă (cu fața transfigurată), Valeriu a rostit ultimele cuvinte: “Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul și ia-mi libertatea care-mi robește sufletul”. La targa unde a fost depus, spre a fi dus într-o groapă comună (a tuberculoșilor), au venit și s-au închinat, pe rând, toti deținuții, iar călăul Petre Orban a plecat din închisoare pentru întreaga zi, pentru a-i lăsa să-și ia rămas bun de la Valeriu.
Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale. Și-a sacrificat, pentru Hristos și neam: tinerețea, profesia, familia, libertatea și viața, conchide DOXOLOGIA evocarea Sfântului Închisorilor.
Mănăstirea Petru Vodă, închinată de Părintele Justin Părvu martirilor închisorilor celor trei dictaturi ale secolului trecut, prezintă următoarea conferinţă din anul 2009, a doctorului Aristide Lefa (+ 12.07.2009), prieten apropiat al Mărturisitorului Valeriu Gafencu. Imaginea este uşor desincronizată de sunet. Dacă cineva are o filmare integrală, de mai bună calitate, a întregii conferinţe, am dori să o publicăm, transmite Mănăstirea cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. Vă mulţumim.
““Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8), spune Sfântul Ioan Teologul; în consecinţă a respinge dragostea – şi aceasta este pizma – înseamnă a-L respinge pe Dumnezeu. Dumnezeu se retrage de la omul pizmaş, îl lipseşte de harul Său, se desparte radical de el, îl lasă în moarte spirituală, dacă nu se pocăieşte la timp şi nu se tămăduieşte de această otravă mortală pentru suflet.”
Părintele Justin: Avem nevoie de modificarea lăuntrică a omului, şi modificarea omului vine într-adevăr şi din a merge pe urmele Domnului, dar a merge pe urmele Domnului nu înseamnă a merge numai cu trupul, a merge cu inima, cu sufletul. [Altfel] nu este săgeată lăuntrică, să facă comuniunea cu puterile cereşti. De aceea şi sunt momente de întristare şi pentru noi – icoane care lăcrimează, suspină… parcă ar fi şi o mângâiere, ar fi şi o mustare a Maicii Domnului asupra lumii creştine: întristare pentru păcatele noastre, mângâiere de Mamă a lumii întregi, a Mamei Mântuitorului Hristos care este îndurat şi mult-milostiv. Cam asta ar fi…
Părintele Justin: Socotesc că ar avea un ecou puternic asupra conducătorilor noştri, asupra preşedintelui nostru, care este un urmaş al lui Petru Rareş, Vasile Lupu, Neagoe Basarab şi toţi Brâncovenii care s-au martirizat până la ultimul copil. Socotesc că aceste semnături care au plecat din durerile inimilor românilor vor îndupleca şi pe mai-marii noştri care au răspundere personală, răspundere a lor care se răsfrânge asupra copiilor lor, asupra nepoţilor noştri, asupra strănepoţilor noştri, că tot ceea ce facem noi astăzi ca individ în cadrul neamului facem pentru naţiunea de mâine. Noi nu facem nimic pentru noi, că dealtfel acesta e şi conceptul nostru creştin ortodox: lucrăm pentru binele aproapelui nostru, al fratelui nostru, şi care formează unitatea noastră. Rezistenţa noastră în asta ar consta – în dragostea unităţii şi a smereniei noastre faţă de Dumnezeu. Noi nu spunem „Tatăl meu”, spunem „Tatăl nostru”.„Precum în cer, şi pe pământ”. Trebuie însă mai multă rugăciune şi să ne pregătim de orice, să ne pregătim de moarte ca şi pentru viaţă, că dacă trăim – cum spune apostolul – ai Domnului suntem, dacă murim ai Domnului suntem. Aşa că noi trăim aceeaşi coordonate de veşnicie. Şi iată, trăirea care vine în viaţa omului ca să te convingi de aceste adevăruri scripturistice – dacă într-adevăr vrei să trăieşti. De aceea trebuie să ajungem cu rugăciunea şi noi la stadiul acesta de detaşare, de degajare, de lepădare (de sine), ca într-adevăr „care pe heruvimi cu taină închipuim” viaţa neamului nostru ortodox. Dar au ei grijă să ne spiritualizeze, că locuri de muncă nu sunt, posturi nu sunt, salarii nu sunt, mizerie peste tot, şi ei au grijă să ne aducă şi la dragoste (care) „toate le rabdă, toate le crede, toate le nădăjduieşte…” (I Cor. 13, 7). „Dragostea nu piere niciodată” – asta este a românului.
Părintele Justin: „În momentul în care am pierdut porunca iubirii, nu mai suntem creştini”
Părintele Justin nu este numai al unuia sau altuia, nu este numai al unor ucenici sau al altora, este al tuturor românilor ortodocși. Și nu numai. Părintele a întins acoperământul dragostei sale pentru creștinii din întreaga lume. Dovezi ale evlaviei pentru Părintele vin din întreg spațiul ortodox. Părintele Justin este exemplificarea dragostei nemărginite, trăită la cea mai înaltă măsură.
Dimineața, când mă uit în ochii fetiței mele văd ceva din sclipirea ochilor Părintelui Justin. Sănătatea ei este rodul rugăciunilor acestui sfânt al lui Dumnezeu. Pentru asta, și pentru toate celelalte, îi sunt recunoscător Cuviosului Părinte Justin, pentru ale cărui rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi, păcătoșii! (Florin Palas)
Notă: Acum ceva timp am cutezat a scrie câteva gânduri despre iubitul nostru Părinte Justin. Le redau mai jos, ca un modest semn de cinstire din partea familiei mele pentru cel care ne-a dăruit atât de mult, încât nu ne-a ajuns timpul ca să-i mulțumim pe măsură. Părintele Justin a suferit dramele fiecăruia, pe care le cunoștea în profunzime, mai bine chiar decât cei care le purtau. N-ar fi dormit ca să stea de vorbă cu oamenii, pentru a le aduce o alinare, o mângâiere. A dăruit tuturor, încălzind inimile românilor din prinosul sufletului său. În ultimele întâlniri, când ne uitam la Sfinția Sa, îl vedeam transparent, străveziu, aproape imaterializat. Suferința din ultimul timp al vieții sale pământești a fost o încununare a vieții Părintelui. Un sfânt al lui Dumezeu, cum este Părintele Justin, a trecut în Biserica Triumfătoare, de unde va mijloci în fața lui Dumnezeu să se îndure pentru poporul român, pe care l-a iubit precum puțini alții. Să avem parte de rugăciunile sale!
De când Dumnezeu mi-a îngăduit să-l cunosc pe Părintele Justin Pârvu, am fost învăluit de dragostea sa. Toţi cei care l-am cunoscut ştim că dragostea este principalul atribut care l-a caracterizat pe duhovnicul cu viaţă sfântă. Părintele nu ne-a judecat după legea dreptăţii, ci după cea a iubirii. A aplicat măsura iubirii tuturor, buni sau răi. Unii au reuşit să se ridice la exigențele sale, alţii nu. Funcţie de cât a ascultat fiecare. Dar noi avem oare dragoste adevărată? Care este măsura dragostei? A iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt, fără a aştepta ceva în schimb. Dragostea noastră a slăbit atât de tare, încât nu ne mai putem înţelege unul cu celălalt. Fiecare ne îndreptăţim în argumentele, dar mai ales în mândria noastră. Spunea Părintele Justin că „în momentul în care am pierdut porunca iubirii, nu mai suntem creştini”. În acest context, ne amintim vorbele Mântuitorului: “Oare Fiul Omului, când va veni, va găsi credinţă pe pământ?”. Părintele Arsenie Boca ne atenţiona că atunci când nu vor mai fi poteci între oameni, când nu vor mai fi dragoste şi înţelegere creştinească între oameni, va veni sfârşitul lumii. „Din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci” (Matei 24:12), spune Hristos.
Din dragoste pentru poporul român şi pentru Hristos, Părintele a îndurat chinurile temniţelor comuniste. „Eu m-am individualizat pe lumea asta prin poporul român, prin istoria lui, prin limba română, şi toate acestea mi-au fost date de Dumnezeu”, spune Părintele. S-a împrietenit cu suferinţa, dându-şi seama că aceasta face parte din iconomia lui Dumnezeu. A considerat că numai aşa îl poate îndura pe Dumnezeu să izbăvească păcatele neamului său. În temniţa Aiudului, într-o iarnă geroasă, după opt zile de Zarcă, un alt părinte, Iov Volănescu, îi mulţumea lui Dumnezeu că i-a dat posibilitatea să sufere puţin pentru El. Acesta a fost duhul celor din închisori. Vrăjmaşii au vrut să îndobitocească acest popor. Mucenicii închisorilor comuniste s-au opus din răsputeri. Acum sunt în Biserica triumfătoare şi sunt mijlocitorii noştri în faţa lui Dumnezeu. Despre viitorul neamului nostru, Părintele crede că “vom avea soarta unui popor de jertfă, după ce vor trece peste noi toţi apusenii şi răsăritenii”. Dragostea faţă de poporul său îl făcea să stea în scaunul de spovedanie de dimineaţă până seara târziu.
Ştiind că nerecunoaşterea jertfelor luptătorilor şi deţinuţilor din închisorile comuniste nu poate aduce împăcarea Neamului Românesc cu Dumnezeu, Părintele a considerat necesară canonizarea acestora. Deşi există un curent semnificativ pentru acest lucru, Sfântul Sinod nu a făcut încă această recunoaştere. În cel mai sfânt loc de pe pământul românesc, la Aiud, „Ierusalimul neamului Românesc”, Părintele a avut iniţiativa ridicării unei mânăstiri ortodoxe. A prezentat un proiect, întocmit de specialişti în arhitectura bisericească, dar a fost alungat fără prea multe explicaţii. A dorit să ridice o biserică, mai apoi un paraclis, dar nu a găsit ecou în sufletul ierarhului locului. Miza e mare: recunoaşterea jertfei mucenicilor din închisori. Părintele credea că se aşteaptă moartea sa şi a puţinilor supravieţuitori trecuţi prin această temniţă, pentru ca urmaşii torţionarilor să confişte acest spaţiu simbolic al martiriului românesc.
Mărturisitor al generaţiei 1948, Părintele a atenţionat că se pune la cale o nouă dictatură, cea biometrică. Puţini l-au înţeles, şi mai puţini l-au susţinut în acest demers. Părintele a suportat defăimările care au venit din toate părţile, din partea vrăjmaşilor, dar şi a unora din cei care pretindeau că sunt alături de Sfinţia Sa. A fost paratrăsnetul tuturor în această campanie de salvare, a noastră personală, dar şi a neamului nostru. Tuturor le-a răspuns cu dragoste, fără a face niciun rabat de la mesajul său. Bătrânul nu se joacă cu cele sfinte, nu poate spune azi una, mâine alta. De la înălţimea stării sale duhovniceşti, Părintele spune că generaţia noastră va trece pin ceva cu mult mai cumplit decât jertfelnica generaţie interbelică, că experimentul Piteşti va fi nimic faţă de cele prin care vom trece noi. „Va fi mai mult o prigoană psihologică şi nu vă veţi putea ascunde nici în crăpăturile pământului!”, spune Părintele. Şi cum vom putea depăşi aceste încercări fără dragoste şi fără îndelungă răbdare? În ce stare ne aflăm noi? Vrem să salvăm o ţară, dar ne afundăm în mocirla patimilor. Nu suntem în stare să participăm nici măcar la Sfânta Liturghie, la Proscomidie, când se pomenesc morţii noştri, dar ne batem cu pumnul în piept că suntem români adevăraţi şi apărători ai ortodoxiei. Nu plecăm genunchii în faţa icoanei, dar îi plecăm în faţa lui Baal. Traian Trifan, unul din mentorii sfinţii închisorilor, îi spunea lui Gavrilă Ogoranu şi camarazilor săi că „brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”. Luptătorii din Munţii Făgăraşului au demonstrat-o cu prisosinţă, oferindu-şi viaţa lor pentru mântuirea acestui neam, pentru a-i spăla păcatele în faţa lui Dumnezeu. Martirii închisorilor de asemenea. Avem o pildă vie în Părintele Justin Pârvu, care a rămas drept în faţa tuturor, pentru că s-a plecat numai lui Dumnezeu. Fără a lucra la despătimirea noastră şi fără a dovedi cu adevărat dragoste pentru aproapele nostru şi pentru Hristos, misionarismul pe care ni-l propunem va rămâne o iluzie. Misiunea creştină nu se poate rezuma la mărturisirea virtuală. Dacă ar fi existat o cale virtuală, ar fi folosit-o Însuşi Dumnezeu. Dar Acesta L-a trimis pe Fiul Său să se jertfească pentru noi şi pentru a noastră mântuire, ca să ne scoată de sub robia păcatului.
Asistăm de ceva timp la căderi dureroase. Acesta e spiritul vremurilor. Părinţii îmbunătăţiţi atrag atenţia că trăim vremurile din urmă. Deci, să nu ne mirăm că oameni care au luat atitudine în faţa ofensivei antihristice au început să cadă. Ispitele pentru aceşti oameni or fi fost prea mari. Unii, poate, şi-au pus prea mult nădejdea în găsirea unor soluţii omeneşti, fără de Hristos. Nu există nicio justificare pentru a urma altă cale. Nu putem sluji la doi stăpâni, şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Ortodoxia este Adevărul, este calea spre mântuirea noastră. Ca români, nu avem a căuta altă cale. Toate celelalte sunt drumuri înfundate. Preocuparea excesivă de a învinge pe planul acestei vieţi ne duce spre compromisuri. Iar un compromis este urmat de altul şi de altul, până la prăbuşirea noastră în iadul fără timp. Trebuie să privim în permanenţă spre Hristos, să ne simplificăm viaţa. Să nu mai trăim atât de mult în secundar, ci să acordăm mai mult timp principalului, aşa cum ne-a cerut Părintele Atanasie Ştefănescu. Avem un model strălucit în generaţia interbelică. Dumnezeu ne-a hărăzit să mai avem în mijlocul nostru ultimii mesageri ai acestei generaţii mărturisitoare, crescuţi în şcoala Frăţiilor de Cruce.
Sunt convins că Părintele Justin suferă şi plânge pentru cei care cad, se roagă şi-i aşteaptă pe fiii risipitori să se întoarcă. Nu ştiu să fi osândit pe cineva vreodată. “Dacă e să ne judecăm unii pe alţii, nu mai rămâne niciunul”, spunea Părintele, la scurt timp după lansarea apelui prin care cerea creştinilor să respingă dictatura biometrică. Am auzit cu toţii spusele Bătrânului, dar nu le-am ascultat. Cu dragoste mâhnită, Părintele ne spune că orice păcat trebuie răscumpărat, că îl va răscumpăra cei care vin după tine. „Omul nu mai e om, când se ia numai după calcule de moment pe care i le bagă în gând diavolul. Sufletul pe cruce câştigă adevărata libertate”. Fiecare dintre deţinuţii politic a avut căderile lui. Dar s-a ridicat. Părintele a cedat o singură dată în închisoare, tăgăduind că e preot. Mustrarea de conştiinţă a păstrat-o mulţi ani după aceea, chiar dacă după aceea a exploatat toate ocaziile de reabilitare. Poetul Radu Gyr a expus ca nimeni altul statornicia idealurilor tinerilor din închisori: „Adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis”. Iar visul este mântuirea. Să nu-l pierdem! (Florin Palas)
Argumentele teologice care au stat la baza poziţiei Greciei în anul 1997 au fost oferite sinodului de marii duhovnici athoniţi care au sprijinit descoperirile dumnezeieşti ale Sfîntului Paisie Aghioritul, recent canonizat. Următoarele fragmente sînt transcrise din înregistrările audio (publicate la sursa) efectuate în Muntele Athos în luna Mai 2008 de un duhovnic român:
(…)
Pr. Aristide: Cipul nu este pecetea. Cipul e doar pentru a şti tot despre noi. Prin cip înlesnesc pecetluirea. Cipul e chiar pasul înainte de ultima treaptă care este pecetluirea.
Atunci omul, dacă acceptă, este despărţit de Hristos!
Pr. Aristide: Primind aceste acte, e ca şi cum l-am lua pe diavol lângă noi. Nu e lepădare direct, dar îi dai lui toate drepturile. Mai ales funcţionarii publici, profesorii, vor trebui să le ia. Uite aşa ne strâmtorează din toate părţile, ca să ne lege. Dar Dumnezeu poate întoarce (răsturna) toate acestea. Şi războiul. După cum se văd acum lucrurile, către acolo merg: să ne adune. Nu trebuie să luăm cipuri şi acte din acestea. (…)
April 7th, 2015 
VR 
Iniţial chiar nu mi-am dorit să comentez autodeconspirarea răsuflată a lui Danion Vasile drept agent al Rusiei, respectiv al “bisericii” stiliste (foto mai jos). Ca întotdeauna, predicatorul Danion Vasile, asemenea homosexualilor şi anticreştinilor de toate “orientările”, ştie să îşi aleaga bine momentul vrajbei, aşa cum l-a învăţat vicleanul şi controlorul său de peste Prut: în postul Sfintelor Paşti. De data aceasta, chiar de Florii, la intrarea în Săptămâna Mare. Nu este prima oară. Pe mine unul, însă, asemenea ieşiri mă amuză. E clar că urmează să fie înaintat în grad, oficial, şi, deh, acum ce mai contează daca e pe faţă sau pe dos!? La fel cum m-a amuzat teribil şi faptul că aceasta autodemascare a bişniţarului ortodoxiei vine la exact cinci ani de când am publicat articolul despre cel pe care îl deconspiram de pe-atunci drept “stilist sub acoperire”. Ceea ce m-a făcut să îi acord gurului acest mic remember.
Posted in 
Tags: 
