Posts Tagged ‘Romania’

Două ore pentru doi copii! Ai timp? Miting pentru salvarea copiilor Cameliei Smicală, marți 13 iunie, între 11:00 şi 13.00, la Palatul Victoria. Premierul Finlandei, programat azi la Bucureşti

Un nou miting de solidarizare cu doctorița Camelia Smicală va avea loc marți, 13 iunie, începând cu ora 11:00, în fața Palatului Victoria. În aceeași zi în care premierul Grindeanu se întâlnește, la sediul Guvernului, cu șeful guvernului finlandez.

Românii sunt chemați să iasă și marți, 13 iunie, în stradă pentru a cere eliberarea copiilor doctoriței Camelia Smicală. Tot marți,  premierul Finlandei se întâlnește cu premierul Sorin Grindeanu, la Palatul Victoria. „Veniți să-i cerem eliberarea copiilor Maria și Mihai Smicală și redarea minorilor mamei lor, Camelia Smicala, medic român exemplar în Finlanda. Manifestația va fi autorizată”, au scris organizatorii acțiunii, „Libertate pentru Maria si Mihai Smicala!”.

În preajma vizitei premierului Finlandei în România, profesorul Leon Dănăilă s-a arătat solidar cu doctorița Camelia Smicală și copiii săi, afirmându-și convingerea că românca va reuși să-și obțină copiii înapoi. Reputatul neurochirurg consideră că este necesară implicarea mai mare a statului român.

Românii s-au solidarizat cu medicul Camelia Smicală, ai cărei copii au fost luați abuziv de statul finlandez, și pe 21 mai, de Sfinții Împărați Constantin și Elena, când mitinguri de susținere a româncei au avut loc în mai multe orașe din țară.

Cei doi copii ai doctoriței Smicală au fost răpiți de statul finlandez și au fost abuzați psihic și fizic într-un mod care amintește de practicile totalitare, antiumane, ale regimurilor naziste și comuniste. De exact un an, Maria, de 10 ani, și Mihai, de 11 ani, sunt separați în centre de plasament diferite. Nici Ambasada României în Finlanda nu are acces – nici măcar telefonic – la cei doi copii, cetățeni români.

Ştefania Brânduşa / Active News

Domnule Prim Ministru Sorin Grindeanu ce-aţi face dacă aţi fi în locul doctoriţei Camelia Smicală? Dacă pe Mihai şi Maria nu-i auziţi, ne veţi auzi pe noi: Copiii Smicală vă cer socoteală!

În ciuda unei delegații parlamentare românești care s-a deplasat zilele acestea la Helsinki și Tampere pentru a negocia cu autoritățile finlandeze respectarea drepturilor copilului, ale omului, în Cazul Smicală, ieri, de 1 Iunie, Ziua lor, doctoriței Camelia Smicală, mama celor doi micuți răpiți în urmă cu un an, Mihai și Maria, nu i s-a permis nici măcar să le transmită telefonic `La Mulți Ani!” propriilor săi copii. Așa a fost și de ziua lor de naștere, și de cea de nume, și de ziua mamei, și de Sfintele Paști, și de Crăciun… Dacă cineva credea că Moș Crăciun e stabilit de bună voie în Finlanda, acum e clar că se află acolo prizonier, încarcerat în lagărele finlandeze din Hitlerlanda.
Primul ministru al României, Sorin Grindeanu, a dat,de 1 iunie, pe Facebook, o Hotărâre de Guvern istorică: “HOTĂRÂRE DE GUVERN: AZI TOȚI COPIII SĂ FIE FERICIȚI!”. Ce ne facem însă, domnule prim ministru, că doi “nereeducați” nu v-au putut asculta? Maria și Mihai Smicală, deținuți în Gulagul Copiilor din Finlanda, nu pot fi fericiți. Poate că un telefon din partea Dvs – așa cum v-a solicitat Coaliția Pentru Familie – le-ar fi schimbat starea profundă de nefericire. Le-ar fi demonstrat că vă pasă de copiii României și le-ar fi dat speranță că vor putea fi liberi, într-o bună zi. Cât mai curând, după cum ne dorim!
O simplă cerere de a vorbi la telefon cu cei doi copilași români – ținuți separat, în două instituții distincte ale lagărului – ar fi obligat autoritățile obtuze finlandeze să trateze cazul cu mai mare atenție, poate chiar și cu deferență, iar copiilor le-ar fi adus o întârire sufletească atât de necesară pentru starea în care se află. Pentru că da, e suficient să asculți înregistrările copiilor de la cea mai recentă vizită a mamei, permisă după două luni (!), ca să înțelegi că acești doi copii se află într-o stare disperată. Nu trebuie să fii psiholog, finlandez sau nu, ca să realizezi asta. Cele câteva minute de conversație ar fi suficiente să spargă și o inimă de piatră, să caute și ultima rămășiță sufletească din cotloanele interioare ale vreunui demnitar, și să-l determine să acționeze.
Dar finlandezii se pare că mișună pe suprafață pământului ca produse ale unei experiment social și biologic gigant, de care noi nu am avut habar: trăiesc fără inimă. Le-a fost extirpată. În ei nu mai ciocăne undeva ascuns nici măcar ultima rămășiță de umbră a Mareșalului Mannerheim, de care România a fost legată prin lupta similară dusă împotriva celor două oribile dictaturi ale secolului trecut: cea bolșevică și cea nazistă. Noblețea și demnitatea Mareșalului Mannerheim s-a stins în Finlanda. Omenia a apus. Altfel nu se poate explica cum, deși prin conducătorul lor suprem au respins ocupațiile naziste și bolșevice, astăzi se fac demni urmași ai programelor antiumane ale celor două aparate diabolice: internarea copiilor în sisteme concentraționare de modificare a sufletelor, asemănătoarea Lebensborn-ului și „Experimentului” Gulag.
Există ciudățenii mai puțin cunoscute public despre încântătoarea Finlandă. Una dintre acestea: Finlanda s-a aflat adeseori în topul european al infanticidului –  mame care își ucid copiii. În epopeea națională finlandeză, Kalevala, despre care se afirmă că a jucat și joacă un rol important în dezvoltarea identității lor naționale, personajul principal, eroul zeificat Väinämöinen, face apologia infanticidului, ordonând ca Marjatan poika, fiul lui Marjatta, să fie înecat în mlaștină. Ceva, acolo, a provocat niște modificări macabre în mentalitatea finlandeză, care nu răzbat în prezentările PR-istice fabuloase despre frumusețile și perfecțiunea Finlandei. Fostul soț al Cameliei Smicală, Petri Jalaskoski, tatăl degenerat al celor doi copii frumoși, Mihai și Maria, era un adept al unei “metode” autohtone de a câștiga supunerea lor: introducerea copiilor cu capul sub apă în cadă, până la limită, “până imploră mila” – pentru a-l cita pe torționar -, pentru a ști cine este “stăpânul” de care trebuie să asculte.
„Metoda” de „waterboarding”, practicată și asupra deținuților de la Guantanamo, este considerată și condamnată pe plan internațional – de lumea civilizată, desigur – drept o tortură odioasă. Este doar unul dintre motivele pentru care Camelia Smicală – unul dintre cei mai apreciați medici români din Finlanda, conform rapoartelor instituțiilor medicale unde profesează – a solicitat divorțul de acest personaj. Ciudățenia mentalității bolnave finlandeze merge mai departe: Jalaskoski însuși a recunoscut în față unor autorități ale “protecției copilului” că este adeptul acestei practici. Cu toate acestea, tot mama româncă a fost condamnată și copiii separati de ea și între ei, sub acuzația oficială că ar avea „o relație prea afectivă cu copiii” și, respectiv, că Mihai, de 11 ani, ar influența-o pe sora lui mai mică, Maria, de 10 ani, împotriva tatălui. “Cu alte cuvinte, o mamă este acuzată că își iubește copiii!”, după cum observă Coaliția Pentru Familie în Apelul către Președintele și Premierul României. Are dreptate doamna ambasador a Finlandei în România, Paivi Pohjanheimo, care argumentează superior de ce sunt copiii luați de la mamă pentru reeducare prin afirmația că “avem culturi diferite”… Da, avem culturi diferite: una a urii, alta a dragostei…
Pentru că bieții copii chinuiți, după divorțul părinților, nu mai voiau efectiv să meargă la tatăl lor în perioada alocată legal – și nu e de mirare de ce – mama a primit amenzi din partea unui singur judecător de… 40.000 de euro. O fi torționarul Jalaskoski, exponentul „culturii diferite” a doamnei ambasador, un tip care se declară fără venit deși derulează afaceri în România, vreun securist finlandez protejat de sistem? Este o pistă de investigat…
Un adversar care se simte inferior va pierde mai repede bătălia indiferent de resursele sale militare, dădea de înțeles Mannerheim. Se simt autoritățile române inferioare celor finlandeze? Care ar fi motivul? Nu știu, dar unul cu siguranță există dacă nimeni din Guvernul României nu l-a pus la punct pe ministrul de Externe finlandez când acesta s-a apucat să dea lecții de democrație românilor prin intermediul unui babuin. Sunt curios cum o va întoarce acum Timo Soini când va ajunge la București pentru a-l însoți pe primul ministru finlandez, Juha Sipilä, interesat în câteva contracte de mare interes (sute de milioane de euro, poate chiar mai mult) atât pentru Finlanda cât și pentru România. Pentru că tot vorbim de resurse, este cazul să semnalăm că aceste contracte țin de plasarea unor transportoare blindate “Patria” și a unor elicoptere “Puma”, României, acestea din urmă pentru reparații. Dar ce-ar fi să nu mai vină? Sau ce-ar fi ca, în semn de apreciere a statutului României de membră cu drepturi depline a Uniunii Europene, să-i elibereze doi cetățeni?
Timo Soini, un tip de dreapta, adversar declarat al avorturilor și homosexualității, este co-fondatorul și șeful Partidului Finlandezilor. Vă imaginați înscrierea la tribunal în România al unui “Partid al Românilor”? Oooo, cred că ar fi scandal internațional, dacă nu chiar intergalactic! Toată gașcă cea vestită a întreg Ghedeseului și Soroșelului ar sări în aer. Și totuși, babuinul nostru ghedesist, Cătălin Avramescu, fostul ambasador al României în Finlanda – unul dintre principalii vinovați de suferințele de azi ale copiilor răpiți și de întreaga soartă a Familiei Smicală – nu s-a sfiit să devină vasul comunicant, respectiv uretra, sau mai curând nefridiul, intolerantului politician finlandez. Când este vorba de a infesta România, gândacii ei de bucătărie, păduchii, nevertebratele ei nu se mai uită în blana cui se cocoață. În completare trebuie subliniat că da, există rasism împortiva românilor în Finlanda. De ce? Pentru că finlandezii educați doar prin „cultura” tv și a propagandei media dezvoltate de valeții lor unguri consideră că românii sunt romi – țigani! – după cum o demonstrează și un clip promovat pe pagina oficială de Facebook a Ambasadei Finlandei în România. Și-atunci, vezi Doamne, cultura lor este „superioară” aceleia țigănești, respectiv românești, nu-i așa? (Apropo și în paranteză: când o să admită Ministerul Sănătății că majoritatea victimelor epidemiei de rujeolă provind din mediile comunității rome?)
I-a castrat cineva pe funcționarii români? De ce nu se bat pentru doi cetățeni ai lor, minori, aflați într-o situație disperată? Dar pentru copiii familiilor Racolța/Barbu, Brădeanu, Hermina Gheorghe, Dina Stelica, și alții, și alții? Se invocă faptul că țara de reședință a minorilor are întâietate. Dar când această țară de reședință calcă în picioare, cu nerușinare, în cazul nostru, dreptul inalienabil la exercitarea religiei, când încalcă timp de doi ani Convenția de la Viena și – așa cum expune revista Societății de Științe Juridice din România într-o analiză detaliată -, Convenția ONU privind Drepturile Copilului și Declarația Universală a Drepturilor Omului, baze ale coexistenței planetare, ce este de făcut?
Oare autoritățile României nu știu că umilirea unui singur membru al nației umilește întreaga națiune? Cum ar fi ca unul dintre copiii domnului Grindeanu să fie maltratat la școală? Bănuim că ar sări să-și apere un prunc al familiei. Maria și Mihai – copii maltratați fizic și psihic – nu sunt numai copiii doamnei Camelia Smicală. Ei sunt copiii României. Conduse azi, cel puțin în acte, de dl. Grindeanu și de dl. Iohannis.
Nu este târziu nici acum ca primul ministru să asculte vocea reprezentanților a peste 3.000.000 de români.
Facem apel în primul rând la oficialii finlandezi responsabili, și poate chiar și cu suflet, care realizează unde poate această criză. Nu vrem să credem că toți finlandezii și-au pierdut inima. Eliberați copiii Smicală!
Pe lângă idealurile și lupta comună cu același inamic, un alt motiv de coeziune româno-finlandeză (sau invers) ar fi că Finlanda sărbătorește anul acesta centenarul de când s-a despărțit de imperiul rus, la fel ca și România, în parte, la anul, ca să nu mai vorbim de faptul că avem răni sângerânde similare în coaste, care sunt Karelia și respectiv Basarabia.
Dacă este vorba că România trebuie să conlucreze cu Finlanda pentru a-i preda ștefeta la președinția Consiliului Uniunii Europene în 2019 și Finlanda să facă bine și să conlucreze cu autoritățile României asigurând unor cetățeni europeni dreptul la viață, la liberă circulație și la libertate. Dacă nu, vai și amar va fi de „buna cooperare”…

Declarație în Parlamentul României: „Libertate pentru Maria și Mihai Smicală!”. Se anunță noi proteste iar un deputat cere MAE să pună la punct Ambasada Finlandei, care ne prezintă drept țigani

Într-o declarație pe care ne-a transmis-o în exclusivitate deputatul de Diaspora Doru Coliu acesta afirmă că a solicitat Ministerului Afacerilor Externe să o avertizeze pe ambasadoarea Finlandei,  Paivi Pohjanheimo, să retragă această dezinformare voită de pe pagina Ambasadei. Potrivit cutumelor diplomatice internaționale, Ministerul de Externe român poate să avertizeze Finlanda în Cazul Smicală uzitând de Nota verbala, Nota semnată, Scrisoarea personală și Memorandumul. Cu excepția unei poziții generale exprimate public de ministrul de Externe Teodor Meleșcanu, nici una dintre aceste practici oficiale directe și concrete nu a fost uzată de MAE român.
Deptutatul Doru Coliu s-a deplasat recent în Finlanda, împreună cu colegii săi Constantin Codreanu și Matei Dobrovie, doar pentru a se izbi de refuzul autorităților finlandeze de a-i vizita pe cei doi copii ai doctoriței Camelia Smicală, Maria și Mihai, închiși în două centre separate de peste un an de zile. În ceea ce privește Cazul Smicală, Doru Coliu, este categoric și afirmă că protestele vor continua până la eliberarea celor doi copii: “Nu ne vom lasa pâna nu vor elibera copiii! Noi considerăm această acțiune răpire de copii.”
Potrivit unor surse MAE neconfirmate oficial, pe 13 iunie, premierul Finlandei, Juha Sipila, ar urma să efectueze o vizită de lucru în România. Societatea civilă românească a anunțat deja că acordă un ultimatum Finlandei pentru eliberarea copiilor, în caz contrar urmând să declanșeze un război diplomatic pentru respectarea legilor internaționale de către regimul de la Helsinki. Doru Coliu mai afirmă că s-a adresat și Președintelui României și Premierului dar până acum nu a primit nici un răspuns însă așteaptă să meargă la acesta din urmă împreună cu o delegației a societății civile românești pentru a-i expune Cazul Smicală.
Astăzi, președintele Comisiei pentru Românii de Pretutindeni, Constantin Codreanu, care a și decorat-o pe mama Camelia Smicală cu medalia de onoare a Parlamentului României, a rostit o declarație categorică în plenul Parlamentului, solictând solidaritatea presei, societății civile și a clasei politice, dar și a autorităților statului, pentru eliberarea celor doi copii: “Mă adresez tuturor instituțiilor statului român să ne mobilizăm exemplar pentru a obține eliberarea acestor copii din captivitatea instituțională și readucerea lor în sânul familiei, alături de mama lor. Să sesizăm Parlamentul European, Consiliul Europei, dar și Comitetul ONU pentru Drepturile Copilului.
Manifestațiile publice de protest trebuie să continue. Fac apel către reprezentanții presei și către întreaga societate românească, din țară sau de peste hotare, să fim alături de familia Smicală pentru recuperarea copiilor din așezămintele concentraționare. Finlanda trebuie să înțeleagă că Mihai și Maria Smicală sunt și copiii noștri, ai României, și nu vom permite să fie tratați injust, în disprețul normelor internaționale și al elementarului bun simț omenesc. Libertate pentru Maria și Mihai Smicală!”, a declarat deputatul.
Redăm mai jos declarația acestuia, ca text și video, precum și pe cea scrisă a colegului său de Comisie, Matei Dobrovie.
Reamintim că ieri, profesorul Radu Carp, secretarul executiv al PNL și co-președinte al Comisiei de Politică Externă a expus o poziție instituțională legată de Cazul Camelia Smicală în care afirmă negru pe alb că a fost pus în fața unui fapt fără precedent în analele diplomatice post-1989, în ceea ce privește un stat partener, membru al UE: “Reprezentanții PNL au contactat Ambasada Finlandei la București pentru a avea o întrevedere cu doamna ambasador în vederea discutării cazului Smicală. În momentul în care reprezentanții ambasadei au aflat obiectul acestei solicitări, s-a încetat orice corespondență. Avem de-a face, din păcate, cu un exemplu al faptului că autoritățile finlandeze refuză în continuare dialogul deschis pe marginea acestui caz. Este pentru prima oară când, la solicitări similare din partea PNL, se răspunde practic cu un refuz al dialogului.”
“Parlamentul României
Camera Deputaților
Constantin Codreanu – declarație politică: ”Libertate pentru Maria și Mihai Smicală!”
Domnule președinte,  stimați colegi,
Cazul dramatic al familiei Smicală din Finlanda ne reține atenția de câteva luni de zile. Prin acest caz, autoritățile finlandeze au provocat numeroase acțiuni de protest în toată țara și peste hotare, dar și o adevărată furtună mediatică.
Instituția finlandeză pentru Protecția Copilului i-a separat forțat și brutal de mama lor, în baza unor simple și nefondate suspiciuni de intenție de a emigra în România, pe copiii minori ai doamnei doctor Camelia Smicală, Maria, de 10 ani, și Mihai, de 11 ani. Doamna Camelia Smicală și copiii săi minori dețin dublă cetățenie: română și finlandeză. Cei doi copii răpiți familiei au fost separați și plasați forțat în instituții de tip închis. Nedreptatea care li s-a făcut acestor copii români și suferința morală îndurată de ei ne-au determinat să luăm atitudine și să ne solidarizăm cu ei, și să încercăm o rezolvare amiabilă a cazului, în interesul suprem al copiilor.
În perioada 30 mai – 1 iunie am condus delegația Comisiei pentru comunitățile de români din afara granițelor țării în Finlanda, pentru a ne documenta la fața locului asupra acestui caz dramatic. Am avut întâlniri cu doamna Camelia Smicală în locuința ei din Tampere, cu ambasadorul României la Helsinki, cu reprezentanți ai Ministerului Afacerilor Externe, ai Ministerului Justiției, Ministerului Afacerilor Sociale și Sănătăți in Finlanda, ai Serviciului Social din cadrul primăriei Tampere, precum și cu membrii Comisiei pentru probleme sociale a Parlamentului Finlandei.
Urmare a vizitei delegației noastre parlamentare autoritățile finlandeze au acceptat să-i permită ambasadorului României în Finlanda, Răzvan Rotundu, să-i viziteze pe cei doi minori ținuți în captivitate instituțională, iar doamna Camelia Smicală a fost concediată din serviciu, sub pretextul de a-i fi defăimat și agresat pe asistenții sociali care i-au răpit copiii cu brutalitate. O asemenea situație nu ne poate lăsa indiferenți.
Constatăm cu profund regret și stupoare că Finlanda încalcă în cazul copiilor Cameliei Smicală prevederile Convenției ONU cu privire la Drepturile Copilului, ale Declarației Universale a Drepturilor Omului.
În această situație, mă adresez tuturor instituțiilor statului român să ne mobilizăm exemplar pentru a obține eliberarea acestor copii din captivitatea instituțională și readucerea lor în sânul familiei, alături de mama lor. Să sesizăm Parlamentul European, Consiliul Europei, dar și Comitetul ONU pentru Drepturile Copilului. Manifestațiile publice de protest trebuie să continue. Fac apel către reprezentanții presei și către întreaga societate românească, din țară sau de peste hotare, să fim alături de familia Smicală pentru recuperarea copiilor din așezămintele concentraționare.
Finlanda trebuie să înțeleagă că Mihai și Maria Smicală sunt și copiii noștri, ai României, și nu vom permite să fie tratați injust, în disprețul normelor internaționale și al elementarului bun simț omenesc.
Libertate pentru Maria și Mihai Smicală!
Deputat Constantin Codreanu, circumscripția electorală nr. 43, Diaspora”.

Finlanda încalcă legile internaționale și refuză dialogul cu România

Colegul lui Constantin Codreanu, Matei Dobrovie, vicepreședintele Comisiei pentru comunitățile de români din afara granițelor țării, care l-a însoțit în Finlanda, a transmis la rândul său, prin intermediul Parlamentului României, următorul comunicat:
“În perioada 30 mai – 1 iunie, o delegație a Comisiei pentru comunitățile de români din afara granițelor țării a Camerei Deputaților a efectuat o vizită în Finlanda, pentru a discuta cu autoritățile despre cum funcționează sistemul finlandez de protecția copilului și cazul mamei căreia i-au fost luați doi copii minori și plasați în două instituții separate.
Am avut discuții cu reprezentanți ai Ministerului de Justiție, Ministerului pentru Afaceri Sociale și Sănătate și ai Serviciului social din Tampere, în cadrul cărora am ridicat mai multe întrebări legate de cum este definit interesul suprem al copilului în legislația finlandeză și în ce mod poate fi justificată despărțirea fraților prin acesta.
În context, am reamintit autorităților finlandeze de articolul 12 din Convenția ONU privind drepturile copiilor, care obligă statele semnatare să garanteze copilului capabil de discernământ dreptul de a-și exprima liber opinia asupra locului unde vrea să trăiască. În legătură cu audierea copiilor în procesul administrativ, mi s-a răspuns că aceasta nu se face în general pentru minorii sub 12 ani, deși legea nu interzice.
Cât despre încredințarea copiilor familiei extinse, rudelor apropiate, autoritățile finlandeze mi-au răspuns că s-ar creea un dezechilibru între familia extinsă a mamei și a tatălui, dacă s-ar alege una dintre ele.
În numele confidențialității și al interesului copilului, autoritățile au refuzat să se refere direct la cazul Cameliei Smicală și au vorbit la modul general, despre cum funcționează sistemul de protecție a copilului în Finlanda. Acesta este unul descentralizat, administrația locală se ocupă de implementare, iar deciziile luate de autoritățile locale pot fi atacate la Curtea Supremă și apoi, în apel, la Curtea Supremă Administrativă.
Din păcate, autoritățile finlandeze nu au dat răspunsuri convingătoare privind interzicerea contactului copiilor cu duhovnicul lor, Episcopul Europei de Nord, P.S. Macarie Drăgoi, care dorea să-i împărtășească. La fel, nici refuzul de până acum de a permite reprezentanților Ambasadei României să îi viziteze pe minori nu a fost motivat în mod clar.
Partea finlandeză a insistat pe faptul că toate informațiile privind copiii sunt confidențiale și că întâlnirile cu aceștia pot fi restricționate, dacă nu sunt în interesul copilului. Deși legislația finlandeză prevede sprijinirea părinților în creșterea copiilor, posibilitatea încredințării rudelor apropiate sau luarea în considerare a opiniilor copiilor, în cazul de față, nu este clar cum au fost transpuse în practică aceste principii. Copiii au fost plasați în două instituții separate, deși și-au exprimat dorința de a rămâne alături de mamă, și nu au fost audiați în procesul administrativ. Mai mult, contactul lor cu mama și rudele apropiate a fost restricționat.
Totuși, vestea bună este că, în urma discuțiilor avute, partea finlandeză a acceptat organizarea unei întâlniri a domnului ambasador și consul cu copiii, în luna iunie.
În urma acestei vizite, voi înainta un set de recomandări către Ministerul de Externe privind necesitatea creării unui fond de asistență juridică pentru astfel de cazuri, care sunt din păcate tot mai multe. Părinții în cauză au nevoie de ajutorul statului român, pentru că nu-și permit un avocat.
De asemenea, este nevoie și de un fond pentru angajarea cel puțin a unui translator-traducător la nivelul fiecărei misiuni diplomatice, care să cunoască limba țării respective, și să poată gestiona comunicarea și documentele oficiale în aceste cazuri.”

Florin Morariu, eroul de la Londra: “Sunt un simplu om care crede în Dumnezeu. Şi cred că Dumnezeu aseară m-a ajutat. Chiar cred că Dumnezeu era cu mine!” VIDEO-MĂRTURISIRE cu peste 1.500.000 de vizionări. BRAVO! UPDATE: Peste 3.500.000


Sursa: NTD TV
Bravo, Florin Morariu!
Doamne, ajută! Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Mesaj emoţionant pentru români de la doctoriţa Camelia Smicală: “Solidaritatea voastră îmi va aduce, în sfârşit, copiii acasă! Vă rog, nu renunţaţi!” FILMĂRI de la manifestaţiile pentru Maria şi Mihai din Bucureşti, de la Ambasada Finlandei, şi de la Cluj Napoca şi Piatra Neamţ. UPDATE

După demonstraţiile de protest desfăşurate în mai multe oraşe ale ţării duminică, 21 mai 2017, de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, am primit de la dr. Camelia Smicală, ai cărei copii minori, Mihai şi Maria, sunt răpiţi de autorităţile finlandeze, un mesaj emoţionant: “Nu pot să-mi exprim sentimentele faţă de toţi românii care au ieşit în stradă pentru soarta noastră. Sunt de-a dreptul copleşită… Am plâns când am urmărit transmisiile din ţară. Solidaritatea voastră îmi va aduce, în sfârşit, copiii acasă! Vă rog, nu renunţaţi! Vă iubim pe toţi! Maria şi Mihai vă vor fi recunoscători! Doamne, ajută-ne şi nu ne lăsa!”

UPDATE: De 1 Iunie, Ziua Copilului, Coaliţia pentru Familie le cere Preşedintelui şi Premierului să intervină în cazul Smicală. Societatea civilă: Nu vrem război diplomatic cu Finlanda sau MAE. Dar suntem gata de el pentru copiii Smicală, pentru copiii României

La îndemnul cunoscutului profesor George Alexander, care s-a implicat şi pentru Familiile Bodnariu şi Nan, grupuri de iniţiativă civică din Bucureşti, Braşov, Botoşani, Cluj Napoca, Constanţa, Deva, Timişoara, Iaşi şi Tulcea au organizat manifestaţii simultane de solidaritate cu Familia Smicală, care se adaugă la cea din oraşul său natal, Piatra Neamţ cât şi din Canada şi Germania. Pe blogul Camelia Smicală Vs Finland puteţi vedea 100 de fotografii de la aceste adunări publice pentru copiii României şi alte 200 de la Protestul din Bucureşti, de la Ambasada Finlandei şi MAE. Mai jos, câteva dintre ştirile video şi filmările de la aceste evenimente. Aşa cum ne îndemna şi Preasfinţitul Macarie, nu abandonăm lupta! Doamne, ajută!

Semnalez şi excelenta poziţie a avocatei Maria BorneaUn avocat a făcut lecţiile pentru MAE şi Guvern în Cazul Smicală: “E RĂPIRE DE COPII! – Finlanda încalcă Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”. DOSAR JURIDICE.RO

“Pentru părinţii români cărora le-a fost luat copilul de un stat străin e aproape de a izbucni un război diplomatic”

Doi deputaţi şi un jurnalist pentru Maria, Mihai şi Camelia Smicală

Manifestaţia de la Bucureşti, integrală:

Mihaela Nan şi colegii lui George Alexander, la Cluj Napoca:

Piatra Neamţ, cu părinţii dnei dr. Camelia Smicală:

Vă vom ţine la curent cu acţiunile viitoare!

Vizitaţi  Facebook.com/FinlandFreeMariaAndMihaiSmicalaJalaskoski/

Citiţi şi: Strigătul unei mame disperate şi abandonate de statul român: “Îi rog pe români să nu se oprească din proteste!” – INTERVIU cu Dr. Camelia Smicală Jalaskoski şi despre minunea Părintelui Justin cu micuţa Maria Smicală Jalaskoski

Mobilizarea Presei şi Demonstraţiile de Solidaritate din Ţară pentru Cazul Copiilor dnei. dr. Camelia Smicală încep să mişte MAE: Ministrul Teodor Meleşcanu a transmis Finlandei că România nu (mai) poate sta indiferentă față de această situație

MAE: Referitor la cazul minorilor Jalaskoski, care dețin și cetățenia română, instituționalizați în prezent pe teritoriul Finlandei

Ministrul Teodor Meleşcanu, pe Facebook, orele 22.30: “În cadrul întrevederii de astăzi, 23 mai, cu secretarul de stat din Ministerul Afacerilor Externe finlandez, Peter Stenlund, am menționat faptul că România nu poate sta indiferentă față de o situație în care sunt implicați cetățeni români. Am arătat că singura preocupare care trebuie să fie prioritară în acest caz este bunăstarea copiilor, subliniind că dorim un dialog constructiv cu autoritățile finlandeze, care să conducă la obținerea accesului autorităților române competente la acești copii.

Detaliile privind toate demersurile Ministerului Afacerilor Externe, în sprijinul cetățenei române se regăsesc aici:” (*)

Sâmbătă, de la Istanbul, în preambulul demonstraţiei de la Ambasada Finlandei din Bucureşti, ministrul  de Externe Teodor Meleşcanu scrisese pe Facebook, după cum a remarcat EvZ, că este “cu sufletul alături de alături de doamna Camelia Jalaskoski și de toți românii care militează pentru a ne aduce copiii, înapoi, în famiile lor.”

Tot EvZ observă, într-un articol al altui autor, că “săptămâna trecută, singurul răspuns pe care l-a putut da Ministrul de Externe, Teodor Meleșcanu, la întrebarea unui deputat ce acțiuni întreprinde în cazul româncei a fost că „urmărește cazul”.”

Alte surse şi resurse:

Agerpres: Meleșcanu i-a transmis unui oficial finlandez că România nu poate sta indiferentă în cazul Camelia Smicală

ActiveNews: Miting de susținere pentru Camelia Smicală, doctorița cu copiii răpiți de Finlanda, în marile orașe din România. Victor Roncea, despre abuzurile din acest caz: Nu vorbim de URSS, nu vorbim de imperiul nazist, vorbim de UE. Nu este admisibil așa ceva

Mesajul transmis ambasadei Finlandei și politicienilor români în cazul eliberării copiilor Cameliei Smicală: NU VREM SĂ DECLANŞĂM UN RĂZBOI DIPLOMATIC! Opriți MĂCELUL! Opriți vânzarea de suflete românești! Apărați-le drepturile copiilor! Apărați-le drepturile celor din neam cu voi. Reacția MAE

Finlanda a interzis vizitarea și împărtășirea copiilor Smicală de către Episcopul Macarie, permițându-i un dialog telefonic. Strigătul îndurerat al copiilor: Ne e dor de mama și de acasă. Ambasada Finlandei ne prezintă drept o țară de romi

Finlanda replică prin persecuții la adresa copiilor în urma demonstrațiilor de solidaritate în Cazul Smicală. PS Macarie Drăgoi va încerca să ajungă la copiii izolați: „Nu trebuie abandonată lupta!”

Doi deputați români se implică în cazul copiilor Cameliei Smicală: Noi, ca Stat Român, trebuie să le redăm românilor demnitatea, de a fi român, de a fi cetățean european. Mesajul „ciudat” primit din partea Finlandei

Fișa de nazist a fondatorului IKEA, unul dintre beneficiarii răpirilor de copii din Finlanda. EXCLUSIVITATE

Este admirabilă mobilizarea presei pentru Cazul Cameliei Smicală, readus în atenţia opiniei publice de demonstraţiile naţionale din Piatra Neamţ, Deva, Timişoara, Cluj-Napoca, Braşov, Babadag, Botoşani, Iaşi, Constanţa, Toronto, Montreal şi, bineînţeles, Bucureşti. La fel, implicarea dnei europarlamentar Maria Grapini, a celor doi parlamentari de Diaspora, Constantin Codreanu, președintele Comisiei pentru comunitățile de români din afara granițelor țării, şi a colegului său Doru Coliu, cât şi a Patriarhiei Române, reprezentate de Preasfinţitul Episcop Macarie Drăgoi al Europei de Nord (video aici). Cu toţii au îmbrăţisat o cauză dreaptă şi vor fi răsplătiţi pentru aceasta de bunul Dumnezeu. For the record: la Bucureşti au fost circa 150 de persoane, dintre care 115 au semnat Protestul către MAE (foto mai jos), restul fiind copii şi tineri sub 18 ani.

Mulţumiri din suflet tuturor celor care s-au implicat şi au participat la proteste. Dar luaţi aminte: lupta este de abia la început. Şi nu o abandonăm!, vorba Parintelui Macarie.

Iată mai jos câteva dintre apariţiile media din ultimele zile, urmate de filmarea evenimentului din faţa Ambasadei Finlandei şi de o serie de fotografii.

OBSERVATOR Antena 1 – “Suntem pregătiţi să declanşăm un război diplomatic!” Sute de români, alături de mama căreia i-a fost luat copilul, de către autorităţile finlandeze

AGERPRES – Zeci de persoane protestează la Ambasada Finlandei față de modul în care este gestionat cazul Camelia Smicală (FOTO)

TVR – Telejurnal – Zeci de români au protestat la Ambasada Finlandei din Capitală. Ei susțin lupta unei mame căreia i-au fost luați copiii

B1 Tv – Interviu cu Camelia Smicală şi transmisie în direct de la Ambasada; B1 Tv – o a doua transmisie în direct; B1 TV – articol cu filmăriB1 Tv – emisiune cu Sabin Orcan;

Radio România, Radio România ActualităţiRadio România Internaţional, Bucuresti FM, Europa FM, România TV, Digi 24 TV, Realitatea TV, MondoNewsPS NewsHotNewsEvenimentulJurnalul Naţional, E-Politic, ZiuaNews, Telegraf, DC News, EvZ, Libertatea, Ziarul de Iaşi, România liberă, Ziare.com, ActiveNews, CreştinOrtodox, ş.a.

(*) Viorica Bălteanu ·

O limbă română impecabilă vrem să regăsim în comunicatele MAE, chiar dacă unii din funcționarii ministerului sunt poligloți. Substantivul CETĂȚEAN are femininul CETĂȚEANCĂ, după cum substantivele ROMÂN, ITALIAN, GERMAN, NORVEGIAN, RUS, ENGLEZ etc. sună la genul feminin ROMÂNCĂ, ITALIANCĂ, GERMANCĂ, NORVEGIANCĂ, RUSOAICĂ, ENGLEZOAICĂ etc. Se deosebesc de adjective, situație în care vorbim despre cetățenie ROMÂNĂ, ITALIANĂ, GERMANĂ, NORVEGIANĂ, RUSĂ, ENGLEZĂ și așa mai departe.
Sursa: VR

Roncea Ro se întoarce! Academicianul Dinu C. Giurescu transmite de Ziua Independenţei României: Suntem cu ochii pe voi (ştiu ei cine)! Comisia Trianon 100 se transformă în Comisia Trianon 1000

Două scrisori, una din Basarabia şi a doua din Transilvania – legată şi de Campania pentru bustul lui Eminescu la Carei -, plus cazul dramatic al Dnei. Dr. Camelia Smicală, ai cărei copii – cetăţeni români – au fost răpiţi şi sunt în prezent abuzaţi psihic şi fizic de către statul finlandez, mă obligă să revin pe blog, cu o oarecare frecvenţă, ceva mai redusă, dar sper compensatorie prin calitate. Cu această ocazie vă transmit şi salutul călduros al academicianului Dinu C. Giurescu de Ziua Independenţei României, însoţit de asigurarea: “Suntem cu ochii pe voi!” (ştiu ei cine).

Doamne, ajută!

VR

PS: Cică Comisia Trianon 100 şi-a schimbat deja numele în Trianon 1000. Eu cred ca ungurii mai pot să adauge cel puţin încă un zero! 🙂

PS2: Probabil şi Ziaristi Online, pe lângă materialele ce ţin de credinţă, va mai publica şi articole privind interesul naţional.

PS3: 140 de ani de independenţă a României şi ziua marelui sociolog şi geopolitician, Profesorul Ilie Bădescu: “Adevărata şansă majoră a societăţii româneşti este Credinţa!”. La Mulţi Ani! VIDEO

„Războiul informațional” și centenarul Marii Uniri – de Ioan Aurel Pop. Prelegerea de la Academie Română – textul integral. Exclusivitate Roncea.Ro

Academician Ioan Aurel Pop – Sursa: Pagina de Facebook

Miercuri, 26 aprilie 2017, istoricul academician Ioan Aurel Pop, rector al Universităţii Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, a participat la sesiunea de comunicări “Războiul Informaţional sub lupă”, desfăşurată la Academia Română. Cu această ocazie profesorul Ioan Aurel Pop, unul dintre autorii Apelului academic IDENTITATE, SUVERANITATE ȘI UNITATE NAȚIONALĂ, a susţinut o prelegere care, deşi citată doar parţial în presă, a născut vii reacţii, inclusiv din partea unui aşa zis for ştiinţific ungar intitulat “Trianon 100”. “Pe fondul unei crase lipse de cultură istorică a opiniei publice actuale, forțele interne care cultivă relativismul istoriei și care combat ideea de unitate românească sunt dublate de unele din exterior”, atrage atenţia, printre altele, profesorul Ioan Aurel Pop. Pentru că nu a apărut nicăieri textul integral al comunicării, Roncea.Ro revine şi îl prezintă mai jos, în exclusivitate, însoţit de o Precizare a distinsului academician. De luat aminte!

„Războiul informațional” și centenarul Marii Uniri

de Ioan Aurel Pop

Se spunea odinioară că acela care stăpânește informația poate deveni stăpânul lumii. Azi, zicerea cu aspect de dicton s-a modificat: stăpânește lumea acela care stăpânește comunicarea. Astăzi, prin modalitățile avansate de comunicare, se făuresc lumi, după dorința comanditarilor. În contextul acestui „război informațional”, purtat cu metode tot mai sofisticate, se cuvin luate măsuri de contracarare a efectelor propagandei. Factorii de decizie din România au menirea și obligația de a scoate adevărul (omenește posibil) la lumină și de a-l face cunoscut. De aceea, salutăm lansarea de către Academia Română a LARICS (Laboratorul de Analiză a Războiului Informațional și Comunicare Strategică), care funcționează sub coordonarea Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” (al Academiei Române). Cercetătorii și analiștii cooptați în această structură academică urmează să se ocupe de analiza metodelor și strategiilor folosite în războiul informațional care afectează România și Uniunea Europeană și care vin în special dinspre Rusia și Ungaria. Concentrarea muncii laboratorului pe zonele și mediile în care aceste mesaje de propagandă care pot destabiliza România prind cel mai bine, adică acolo unde încrederea în instituții și în lideri este cea mai scăzută, poate corecta percepția acelei părți amăgite a opiniei publice românești. O direcție a destabilizării prin propaganda ostilă se referă chiar la făurirea statului național unitar român în 1918.

Actele de voință națională de la sfârșitul Primului Război Mondial i-au antrenat nu doar pe români, ci și pe polonezi, pe cehi, pe slovaci, pe sârbi, pe croați, pe sloveni, pe lituanieni, pe letoni, pe estonieni etc. care erau, în linii mari, mulțumiți de deciziile proprii, ratificate prin tratatele Conferinței de Pace de la Paris (1919-1920). Prăbușirea vechilor imperii implicate în regiunea central-sud-est europeană – german, austro-ungar, otoman, rusesc – a creat însă și mari frustrări, nemulțumiri, proteste ale vechilor elite politice din aceste state dominante, răsfrânte, printr-o intensă muncă de propagandă, și asupra popoarelor respective. Dar, dincolo de mulțumiți și nemulțumiți, era pentru prima oară în istorie când voința popoarelor (eliberate de sub dominația străină) exprimată în chip democratic la finele războiului era, în general, consfințită pe plan internațional prin tratatele de pace. Cu alte cuvinte, tratatele de pace de la Paris, din 1919-1920, au respectat în mare măsură ceea ce deciseseră polonezii, românii, cehii, slovacii, sârbii, croații etc.

Toate provinciile istorice care s-au unit cu Țara în 1918 au avut importanța lor. Basarabia era cea din urmă desprinsă din trupul cel mare al Țării Moldovei, la 1812 (când fusese dată Imperiului Țarist) și revenea cea dintâi, la 27 martie/ 9 aprilie 1918, adică după circa un secol. Bucovina sau Țara de Sus a Moldovei, leagănul Voievodatului Moldovei – cu vechile capitale Baia, Siret și Suceava, cu gropnițele domnești, cu vechile mănăstiri pictate – se întorcea smerită, la 15/ 28 noiembrie 1918, după aproape un secol și jumătate de înstrăinare (la 1775, fusese ocupată de Imperiul Habsburgic) în Țara cea mare. Transilvania (cu Banatul, Crișana, Maramureșul) – cam 100 000 de km pătrați, adică peste o treime din suprafața Regatului României interbelice – nu făcuseră parte decât vremelnic din vreo Țară Românească, în schimb fuseseră încadrate prin cucerire sau altminteri în Regatul Ungariei, în orbita Imperiului Otoman (indirect, ca principat autonom, ori direct, ca în cazul Banatului de câmpie, al Crișanei), în Imperiul Habsburgic, iar această înstrăinare era veche de circa o mie de ani. Cu alte cuvinte, Transilvania vine cea din urmă în trupul Țării, la 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918, după „un mileniu de singurătate” (ca să-l parafrazez pe Gabriel Garcia Marquez). Toate aceste provincii unite la 1918 aveau majorități etnice românești absolute în componența lor, cu excepția Bucovinei, unde administrația de la Viena reușise „performanța” de a reduce, în nici 150 de ani, ponderea românilor de la circa 70 % (la finele secolului al XVIII-lea) la sub 35 % (în 1910); chiar și așa, după dislocări masive și colonizări de populație și după recensăminte tendențios făcute, românii dețineau majoritatea relativă în provincie la 1918. Prin marea împlinire din 1918, românii și-au trăit ora lor astrală, au exultat, au simțit istoria de partea lor. Pe de altă parte, era clar că în Rusia sovietică (și apoi în URSS și Federația Rusă), în Ungaria, în Austria și, prin ricoșeu, în alte state, actele de la 1918 nu puteau fi privite cu simpatie, aprobate, lăudate.

Astăzi, după un secol de la acest mare efort al națiunii noastre de a trăi unită într-un singur stat – adică după cea mai mare împlinire istorică a poporului român din întreaga sa istorie –, ne trezim chiar și unii dintre noi, din dorința de originalitate ori din interese precise extra-istorice, să „reinterpretăm” trecutul, venind în fața opiniei publice cu falsuri grosolane. Enumăr câteva dintre cele mai evidente și mai departe de adevăr: România a intrat de prisos și hazardat în Primul Război Mondial; România a anexat cu forța provincii la 1918; România a devenit atunci un stat artificial și multinațional, „imperialist”, format din „petice”; românii din Țară, dar mai ales cei din provincii nu au dorit unirea, care s-ar fi făcut prin efortul unor „politicieni interesați” și al unor „intelectuali exaltați” etc.

Despre Transilvania, astfel de minciuni se rostesc parcă mai apăsat, deopotrivă în România și în străinătate, pe măsură ce se apropie centenarul actului de la 1 Decembrie 1918. Prima teză relansată (în mediile românești) este aceea că românii transilvani, influențați de „cultura superioară maghiară”, ar fi preferat să rămână în granițele Ungariei (care nici nu exista atunci ca subiect de drept internațional, din moment ce statul acela hibrid se chema Austro-Ungaria), trăind în egalitate cu ungurii și bucurându-se de o largă autonomie etc. Iată răspunsul, dat în epocă acestei chestiuni a superiorității culturii maghiare (puse atunci de oficialii unguri), prin vocea lui Alexandru Vaida-Voevod, auzită în parlamentul de la Budapesta, în 1914: „[În ceea] ce privește cultura maghiară, și aceasta e încă fragedă, ca și cultura română. Dar și în cazul dacă ar fi vorba nu de cultura maghiară, ci de cea franceză, germană sau engleză, în zadar ați voi să ne‑o acordați. E adevărat, cultura noastră e încă în dezvoltare, își trăiește abia anii copilăriei, dar ea se manifestă foarte frumos și această cultură nouă ne e mai scumpă decât orice altă cultură străină, pentru că ea e manifestarea vieții noastre sufletești, ea re-oglindește viața sentimentelor noastre”.

Firește, de-a lungul timpului, s-au exprimat opinii istorice diverse despre marile schimbări de la finele Primului Război Mondial, învingătorii fiind, în linii mari, mulțumiți și laudativi față de acele evoluții, iar învinșii fiind critici și dornici de revizuire și de revanșă. Au fost atunci chiar și români care (ca și unii cehi, polonezi, croați, unguri etc.) nu au vrut destrămarea monarhiei habsburgice, din varii motive, de la oportunitatea personală până la credința că viața lor sau a națiunii române ar fi trebuit să se dezvolte în cadre occidentale, nu „balcanice”. Ceea ce este însă clar atestat și dovedit, fără nicio putință de tăgadă, este faptul că majoritatea românilor ardeleni au dorit să facă parte din România, că au format Regatul României Mari și că acesta a fost recunoscut pe plan internațional, cu noile sale granițe, prin tratate.

Nemulțumiții de după 1918-1920 s-au regrupat treptat și au condus la Al Doilea Război Mondial, după care, în linii mari, ordinea politico-teritorială a rămas, cu anumite modificări, ca aceea interbelică. Marele profitor a fost URSS, care a trăit momentul destrămării in perioada lui Gorbaciov și mai ales în 1989-1991. Statele care se formaseră în 1918, prin voința popoarelor și care fuseseră consfințite prin Conferința de Pace de la Paris (1919-1920), au rămas aproape cum au fost (chiar dacă Iugoslavia și Cehoslovacia s-au destrămat), adică formate tot pe criterii naționale, state ale polonezilor, românilor, cehilor, slovacilor, sârbilor, croaților, slovenilor, lituanienilor, letonilor, estonilor etc. Și frustrările au rămas aproape la fel, de aceea este firesc ca, la un secol de atunci, unii să sărbătorească și alții să fie nostalgici și triști. Vocile nemulțumite de formarea României întregite se regrupează acum, cu ocazia centenarului și recurg la forme variate de exprimare. Pe fondul unei crase lipse de cultură istorică a opiniei publice actuale, forțele interne care cultivă relativismul istoriei și care combat ideea de unitate românească sunt dublate de unele din exterior. Pentru a pregăti sărbătoarea centenarului Marii Uniri, statul român a creat în 2016 un organism guvernamental, condus de un secretar de stat. Între timp, deja s-a schimbat structura acestui „departament”, dar strategia și tactica sa nu sunt clare, mai ales că nu are încă un buget aprobat și nici precizate modalitățile de a procura fonduri din alte surse. Între timp, în Ungaria, „Grupul de cercetători științifici ai Academiei de Științe Ungare – Elan-Trianon 100”, deși nu figurează ca un organism guvernamental, este, în fapt, puternic susținut de autorități, este format dintr-o redutabilă echipă de istorici, istorici de artă, istorici literari și sociologi, beneficiind de un substanțial grant, eșalonat pe cinci ani. Echipa are scopul să elucideze în principal condițiile în care s-au încheiat tratatele de pace și, mai ales cel de la Trianon, tratate care au condus la „pedepsirea” Ungariei, la privarea sa de „două treimi din teritoriu și din populație”. Cel puțin acestea sunt expresiile discursului oficial din Ungaria contemporană, țară care, deși aliată cu România în NATO și membră, ca și România, în UE, și-a oprit, în 2016, diplomații să participe la celebrarea Zilei Naționale a României! Din păcate, arsenalul de idei pentru cercurile ungare care deplâng Marea Unire românească de la 1918 sunt oferite, în mare parte, de românii înșiși, de acei români care cultivă blamarea istoriei naționale, care resping unitatea românească, care cer felurite autonomii istorice, care condamnă „miticismele” și „balcanismele” cu scopul subminării României. Prevăd că, scoțând lucrurile din context, România va fi criticată pentru naționalism, pentru preamărirea actului de la 1918 prin politica sa de stat, iar Ungaria va fi lăudată pentru obiectivitate, pentru cercetările istorice critice, pentru elucidarea dezinteresată a umbrelor trecutului[1].

Pe fondul ideii că românii au trăit până în secolul al XIX-lea în două țări distincte și în provincii istorice cuprinse în imperii străine, se cultivă destul de insistent ideea dezbinării românești, a „inventării” numelui de România, a noutății ideii de unitate politică și a civilizației diferite din Transilvania în raport cu ceea ce era în regiunile extracarpatice. Din arsenalul unor epoci pe care le credeam apuse și al unor ideologii totalitare condamnate de istorie, se revitalizează idei teoretice precum: majoritățile etno-demografice sunt relative și voința lor nu mai contează astăzi; popoarele fără statalitate veche sunt popoare fără istorie și, prin urmare, au drepturi limitate; autonomiile teritoriale pe criterii etnice au rădăcini vechi, verificate de istorie etc. În mod concret, despre trecutul românilor și despre realitățile românești, se insinuează vechi sloganuri, actualizate prin adaptări recente: românii sunt un popor nou, intrat târziu în istorie; valahii și românii sunt popoare diferite; Transilvania nu are legătură cu istoria românilor; numele lui Iancu de Hunedoara trebuie schimbat în Ioan de Hunedoara; particula Napoca trebuie scoasă din numele municipiului Cluj-Napoca; imnul de stat – care ar exprima idei retrograde și s-ar referi la Corvinii „ungari” – trebuie înlocuit etc. Unele dintre aceste „îndreptări” par inofensive: a spune Ioan în loc de Iancu nu schimbă mare lucru, decât că ne îndepărtează de esența unei forme românești diminutivate (Iancu provine tot din Ioan) și de apropierea de numele unui erou național românesc – Avram Iancu; scoaterea particulei Napoca din numele orașului Cluj-Napoca ar șterge mai mult de un mileniu de istorie, adică tocmai rădăcinile daco-romane ale românilor.

Unele dintre aceste „propuneri” prind la publicul larg, mai ales în străinătate, și datorită curentului dacist (tracist), care-i așază pe daco-geți și pe traci la temelia tuturor popoarelor europene, cu o limbă primordială din care s-ar trage latina, cu priorități în toate domeniile, de la scris și astronomie până la arhitectură și medicină etc. Denigrarea istoriei și vieții românilor este astfel ușor de făcut, mai ales că datele sale esențiale sunt oferite de cealaltă extremă din cultura românească, aceea care acceptă doar nimicnicia românilor, spiritul lor gregar, de popor fără voință, de masă informă, „umbră fără schelet”, formată din „fețe patibulare”, cu „guri vulgare”, „puturoși”, cu un „amestec apos” în loc de creier, cu o istorie în care toți „au urinat” peste noi și din care a rezultat limba română, „bună numai pentru înjurături” etc. O altă variantă a acestei extreme afirmă că nu ne cunoaștem corect trecutul, fiindcă toți marii istorici și oameni de cultură români au operat doar cu mituri naționaliste. Pe acest fundal trist – pregătit de unii dintre noi înșine – este foarte ușor ca anumiți factori din afară să combată unitatea românească, actul de la 1 Decembrie 1918, ideea de solidaritate a românilor ca popor și ca națiune.

Dar, oare cum și de când au vrut românii intracarpatici să facă parte dintr-o Țară Românească, să trăiască în structuri politice românești, sub oblăduirea unor instituții românești? Pentru că sub comunismul nostru original, mai ales în ultimul deceniu de existență a regimului Ceaușescu, se exagera cu sloganul „luptei de veacuri a poporului român pentru unitate, permanență și continuitate”, dar și din alte motive, asemenea idei au fost, după 1989, complet respinse, bagatelizate, ironizate. Cu alte cuvinte, s-a spus și s-a scris ditirambic că nu au existat niciodată astfel de idei în mintea românilor. De fapt, orice popor, din momentul constituirii sale, tinde să-și formeze structuri politice proprii, numite generic state, cu scopul organizării și conservării comunității etnice respective. Românii au făcut și ei același lucru, începând cu sfârșitul mileniului I d. Hr., făurindu-și astfel de formațiuni numite țări, judecii/cnezate, ducate/voievodate, domnii etc. Popoarele nu erau atunci conștiente de necesitatea unității lor politice globale, astfel că unele au rămas să trăiască în mai multe nuclee politice. Altele și-au realizat unitatea politică prin voința elitelor lor, a unor conducători energici. Românii au reușit în secolul al XIV-lea (ceva mai târziu decât unii dintre vecinii lor) să-și formeze două voievodate cvasi-independente sau două „libertăți românești” – cum le-a botezat inspirat Nicolae Iorga – anume Țara Românească și Țara Românească a Moldovei. Restul românilor, deopotrivă la nord și la sud de Dunăre – în ciuda unor înjghebări politice proprii trecătoare – au ajuns să trăiască în state străine, în frunte că stăpâni de altă limbă și credință. Este evident că românii nu au fost „animați” permanent de „dorința făuririi statului lor unitar, național și independent”, din moment atunci erau alte priorități de viețuire și de supraviețuire. Cu timpul însă, situația se schimbă. Pe fondul acestei fărâmițări, pe la finele Evului Mediu și la începuturile Epocii Moderne, apar tendințe de unitate (parțială sau generală), stimulate de conștientizarea comunității etnice. Asemenea atitudini nu mai sunt atunci, pe la 1500-1600, rezultatul exclusiv al unor conducători luminați, ambițioși sau clarvăzători, ci ele provin și din voința poporului de jos, a comunităților grupate în anumite nuclee politice.[2]

Cu alte cuvinte, românii trăgeau la români cel puțin încă din secolul al XVI-lea (sunt mărturii ale unor astfel de acțiuni încă din secolele XIII-XIV). În secolul al XVII-lea, Grigore Ureche și Miron Costin, ca și Constantin Cantacuzino Stolnicul arată unitatea de origine, de limbă și de credință a românilor extracarpatici cu cei transilvăneni. La începutul secolului al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir este primul savant român de talie europeană care face cunoscută latinitatea și unitatea românilor cu argumente științifice, în lucrări de mare anvergură, scrise în limba latină. În secolul al XVIII-lea începe lupta de emancipare națională a românilor din Transilvania, desfășurată pe plan religios (unirea cu Biserica Romei), pe plan politic (memoriile adresate Curții de la Viena și altor cancelarii și foruri europene; mișcarea Supplex Libellus Valachorum), pe plan social (Răscoala lui Horea), pe plan cultural (Școala Ardeleană). În această etapă a luptei naționale din Transilvania și poate fi vorba, firește, de unirea Transilvaniei cu România, fiindcă nu exista încă România. Este vorba, de aceea, de obținerea în Transilvania și Ungaria a drepturilor politice naționale ale românilor din Transilvania și Ungaria, numai acolo unde acești români alcătuiau majoritatea populației. Nu este vorba despre drepturi preferențiale ale acestor români, ci pur și simplu despre egalitatea lor cu membrii națiunilor oficiale și ai confesiunilor recunoscute („recepte”). Totuși, legăturile între românii transilvăneni și cei olteni, munteni și moldoveni sunt continue.

În secolul al XIX-lea se desfășoară mișcarea de emancipare națională a provinciilor aflate sub dominație străină și de formare a statului național unitar. Toată acțiunea era bazată acum pe ideologia daco-românismului. În această mișcare panromânească, românii din interiorul Carpaților au jucat un rol fundamental: astfel, îi găsim pe Gheorghe Lazăr, care introduce limba română la Sfântul Sava, în Țara Românească, pe Florian Aaron ca profesor al lui Bălcescu și apoi al Universității din București, pe călugărul maramureșean Gherman Vida, ca învățător al lui Kogălniceanu și Alecsandri pe baza cronicii lui Șincai, pe Ioan Maiorescu la Craiova, pe Damaschin Bojincă ca profesor la Academia Mihăileană din Iași, pe Bărnuțiu, pe Ștefan Micle, pe Laurian, pe Papiu-Ilarian și pe toți care au predat la universitățile României moderne și au pus temeliile Academiei Române. Mișcarea de unire a Transilvaniei cu România a putut prinde contur abia după formarea României și mai ales după afirmarea României independente, devenite, la scurtă vreme, regat.

Astfel, dacă românii nu au luptat „de secole pentru unitatea națională”, ei s-au înscris în mișcarea europeană care promova statele naționale împreună cu celelalte națiuni. Nu au făcut acest lucru nici mai bine și nici mai rău ca alte națiuni. În secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea cele mai progresiste mișcări erau cele menite să elibereze națiunile de sub robia imperiilor multinaționale și să le îndrepte spre formarea statelor naționale unitare. Cea mai puternică mișcare de emancipare națională a românilor din provinciile aflate sub stăpâniri străine s-a desfășurat în Transilvania. Astfel, se vede clar că ideile de unitate și lupta pentru emancipare națională și unire nu s-au născut între români în mod spontan și instantaneu, prin imitație sau prin efortul unor lideri exaltați sau interesați. Că nu a fost unanimitate în aceste procese, că au fost și șuvoaie abătute, că intelectualii și oamenii politici au potențat ideile de unitate românească, că poporul a fost dirijat și condus de liderii săi, acestea sunt lucruri cunoscute, recunoscute și valabile în istoria tuturor popoarelor. Istoricul însă, înainte de a releva excepțiile, aspectele marginale, curiozitățile din trecut, are obligația profesională de a preciza liniile magistrale ale mersului societății. Sau, dacă nu se ocupă de aceste constante ori linii predominante, atunci are datoria morală și intelectuală să le enunțe, pentru a nu da impresia că lumea ar fi putut sau ar fi trebuit să facă ceea ce, de fapt, nu a făcut. Menirea primă a istoricului de meserie este să studieze ceea ce a fost, nu ceea ce ar fi putut să fie, dacă nu s-ar fi întâmplat cutare lucru. Istoria contrafactuală – în vogă astăzi – poate oferi necunoscătorilor convingerea unor realități care, de fapt, sunt fictive, imaginate, inventate.

Linia magistrală a istoriei românilor la începutul secolului al XX-lea, în ajunul Primului Război Mondial, era făurirea statului național unitar român, prin unirea cu România a tuturor provinciilor istorice care aveau majorități etnice românești. Același ideal, de făurire a statelor lor naționale, îl nutreau toate popoarele din regiunea central-sud-est europeană, care se aflaseră de secole sub stăpâniri străine. Românii din Transilvania s-au identificat treptat cu idealul libertății și al unității naționale, ideal pe care l-au trăit, în forme și cu intensități diferite, începând cu finele Evului Mediu și du debutul Epocii Moderne. Ca și românii din Vechiul Regat, ca și basarabenii și bucovinenii, românii ardeleni s-au înscris în marea lor majoritate pe traiectoria formării României întregite, considerând, prin educația oferită de liderii lor, că cel mai bun cadru de organizare, coordonare și protejare a națiunii era statul unitar român. Acest ideal s-a înfăptuit în urmă cu nici un secol, iar realitatea care a rezultat în urma marelui efort de-atunci – România – nu și-a dat încă măsura deplinei valori în Europa și în lume.

Ioan-Aurel Pop

Sursa: Roncea.Ro

Bibliografie minimală:

Radu Baltasiu, Gabriel Săpunaru, Ovidiana Bulumac, Slăbirea comunității românești din Harghita și Covasna. Raport de cercetare, București, 2013.

Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, 1997, București.

Lucian Boia, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, București, 2014.

Ioan Bolovan, Sorina Paula Bolovan, Ispititoarea Transilvanie. Multiperspectivitate și adevăr în istoria unei provincii, Cluj-Napoca, 2017.

Nicolae Iorga, În luptă cu absurdul revizionism maghiar, București, 1991.

Liviu Maior, Alexandru Vaida-Voevod între Belvedere și Versailles, Cluj-Napoca, 1993.

Liviu Maior, Alexandru Vaida Voevod. Putere și defăimare (Studii), București, 2010.

Horia Roman Patapievici, Politice, București, 1996.

Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărul și miturile (Note de lectură), ediția a II-a revăzută,  București, 2014.

Ioan-Aurel Pop, Transilvania, starea noastră de veghe, Cuvânt înainte de Mircea Muthu, Cluj-Napoca, 2016.

Ioan Sabău-Pop, Ioan Lăcătușu (coord.), Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș în slujba dăinuirii neamului românesc în Transilvania: FCRCHM 2005-2015, Sfântu Gheorghe, 2015.

[1] Precizez că mesajul meu pe această temă, de la Academia Română, era menit să sensibilizeze factorii de răspundere din România în legătură cu pregătirea inadecvată centenarului Marii Uniri și să ofere un exemplu de „eficiență” în tratarea chestiunii secolului trecut de la finele Primului Război Mondial. „Eficiența” se referea la vecinii maghiari, care, desigur, nu se pregătesc să celebreze unirea Transilvaniei cu România! Este clar, după toate semnalele pe care le avem, că mesajele venite dinspre Ungaria și chiar din România nu sunt și nu vor fi prietenești. Presa scrisă și vorbită, unele televiziuni au preluat însă – așa cum se întâmplă mai nou peste tot – mesajul meu trunchiat și i-au dat o amploare și o dimensiune pe care nu a avut-o. Prin poziția mea nu am jignit pe nimeni, ci am atras atenția asupra unor realități care, netratate la timp și în mod înțelept, pot învenina și mai mult raporturile româno-ungare.

[2] Dacă în privința ideilor de unitate, lucrurile sunt încă, în mintea unor necunoscători sau răuvoitori, sub semnul îndoielii, ideile romanității românilor sunt atestate clar ca existând în conștiința românească în Evul Mediu. Cu alte cuvinte, unii dintre români – și nu numai dintre cei educați – au știut mereu că neamul lor se trage din romani, „de la descălecatul dintâi, sub Traian, împăratul Râmului”. Vezi lucrările lui Șerban Papacostea (Geneza statului în Evul Mediu românesc. Studii critice, Cluj-Napoca, 1988), Adolf Armbruster (Romanitatea românilor. Istoria unei idei, ediția a II-a revăzută și adăugită, București, 1993), Stelian Brezeanu (Identități și solidarități medievale: controverse istorice. București, 2002), Ioan-Aurel Pop (Națiunea română medievală. Solidarități etnice românești în secolele XIII-XVI, București, 1998).

Adenda:  Precizări privind „războiul informațional” contemporan

La finele Primului Război Mondial și în perioada imediat următoare (1918-1920) s-au conturat două mari grupuri de state și națiuni în Europa: unele mulțumite de destrămarea imperiilor dominatoare și multinaționale (german, austro-ungar, rus, turc) și de formarea statelor naționale sau federale pe ruinele acestora; altele nemulțumite și frustrate, în urma pierderii forței și influenței de altădată, a imenselor teritorii și a numeroaselor popoare și etnii. Nemulțumiții s-au regrupat treptat și au condus la Al Doilea Război Mondial, după care, în linii mari, ordinea politico-teritorială a rămas, cu unele modificări, ca aceea interbelică. Marele profitor a fost URSS, care a trăit momentul destrămării in perioada lui Gorbaciov și mai ales în 1989-1991. Statele care se formaseră în 1918, prin voința popoarelor și care fuseseră consfințite prin Conferința de Pace de la Paris (1919-1920), au rămas aproape cum au fost (chiar dacă Iugoslavia și Cehoslovacia s-au destrămat), adică formate tot pe criterii naționale, state ale polonezilor, românilor, cehilor, slovacilor, sârbilor, croaților, slovenilor, lituanienilor, letonilor, estonilor etc. Și frustrările au rămas aproape la fel, de aceea este firesc ca, la un secol de atunci, unii să sărbătorească și alții să fie nostalgici și triști.Vocile nemulțumite de formarea României întregite se regrupează acum, cu ocazia centenarului și recurg la forme variate de exprimare. Pe fondul unei crase lipse de cultură istorică a opiniei publice actuale, forțele interne care cultivă relativismul istoriei și care combat ideea de unitate românească sunt dublate de unele din exterior.

Pentru a pregăti sărbătoarea centenarului Marii Uniri, statul român a creat în 2016 un organism guvernamental, condus de un secretar de stat. Între timp, deja s-a schimbat structura acestui „departament”, dar strategia și tactica sa nu sunt clare, mai ales că nu are încă un buget aprobat și nici precizate modalitățile de a procura fonduri din alte surse. Între timp, în Ungaria, „Grupul de cercetători științifici ai Academiei de Științe Ungare – Elan-Trianon 100”, deși nu figurează ca un organism guvernamental, este, în fapt, puternic susținut de autorități, este format dintr-o redutabilă echipă de istorici, istorici de artă, istorici literari și sociologi, beneficiind de substanțiale fonduri, eșalonate pe cinci ani. Echipa are scopul să elucideze în principal condițiile în care s-au încheiat tratatele de pace și, mai ales cel de la Trianon, tratate care au condus la „pedepsirea” Ungariei, la privarea sa de „două treimi din teritoriu și din populație”. Cel puțin acestea sunt expresiile discursului oficial din Ungaria contemporană, țară care, deși aliată cu România în NATO și membră, ca și România, în UE, și-a oprit, în 2016, diplomații să participe la celebrarea Zilei Naționale a României! Eu nu mai cunosc un caz similar de inamiciție, de ofensă directă și oficială în cadrul UE!

Din păcate, arsenalul de idei pentru cercurile ungare care deplâng Marea Unire românească de la 1918 sunt oferite, în mare parte, de românii înșiși, de acei români care cultivă blamarea istoriei naționale, care resping unitatea românească, care cer felurite autonomii istorice, care condamnă „miticismele” și „balcanismele” cu scopul subminării României. Prevăd că, scoțând lucrurile din context, România va fi criticată pentru naționalism, pentru preamărirea actului de la 1918 prin politica sa de stat, iar Ungaria va fi lăudată pentru obiectivitate, pentru cercetările istorice critice, pentru elucidarea dezinteresată a umbrelor trecutului.

Pe fondul ideii că românii au trăit până în secolul al XIX-lea în două țări distincte și în provincii istorice cuprinse în imperii străine, se cultivă destul de insistent ideea dezbinării românești, a „inventării” numelui de România, a noutății ideii de unitate politică și a civilizației diferite din Transilvania în raport cu ceea ce era în regiunile extracarpatice. Din arsenalul unor epoci pe care le credeam apuse și al unor ideologii totalitare condamnate de istorie, se revitalizează idei teoretice precum: majoritățile etno-demografice sunt relative și voința lor nu mai contează astăzi; popoarele fără statalitate veche sunt popoare fără istorie și, prin urmare, au drepturi limitate; autonomiile teritoriale pe criterii etnice au rădăcini vechi, verificate de istorie etc. În mod concret, despre trecutul românilor și despre realitățile românești, se insinuează vechi sloganuri, actualizate prin adaptări recente: românii sunt un popor nou, intrat târziu în istorie; valahii și românii sunt popoare diferite; Transilvania nu are legătură cu istoria românilor; numele lui Iancu de Hunedoara trebuie schimbat în Ioan de Hunedoara; particula Napoca trebuie scoasă din numele municipiului Cluj-Napoca; imnul de stat – care ar exprima idei retrograde și în care este vorba și despre Corvini – trebuie înlocuit etc. Unele dintre aceste „îndreptări” par inofensive: a spune Ioan în loc de Iancu nu schimbă mare lucru, decât că ne îndepărtează de esența unei forme românești diminutivate (Iancu provine tot din Ioan) și de apropierea de numele unui erou național românesc – Avram Iancu; scoaterea particulei Napoca din numele orașului Cluj-Napoca ar șterge mai mult de un mileniu de istorie, adică tocmai rădăcinile daco-romane ale românilor (atâtea câte sunt ele).

Unele dintre aceste „propuneri” prind la publicul larg, mai ales în străinătate, și datorită curentului dacist (tracist), care-i așază pe daco-geți și pe traci la temelia tuturor popoarelor europene, cu o limbă primordială din care s-ar trage latina, cu priorități în toate domeniile, de la scris și astronomie până la arhitectură și medicină etc. Denigrarea istoriei și vieții românilor este astfel ușor de făcut, mai ales că datele sale esențiale sunt oferite de cealaltă extremă din cultura românească, aceea care acceptă doar nimicnicia românilor, spiritul lor gregar, de popor fără voință, de masă informă, „umbră fără schelet”, formată din „fețe patibulare”, cu „guri vulgare”, „puturoși”, cu un „amestec apos” în loc de creier, cu o istorie în care toți „au urinat” peste noi și din care a rezultat limba română, „bună numai pentru înjurături” etc. O altă variantă a acestei extreme afirmă că nu ne cunoaștem corect trecutul, fiindcă toți marii istorici și oameni de cultură români au operat doar cu mituri naționaliste. Pe acest fundal trist – pregătit de unii dintre noi înșine – este foarte ușor ca anumiți factori din afară să combată unitatea românească, actul de la 1 Decembrie 1918, ideea de solidaritate a românilor ca popor și ca națiune.

Ioan Aurel Pop

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova