Comisia de Etica a Universitatii din Bucuresti s-a intrunit astazi, din nou, pentru a analiza plagiatul lui Victor Ponta. Foarte bine! Dar cu cine? La cererea publicului (re)semnalam frauda rectorului UB, care ar trebui cercetata si sanctionata de aceeasi Comisie de Etica din care face parte chiar el (!):
Posted in Analize, Colimatorul, Documentare, Editoriale, Top News 
Tags: A. P. Iliescu, activistul, Agricultura Socialista, alex stefanescu, andrei plesu, Badislav, Basescu, berlin, brucan, caderea, Caietul albastru, calea regala, Cartarescu, cartea alba a securitatii, Casa Pionierilor, Casa Pionierilor Buftea, CC, Ceausescu, Cenaclul de luni, Cercetări filosofice, Cinci limbrici ai mintii - Manolescu Plesu Patapievici Liiceanu Cartarescu, cioran, CNATDCU, CNSAS, Colegiul Noua Europa, Comisia de Etica, Comisia de Etica a Universitatii Bucuresti, Constantin Barbu, Constantin Cartarescu, Constantin Noica, convingeri comuniste, CV, Despre Tragic, Dilema, dimitrie cantemir, Doctor Honoris Causa, doctor inchipuit, doctorat, dottore, dr, Dumitru Mircea, editura humanitas, Editura LiterNet, Facultatea de Filosofie, faruri vitrine fotografii, FSN, GDS, GDS - noul komintern, Herta Muller, Humanitas, ICR, iliescu-kgb, impostor si plagiator, Informatia Bucurestiului, Institutul pentru Studii Avansate - Wissenschaftskolleg zu Berlin, Ion Vitner, KGB, Laurence Sterne, Liiceanu, Liiceanu - Liigheanu - Liicheanu, Liiceanu impostor si profitor, Liicheanu, Liigheanu, Ludwig Wittgenstein, M. Flonta, MAE, Mang, manolescu, Maria Badislav Cartarescu, Mihai Eminescu, mircea cartarescu, Mircea Dumitru, NEC, Neo-Komintern, neo-kominternul, New Europe College, nicolae manolescu, nobel, Noica, Nostos, Observatorul cultural, Ovid S Crohmalniceanu, Paltinis, Pamfletul Negru, Patapievici, Paul Cornea, PCR, plagiat, plagiator, Plagiatul lui Ponta, Plagiiceanu, Plesu, Ponta, Rector Universitatea din Bucuresti, Securitatea, sie, sorin alexandrescu, soros, sri, teza de doctorat, Tismaneanu, Toleranta si intolerabilul, Tractatus Logico-Philosophicus, Tragic, Tristram Shandy, UASCB, UB, unesco, universitatea bucuresti, Universitatea de Vest, Universitatea de Vest din Timisoara, utc, UVT, valeriu stoica, Viaţa şi opiniunile lui Tristram Shandy gentleman, Wissenschaftskolleg zu Berlin, ziaristi online, ziarul Ziua 
2 Comments »
Rectorul Universitatii din Bucuresti, Mircea Dumitru, este incompatibil, atat din punct de vedere moral cat si profesional, cu postura de membru al Comisiei de Etica a Universitatii din Bucuresti. Mircea Dumitru a refuzat sa analizeze plagiatele crase al lui Gabriel Liiceanu, identificate de ziarul ZIUA in 2007, un caz cel putin la fel de grav ca cel privind plagiatul lui Victor Ponta: Cazul Liicheanu. Am reprodus deja cateva seturi de dovezi incontestabile privind plagiatele lui Liiceanu, cu sprijinul filosofului Constantin Barbu, discipol al lui Noica foarte cunoscut de Liiceanu din perioada Scolii de la Paltinis, la Ziaristi Online. Dar sa revenim la amoralul judecator de azi, Mircea Dumitru, dovedit, dupa cum veti citi in continuare, ca fals traducator din germana a trei lucrari filosofice de Ludwig Wittgenstein, aparute la editura Humanitas. Din prostie, membrul nostru fruntas al CNATDCU a recunoscut in propriul CV ca… nu cunoaste limba germana. Detalii, fulminante si aproape incredibile, mai jos.
Mircea Dumitru era in 2007 decan al Facultatii de Filosofie si membru vocal-instrumental al CNATDCU, primul in drept care ar fi trebuit sa solicite cercetarea acuzele de plagiat, insotite de dovezi, suspiciuni care troneaza in CV-ul ascuns al lui Liiceanu inca de la doctoratul sau plagiat din Noica, soldat cu un imens scandal la Academie, motiv pentru care a si trebuit sa paraseasca Institutul de Filosofie si Psihologie al Academiei Romane, gasind o pozitie oarecare la Institutul de Istoria Artei (!?), alaturi de prepusul sau, Andrei Plesu.
Insa tot in 2007, pe cand Mircea Dumitru era mult mai mutulica ca azi (cacofonie pe merit), decanul surd, mut si orb de atunci era si membru în “board-ul ştiinţific” al “New Europe College” (2002 – 2008), Colegiul rectorului Andrei Plesu, unde, in anii ’90, fusese si “fellow”. Insa tot in anii ’90, conform CV-ului sau, fostul instructor la Casa Pionierilor Buftea, facea pe “redactorul principal II” la… Humanitas. Il vedeati pe marele filosof fara opera G Liiceanu judecat de un fost redactor “II” de-al sau, “fellow” de-al tovarasului sau A Plesu si co-autor de carte a trois cu inca presedintele ICR, HR Patapievici?
Este vorba de o brosura intitulata pompos carte, aparuta la Editura LiterNet, in 2005. Cu un numar impresionat de pagini (50!), tiparite cu un caracter de litera “prezidential”, volumul “autorilor” Plesu, Dumitru si Patapievici impresioneaza insa prin calitatea dilemelor enuntate in conferintele transpuse in “carte” de LiterNet: “În încheierea conferinţei sale, Andrei Pleşu se întreba de ce creştinismul, având o tradiţie de fineţe a judecăţii care părea să fie incompatibilă cu grosolănia persecuţiilor, a putut deveni intolerant, şi la fel şi Islamul, despre care am aflat că posedă un „tezaur de texte despre toleranţă”, care este „încă şi mai amplu decât cel creştin”. Într-adevăr, de ce?”, se intreaba, aferat, fizicianul Patapievici?
Faptul ca azi il judeca cu aplomb pe Victor Ponta, premierul ante portas suspectat de plagiat exact ca si Gabriel Liiceanu, nu l-a impiedicat pe Mircea Dumitru sa-l sustina la inceputul anului pentru Doctor Honoris Causa la Universitatea de Vest din Timisoara pe un “doctor” inchipuit, prezentat ca atare timp de 12 ani!, inclusiv pe site-ul Universitatii de Vest, beneficiar fraudulos al unor granturi post-doctorale la Berlin, nimeni altul decat fostul sau coleg de carte a trois, Horia Roman Patapievici (Vedeti Imaginarul filosofic al doctoratului. Cazul Horia Roman Patapievici). Ne intrebam pe buna dreptate, fara a putea iesi din dilema lui Patapievici: “Intr-adevar, de ce?”
Dar bomboana pe coliva deonto-ologismului lui Mircea Dumitru i-a pus-o chiar ieri ziaristul Ion Spanu, care a dezvaluit in Cotidianul ca distinsul filosof, pe cand era “redactor principal II” la Humanitas a tradus din germana doua (ba chiar trei!) lucrari complexe de filosofie ale lui Ludwig Wittgenstein fara insa sa si cunoasca… limba germana. Un caz mai rar de… “anamnesis”?
“În CV-ul său, depus la registratura Universitatii din Bucuresti, Mircea Dumitru precizează că nu cunoaşte limba germană: „citit – slab, vorbit – nu, scris – nu”. Cu toate acestea, numele său figurează pe traducerea din germană a lucrării „Cercetări filosofice” a lui Wittgenstein, apărută în 2004, chiar înaintea filosofului Mircea Flonta”, dezvaluie Ion Spanu.
Cele trei lucrari “traduse” de Mircea Dumitru se afla prezentate si pe portalul Facultatii de Filosofie a Universitatii din Bucuresti la sectiunea Lucrări publicate și activitate științifică – Prof. dr. Mircea Dumitru. Cu adevarat “stiintifica”. Iata-le:
7. Ludwig Wittgenstein, Caietul albastru, (Bucureşti: Editura ‘Humanitas’, 1993), în colaborare cu M. Flonta şi A. P. Iliescu
12. L. Wittgenstein, Tractatus Logico-Philosophicus, (Bucureşti: Editura ‘Humanitas’, 2001), în colaborare cu M. Flonta.
13. L. Wittgenstein, Cercetări filosofice, (Bucureşti: Editura ‘Humanitas’, 2004), în colaborare cu M. Flonta.
“Traducerile” lui Mircea Dumitru sunt prezentate ca atare pe “Enciclopedia Wikipedia” in numeroase studii filosofice si pe site-ul Humanitas care, chiar anul acesta (!), a publicat a doua editie a volumului „Tractatus Logico-Philosophicus” in co-traducerea aceluiasi afon al limbii germane… Mircea Dumitru!
Ma intreb:
De ce l-a platit Liiceanu pe Mircea Dumitru daca nu a tradus o boaba din germana?
Cum se numeste, din punct de vedere penal, cel care instiga si participa la o frauda intelectuala si academica, recte acelasi Liiceanu cu editura sa, Humanitas?
Cine o sa se “auto”-sesizeze in acest caz de frauda academica si, repet, penala?
Tot CNATDCU? 🙂
Posted in Analize, Colimatorul, Documentare, Editoriale, Top News Tags: 13 iunie 1990, 22, A. P. Iliescu, activistul, Agricultura Socialista, alex stefanescu, andrei plesu, Badislav, Basescu, berlin, brucan, caderea, Caietul albastru, calea regala, Cartarescu, cartea alba a securitatii, Casa Pionierilor, Casa Pionierilor Buftea, CC, Ceausescu, Cenaclul de luni, Cercetări filosofice, Cinci limbrici ai mintii - Manolescu Plesu Patapievici Liiceanu Cartarescu, cioran, CNATDCU, CNSAS, Colegiul Noua Europa, Constantin Barbu, Constantin Cartarescu, Constantin Noica, convingeri comuniste, CV, Despre Tragic, Dilema, dimitrie cantemir, Doctor Honoris Causa, doctor inchipuit, doctorat, dottore, dr, Dumitru Mircea, editura humanitas, Editura LiterNet, Facultatea de Filosofie, faruri vitrine fotografii, FSN, GDS, GDS - noul komintern, Herta Muller, Humanitas, ICR, iliescu-kgb, impostor si plagiator, Informatia Bucurestiului, Institutul pentru Studii Avansate - Wissenschaftskolleg zu Berlin, Ion Vitner, KGB, Laurence Sterne, Liiceanu, Liiceanu - Liigheanu - Liicheanu, Liiceanu impostor si profitor, Liicheanu, Liigheanu, Ludwig Wittgenstein, M. Flonta, MAE, Mang, manolescu, Maria Badislav Cartarescu, Mihai Eminescu, mircea cartarescu, Mircea Dumitru, NEC, Neo-Komintern, neo-kominternul, New Europe College, nicolae manolescu, nobel, Noica, Nostos, Observatorul cultural, Ovid S Crohmalniceanu, Paltinis, Pamfletul Negru, Patapievici, Paul Cornea, PCR, plagiat, plagiator, Plagiiceanu, Plesu, Ponta, Rector Universitatea din Bucuresti, Securitatea, sie, sorin alexandrescu, soros, sri, teza de doctorat, Tismaneanu, Toleranta si intolerabilul, Tractatus Logico-Philosophicus, Tragic, Tristram Shandy, UASCB, unesco, universitatea bucuresti, Universitatea de Vest, Universitatea de Vest din Timisoara, utc, UVT, valeriu stoica, Viaţa şi opiniunile lui Tristram Shandy gentleman, Wissenschaftskolleg zu Berlin, ziaristi online, ziarul Ziua 15 Comments »
“Tulburătorul mesaj al lui Liiceanu către politicieni: Te culci cu sinuciderea lui Năstase și te scoli cu plagiatul lui Ponta”, este un titlu de anunt din Libertatea despre “tata-omida” al scenei de plagiatori care urmaresc meciurile zilei mai ales la loja si apoi mai scuipa cate o samanta in capul sclavilor lor din fosta presa romana. Articolul tip promo tiganesc, aparut in EvZ, face reclama la un alt site, iesit din portofelul lui Gyuri Soros, unde s-ar gasi “mesajul”. In “mesaj”, Liiceanu se caina cum a trebuit el sa se intrerupa din munca sa “filosofica” pentru “câteva gânduri răzlețe care, nepuse în pagină, mă făceau să mă sufoc”. “Un alt prieten – scrie auto-sufocatul – s-a oprit din scris la cartea despre parabolele lui Isus și acum compune articole furibunde despre felurile de trucare a realității pe care le trăim”. Ciudat intelectual, si “filosof” pe deasupra, care sa nu stiu cum se scrie numele Mantuitorului Iisus si prefera stalcirea lui in varianta necrestina. E drept, si din “frumosul nume Liiceanu” lipseste o litera. Sa o punem noi: “mesajul” din putul gandirii lui Liicheanu este intitulat “Lăsați-ne să jucăm, domnilor arbitri!”. Vai, vai! Liigheanu nu este lasat sa joace. Ce? Sotronul? Table? Bambicili? Ca tot el spunea ca “a pierdut meciul nejucandu-l”.
“A pierde meciul nemaijucându-l? Asta înseamnă că nici n-ai jucat meciul (şi n-aveai cum să-l pierzi decât prin neprezentare), poate că nici nu erai chemat să joci meciul; poate că nu ştii jocul (şi atunci stai în tribună şi mănânci seminţe). Nici autor, nici regizor, nici actor. Simplu figurant. Şi în fond ce-i rău a fi figurant? Singura problemă este: nu ne mai asasinaţi cu ideea că aţi fi cei mai importanţi figuranţi…”, scrie Constantin Barbu, fostul coleg de la Paltinis al celor doi filosofeni, Plesu si Liiceanu.
Interesant de observat ca “Adevarul lui Patriciu” (il stiti, cred: mogulul acela rau care a vandut petrolul romanesc rusilor si acum nu-l mai cerceteaza nici un Parchet) are aceeasi linie melodic-editoriala cu EvZ-iul lui Finkelstein, pardon!, Silberstein. “Apelul” lui tata (sau mama?) – omida Liiceanu (si-atunci Patapievici ce e?) este preluat la tag-ul https://www.adevarul.ro/taguri/victor_ponta unde se cere pe loc si imediat “DE-MI-SI-A” premierului. Pe chestiunea de plagiat, “desigur”, la fel cum o face, cu spumele de rigoare, si “procurorul natiunii”, rusofilul anticrestin CTP. Ce simbioza desavarsita… Se vede treaba ca demantelarea Retelei Patapievici-ICR chiar “a recreat un front unit demult disparut”. Disparut din ochii orbilor de la SIE si SPP, poate… Interesant, cand a fost vorba de plagiatul lui Liiceanu, acelasi spumegant CTP a sarit chiar din baie in apararea tulburatorului fenomenolog, desi dovezile erau la fel de zdrobitoare ca si in cazul Ponta.
Cotidianul, in schimb, ne reaminteste de Scandalul Liicheanu si observa si cum plagiatorul confuz Plesu a copiat s-a inspirat dintr-o carte despre ingeri si a crezut ca autorul ei este… traducatorul. 🙂 Filosofia asta fara opera face ravagii. “Tulburator”, nimic de zis. Iata dovezile:
În loc să fie o metodă de asanare a mediului academic, plagiatul a devenit în ultima vreme o armă politică prin care se urmăreşte distrugerea adversarilor.
Armata pedelistă trimisă la atac prin televiziuni insistă pe plagiatul lui Victor Ponta, solicitând retragerea doctoratului şi demisia din funcţia de prim-ministru. Foarte bine, dar de ce cazurile devenite celebre, în care nume sonore ale vieţii publice au beneficiat de o oarecare înţelegere, ba chiar de susţinere, cu toate că situaţia lor era cel puţin asemănătoare, n-au beneficiat de acelaşi tratament?
Prin selectarea pe criterii politice a celor ce urmează să fie anchetaţi pentru plagiat, poate fi compromisă însăşi ideea unei curăţenii morale în mediul universitar. Reluăm mai jos cazurile lui Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, asupra cărora nicio comisie nu s-a autosesizat până acum!
Gabriel Liiceanu l-a plagiat pe Heidegger
Încă din anul 2007, în două articole din „Ziua”, am demascat un plagiat de proporţii comis de Gabriel Liiceanu din opera filosofului german Martin Heidegger. La vremea aceea, între zecile de apărători ai „elitistului” de la Humanitas se afla şi Cristian Tudor Popescu, care, acum, în cazul Ponta, a devenit extrem de virulent.
În Notele sale la volumul Martin Heidegger – „Repere pe drumul gândirii”, Ed. Politică, 1988, Gabriel Liiceanu a copiat pur şi simplu un text din lucrarea „Sein und Zeit”, fără a pune pasajul respectiv între ghilimele şi, evident, fără a indica sursa acestuia.
Astfel, la p. 58 întâlnim acest text sub semnătura lui Liiceanu: „Utilizat în chip factic, «a-fi-în…» presupune un raport spaţial de conţinere: ceva se află, este conţinut în altceva: apa în pahar, haina în dulap, băncile în sala de curs… Extinzând un asemenea tip de raport spaţial, putem spune că băncile sunt în sala de curs, sala de curs, în clădirea Universităţii, aceasta, în oraşul Marburg, în landul Hesse, în Germania, în Europa, pe Pământ, într-un sistem solar, în spaţiul cosmic, în lume”. Niciun citat, nicio trimitere, ca şi cum textul i-ar aparţine lui Liiceanu!
Numai că textul este furat din… Heidegger, mai exact din „Sein und Zeit”, tradusă ulterior în româneşte de Cătălin Cioabă şi… Liiceanu! Iată pasajul furat: „Cu acest termen numim felul de a fi al unei fiinţări care este într-o alta, precum este apa în pahar şi haina în dulap… Această relaţie de fiinţă poate fi amplificată. De pildă: banca în sala de curs, sala de curs în Universitate, Universitatea în oraş şi aşa mai departe până la banca în univers” („Fiinţă şi timp”, Humanitas, p. 72).
Pentru evitarea oricărei confuzii, iată şi textul original: „Mit diesem Terminus wird die Seinsart eines Seienden genannt, das ››in‹‹ einem anderen ist wie das Wasser ››im‹‹ Glas, das Kleid ››im‹‹ Schrank… Dieses Seinsverhältnis läβt sich erweitern, z. B.: Die Bank im Hörsaal, der Hörsaal in der Universität, die Universität in der Stadt usw. Bis zu: Die Bank ››im Weltraum‹‹” (M. Heidegger – „Sein und Zeit”, Max Niemayer Verlag Tübingen, 1979, p. 53)
După apariţia dezvăluirii noastre, Liiceanu n-a negat preluarea pasajului respectiv, ci doar a afirmat că i se cuvine acest drept, din moment ce plagiatul a fost săvârşit chiar într-o carte a lui Heidegger! Mai mult chiar, a găsit de cuviinţă să ne dea în judecată, procesul durând de vreo 7 ani.
Din păcate pentru directorul Humanitas, lucrurile nu stau nici pe departe aşa. Spre exemplu, iată cum a procedat Laurenz Averkorn când, tot într-o carte despre Heidegger („Sorge und Verschwendung. Pragmatische Interpretationen zu Martin Heidegger und Friedrich von Gottl-Ottlilienfeld”, Ed. Waxmann), a preluat un pasaj asemănător din Heidegger:
Se observă că pasajul citat este pus în ghilimele şi evidenţiat printr-o altă aliniere faţă de textul de bază, iar în nota de subsol se precizează sursa citatului! Aşa se procedează în lumea ştiinţifică.
La vremea aceea, toată elita din jurul ICR a reacţionat în apărarea plagiatorului în peste 100 de articole apărute în doar cîteva zile în toată presa românească pentru a-l salva pe Gabriel Liiceanu!
Andrei Pleşu a copiat din Corbin chiar şi cuvântul „etc.”
Un alt nume sonor implicat într-un plagiat de proporţii este Andrei Pleşu. Dezvăluirea a fost făcută de filosoful Constantin Barbu în vol. „Pamfletul negru”, realizat împreună cu ziaristul Costin Creţu.
În volumul „Despre îngeri” la care se referă Constantin Barbu, Andrei Pleşu inventează o nouă formă de plagiat! El preia un pasaj din lucrarea lui Henry Corbin, „Le paradoxe du monothéisme”, pune în ghilimele doar prima jumătate a citatului, apoi şi-o însuşeşte pe cea de-a doua, copiind chiar şi cuvântul „etc.”! Ca să-şi ascundă plagiatul, mizând pe ignoranţa cititorului sau pe circulaţia redusă în România a cărţii lui Corbin, indică în nota de subsol p. 112 din vol. „Le paradoxe du monothéism”, în loc de p. 91, unde se află textul plagiat!
Facsimilele de mai jos demonstrează fără echivoc plagiatul. Sublinierea cu linia neagră arată textul citat, iar cea cu linia roşie textul plagiat. Puse alături, cele două texte susţin suspiciunea de plagiat, pe care, cel puţin până acum, nimeni nu a luat-o în discuţie, deşi, la fel ca şi Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu este profesor şi conducător de doctorate!
Iată pasajul din volumul lui Andrei Pleşu:
Iată şi facsimilul paginii 91 din cartea lui H. Corbin, unde se observă că pasajul subliniat cu linie roşie este identic cu acela preluat fără citare de Pleşu:
Dincolo de acest plagiat flagrant, în aceeaşi celebră carte, Andrei Pleşu comite încă o „infracţiune” culturală de proporţii. El confundă autorul unei cărţi cu traducătorul acesteia!!! Astfel, în notele de la pp. 72 şi 139, Pleşu îi atribuie lui Henry Corbin volumul „L’Archange empourpré”, care, în realitate, îi aparţine lui Sohravardî, Corbin nefiind altcineva decât traducătorul filosofului islamic!!! Iată coperta cărţii lui Sohravardî:
Şi iată trimiterea lui Andrei Pleşu de la pag. 139 din vol. „Despre îngeri”, unde confundă autorul cărţii cu traducătorul ei:
La aceste două cazuri poate fi adăugat plagiatul Laurei Codruţa Kovesi, procurorul general al României, care a fost deja dat uitării, din motive încă nexplicate de către cineva!
În mod normal, orice acuzaţie de plagiat, mai ales atunci când avem de-a face cu profesori universitari ce conduc doctorate, ar fi trebuit să ducă la o analiză imediată, astfel încât să descurajeze aceste practici păguboase.
În multe ţări, cum este, de pildă, Anglia, chiar şi folosirea de către un student a unei idei expuse la curs de către un profesor, fără citarea sursei, este considerată plagiat şi duce la interdicţia de a mai obţine vreun titlu universitar!
Ion Spanu / Cotidianul
Posted in Analize, Colimatorul, Documentare, Editoriale, Top News Tags: 13 iunie 1990, 22, activistul, Agricultura Socialista, alex stefanescu, andrei plesu, Badislav, Basescu, brucan, caderea, calea regala, Cartarescu, cartea alba a securitatii, CC, Ceausescu, Cenaclul de luni, Cinci limbrici ai mintii - Manolescu Plesu Patapievici Liiceanu Cartarescu, cioran, CNSAS, Constantin Barbu, Constantin Cartarescu, Constantin Noica, convingeri comuniste, Despre Tragic, Dilema, dimitrie cantemir, Doctor Honoris Causa, doctorat, dottore, dr, faruri vitrine fotografii, FSN, GDS, GDS - noul komintern, Herta Muller, Humanitas, ICR, iliescu-kgb, impostor si plagiator, Informatia Bucurestiului, Institutul pentru Studii Avansate - Wissenschaftskolleg zu Berlin, Ion Vitner, KGB, Laurence Sterne, Liiceanu, Liiceanu - Liigheanu - Liicheanu, Liiceanu impostor si profitor, Liicheanu, Liigheanu, MAE, Mang, manolescu, Maria Badislav Cartarescu, Mihai Eminescu, mircea cartarescu, Neo-Komintern, neo-kominternul, nicolae manolescu, nobel, Noica, Nostos, Observatorul cultural, Ovid S Crohmalniceanu, Paltinis, Pamfletul Negru, Patapievici, Paul Cornea, PCR, plagiat, plagiator, Plagiiceanu, Plesu, Ponta, Securitatea, sie, sorin alexandrescu, soros, sri, teza de doctorat, Tismaneanu, Tragic, Tristram Shandy, UASCB, unesco, Universitatea de Vest, utc, valeriu stoica, Viaţa şi opiniunile lui Tristram Shandy gentleman, Wissenschaftskolleg zu Berlin, ziaristi online, ziarul Ziua 8 Comments »
Pamfletul Negru
(fragment)
Constantin Barbu: Sa fim sistematici. Am scris demult un text intitulat „A pierde meciul nemaijucandu-l?”, in care comentam „Provocarea lui Noica”, text al lui Liiceanu. Liiceanu si Plesu incercau sa ne minta ca au pierdut meciul regizat de Noica, doar nejucandu-l. Nu. Meciul nu l-au putut juca niciodata, ei au ramas in afara stadionului, in afara culturii de performanta (cultura de performanta nu l-ar fi putut „otravi”decat pe Liiceanu – dar lipsa de caracter, de onoare, lichelismul metastazic, dualitatea intelectuala de proasta calitate l-au „ingropat” in lautarism cultural, politic, civic; pe Plesu, hermeneul lui Radu Mischiu (poetul!), nu il putea privi cultura de performanta fiindca histrionul este un farseur, un metalambanist de tip Volkswagen, un aplaudac al sosirii minerilor in Bucuresti, exact cand el era membru (al Guvernului), fost corespondent al secretarului general al PCR, tovarasul Nicolae Ceausescu (antrenorul sau de dizidenta), gurist, la Tescani). Hai sa va delectez cu textul meu despre meciul nemaijucat:
A pierde meciul nemaijucându-l?
Într-un text intitulat „Provocarea lui Noica“ Liiceanu încearcă să explice cum a reuşit împreună cu Andrei Pleşu pierderea meciului în cultura de performanţă: „Pe scurt, şi Pleşu şi eu am pierdut meciul în unicul fel în care puteam să-l pierdem: nemaijucându-l“. Pleşu s-a forţat să devină „valet al Istoriei“ iar Liiceanu administrator şef. Liiceanu încearcă să explice această trădare a lui Noica printr-o cedare în faţa vanităţii. La întrebarea veche a lui Noica, anume: „care vă este opera, dragii mei?“, Liiceanu şi Pleşu n-au nici un răspuns.
Noica le spusese în Jurnalul de la Păltiniş că este stranie şi dificilă condiţia de „fiu nelegitim al lui Ştefan cel Mare“, fiindcă în cultură trebuie să demonstrezi în fiecare zi că meriţi titlul de prinţ. În cultură nu există ereditate. În Uşa Interzisă Liiceanu încearcă un delir despre un altfel de meci, aşa cum l-ar fi iluminat Cioran. Numai că strategia subversivă e simpluţă: n-ar fi putut juca nici meciul în varianta Cioran:
„Nu puteţi pierde meciul decât într-un singur fel: nemajucându-l, ne spuse Noica, lui Andrei şi mie. Nu ne-am întrebat atunci nici o clipă care era meciul pe care ni-l propunea Noica şi dacă nu cumva mai exista şi alt meci care ar fi putut fi jucat. Numai că meciul lui Noica nu lăsa loc pentru un altul. El era Meciul, unicul care merita cu adevărat să fie jucat. Aici nu încăpea negociere: era vorba de Meciul Culturii, adică al Filosofiei, adică al Gândirii în numele unei Unice Idei, în numele Conceptului. Autoritatea lui Noica era enormă. Andrei a încercat la un moment dat să conteste opunând, în Jurnal, legato-ului noician al ideii legato-ul dintre idee şi viaţă. Acest gând subversil, pe care Noica s-a grăbit să-l condamne, ar fi trebuit să ridice un semn de întrebare asupra oportunităţii meciului pe care Noica ne propunea, ne cerea, ne obliga (în cele din urmă) să-l jucăm. Trebuia oare meciul acesta jucat până la capăt? Cioran a apucat să-mi spună în treacăt că nu. Mesajul lui era simplu, dar greu de perceput de prima dată: „părăsiţi o vreme terenul acesta de joc, staţi o vreme pe tuşă, atât cât să înţelegeţi că acesta nu e meciul vostru, plecaţi în cele din urmă, deschideţi alt teren de joc, puneţi premisele altui meci, al meciului care va fi meciul vieţii voastre“. Noica îmi lăsase, înainte de plecarea mea în Germania „cu limbă de moarte“ (şi Jurnalul de la Păltiniş se încheia aici) sarcina să citesc Kant integral în ediţia lui Cassirer (reţele intermediare fuseseră Hegel în ediţia Glockner şi Goethe în ediţia Propylaen) ca o condiţie inconturnabilă pentru ajungerea mea la „concept“. Aceasta era etapa finală a unei programate uitări de sine, a definitivei despărţiri de tine pe drumul împlinirii „performanţei culturale“, a topirii eu-lui în spaţiul impersonal al „Spiritului obiectiv“. Acesta era capătul iniţierii paideice, punctul terminus pentru mântuirea prin cultură. Mi-au trebuit ani şi ani de zile ca să înţeleg că problema nu era cât şi ce anume citeşti, ci în ce măsură lecturile sale rămâneau atârnate de vibraţia care eşti, în ce măsură o slujeau, ajutându-te să o modulezi către expresia ei finală. „Vibrează şi citeşte ce vrei“, ar fi putut suna îndemnul lui Cioran. Iar Noica nu avea să opună acestui îndemn decât reţeta dopajului cultural. În numele „uitării bune“ pe care o aduce cu sine cultura, în numele comandamentului de a-ţi ucide „sufleţelul“ (acest rezervor de remuşcări şi regrete care bruiază gândirea), Noica ne pregătise pentru un meci care nu era al nostru. „Care îţi e ideea? “, ne întreba periodic Noica. „Care ţi-e vibraţia?”, ar fi trebuit să sune întrebarea. Punctul de decurgere era totul. Vibraţia, şi nu ideea, trebuia să ne ghideze lecturile. Când am înţeles asta era târziu. „Vreau să fiu un întârzietor“, aşa îşi definea Noica rolul lui pe lângă noi. În cazul meu a reuşit în exces. Şi mai spunea: „Vreau să vă învăţ dezvăţul“, dar uitase să spună: dezvăţul de el“.
Povestea asta cu meciul pierdut pentru că nu a fost jucat este suprarealistă şi amuzantă. Sigur, e mai uşor să publici tot felul de pălăvrăgeli decât să scrii vreo metafizică un pic mai nouă. Într-un dialog purtat între Liiceanu şi Pleşu (Liiceanu, Pleşu şi îngerii, Orizont) se vede cât de rigid este Liiceanu „în gândire“ (ca să spună o vorbă despre îngeri el ocoleşte un pic prin Kant, un pic prin Heidegger – exprimându-se cu greu, de parcă se traduce singur), Pleşu fiind ceva mai plastic dar nereuşind să-şi depăşească dilema. Ca să vorbeşti despre îngeri trebuie să fi adulmecat un pic de Meinong, un pic de tetralemă, un pic de Corbin (Sohrawardi e prea subtil pentru Pleşu, chiar dacă nu l-a citit), şi ceva Florenski (deşi treaba cu identitatea e altceva decât o bârfă la Cocoşatu’).
Să fie oare Liiceanu o coardă în cultură?
Aşadar, a pierde un meci prin neprezentare înseamnă că nu joci meciul pentru că eşti rezervă, pentru că nu eşti pregătit sau practici alt sport. Când încearcă să ni se spună că aveau poate alt fel de meci de jucat noi întrebăm care e celălalt meci de jucat? Liiceanu, probabil, are de jucat meciul bârfei cu pălăvrăgeală de jurnale. Unde chiar are succes, chiar dacă mai produce câte o capodoperă: „Totul este spus aici. A scrie nu înseamnă a avea „idei originale“, ci a face să intre în vibraţie coarda care eşti“. Liiceanu ar sugera că drama lui „destinală“, ca să zic aşa, îşi are izvoarele în coarda care este. Să fie oare Liiceanu o coardă în cultură? După propriile mărturisiri privind trădarea lui Noica s-ar putea să fie. Nu-i este însă uşor nici coardă să fie: „Simetric, în cazul în care coarda e flască, înseamnă că potenţialul (…) s-a risipit într-o proastă gospodărire a lui“.
Desigur preţioasele ridicole aveau mai mult talent. Un meci nu-l joci pentru că eşti figurant. Un meci îl poţi juca dacă ştii regulile jocului, dacă rezişti în faţa adversarului, sau dacă ştii un sport omologabil. Bârfa şi pălăvrăgeala par a fi viitoare sporturi olimpice. Liiceanu are dreptate: n-are idei originare, dar este o coardă care intră uşor în vibraţie. Faptul că nu prea au operă poate fi trecut cu vederea. Faptul că Pleşu nu l-a citit pe Kant nu-i un lucru remarcabil. Că nu vrea să guste o porţie din Sein und Zeit nu-i o mare tragedie chiar dacă vorbeşte către diverse cucoane cu oarece aplomb despre Dasein, wissen şi alte chestii subtile şi vesele. Cei doi figuranţi mâncători de mici la Cocoşatu’ îmi amintesc de Sinan Paşa la Călugăreni, deşi, ca să fiu sincer, n-am participat la vremea cuvenită la filmări. Problema acestor figuranţi cu mult succes este nu plagiatul, nu lipsa de cinste intelectuală, nu culturica de tip caşcaval, nici limba română inflamată de cacofonii şi pornografii fără voie – ci mentalul învechit, retardat. Un mental în stare de comă, chiar ingomflabil.
A pierde meciul nemaijucându-l? Asta înseamnă că nici n-ai jucat meciul (şi n-aveai cum să-l pierzi decât prin neprezentare), poate că nici nu erai chemat să joci meciul; poate că nu ştii jocul (şi atunci stai în tribună şi mănânci seminţe). Nici autor, nici regizor, nici actor. Simplu figurant. Şi în fond ce-i rău a fi figurant? Singura problemă este: nu ne mai asasinaţi cu ideea că aţi fi cei mai importanţi figuranţi…
Demonstratiile lui Constantin Barbu despre plagiatele lui Liiceanu, Plesu, Patapievici, Manolescu si Cartarescu continua, in exclusivitate, la Ziaristi Online
Pana atunci, va recomand:
Posted in Analize, Colimatorul, Documentare, Editoriale, Top News Tags: 13 iunie 1990, 22, activistul, Agricultura Socialista, alex stefanescu, andrei plesu, Badislav, Basescu, brucan, caderea, calea regala, Cartarescu, cartea alba a securitatii, CC, Ceausescu, Cenaclul de luni, Cinci limbrici ai mintii - Manolescu Plesu Patapievici Liiceanu Cartarescu, cioran, CNSAS, Constantin Barbu, Constantin Cartarescu, Constantin Noica, convingeri comuniste, Despre Tragic, Dilema, dimitrie cantemir, Doctor Honoris Causa, doctorat, dottore, dr, faruri vitrine fotografii, FSN, GDS, GDS - noul komintern, Herta Muller, Humanitas, ICR, iliescu-kgb, impostor si plagiator, Informatia Bucurestiului, Institutul pentru Studii Avansate - Wissenschaftskolleg zu Berlin, Ion Vitner, KGB, Laurence Sterne, Liiceanu, Liiceanu - Liigheanu - Liicheanu, Liiceanu impostor si profitor, Liicheanu, Liigheanu, MAE, Mang, manolescu, Maria Badislav Cartarescu, Mihai Eminescu, mircea cartarescu, Neo-Komintern, neo-kominternul, nicolae manolescu, nobel, Noica, Nostos, Observatorul cultural, Ovid S Crohmalniceanu, Paltinis, Pamfletul Negru, Patapievici, Paul Cornea, PCR, plagiat, plagiator, Plagiiceanu, Plesu, Ponta, Securitatea, sie, sorin alexandrescu, sri, teza de doctorat, Tismaneanu, Tragic, Tristram Shandy, UASCB, unesco, Universitatea de Vest, utc, valeriu stoica, Viaţa şi opiniunile lui Tristram Shandy gentleman, Wissenschaftskolleg zu Berlin, ziaristi online, ziarul Ziua 4 Comments »
“Plagiatul este proba unui dispret suveran pentru dreptul la proprietate, in acest caz la proprietatea intelectuala. Plagiatorul este un hot si un sarlatan.” – V.I. Tismaneanu
“Mircea Cartarescu este, de departe, cel mai important scriitor care a iesit din literatura postbelica. Exista la el amprenta geniului!” – Nicolae Manolescu
“’Orbitor. Aripa dreapta’ este o tâsnire a viitorului în prezentul nostru, una dintre marile carti ale lumii (…). Pe lînga cei trei boieri ai mintii (Plesu, Patapievici, Liiceanu), a aparut al patrulea!“ – Gabriel Liiceanu
“Cartarescu Mircea, nascut la 1 iunie 1956, Bucuresti. Fiul unui activist.” Asa incepe o Nota a Securitatii, transpusa de Mihai Pelin in Cartea Alba a Securitatii, aflata la vremea redactarii volumului Istorii literare si artistice in Arhivele SRI, Fond D, dosar nr. 10 996, vol.13, f.150-152 si care, in prezent, ar trebui sa se afle in Dosarul lui Cartarescu de la CNSAS. Mai interesant este, insa, cum se incheie Nota: „Un fapt demn de remarcat este acela ca dupa aparitia volumului lui Mircea Cartarescu – este vorba de “Faruri, vitrine, fotografii“, nota mea – , caruia Nicolae Manolescu ii face o primire exceptionala in Romania literara, incep sa apara articole de alerta, care denunta procedeul plagiatului, cel mai spectaculos plagiat fiind reprezentat de copierea pura si simpla a unui pasaj de o jumatate de pagina din «Tristram Shandy» de Lawrence Sterne (Editura pentru Literatura Universala, 1969, pag. 194).”
O istorie mai mult sau mai putin cunoscuta dar care, in lumina recentelor plagiate aparute pe piata media in avalansa, merita lamurita. In primul rand pentru ca, de ani buni, in dosul lui Mircea Cartarescu intra prin intermediului ICR fonduri substantiale ale statului roman destinate promovarii rasfatatului tuturor regimurilor ca candidat la Premiul Nobel pentru Literatura. Insa reputata Academie Regala de Stiinte a Suediei, care confera Premiul Nobel, are o regula de baza in acordarea importantei distinctii: “NO PLAGIARISM!”. Asadar?
“Cartea de debut a lui Mircea Cărtărescu, Faruri, vitrine, fotografii, apărută în 1980, se deschide cu un poem amplu (peste 30 de pagini), Căderea“, scria criticul Alex Stefanescu intr-un lung articol elogiator despre M. Cartarescu publicat – unde altundeva? – in Romania literara a lui N. Manolescu. Tot aici, de la Alex Stefanescu, aflam o alta versiune, mai edulcorata, privind meseriei de baza a tatalui lui Cartarescu:
“Mircea Cărtărescu s-a născut la 1 iunie 1956 în Bucureşti, ca fiu al lui Constantin Cărtărescu (economist şi ziarist) şi al Mariei Cărtărescu (înainte de căsătorie, Badislav)” – de origine bulgareasca.
Adevarul nu e la mijloc ci le cuprinde pe amandoua: tatal lui Cartarescu a fost activist pe problemele colectivizarii, a lucrat la publicatia “Agricultura Socialista” si, in ultimii ani ai regimului comunist, era angajat la “Informatia Bucurestiului” (“Ziar al Comitetului Orasenesc Bucuresti al PCR si al Sfatului Popular al Orasului Bucuresti”. Fiul sau avea sa-i continue “opera”. Si nu numai la “Convingeri Comuniste” (organ al UASCB – Uniunea Asociatiilor Studentilor Comunisti din Bucuresti). Conform confesiunilor unui spion DIE: Mircea Cartarescu a coabitat cu Securitatea ca sublocotenent, a fost antrenat ca politruc in caz de razboi si a scris la revista “Activistul” a Comandamentului Trupelor de Securitate
Desi articolul “biografic” al lui Alex Stefanescu din Romania literara era publicat in 2001, ca “fragment dintr-un studiu mai amplu”, criticul uita sa aminteasca despre scandalul de plagiat cu care a debutat Mircea Cartarescu.
Intr-o “Retrospectiva Nicolae Manolescu” din Observatorul cultural, Sorin Alexandrescu observa ca despre “Cenaclul de luni” Manolescu nu prea istoriseste nimic concret. “O singura data povesteste Manolescu ceva concret – scrie Alexandrescu -, intrarea la cenaclu, prin 1978, a unui student ‘uscativ, negricios, cu o fata mica adunata parca toata in privirea teribil de fixa. Nu parea nici stingherit nici peste masura de comunicativ’. A citit un poem lung, cu o voce monotona, contrastind – as zice eu – cu imagistica „torentiala“. Manolescu nu l-a putut analiza pe larg in acea imprejurare, dar a declarat ca s-a simtit ‘tintuit pe scaun de imaginatia lirica a autorului’ (I, 392). Tinarul era Mircea Cartarescu, poemul cu pricina se numea Caderea si va fi publicat trei ani mai tirziu in volumul Faruri, vitrine, fotografii.”
Asadar, in sfarsit, ceva concret: desi si Sorin Alexandrescu uita sa mentioneze problema plagiatului, aflam ca poemul cu buba, Caderea, este citit prima oara, in 1978, la Cenaclul lui Manolescu. Peste doi-trei ani, cand este publicat in volumul de debut, Mircea Cartarescu i-l dedica, chiar in carte, lui Nicolae Manolescu, insotit de un citat al gnosticului Valentin (din “Stromate” de Clement din Alexandria), a carui intrepretare peste timp devine emblematica: “Caci atunci cand dezagregati lumea si voi insiva nu sunteti dezagregati, voi sunteti stapanii creatiei si ai intregii coruptii”.
O a doua dedicatie, la poemul “Calea Regala”, al doilea din acelasi volum, ii este acordata scrobitului Ovid S Crohmalniceanu (Moise Cohn), la al carui cenaclu, “Junimea”, se produsese in paralel cu “Cenaclul de luni”. Crohmalniceanu, unul dintre cei mai toxici marxisti proletcultisti implicati in razboiul impotriva culturii romane – alaturi de un Ion Vitner sau Paul Cornea -, avea sa-l debuteze pe juvenilul Cartarescu in proza, in 1983 (in volumul colectiv Desantul) si sa-i insoteasca pasii chiar si dupa 1989, cand ii postfateaza productia de serie “Levantul”, inainte de a se “expatria” la Berlin, in 1992, unde a si murit, linistit, in anul 2000.
“Dedicatul” Manolescu – pe care nu degeaba marele Calinescu il caracterizase drept “un ipochimen care nu pricepe codul cultural romanesc” – ii face protejatului o cronica ditirambica in Romania literara (5 ianuarie 1981). Afirmand ca Cartarescu deschide “o viziune cosmogonica”, Manolescu da ca exemplu laudativ al acestei “viziuni” chiar si un sir de versuri “superbe” din Caderea:
„Afurisit fie el pre dinlăuntru şi pre din afară
afurisit fie el întru părul din capul său
întru creierii săi, întru creştetul său,
întru tîmplele sale, întru fruntea sa, întru urechile sale,
întru sprîncenele sale, întru obrajii săi,
întru fălcile sale, nările sale, dinţii şi măselele sale,
buzele sale, gîtul său, umerii săi, încheieturile
mîinilor sale, mîinile sale, palmele sale şi degetele sale
afuristi fie el intru rarunchii sai, intru vintrele sale
intru coapsele sale, intru boasele sale
intru pulpele sale. intru picioarele sale, intru
laba picioarelor sale si intru unghiile picioarele sale.
afurist fie el intru toate imbucaturile si incheieturile
sale
din virful capului pana in virful calacielor.
si sa aiba parte doar de subrezime.”
Dar, ce ne facem, tovarasi, cand tocmai versurile laudate sunt, de fapt, proza, si au fost furate de “hotul si sarlatanul” Cartarescu (apud Tismaneanu) din autorul britanic Laurence Sterne (1713 – 1768) a carui carte “Viaţa şi opiniunile lui Tristram Shandy gentleman“, fusese publicata la Editura pentru literatura universala, in 1969?! Iata dovada:
Dupa mini-scandalul din lumea literara a acelei vremi, Cartarescu publica o “Precizare” (tot) in Romania literara (12 februarie 1981), care, cred eu, ii poate servi lui Victor Ponta ca aparare perfecta, in cazul in care acesta si-ar dori sa se explice pe tema plagiatului intr-o editie retro a emisiunii TVR “Cascadorii rasului”.
Cartarescu isi explica furtul literar sustinand ca preluarea integrala a unei fraze altfel prezentate drept creatie personala este “un simplu si foarte cunoscut procedeu artistic”. Insa uita sa-i dea si denumirea: PLAGIAT. Imatur si inconstient, Cartarescu se apara prin fraze rasucite, de-a dreptul tampe, de genul: poemul “cuprinde in substanta sa cateva texte cu caracter de citat cultural (…). Valoare acestor citate este nu este una literara, ci una de aluzie culturala. De aceea, am considerat ca neadecvata interpretarii poemului… marcarea prin ghilimele sau caractere diferite a pasajelor respective, preferand marci de alt gen” (?!) afirmand si ca “o parte din citate sunt date in limba de origine”. Insa nu si cel disputat! “Aluziile culturale indirecte (sic) sunt si ele usor de recunoscut”, mai sustine Cartarescu.
Dar iata ca nici marele sau maestru, criticul literar Nicolae Manolescu, la randul lui protejatul proletcultisului George Ivascu, nu a recunoscut – timp de trei ani!, de la debutul cenaclist si pana la publicare – aceste “aluzii culturale indirecte” (?!) din moment ce tocmai pe acestea le-a evidentiat laudativ in cronica sa despre “cosmogonica viziune” a viitorului tele-nobelist scatofag si pornografic (“Sint creier care ejaculeaza si testicule ginditoare… dragule, da-mi-o si-n popou… aaaaah! aaaaaah!”) al lui Patapievici si Liiceanu. In 18 limbi a fost publicat, pana acum, de catre ICR, Mang-ul lui Manolescu, “geniul” care sustine ca “religia este o superstitie” (?!). 18 editii pentru care ICR a platit drepturi de autor atat plagiatorului nostru cu “aluzii culturale indirecte” cat si editurii care l-a publicat “in original”, recte Humanitas. O afacere pe care Curtea de Conturi ar trebui, cred, sa o mai investigheze nitelus.
Revenim la plagiat. In ciuda furtului literar jenant, Manolescu isi sustine protejatul prins cu chilotii in vine, pana in panzele albe, si Cartarescu primeste premiul de debut al USR a RSR. Iar Crohmalniceanu il propune la Premiile UTC. In recentul sau articol “Vreau guvern de plagiatori tineri!“, Corneliu Leu aminteste cum “Ov. S. Crohmalniceanu avea o atat de mare specializare in a folosi asemenea argumente, incat si-a inceput o carte cu „Asa cum ne-nvata tovarasul Malenkov”; performanta pe care n-au atins-o nici criticii literari sovietici, deoarece Malenkov a zburat de la carma inainte de a ajunge la cultul personalitatii, pe care i-l incepea inaintea lor un autor ce utiliza limba romana.”
Despre zborurile “orbitoare”, cand pe-o aripa cand pe alta (“stango-dreapta” cum ar veni), ar fi trebuit sa ia aminte mai bine sublocotenentul Cartarescu chiar de la magistrul sau, Ov. S. Crohmalniceanu, care, in – cum altfel? – “magistrala” sa lucrare “Despre articolul lui Lenin: “Organizatia de partid si literatura de partid'” afirma patruns de realitatile socialismului: “Pentru scriitorul care s-a legat deschis de fortele sociale revolutionare, si care urmareste sa le slujeasca prin scrisul sau nu mai exista contradictia tragica dintre intentie si realitate. Lui nu i se mai poate intampla ca, dintr-o constrangere exterioara sau interioara, sa fie nevoit a ascunde adevarul, cu sau fara stiinta. (…) Filosofia marxista il smulge pe artist din asemenea impasuri, ii ofera o perspectiva nelimitata si-l inzestreaza cu un instrument exceptional de investigare a realitatii”.
In “viziunea cosmogonica” a lui Cartarescu acest instrument poarta o denumire aberanta, dar strict reglementata penal: PLAGIAT.
Victor Roncea / Ziaristi Online
PS: Pentru ca pe 8 octombrie 2010, M. Cartarescu o ameninta pe Herta Muller ca ii va arata cat de mare luptator cu regimul comunist a fost el si au trecut deja aproape doi ani si nu s-a intamplat nimic – ba mai mult, s-a aflat ca a fost locotenent la Securitate si politruc la revista “Activistul” – am solicitat, spre lamurirea opiniei publice asupra disidentei “senatorului EvZ” si parerea CNSAS. O astept cu incredere.
Posted in Analize, Colimatorul, Documentare, Editoriale, Top News Tags: 22, activistul, Agricultura Socialista, alex stefanescu, Badislav, Basescu, caderea, calea regala, Cartarescu, cartea alba a securitatii, CC, Cenaclul de luni, Cinci limbrici ai mintii - Manolescu Plesu Patapievici Liiceanu Cartarescu, CNSAS, Constantin Cartarescu, convingeri comuniste, Dilema, faruri vitrine fotografii, GDS, Herta Muller, Humanitas, ICR, Informatia Bucurestiului, Ion Vitner, KGB, Laurence Sterne, Liiceanu, Liicheanu, MAE, Mang, manolescu, Maria Badislav Cartarescu, mircea cartarescu, Neo-Komintern, nicolae manolescu, nobel, Observatorul cultural, Ovid S Crohmalniceanu, Patapievici, Paul Cornea, PCR, plagiat, plagiator, Plesu, Securitatea, sie, sorin alexandrescu, sri, Tismaneanu, Tristram Shandy, UASCB, unesco, utc, Viaţa şi opiniunile lui Tristram Shandy gentleman 26 Comments »
Cazul Cartarescu, Mang-ul lui Manolescu, Liiceanu si Patapievici
Roncea Ro va demonstra azi, cu dovezi zdrobitoare, cum campania lui Patapievici de promovare a lui Cartarescu pentru Nobel este o uriasa sifonare de fonduri ICR in conturile Humanitas: Nobelul nu se acorda unui plagiator. Pana atunci, urmariti mai jos cat de troglodit poate fi acest personaj:
Cartarescu: “Dupa parerea mea intoarcerea la religie este de fapt o intoarcere la institutii… religioase si nu la credinta propriu-zisa. Oamenii recurg la religie intr-un fel din disperare si nu din credinta reala si curata (?!). Este ca un fel de superstitie… Dar eu cred ca totul vine din lipsa de… lipsa de perspective si lipsa de sens al vietii pe care le au oamenii astazi. Eu cred ca oamenii nu mai simt ca au pentru ce trai… in Romania, nu mai simt ca se realizeaza pe nici un plan, nici material, nici spiritual. Asa incat, a… nu avem decat un, a… o masa de oameni disperati care nu reusesc sa alcatuiasca un popor, o civilizatie sau o cultura.” (sursa YouTube: attualità politica)
Alte citate anti-crestine ale locotenentului Mircea Cartarescu, activist comunist concentrat si antrenat de Securitate ca politruc in caz de razboi (vezi VIDEO EXCLUSIV. Confesiunile unui spion DIE: Mircea Cartarescu a coabitat cu Securitatea ca sublocotenent, antrenat ca politruc in caz de razboi, si a scris la revista “Activistul” a Comandamentului Trupelor de Securitate):
“Pentru mine, credinta este lucrul cel mai important, dar nu in sensul religiilor institutionalizate, care sunt doar cojile goale ale unor vechi si fantastice intamplari. De fapt, credinta, adevarul stiintific si poezia sunt unul si acelasi lucru, si sunt acelasi lucru cu ecuatiile matematice sau cu aura orgasmului.” – Interviu Revista Tarom
“Fanariotismul, balcanismul, ortodoxismul si comunismul, toate “lumini venite de la rasarit”, ne-au tras mereu inapoi, cu sau fara voia noastra, despartindu-ne de civilizatie. E inutil sa le negam sau sa le consideram o fatalitate. Ele sunt parte din fiinta noastra, sunt subconstientul nostru poate necesar. Unele dintre ele vor trebui eliminate energic… Altele, ca ortodoxia si balcanismul, ar trebui imblanzite, reconvertite, sublimate, transformate din frane ale progresului in marci ale diferentei, ale specificului nostru cultural… Sunt ortodox si balcanic, dar asta nu trebuie sa ma impiedice sa fiu european si cetatean al lumii. Va trebui ca, de maine incolo, psihologia noastra, cu componente ale ei vechi si puternice ca patriotismul, sedentarismul sau faimoasa resemnare mioritica, sa-si revizuiasca notiunile.”
Mircea Cartarescu – “Cele doua patrii”
2 ianuarie 2007 – Jurnalul National
Din “cultura” raspandita de ICR pe mapamond in 18 limbi:
“Mircea Cartarescu este, de departe, cel mai important scriitor care a iesit din literatura postbelica. Exista la el amprenta geniului!” – Nicolae Manolescu
“Orbitor. Aripa dreapta” este o “tâsnire a viitorului în prezentul nostru”, una dintre marile carti ale lumii, a spus Gabriel Liiceanu. El a mai spus ca este incintat ca grupul celor care „terorizeaza“ si „manipuleaza“ cultura romana s-a marit cu un membru. Astfel, acum, in opinia directorului Editurii Humanitas, ar fi patru scriitori romani care domina piata cartii prin tirajele vindute: Mircea Cartarescu, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu si Horia-Roman Patapievici. „Pe lînga cei trei boieri ai mintii, a aparut al patrulea“. Ceilalti, Andrei Plesu („Despre îngeri“) H.R. Patapievici („Omul recent“) si Gabriel Liiceanu („Usa interzisa“).
Mircea Cartarescu, poetul preferat al troicii Plesu-Patapievici-Liiceanu basca generalissimul Manolescu, bursier Soros inca din anii ’90, dar nu numai, este si – cel putin! – sublocotenent in rezerva al Scolii de Ofiteri ai Securitatii. Cel putin acesta era gradului lui in 1981. Pana in 1989 este posibil sa fi fost avansat la locotenent sau, cine stie?, chiar mai sus. Un mister de care si-a privat fanii si fanele, cel putin pana acum, la 22 de ani de la “revolutie”.
Mircea Cartarescu este cunoscut de opinia publica drept o voce de prim rang a beletristicii “romane” de azi fiind chiar propus de Gruparea Manolescu-Plesu-Liiceanu-Patapievici drept candidat la Premiul Nobel pentru… literatura (!?). Foarte putina lume i-a si citit, insa, cartile, produse, publicate si traduse pe banda de Humanitas si Institutul Cultural Roman, chiar de pe vremea cand acesta era patronat de Ion Iliescu. Daca le-ar fi citit, ar fi descoperit doar o serie nesfarsita de expresii ale unor grave dereglari psihice de natura sexuala, bi si homosexuala, transpuse in scris si multiplicate la nesfarsit pe banii vaduvelor, pensionarilor, mamelor si copiilor ale caror venituri au fost taiate drastic in numele “crizei”. Criza nu a ajuns si la ICR, unde, cu un buget de 44 de milioane de lei (lei noi, respectiv peste 10 milioane de euro), porno si scatografiile sale sunt slobozite la nivel planetar. Cateva exemple, “orbitoare”, aici, aici si aici (aviz: nu sunt recomandate minorilor!). Tradus in 18 limbi (inclusiv basca!) si raspublicat in 60 de editii, cu sprijinul directoarei Centrului National al Cartii ICR, turnatoarea DIE Catrinel Plesu, Cartarescu ar fi “castigat” din carti o jumatate de milion de euro.
Cu toate ca scrierile sale sunt bogat presarate cu amanunte biografice din cele mai picante, de la momentul in care si-a surprins parintii performand un act sexual si a aflat ca “o armata de spermatozoizi tisnesc dintr-o pula” (din “Orbitor. Aripa dreapta”) pana cand “si-a bagat botul în sexul blond” al actualei sotii, Ioana Nicolaie, si “un tip mustăcios, cu ochi negri şi cu nasul drept s-a iţit dintre cârlionţi şi mi-a băgat limba drept în gură” (din vol. „40238 TESCANI”) si, ajungand, mai nou, chiar si la jurnalul sau “Zen”, nicaieri pana acum nu a aparut aceasta informatie biografica, de culoare, cred eu.
Si anume: ca a facut armata la Scoala de Ofiteri ai Securitatii si ca, in 1981, pe cand avea gradul de sublocotenent de Securitate, a avut o concentrare de o luna la Comandamentul Trupelor de Securitate, unde a fost antrenat pentru caz de razboi ca politruc, insarcinat cu indoctrinarea comunista a trupelor de pe front, si unde a colaborat cu sarg la revista meteorica “Activistul” a Securitatii (ca epigramist 🙂 ). Eu cred ca ar fi putut iesi un roman pe cinste din povestea asta! “O luna in transeele Securitatii”…
Cu toate acestea, nici in memoriile sale fluviu, nici in prezentarile sale publice, nici in CV-ul sau de la ICR, nici in biografia romantata de pe Wikipedia, nu apare acesta mica pata de culoare (maro). Nici macar tovarasii sai apropiati – sa spunem – si mari cunoscatori ai secretelor literare si ale Securitatii, cum este Dorin Tudoran (vezi la rubrica de comentarii), nu aveau habar, pana acum, de acest mic si insignifiant amanunt biografic.
Singura care, se pare, stia ceva mai multe, este Herta Muller, laureata premiului Nobel pentru literatura, care l-a plesnit in doua-trei randuri de i-a taiat piuitul.
Iata doar una dintre palmele primite de Cartarescu de la doamna Herta Muller: “Dacă iei noţiunea de cenzură, îţi dai seama că te loveai de ea peste tot. Şi, ca să închei paralela, eu niciodată n-am crezut că fac parte din ceva separat de societate, niciodată nu am putut gândi în maniera aceasta. Şi aşa eram toţi la Aktionsgruppe.
Din păcate, mulţi scriitori români au gândit altfel. Mircea Cărtărescu îmi spunea că el nici nu ştia atunci că există scriitori urmăriţi şi că nu a ascultat Europa liberă. Păi, pentru mine ar fi fost de neconceput, eram un om matur, cum să nu mă fi interesat?! (Interviu revista Corso – disparut de pe site, disponibil prin NapocaNews)
Dar piuitul i-a revenit imediat tele-nobelistului nostru: Intr-un editorial din Evenimentul Zilei, revoltatul Cartarescu, dupa ce l-a facut pe Havel disident polonez (!!! – fraza corectata apoi online de EvZ dupa ce am sesizat tampenia autorului) a amenintat-o pe Herta Muller ca o sa-i arate el cum a luptat cu regimul si Securitatea. “Mi-e sila sa ma laud eu insumi cu ce-am facut inainte de 1989 (?!)… Ieşit din adolescenţă, comunismul m-a găsit student la Litere, apoi, până la revoluţie, profesor de română la o şcoală generală de la marginea Bucureştiului. N-am colaborat cu Securitatea şi n-am avut niciodată (până-n ziua de azi) nicio funcţie”, scrie saracul Cartarescu ca “senator” EvZ.
Desigur, a scrie la revista “Activistul” a Securitatii, chiar si doar pentru o luna, a fi antrenat ca politruc si a purta trese de sublocotenent de Securitate nu inseamna neaparat “a colabora cu Securitate”. Mai curand, a coabita cu Securitatea. In acelasi articol de gazeta de perete, Cartarescu afirma transant ca isi va cere imediat Dosarul de la CNSAS si va face lumina in sat, pentru Herta Muller. Au trecut de atunci doar doi ani…
Noroc cu ziaristul de investigatii Ovidiu Ohanesian, care, la numirea aradeanului Teodor Melescanu in functia de sef al SIE, a publicat cateva fragmente din volumul II al cartii sale Puterea din Umbra (vezi capitolul Un spion gorjean la New York), aparut la editura Junimea 2011, preluate si de Ziaristi Online sub titlul Ovidiu Ohanesian despre noul sef al SIE, Teodor Melescanu, si un fost spion rupt in fund al DIE.
Spionul “rupt in fund” al DIE este Emilian Traian Ioan Andreescu, de 64 de ani, vorbitor de 11 limbi străine, licentiat a trei facultati, ultima la 62 de ani (vezi video mai jos), si care, in 1967, la Misiunea ONU de la New York avea nume de cod “Anton Traian” si era incadrat la UM 0920/V2 – Direcția Spionaj Politico – Economic Americi și alte Regiuni. Ofiterul in rezerva Emil Andreescu a avut placerea sa petreaca o luna in concentrare la Comandamentul Trupelor de Securitate alaturi de Mircea Cartarescu si alti activisti de seama ai Partidului si Securitatii care, pe parcursul antrenamentului de politruci au publicat si revista “Activistul” si s-au insturuit cu arma in mana alaturi de trupele”Directiei a V-a Securitate si Garda (paza lui Ceausescu). Printre colegii sai de concentrare la Securitate: cativa ofieri de Militie si Securitate dar si Ioan Popa, redactorul sef al revistei “Drum Nou”, ziarul judetean de Partid Brasov, dupa ’90 “Gazeta de Transilvania”; Doru Munteanu, activist la Sectia Cultura a Judetenei de Partid Brasov, viitor director ProTV Brasov; Parlog, asistent universitar la Academia de Partid “Stefan Gheorghiu”; sau viitorul fondator al Curtea de Arbitraj Comercial de pe lânga Camera de Comert, Industrie si Agricultura Timisoara, militianul Tiberiu Muia.
Scrie Ohanesian: “În 1981, pe când era trimis în pregătire la Regimentul I Securitate Băneasa (unde este acum Jandarmeria – foto în uniformă cu arma), l-a avut coleg de cameră pe celebrul scriitor M. Cărtărescu, sublocotenent de Securitate, adus într-o concentrare cu scoatere din producţie de o lună. Spionii externi îşi amintesc de astfel de concentrări ale celor care făcuseră armata la Securitate (absolvenţi de drept, litere, limbi străine, istorie, filozofie) ca fiind ceva normal. Era trecerea de la ofiţeri în rezervă, la activişti de partid. Un viitor activist caricaturist desena, iar Cărtărescu scria epigrame toată noaptea pentru revista Activistul. Îi mâncau ţânţarii până adormeau.” Simpatic, nimic de zis. Ziaristi Online a avut onoarea sa stea de vorba cu fostul spion al DIE Emil Andreescu si pe teme literare care, din intamplare, l-au prins si pe Cartarescu. L-au prins in funduletul gol. Video:
(Va urma)
Victor Roncea / Ziaristi Online
(*) Una dintre palmele cu care l-a plesnit Herta Muller pe Cartarescu: “Dacă iei noţiunea de cenzură, îţi dai seama că te loveai de ea peste tot. Şi, ca să închei paralela, eu niciodată n-am crezut că fac parte din ceva separat de societate, niciodată nu am putut gândi în maniera aceasta. Şi aşa eram toţi la Aktionsgruppe. Din păcate, mulţi scriitori români au gândit altfel. Mircea Cărtărescu îmi spunea că el nici nu ştia atunci că există scriitori urmăriţi şi că nu a ascultat Europa liberă. Păi, pentru mine ar fi fost de neconceput, eram un om matur, cum să nu mă fi interesat?! (Interviu revista Corso – disparut de pe site, disponibil prin NapocaNews)
Posted in Analize, Colimatorul, Documentare, Editoriale, Top News Tags: Cartarescu, Cinci limbrici ai mintii - Manolescu Plesu Patapievici Liiceanu Cartarescu, die, dss, Emil Andreescu, Emilian Andreescu, EvZ, GDS, Herta Muller, ICR, Liiceanu, manolescu, mircea cartarescu, nobel, Ohanesian, ovidiu ohanesian, Plesu, Securitate, soros, sri, Teodor Melescanu, Tismaneanu, ziaristi online 16 Comments »In curand, astazi, aici.
Colegul meu de proces cu Liiceanu-Liicheanu-Liigheanu, dl Ion Spanu, probabil atins putin de patima anti-Basescu a publicatiei online Cotidianul.ro, cade in eroare identificandu-l pe Cartarescu cu un apologet al lui Basescu. In realitate, sublocotenetul Cacartarescu este, la fel ca toti membri gastii de profitori ai tuturor regimurilor din care face parte (foto mai sus), un lingau de meserie al oricui este la putere. Incepand de la Ceausescu incoace. Si aici, de dragul doamnei Herta Muller, o sa vin si cu probele de rigoare. 🙂 De altfel, chiar in ianuarie anul acesta, numitul Cacartarescu ii solicita demisia lui Basescu, in cor cu “protestatarii” de meserie din Piata Universitatii. Grafomanul scatolog satofag si sccria asta chiar in Evenimentul Zilei care, se spune, este “al lui Basescu”. Alta aiureala. E a domnilor mediteraneeni la care presteaza dl Andronic de cand fostul sef al “fantomelor” SIE l-a pus pe senile si a invartit de cheita cu azimut Marea Moarta. Dar sa-l lasam pe micul gigant al porno-literaturii ICR sa vorbeasca liber: “Eu nu cred că revoltele din acest ianuarie agitat sunt revolte anti-sistem, cum începe să circule un fel de cuvânt de ordine. Sunt revolte evident împotriva Puterii, considerată vinovată de diverse rele, între care pe primul loc se află scăderea nivelului de trai. Personal, sunt foarte de acord şi cu demisia lui Traian Băsescu, şi cu alegerile anticipate. Am tot spus-o de un an şi jumătate, şi doar reaua-credinţă poate împiedica pe cineva să recunoască asta: Traian Băsescu şi-a epuizat, în primii trei-patru ani ai primului său mandat, capitalul de încredere şi popularitate, iar al doilea mandat l-a surprins fără idei şi proiecte noi, depăşit de situaţie din punct de vedere politic. Am spus-o şi o repet: Băsescu este un om al trecutului. Nu el e problema României de azi” (Evz.ro). De altfel, chiar si in septembrie 2010, Cartarescu spunea acelasi lucru, incercand sa-si scuze umplerea buzunarelor cu valuta lui Ceausescu via “conservatorul” Voiculescu, la Jurnalul National, unde juisa, intelectual, fireste, alaturi de mai dreptacii Dorin Tudoran si Volodea Tismaneanu: “Epoca Băsescu mi se pare terminată, cu bunele şi relele ei. Ca şi Emil Constantinescu, actualul preşedinte e azi un prizonier neputincios al sistemului politic românesc, corupt şi nenorocit.” (Adevarul). Asa cum Plesu si Liiceanu “s-au lepadat de Basescu”, a facut-o, asadar, si micul gigant nerecunoscut al lui Manolescu, sublocotenentul scribulet la revista Activistul a Securitatii, Mircea Cartarescu.
Eroarea dlui Spanu, care publica articolul cu titlu vibrant “Îmi bag p… în regina Angliei” – Mircea Cărtărescu, autorul preferat al lui Băsescu, în “Orbitor”, reiese chiar din propriul text, in care acesta argumenteaza ca limbile dambovitene pe care i le-a plasat regulat dosului lui Basescu l-au facut sa fie publicat in “n”-spe limbi straine de catre cosangeanul sau galitian Patapievici, pe banii prostilor de patibulari romani si cu concursul fostei informatoare DIE Catrinela Plesu, azi directoare ICR. Dupa cum arata dl Spanu, Cartarescu a inceput sa fie tradus si publicat de ICR pe vremea lui Constantinescu iar operatiunea onaneanua pe banda a continuat, bine-mersi, si in epoca Iliescu! Iata: 1. Orbitor, Editura Denoël, Paris, 1999; 2. Vakvilág – A bal szárny (Orbitor. Aripa stângă), Editura Jelenkor Kiadó, Pécs, 2000; 3. Orbitor, Editura Gallimard, 2002 (traducere în limba franceză de Alain Paruit); 4 Orbitór. Vänster vinge, Editura Albert Bonniers Förlag, Stockholm, 2004 (traducere în limba suedeză de Inger Johansson). Sunt convins, asadar, ca, daca Nastase iesea presedinte, Cacartarescu ar fi devenit sinecuristul profund numarul unu al Cotrocenilor rosii, ca doar, dupa cum scrie singur, “ii placea să-şi pună degetul pe fund şi să-l miroase apoi” si, innebunit de placere, e posibil ca ar fi speriat tot SPP-ul cu strigate reproduse artistic in “Orbitor”, ca “Dragule… dă-mi-o… te rog, te implor, dă-mi-o şi-n popou…aaaaah! aaaaah!” . Cu exeptia acestor mici erori subsemnez la articolul colegului meu de proces Ion Spanu si astept, cu incredere, continuarea!
Cititi si va cruciti:
Romanul pornografic al scriitorului dâmboviţean a fost tradus în mai multe limbi pe bani publici din bugetul Institutului Cultural Român. Cine l-ar fi tradus şi publicat pe modestul poet optezecist dacă România i-ar fi puricat mai serios opera?
Lăudat în mod deşănţat de „intelectualii lui Băsescu”, romanul „Orbitor” de Mircea Cărtărescu, ajuns la vol. 3, se pare că nu a fost citit de nimeni, deşi a fost tradus de către ICR, pe bani publici, în aproape toate limbile pământului!
Întrebat ce carte a citit în ultima vreme, însuşi preşedintele Traian Băsescu a nominalizat invariabil o carte a lui Cărtărescu, probabil la sugestia vreunui consilier care aflase că scriitorul a fost recomandat la Premiul Nobel de gruparea Liiceanu-Pleşu-Patapievici. Mai mult chiar, în anul 2006, Băsescu l-a decorat pe Cărtărescu cu Ordinul “Meritul Cultural” în grad de Mare Ofiţer, categoria A “Literatura”.
Ce ar fi citit Băsescu în romanul lui Cărtărescu?
Dacă ar fi lecturat chiar superficial romanul „Orbitor. Aripa dreaptă”, apărut, desigur, la Editura Humanitas, condusă de Gabriel Liiceanu, preşedintele Băsescu ar fi citit următoarele:
– “Îmi bag pu… în regina Angliei” (pag. 241).
-“Mă fu… în ea de Casa Albă?” (pag. 241).
– “CIA ce căcat e” (pag. 242).
– “Îi placea să-şi pună degetul pe fund şi să-l miroase apoi” (pag. 84).
– “Uite cum e cu ţara: cică limbricul iese cu fi-su dintr-un cur plin de căcat, ca să-i arate cum e afară (…). Limbricu-ăla mic se gîndeşte ce se gîndeşte şi dup-aia zice: “Păi, tăticule, dac-aici e atît de frumos, de ce trebuie să trăim noi în gaura aia păroasă?, în duhoarea aia de căcat, în bezna aia groaznică?” Da’ taica-su-i zise răstit: “Fiule, să nu mai vorbeşti aşa! Aia-i Patria!”” (pag. 58).
– “Îi plăcea să-şi pună degetul pe fund şi să-l miroase apoi” (pag. 84).
– “Dragule… dă-mi-o… te rog, te implor, dă-mi-o şi-n popou…aaaaah! aaaaah!” (pag. 185).
– “Căci sfînt era să lingi cu devoţiune scrotul iubitului tău” (pag. 339).
– “La rîndul ei, femeia primea-n gura caldă, rujată, tumefiată de dorinţă, capul umed al penisului, pe care-l sugea amintindu-şi sfircul matern, din care supsese odată certitudine şi ocrotire” (pag. 339).
– “Vrei să ne fu..em în cur? Mi-am amintit, fulgerător, din bancuri şi din pălăvrageala copiilor. Homosexualii. Poponarii. Curiştii (…). Unii oameni nu şi-o băgau în gaura femeilor, ci în fundul altor bărbaţi. Erau cei mai răi dintre toţi, căci oamenii mari făceau prostii cu nevestele lor ca să aibă copii, dar poponarii şi-o băgau acolo, în caca, pe unde trăgeai pîrţuri, de unde-ţi ieşeau, cîteodată, cînd te mîncă, viermişorii” (pag. 381).
– “Fesele barbatului izbeau acum ritmic, neiertator. Ouale, vizibile prin punga lor de piele, loveau anusul si fesele femeii, care-ncepu sa scoata strigate aspre si indemnuri obscene, spuse brutal” (pag. 341).
– “Am avut milioane de tirfe, in masa lor colcaitoare de tite, cururi si vulve” (pag. 519).
“Am exersat sodomia” (pag. 519).
Cerem scuze cititorilor pentru reproducerea acestor obscenităţi, cu toate că, din respect pentru ei, am pus puncte de suspensie acolo unde textul din carte este explicit. Astfel de pasaje de o vulgaritate extremă se întâlnesc la tot pasul, fără nici o motivaţie estetică, menită să justifice prezenţa lor.
Premiat, tradus şi plimbat pe banii statului
Pentru simplul fapt că a fost în ultimii opt ani editorialistul de casă al lui Traian Băsescu, pe care-l considera „un preşedinte pentru alte coordonate istorice”, Cărtărescu a avut un statut privilegiat, fiind tradus pe banii statului, într-un program naţional al ICR, în mai multe limbi, fiindu-i plătiţi şi banii cu care-şi promova romanele sale pornografice. Spicuim din această risipă:
1. Orbitor, Editura Denoël, Paris, 1999
2. Vakvilág – A bal szárny (Orbitor. Aripa stângă), Editura Jelenkor Kiadó, Pécs, 2000
3. Orbitor, Editura Gallimard, 2002 (traducere în limba franceză de Alain Paruit)
4. Orbitór. Vänster vinge, Editura Albert Bonniers Förlag, Stockholm, 2004 (traducere în limba suedeză de Inger Johansson)
5. Orbitór. Kroppen (Orbitor. Corpul), Editura Albert Bonniers Förlag, Stockholm, 2006 (traducere în limba suedeză de Inger Johansson)
6. Die Wissenden, (Orbitor. Aripa stângă), Editura Zsolnay Verlag, Wien, 2007 (traducere în limba germană de Gerhardt Csejka)
7. Mesanver vol. 1 (Orbitor vol. 1), Editura Nymrod, Tel Aviv, 2007 (traducere în limba ebraică de Yotam Reuveny)
8. Orbitor. Venstre vinge (Orbitor. Aripa stângă), Editura Bokvennen, Oslo, 2008 (traducere în limba norvegiană de Steinar Lone)
9. Orbitór. Höger vinge, (Orbitor. Aripa dreaptă), Editura Albert Bonniers Förlag, Stockholm, 2008 (traducere în limba suedeză de Inger Johansson)
10. L’Aile tatouée, (Orbitor. Aripa dreaptă), Editura Denoël, Paris, 2009 (traducere în limba franceză de Laure Hinckel)
11. Cegador (Orbitor. Aripa stângă), Editura Funambulista, Madrid, 2010 (traducere în limba spaniolă de Manuel Lobo Serra)
12. Orbitor. Kroppen (Orbitor. Corpul), Editura Bokvennen, Oslo, 2010 (traducere în limba norvegiană de Steinar Lone)
13. De Wetenden (Orbitor. Aripa stângă), Editura De Bezige Bij, Amsterdam, 2010 (traducere în limba neerlandeză de Jan Willem Bos)
14. Der Körper, (Orbitor. Corpul), Editura Zsolnay Verlag, Wien, 2011 (traducere în limba germană de Gerhardt Csejka)
15. Blinding, (Orbitor), Editura Archipelago Books, New York, 2013 (traducere în limba engleză).
Apariţia acestor traduceri a fost finanţată de ICR, instituţie aflată sub patronajul Preşedinţiei României, cu un buget de peste 12 milioane de euro, finanţare care cuprinde dreptul de traducător, dreptul de autor, plata tirajului şi a acţiunilor de promovare! Un bun subiect pentru Garda Financiară.
Despre felul în care se lansează în străinătate volumele lui Cărtărescu, recomandăm lectura unui articol publicat de scriitorul Eugen Mihăescu, membru de onoare al Academiei Române, în „Napoca News” din 26 octombrie 2006: „În afara fondurilor risipite pentru traducerea volumului «L’aile tatouée» (în româneşte «Orbitor-Aripa dreaptă»), Institutul Cultural Român i-a oferit autorului Mircea Cărtărescu, din bani publici, şi un sejur la Paris. L-am zărit, pe 7 octombrie, în librăria «L’écume des pages», învîrtindu-se printre standurile de cărţi, cu un pahar de carton în mînă, strivit de notorietatea cîştigată pe banii Statului Român. Aştepta «asaltul» admiratorilor invitaţi să-i solicite autograful pe volumul mirosind încă a cerneală. N-a fost să fie! N-avea cum să fie, cu toţi banii cheltuiţi de România!”.
Dar iată ce spune chiar Cărtărescu despre o altă lansare, opinie consemnată într-o ştire Mediafax din 28 august 2007: „Traducerea în limba germană a volumului «Orbitor. Aripa stângă» va fi promovată ulterior de Mircea Cărtărescu în cadrul unui turneu în Austria şi Germania. «Voi face de fapt un lung turneu de promovare în toata luna octombrie, la Viena, Graz, Stuttgart, Berlin, Basel, Frankfurt», a declarat pentru MEDIAFAX Mircea Cărtărescu”.
De ce nu a luat Premiul Nobel?
Dar, dacă a spus cineva răspicat cine este, de fapt, Mircea Cărtărescu, aceasta este Herta Müller, laureata Premiului Nobel pentru Literatură, care, auzind că autorul romanului „Orbitor” nu asculta în vremea dictaturii nici măcar radio „Europa liberă” şi că nu ştia că scriitorii erau urmăriţi de Securitate, a declarat pentru ziarul „România liberă”:
„Acesta este scriitorul român cel mai cunoscut în străinătate, iar ceea ce spune oglindeşte o stare de fapt. Ce a vrut el să spună: că a fost apolitic, că nu s-a interesat de nimic şi a trăit cu nasul în vânt. Eu n-am avut stabilitate şi, din păcate, în nici o zi n-am ştiut ce mă aşteaptă a doua zi. Mie în fiecare zi mi-a fost teamă că seara nu voi mai fi în viaţă. Ceea ce spune Mircea Cărtărescu arată multe despre el… În limba germană există termenul «Mitläufer», cel care merge cu ei: tace, încearcă să nu iasă în evidenţă, nu deranjează pe nimeni, se face gri”.
Precizăm că “Mitläufer” este un cuvînt foarte dur în germană, care-i descrie pe susţinătorii pasivi ai unei dictaturi.
Tot Herta Müller a explicat şi de ce nu a luat Cărtărescu Premiul Nobel, susţinând că a aflat neoficial că motivul pentru care scriitorul român nu a luat premiul a fost descoperit de către Serviciile de Informaţii ale Academiei Norvegiene Nobel: Mircea Cărtărescu a avut rude recunoscute ca active în cadrul mişcărilor anarhiste din Europa. Străbunicul acestuia de pildă, Witold Czartarowski, a ajuns în România după cunoscutul atentat asupra ţarului Rusiei Alexandru al II-lea. De asemenea, fratele geamăn al poetului, Victor Cărtărescu, a activat în cadrul Legiunii Străine, după care a contribuit la alte numeroase atentate anarhiste sub conducerea vestitului Errico Malatesta!
Ion Spânu / Cotidianul
Posted in Analize, Colimatorul, Documentare, Editoriale, Top News Tags: activistul, andrei plesu, aripa dreapta, baneasa, Basescu, cacartarescu, Cartarescu, Catrinel Plesu, Cinci limbrici ai mintii - Manolescu Plesu Patapievici Liiceanu Cartarescu, Cotroceni, die, Gabriel Liiceanu, GDS, Herta Muller, ICR, Ion Spanu, kominternistii tismaneanu pata-plesu dinescu si comp, kominternistii tismaneanu pata-plesu dinescu ticu si comp, Liiceanu - Liigheanu - Liicheanu, Liicheanu, Liigheanu, macovei, Mangafaua Liiceanu, mircea cartarescu, nastase, nobel, orbitor, Patapievici, Plesu, Securitatea, sie, SPP, sri, Tismaneanu 9 Comments »
Continuam publicarea dialogului dintre filosoful Constantin Barbu, discipolul lui Noica, si Cosmin Cretu, cuprins de jurnalistul oltean in cel de-al doilea volum din seria grava Pamfletul Negru. Dupa prima parte, publicata de Ziaristi Online sub titlul Plagiatele mici ale lui Plesu, Patapievici si Liiceanu (I). Constantin Barbu, discipolul lui Noica, isi pune fostii colegi de la Paltinis la o “autopsie vie” , filosoful craiovean (foto sus cu o scrisoare de la Cioran) s-a ocupat de “disidentii lui Gogu” si comsomolistii-moralisti. Dupa prezentarea Falsficaţionistului Manolescu si a colegul lui Magureanu, Liiceanu, si pubicarea unei scrisoari inedite a lui Constantin Noica, in episodul urmator este expusa reteaua anti-Eminescu. Constantin Barbu observa ca Andrei Plesu si Nicolae Manolescu ii continua “opera” anti-eminesciana a adevaratului lor “magistru”, Zigu Ornea, cel care afirma: “In anii optzeci Constantin Noica a formulat definiţia aberantă despre Eminescu: «omul deplin al culturii româneşti» contribuind enorm la sanctificarea primejdioasă a operei eminesciene în toate ale ei alcătuiri”…
Există un destin tragic al poporului român legat de falsele elite? Mă gândesc, în primul rând, la tulburătorul caz al lui Mihai Eminescu, ucis. Admiţând că moartea lui Eminescu ar fi doar controversată (deşi e fară de tagadă, vezi în Codul Invers) de ce, de ce nimeni, dar nimeni dintre puternicii filosofiei, politicii, justiţiei nu vrea redeschiderea cazului?
Cazul morţii lui Eminescu se va redeschide. Chiar dacă ar fi toţi împotrivă. Trebuie să se ia probe de ADN din os (care să se depună într-o Bancă de genii), probe pentru a controla mercurul din os. O dată crima stabilită nu ne mai rămâne decât să-i punem oasele într-un sicriu de argint, iar numele lui într-un calendar de sfinţi martiri. Totul se va face cu necesitate, mai ales că eu sunt încă în viaţă şi mai sunt şi foarte modest…
Explică: ai riscat (şi acum, la cât te cunosc, sunt sigur că ai fi dispus la orice sacrificiu) pentru a găsi banii necesari Proiectul Naţional Mihai Eminescu. Eşti „controversat”. Ei, care au primit şi mâncat multe milioane de euro, sunt onorabili.
Poate sunt onorabilii lui Caragiale.
În urma sacrificiului meu (pe care nu vreau să-l recunoască nimeni), în urma tipăririi a 19 manuscrise Eminescu, a editării altor 50-70 de volume de eminescologie, Academia Română a tipărit aproape toate manuscrisele în facsimil color într-o ediţie incomparabilă tehnic (care, din nefericire, a distrus peste 30 de volume prin erori de impozare). Îţi aminteşti când am publicat Apărarea lui Eminescu? Se spune că la Tribunalul Judeţean Dolj s-au întrerupt procesele fiindcă au plecat câţiva judecători să cumpere ziarul „Ora” unde publicasem Apărarea. Ce-ar fi să le reamintim detractorilor lui Eminescu că nu ştiu carte. Uite textul:
Apărarea lui Eminescu
Şi admitem că Dumnezeu a murit şi că totul este permis. Dacă Dumnezeu a murit, este permis ca deşertul să crească fără margini, nu numai în deşertul mai mare, nu numai în cultura lumii, ci şi în cultura românească. Dacă totul este permis, de ce să nu-şi permită oricine să spună despre Eminescu orice? O revistă din Bucureşti (Dilema, nr. 265/ 1998) schiţează încă un scurt capitol dintr-o mai mare încercare de despărţire de Eminescu.
Ce să însemne a te despărţi de cineva? A te despărţi de cineva înseamnă că ai împărtăşit ceva cu cineva, şi acum te desparţi; des-părţire îmi aduce aminte de o negare a părţii, care în greceşte se spune “meros”, cuvînt care este din aceeaşi familie cu “moira”. Cine să fi avut oare parte de a gusta din destinul lui Eminescu?
Dacă ne vom exprima mai pe înţelesul lui nu-ştiu-cine (zigu ornea, de exemplu), ca să te desparţi de Eminescu trebuie să-l citeşti, să-l ştii, să-l înţelegi, să-l iubeşti. Nu vreau să complic mintea nimănui, nici să-l chinuiesc cu vreo profundă Românie, vreau doar să-i explic că a şti înseamnă a avea conştiinţă, a înţelege înseamnă a traversa universul fără să-l distrugi, a iubi înseamnă a co-naşte, a co-exista cu cel iubit. Nu spunea un mistic mare că trebuie să iubeşti lucrurile pînă cînd lucrurile încep să te iubească pe tine?
Despărţirea de Eminescu
Întrebarea privind despărţirea de Eminescu îi aparţine lui Nicolae Manolescu.
1. Nicolae Manolescu are dreptate să pună întrebarea despărţirii de Eminescu pentru că un mare intelectual care s-a aventurat să scrie Istoria Critică a Literaturii Române ştie să gîndească; Eminescu este, desigur, ca un megachiliocosm în care există lumi vii, lumi geniale, lumi moarte, lumi distruse, lumi de distrus, dar şi lumi indestructibile. Aşa cred că putem vorbi despre o despărţire de Eminescu. Trebuie să-l cunoaştem, să-l iubim, să-l înţelegem, altfel nu ne putem despărţi pentru că nu avem de cine. Cum să te desparţi de o femeie frumoasă, precum Claudia Schiffer, dacă n-ai cunoscut-o?
A-l cunoaşte pe Eminescu e o artă grea, îţi trebuie ani de studiu, de putere de co-gîndire. Aştept ca Nicolae Manolescu să-l iubească pe Eminescu pentru a putea să se despartă de Eminescu.
2. Nicolae Manolescu scrie: “C. Noica a văzut în Caietele tînărului studios o operă capitală a culturii române şi s-a bătut pentru editarea lor. Avea însă dreptate Marin Sorescu numindu-le maculatoare. Importanţa lor e auxiliară, biografică şi exegetică, dar atît.”
a) Cred că Marin Sorescu spunea despre Caietele Princepelui de Eugen Barbu că sînt maculatoare, nu despre manuscrisele lui Eminescu. Cred că pe Nicolae Manolescu îl înşeală memoria. Caietele lui Eminescu nu sînt maculatoare. Eu le-am văzut pe toate, la Bucureşti, Iaşi şi Cluj, şi, repet, nu sînt maculatoare. Nu cred că Manuscrisele lui Eminescu nu trebuie publicate, integral, în facsimil; valoarea lor nu ţine de atribute precum “auxiliară”, “biografică”, “exegetică”.
b) Sînt de acord că este o inutilitate a-l numi pe Eminescu poet naţional (deşi cuvîntul “naţional” provine din gna -, care înseamnă ceea ce puţini ştim că înseamnă).
Zigu Ornea – eminescolog de ocazie?
Zigu Ornea scrie. Cînd scrie, z.o. crede că gîndeşte.
Probă: “Fără îndoială că Eminescu este cel mai mare poet al românilor, deşi, prin anii optzeci, prof. Liviu Rusu mă îndemna (probabil că nu numai pe mine) să pornim o acţiune concertată pentru a-l instala, pe acest soclu, pe Lucian Blaga. N-am fost de acord – şi…” Trebuie să-i spun lui z.o. că, şi dacă era de acord, Eminescu rămînea pe acelaşi soclu.
Continuarea la Ziaristi Online
Posted in Analize, Colimatorul, Documentare, Top News Tags: Abdrei Plesu, Anti-Eminescu, antiromanism, Cartarescu, cc al pcr, Cinci limbrici ai mintii - Manolescu Plesu Patapievici Liiceanu Cartarescu, Constantin Barbu, Constantin Noica, CPEX, Dilema, dilema veche, emil cioran, Gabriel Liiceanu, GDS - noul komintern, Gogu Radulescu, Gogule, Humanitas, KGB, manolescu, mircea cartarescu, nicolae manolescu, plesu si liiceanu, Reteaua anti-Eminescu, romania literara, sie, sri, Zigu Ornea 2 Comments »
Ziaristi Online
July 11th, 2012 
VR 
