Romania a ramas vaduva. Toti barbatii din tara aceasta par sa fi murit. Si nici macar pe front… Biata Romanie e in strada acum. Cumintenia pamantului a ajuns in genunchi pe caldaram. Isi mai vinde din putinul pe care-l are ca sa cumpere de un covrig pentru copii si nepotei. Pentru cei nenascuti nu va mai avea ce sa agoniseasca. Romania va fi prea batrana si garbovita de griji. Usturoiul se va usca. Cine sa-l mai culeaga? Copiii au plecat, sclavi pe plantatiile occidentului. Nepotii? Vor fi sclavii noii clase de tradatori orientali ai Romaniei. Romanie, Romanie, unde ti-s romanii?
Iesirea din comunism n-a insemnat intrarea pe o cale dreapta spre o noua societate, cum ne spun teoriile schimbarii. Din contra. Acea iesire a fost comparabila cu intrarea într-un peisaj potrivnic, cu multe furtuni si turbulențe care-au preschimbat perioada aceasta intr-un interregn mai degraba decat într-o fază de tranziție. Interregnul este anarhic, lipsit de direcție, departe de un standard definițional. Primul obstacol a fost cel al sistemului de gandire. Elita guvernatoare a împins poporul român în mentalitatea acelor populații insulare care așteaptă un salvator din lărgimea oceanului, de peste mări.
Salvatori externi nu există și lucrul acesta se poate dovedi cu mersul lucrurilor în cele două cicluri de câte zece ani. Dacă în anii 90 din largul oceanului economic se zăreau la orizont marile corăbii salvatoare ale marilor metropole, începând cu 2001 aceste corăbii au dispărut deja sub linia orizontului căci criza izbucnită atunci a a fost asemenea unui tsunami care a împins slavatorii înapoi cu o forță pe care o masoară uriașul deficit provocat de marea disproporție dintre pasivul în lichidități al băncilor și activul nelichid plasat în investiții de lung termen și în împrumuturi substandard. America s-a trezit brusc în criză de lichidități ceea ce a preschimbat dolarul într-o adevărată fata morgana a celor care tocmai circulau pe imensitatea oceanului economic.
Pentru a ieși din criză s-a inventat piața swap-urilor, adică a achiziționării activelor cu risc de neplată (care încorporau deficite, ipoteci substandard etc.) ceea ce a transformat medicul financiar-bancar al planetei în vraci otrăvitor fiindcă banca garanta și ea cu derivate. În 2008, de pildă, swapurile s-au înmulțit „atingând o valoare pe hârtie de 60 de trilioane de dolari” devenind, cum precizează Roubini „cea mai importantă sursă a riscului sistemic” al lumii. Care metropolă mai putea veni în chip salvator din largul oceanului economic al lumii?
Neatenția, inabilitatea de a privi lumea în culorile sale reale au condus clasa politică la un gest asemănător cu consumul narcoticelor. Instalarea în această așteptare soteriologică a devenit cel mai nenorocit narcotic și primul obstacol social al României. Putem spune că opțiunea aceasta în forma ei soteriologică a creat un imens ”hazard moral” (încrederea într-o promisiune echivalentă cu instalarea într-o așteptare irealistă, care la sfârșit aduce nu salvare ci eșec spre dezastru), escaladat cu fiecare ciclu electoral. Fenomenul acestei încrederi de tip soteriologic are o anume recurență și revine ori de câte ori societatea se află în crize majore. Un atare fenomen a fost cercetat de către Roubini pe cazul opțiunii Greenspan, care a nutrit așa de mult speranța piețelor într-o intervenție salvatoare încât hazardul moral a dobândit proporții catastrofale din care s-a nutrit apoi cerul baloanelor speculative care pluteau deasupra piețelor americane și mondiale.
Opțiunea soteriologică a clasei politice românești a creat un hazard moral pe care l-a accentuat spre catastrofic refuzul clasei politice de a-și folosi autoritatea pentru a proceda la regelementări care ar fi controlat dansul frenetic al frontierelor libere pe teritoriul României. Un exemplu este piața restituirilor. În Ungaria guvernul a intervenit și a fixat un prag maxim la 100 000 de dolari americani pentru cea mai mare restituire. În România s-a preferat politica nonintervenției încadrabilă tipologic în ceea ce este cunoscut ca „opțiunea Greenspan”, adică în refuzul sau amânarea oricărei intervenții reglementative care ar fi controlat sălbăticia noilor piețe și astfel s-a ajuns la rezultate monstruoase de tipul celor ilustrate de restituirile frauduloase de terenuri și proprietăți, ca în Ardeal, unde au fost împroprietăriți nelegal familiile celor ce fuseseră despăgubiți de statul român la finele primului război mondial în urma procesului optanților.
Gândirea pe toată durata celor circa 25 de ani de fază ascendentă ai ciclului Kondratiev (1974-2001) a fost una prudențială și instituția de la vârf a acestui sistem de gândire a fost Comitetul Basel de Supraveghere bancară, creat în 1974, înființat de Guvernatorii Băncilor centrale ai grupului de țări G 10, deci ai marilor metropole. Într-un raport al Comitetului se preciza: „Slăbiciunile din sistemul bancar al unei țări, fie ea dezvoltată, fie în curs de dezvoltare, pot să amenințe stabilitatea financiară atât în țara respectivă cât și pe plan internațional” (apud Roubini, p 141-142). După declanșarea crizei, de fapt de prin 2001 deja apar la orizont nu corăbii salvatoare ci cuirasate amenințătoare.
Neșansa Europei de sud-est a fost să reintre în sistemul capitalist mondial sub semnul unor întâmplări pe care o guvernanță încrezătoare și naivă nu avea cum să le controleze, precum: inovarea financiară (acum se inventează sistemul bancar din umbră, cum a fost denumit), politica banilor accesibili, (legată și de intarea în ciclul Greenspan), eșecurile statului și ale sistemului bancar paralel. Una dintre inovațiile financiare este monetizare timpului viitor, al generațiilor de mâine. Fenomenul a fost denumit supraîndatorare. Când raportul dintre veniturile gospodăriei și datoria ei în SUA atinge raportul de 135% ne dăm seama că o asemenea gospodărie nu va plăti cu capitalizarea timpului prezent ci al timpului de mâine, adică va lăsa moștenire o îndatorare sau o sărăcie, deci tot o îndatorare. Mecanismul utilizat este acela al garantării titlurilor de valoare cu credite ipotecare. Aceasta a fost marea inovație a sfertului de mileniu. Fenomenul este explicat de către Roubini. Modelul tradițional al creditului, ne spune marele economist, se baza pe inițierea unei relații de creditare după modelul inițiere-deținere. Creditul se stingea în timpul prezent pe măsură ce creditatul își plătea ratele la credit și principalul. După inventarea titlurilor de valoare garantate cu credite ipotecare și a pieței obligațiunilor emise pe baza unui portofoliu de credite s-a născut un sistem nou care deja derula operații financiar-bancare cu ceea ce ținea de un viitor incert (căci creditele încă nu provocaseră nici o plată când deja obligațiile erau vândute pe piața titlurilor garantate cu astfel de credite). În felul acesta s-a ivit un model nou, conchide Roubini: inițiere-distribuire, care permitea bancherului să vândă obligațiile înainte ca ele să se fi stins și astfel s-a născut o piață care opera în contul timpului viitor, sporind enorm valoarea pe hârtie a acestor titluri garantate cu creanțe ipotecare, deci cu o muncă viitoare. Comerțul cu timpul viitor al împrumutătorului atinge praguri uriașe, care, doar în America atingea în 2006, precum s-a menționat, 60 de trilioane de dolari. Mecanismul poate fi regăsit la nivelul statelor. Când un stat atinge o îndatorare care trece de capacitatea sa de plată, el va glisa datoria spre un timp viitor asimptotic adică își va îndatora poporul pentru vecie.
O altă cauză obstaculară a fost vremea smintită de frică în care a intrat lumea începând cu marea criză (care atinge pragul de sus în 2007-2008). Ea a generat o „panică de secol XIX” care s-a propagat „cu o viteză de secol XX” (Roubini, 157). Nimeni, nici o elită nu mai putea gândi relaxat. A fost totuși un moment de mobilizare sistemică datorată băncilor centrale, care au aruncat colaci de salvare, în toată lumea, „băncilor mici și instituțiilor financiare de toate tipurile” (ibidem). Momentul acela, însă, nu s-a tradus peste tot în politici de salvare, ci din contră, în politici de înăsprire peste pragurile de suportabilitate a populației ceea ce a condus la o prăbușire a încrederii în instituțiile statelor. Marea panică a adus după sine marea neîncredere, adică o criză de legitimitate cum n-a mai fost de pe vremea prăbușirii imperiilor la începutul secolului al XX-lea. Din păcate, acum nu imperiile sunt vizate ci statele naționale. Această criză de încredere a devenit cel mai greu obstacol în calea spre o societate bună. Alianța tacită sau croită a băncilor centrale n-a fost urmată, la momentul doi al crizei, de o alianță a guvernelor naționale, astfel că instrumentul înlăturării neîncrederii n-a existat. Pe acest fond s-a produs primăvara arabă (movement of rage, cusintagma lui K. Jowitt) și tot pe acest fond s-a declanșat insurecția populară (insurectionary movement) în Estul Europei contra expansiunii marilor corporații. Popoarele au luat inițiativa, adică au inițiat, în stilul lor, operații de apărare, dar din păcate reacțiile guvernelor întârzie, rămân prea încete. Se distinge totuși modelul polonez, de pildă, care a reușit să edifice o mare societate mixtă americano-canadiano-poloneză cu o proporție acționară de 1/3. Alt model este cel francez urmat și de bulgari prin care se interzic unele tipuri ale industriei extractive cu mare risc ecologic, precum exploatarea gazelor de șist. Modelul românesc e și de această dată cel bazat pe o bâlbâială prelungită a celor aflați la cârma țării, care nu au curajul să ia taurul de coarne și să spună „Nu” operațiunilor riscante, precum au spus francezii și bulgarii, nici nu se mobilizează prin vreun impuls antreprenorial ca al polonezilor ori printr-un fel de reacție naționalistă precum a ungurilor. Guvernanții români se bălbâie, arată că ori nu știu ce vor ori nu sunt în stare să aplice ceea ce știu. Pe acest fond criza de legitimitate se prelungește și fenomenul ocupării Pieții Universității devine unul endemic, ca o boală netratată.
Un alt obstacol se referă la împingerea României într-un fel de războaie de tip nou pentru care n-a existat nici o pregătire. În 1995 am avertizat în cadrul Clubului de la Sinaia asupra războiului logistic care fusese declanșat în România în cadrul marelui proces de rapidă dezindustrializare a țării. Exemplul cel mai coincludent este cel al modului în care a fost falimentate o binecunoscută oțelărie electrică, prin rupturi repetate ale legăturilor cu furmizorii de energie electrică, ceea ce avea ca efect înghețarea odată cu oțelul și a furnalului, provocând astfel scoaterea definitivă din uz a unui asemena furnal. Teoria pieței libere ne spune că e firesc ca furnizorul de energie să întrerupă furnizarea de îndată ce plata este întârziată. Teoria modernității reflexive (U Beck) ne spune, însă, că în aceste situații intervenția statului este obligatorie. Faptul că privatizarea s-a făcut fără de nici o prevedere și deci condiționalitate arată esența războiului logistic care vizează tocmai crearea unor astfel de sincope. Al treilea obstacol a fost sistemul de gândire pe care s-a fundamentat procesul reformei. Acesta s-a materializat în cele două legi; legea 18 a fondului funciar și legea 15 a fondului industrial. Cele două legi atestă un sistem eronat de gândire din care a ieșit reforma oligarhică și o altă fațetă a războiului logistic. Acest sistem de gândire a fost marea piedică în calea spre o societate bună, adică o societate care ne permite să trăim toți sub o nouă calitate socială și deci sub un standard civilizațional înnoitor. Prin urmare alternarea războiului logistic și a reformei oligarhice a fost cauza principală a impasului actual. Un alt obstacol a fost profilul actorului chemat să inoveze. Acesta a fost nu un inovator ci un anarhist. Inovatorul se vede în ceea ce Schumpeter a numit „distrugerea creatoare”. Anarhistul împlinește doar prima parte a sintagmei: distrugerea. S-a distrus enorm și nu s-a creat mai nimic în afara imperiilor de carton ale baronilor reformei. Al cincilea obstacol a fost defecțiunea mașinăriei morale, abandonul imperativului moral în tot și în toate, Familia a crezut că singura ei datorie este instruirea copiilor și așa au ieșit amatorii de hârtii galbne numite diplome, care acoperă un trist deficit de capital intelectual și moral. Defecțiunea mașinăriei morale s-a agravat prin instaurarea puterii statului magic. Au apărut diseminatori de televiziuni locale care au început să transmită non-stop filme pornografice, astfel că totalitarismul sexual s-a instaurat cu o rapiditate uimitoare și cu efecte devastatoare, adăugate la cele ale dependenței de TV și de internet. Înlocuirea statului ideocratic cu „statul magic” (Huxley) a fost perceput ca o eliberare când în realitate el a fost o nouă robie. Lanțurile ruginite de fier au fost înlocuite cu lanțuri lucitoare de aur sau de argint dar tot lanțuri doar că lasă iluzia adusă de efectul luciului hinotizant. Al șaselea obstacol a fost defecțiunea mașinăriei gândirii prin vânătoare miturilor, a simbolurilor, a credinței, care sunt operatori strategici în economia gândirii. S-a născut astfel o economie a gândirii eronată, dacă ținem seama de faptul că un simbol este, cum spune Acad Tudorel Postolache, o ”bibliotecă a oralității condensate”. Figura unui erou, mitul și simbolurile, invocarea geniului eponim și deci a operei eponime, sunt mijloce unice ale performanței economiei de gândire și tocmai acestea au fost distruse de către actorii reformei din cultură, adică de noii anarhiști. Mașinăria gândirii poate fi acaparată de sisteme de gândire eronate și astfel conduce la grave eșecuri. La startul modernității noastre, misiunea „reparării” mașinăriei gândirii moderne românești a fost asumată de geniul lui Eminescu. Acesta a apărat gândirea românească de eroarea preluării mecanice a marilor teorii care erau total inoperante în sistemul realității românești. Rând pe rând, Eminescu a eliberat economia noastră de gândire de utilizarea mecanică a teoriei salariului natural a lui Ricardo, a teoriei avantajului comparativ, propunând în schimb premizele teoriei costurlor aferente, iar în replică la teoria fiziocratică a muncii țărănești Eminescu dovedea că munca industrială are o valoare augmentată de capitalul tehnic încorporat, în locul teoriei darvinistă a selecției celui mai adaptat a propus teoria selecție sociale negative etc. etc. Eminescu a fost atunci salvatorul de geniu al economiei gândirii teoretice românești și reparatorul genial al unei mașinării de gândire pe cale de a se gripa. Nimeni n-a preluat misiunea lui Eminescu la startul acestei a doua tranziții, cum s-ar putea denumi revenirea la capitalism după interregnul comunist.
Deputatul independent Remus Cernea a încasat 14.495 lei în calitate de consilier la Hidroelectrica şi 7.083 lei de la Comisia de privatizare a Nuclearelectrica, sumele fiind menţionate în declaraţia sa de avere, informa Mediafax in iulie anul aceasta. Stirea potrivit careia “ecologistul nuclear” a fost retribuit pentru a “privatiza” Nuclearelectrica si “consilia” Hidroelectrica, ca si, […]
“The Brink of Oblivion: Inside Nazi-Occupied Poland, 1939-1940″, se intituleaza o serie de fotografii color din anii ocuparii Poloniei de catre Germania nazista si Rusia sovietica, publicate in exclusivitate de LIFE.com.
Romania ocupa locul al treilea la nivel european in ceea ce priveste rata deceselor rutiere, cu 11,1 victime la suta de mii de locuitori, dupa Polonia si Lituania, releva un raport de anul acesta citat de Ziare.com. Incepand cu momentul introducerii Cardului de sanatate cu cip, mortii de pe soselele Romaniei vor putea fi hacuiti […]
În aceste condiţii, este evident faptul că mutaţiile şi şocurile cu care s-a confruntat populaţia ţării noastre în ultimele două decenii au determinat o triplă criză: o criză demografică, o criză a învăţământului şi o criză a locurilor de muncă. Dar ce anume a determinat această criză multiplă?
Acțiunea lui C. Saftoiu e un gest reflex venit din deprinderea de a da note informative pe ascuns. S-a folosit de mașina de vot politic din CA doar atunci când n-a avut alternative. Pentru el TVR e o tarla, iar el e vătaful suprem impus de partid, deci face ce vrea.
Dionisie Aurel Agache, fiul colonelului post-mortem Aurel Agache, ucis bestial in Targu Secuiesc de hoarde de maghiari deszlantuiti impotriva romanilor, in decembrie 1989, ne informeaza ca unul din ucigasii tatalui sau a fost gasit, din nou, vinovat de crima, dupa ce o instanta a mult aclamatei “Justitii a statului de drept”, respectiv Curtea de Apel Bucuresti, il gasisese… nevinovat.
“Romania, alternative la corsetul UE” este titlul noii mele carti si totodata primul meu manifest politic. A venit momentul sa ne intrebam si noi daca acest nou reich de tip sovietic nu este cauza problemelor economice si politice ale tarii si garantul dezbinarii teritoriale de maine.
In continuarea dezbaterii asupra culiselor Afacerii Rosia Montana, portalul Guvernului Federatiei Ruse, Vocea Rusiei, vine – urmandu-si, desigur, propriile interese nationale si de stat – cu noi dezvaluiri interesante despre personajele din umbra scandalului care a inflamat Romania. Este de observat ca presa scrisa si televiziunile de stiri din Romania (de la EvZ si Adevarul la Antena 3 si RTV) au inceput la randul lor sa publice date despre armatele de oengisti ai “societatii deschise” si secretele corporatistilor multinationali numai dupa ce portalul Ziaristi Online si Vocea Rusiei au declansat aceasta dezbatere, in urma unei polemici cordiale lansate pe Facebook. Notam si ca articolul Ziaristi Online pe aceasta tema a devenit viral pe retelele de socializare si informare. “Partea cea mai interesantă a [afacerii] constă în faptul că principalii acţionari ai companiei canadiene, miliardarii Steinmetz, Kaplan şi Paulson sunt consideraţi rivali ideologici şi concurenţi economici ai miliardarului George Soros. În acelaşi timp, Alfred Gusenbauer, „directorul independent”, însărcinat cu supravegherea managementul companiei în vederea respectării intereselor acţionariatului este unul dintre prietenii lui Soros”, scrie Valentin Mandrasescu in cadrul anchetei sale in serial despre Rosia Montana. Prezentam, integral, mai jos, noul episod:
Unii, se zice, au facut milioane la bursa. Altii, au pierdut milioane. Unii, cica, si-au tras “revolutie” ros-verzuie pe banii lui Soros, i.e. KGB si AVO. Altii si-au aranjat ploile politice sau au scapat din “capcana mercenarilor” si si-au netezit drumul spre Cotroceni. Organele statului au dat drumul in presa la ceea ce ziarul ZIUA a scris acum 10 ani: Cluj: Valoarea metalelor rare din zacamintele de la Rosia Montana – mai mare decat a aurului. Felicitari, Agerpres! Si peste toate acestea a triumfat interesul national, care, ce sa vezi?, pare, pentru amatori, acelasi cu interesul multinational al Rusiei si Ungariei. Ceea ce trebuia sa se intample, s-a intamplat. Sa vedem acum: aurul strabunilor va ramane al romanilor?
La intonarea imnului Romaniei hoardele de javre care au devastat Bucurestiul sub ochii Jandarmeriei Romane (?) s-au intors cu fundul la romani. Sa tinem minte. Regizorul de emisie de la Antena 1 a mutat imediat imaginea din peluza ungureasca. E sensibilos sau am ajuns sa fim “corecti politic” si in transmisiile “live”?
Primul gol! Romania 1 – Ungaria 0, minutul 2.25. Bravo, baieti! Tot asa!
Se fac anunturi in bozgoreste pe stadion. Romanii huiduie.
Dan Tanasa via Facebook: “Aflu din surse sigure că printre maimuțele care au făcut scandal azi în București se află și cetățeni români, din electoratul UDMR, PCM și PPMT.” Nu ma mira!
30.20 – Al doilea gol! UE Ungaria!
A doua repriza. Pe stadion au inceput sa apara pancarde cu “1918”. In pauza s-a cantat (mai in surdina) “Treceti batalioane romane Carpatii!”
Acum Jandarmeria si Politia de Frontiera sa-si faca datoria si sa-i retina pe infractorii unguri cu tupeu pana la iesirea din tara!
PS: Intrebare: unde au fost Basescu si Ponta? Nu era normal sa fie pe stadion? Sau nu stiau in ce peluze sa se aseze, la romani sau la stapanii lor, ungurii? Tara fara conducatori…
O stire de “ultima ora” (dar nu pe toate canalele): A inceput razboiul! In transeele pentru Rosia Montana, rebelii “civili” au iesit la “lupta cea mare”, rob cu rob sa se uneasca: oameni de cea mai buna intentie si credinta, patrioti adevarati, romani iesiti in strada in costume nationale alaturi de gnomii lui Soros, activisti anticrestini si piticanii paroase ca Remus Cernea si partenerul lui civil, cretuliul Nicu Sordan (*). Nationalisti curati ca Dan Tanasa, militanti pentru apararea romanilor din teritoriile ocupate, Harghita si Covasna, in strada, la nivel international, alaturi de partide extremiste din Ungaria, cu agenda antiromaneasca fatisa.
Ca niste pale mediatice de elicopter pe deasupra Pietei Universitatii, asigurand zgomotul de fond necesar, Vocea Rusiei ne da o lectie de romanism (ghilimelele sunt invizibile): “Paroxismul trădării: Roşia Montana“. Citez: “Roşia Montana este mai mult decât un sit arheologic sau locul unei exploatări miniere. Roşia Montana este un simbol, fiind concomitent un simbol al trezirii la viaţă a societăţii româneşti cât şi simbolul dispreţului maxim pe care clasa politică îl are faţă de opiniile cetăţenilor.” Hm, asta e dovada clara ca romanii au ocupat Rusia, pana la antenele propagandei de stat, si nu invers.
De sus, din stratosfera, ramas aproape fara aer, ca un pui de Gostat gatuit, Obama Ponta ii da cu bombardeaua, apoi cheama “reprezentantii boborului” sa decida, timp in care trece la un menage a trois, kinky, “in lanturi, pentru Rosia Montana”, impreuna cu Sorin Rosca Stanescu si soata Daciana, in manejul zoopolitic din Casa Poporului. Un menaj in care se imbina ordinul cu placerea, simbolic, desigur, ca si loviturile lui Obama asupra Siriei. Dupa cum ne reaminteste Cristian Banu intr-un comentariu pe tema, la Politica ta, despre “Comedia absurdului”: „Pe vremuri era o vorbă, ‘Tovarăși, eu am o opinie, dar nu sunt de acord cu ea.’”
De la microfoanele Pravdei, Bashar al Basescu, din submarinele politicii dambovitene, trage torpile cu varful otravit pentru apararea patriei capitaliste. Dar cine sa-l mai creada? La credibilitatea lui de sub zero, mai bine ar tacea.
Care este solutia pentru Rosia Montana? Nu stiu. Dar stiu, extrem de bine, cine sunt actorii – mirceatomii, scenaristii – renatoweberienele, si regizorii – sorosopatrushevii, care profita de figurantii scosi la munca de strada gratis, in timp ce buzunarele “alesilor” se umfla la Bursa din Toronto. Mai stiu ca ungurii, care si-au tapetat cupola Parlamentului cu aurul de la Rosia Montana (apropo, acesta e tot tezaur romanesc; de ce nu-l cerem inapoi?), sunt fideli obsesiei lor ca “vor lua Ardealul inapoi” si-atunci isi zic ca se vor bucura singuri de aurul din adancuri estimat la circa 10 miliarde de dolari (uncia a ajuns la 1,390 USD). Iar afaceristii pretutindenari, de teapa lui Soros si ai lui, care vor sa sufle caimacul celor de azi, stiu ca licenta RMGC expira in patru ani. Cum au intins-o 10 ani cu protestele “ecologistilor” in civil, o mai pot lungi inca patru. Si-atunci sa vezi “licitatie”!
In final, daca exploatarea ar fi 100% in mana statului – aviz amatorilor: dezastrul de la Rosia Poieni, cu biserica scufundata in steril, apartine tot “statului roman” – am putea spune, oare, “Ura! Aurul e al romanilor!”? Dar nu a mai fost asa, in vremuri nu demult apuse? S-au bucurat romanii de el? Poate, macar prin faptul ca serviciile de sanatate, sa spunem, ca exemplu, erau gratuite… Dar in rest? Si cine este, azi, “statul roman”? Nu tot ei, zgonii, pontii, tokesii si basestii?
Concluzia o pune Mihai Tociu, prin ilustratia la articolul sau pe aceasta tema, De ce Soroș le-a dat ”ecologiștilor” Roșia Montană, unde ofera si o posibila solutie: implicarea in politica. Dar fotografia, cu porcul in varf de teapa, spune tot: “Democracy is a Lie”. Da, stiu, sunt extremist, nu patriot ca “romanii” de la Vocea Rusiei si Hotnews.
November 25th, 2013 
VR 
Romania a ramas vaduva. Toti barbatii din tara aceasta par sa fi murit. Si nici macar pe front… Biata Romanie e in strada acum. Cumintenia pamantului a ajuns in genunchi pe caldaram. Isi mai vinde din putinul pe care-l are ca sa cumpere de un covrig pentru copii si nepotei. Pentru cei nenascuti nu va mai avea ce sa agoniseasca. Romania va fi prea batrana si garbovita de griji. Usturoiul se va usca. Cine sa-l mai culeaga? Copiii au plecat, sclavi pe plantatiile occidentului. Nepotii? Vor fi sclavii noii clase de tradatori orientali ai Romaniei. Romanie, Romanie, unde ti-s romanii?
Posted in 
Tags: 
