Relatarea unei emisiuni de la Radu Tudor, de către Nicolae Breban, în plenul secţiei lui de la Academia Română, în care povestea doar de Patapievici şi atacurile acestuia la adresa poporului român, s-a transformat într-un “linşaj” de vrăjitoare, în care doar vrăjitoarele sunt reale, deşi dacă ne amuzăm cum dai într-unul şi strigă doi, ba chiar trei, nu poţi să nu-i asemuieşti cu Ceata lui Piţigoi. Este vorba, evident, de celebrele Vrajitoare din Eastberlin (Humanitas, 2007), Pleşu, Patapievici şi Liiceanu, în ecranizare dâmboviţeană, cu doza specifică de auto-victimizare S&M, în care tartorul lor, Brucan, a luat-o puţin înainte, iar slujnicuţa de Paleologu le ţine oliţa. Vă daţi seama ce a ieşit de-aici: Lung prilej de vorbe şi de ipoteze!
Să-i dăm cuvântul noului “Căpitan Soare“, Nicolae Breban: “Ăsta este un folclor. Eu am mai auzit tonul ăsta. La Academie am repetat doar pe scurt ce am spus la Antena 3 (într-o emisiune, n.r.), dar asta cu împuşcatul este o variantă din ce am spus (…) am spus că, dacă omul ăsta, Patapievici, ar fi fost în Polonia şi ar fi murdărit şi înjurat istoria poloneză, probabil că polonezii l-ar fi împuşcat, nu eu. A fost o metaforă, poate nefericită, dar arăta faptul că eu dispreţuiesc atacurile la adresa neamului românesc şi a istoriei acestui neam. Vroiam să spun că probabil polonezii ar fi reacţionat foarte dur. Asta vroiam să spun. Pe când în România nu a reacţionat nimeni. Dispreţuiesc pe cei care atacă istoria şi limba românească. Asta e tot ce am spus. N-am spus nimic de Liiceanu”, a declarat Nicolae Breban. „Acolo nu a fost vorba deloc de Liiceanu, e o minciună ordinară”, a repetat Breban, afirmând răspicat că erau 30 de oameni de faţă. Afirmaţiile sale au fost întărite de şeful secţiei Filologie – LIteratură a Academiei Române.
Să n-o mai lungim. Dacă aş fi Breban, aş pune mâna pe o puşcă cu sare şi aş împuşca direct în cur toată Gaşca lui Piţigoi!
Astăzi, în Lunea Rusaliilor, a Sfântului Duh, îl sărbătorim pe Sfântul Justin Martirul şi Filosoful cât şi pe Sfântul Mucenic Hariton. Iată cum, neîntâmplător, precum stau sfinţii în Calendar şi în Ceruri împreună, aşa şi pe pământ, unde, la Mănăstirea Petru Vodă, vrednicul de pomenire Părinte Justin, Duhovnicul Neamului, l-a lăsat să-i continue lucrarea de stareţ pe Părintele Hariton Negrea. Peste mai puţin de două săptămâni, va avea loc şi pomenirea a doi ani de la mutarea la viaţa cea veşnică a Părintelui Arhimandrit Justin Pârvu (16 iunie 2013), care se va face în dimineaţa zilei de Sâmbătă, 13 Iunie a.c., după cum transmit Mănăstirea Petru Vodă şi Agerpres. La slujba de pomenire vor fi prezenți înalți prelați ai Mitropoliei Moldovei și Bucovinei.
Tot astăzi, de 1 iunie, ziua copilului, e bine să ştim că, în ciuda greutăţilor de zi cu zi, graţie dragostei pe care ne-o poartă Maica Domnului, copiii României sunt cei mai fericiţi copii din lume, potrivit unui studiu internaţional desfăşurat pe o perioadă de doi ani în ţări reprezentative ale lumii.
De ziua Sfântului Justin Martirul şi Filosoful şi a Sfântului Mucenic Hariton redau o înregistrare emoţionantă, de la decernarea titlului de Cetăţean de Onoare post-mortem Părintelui Justin de către Primăria Baia Sprie, în care ucenicul său, Părintele Hariton Negrea, vorbeşte despre una dintre marile minuni pe care le-a trăit cu Parintele Justin Pârvu:
La Biserica din Sapanta, Maramures – Foto Cristina Nichitus Roncea
Faimos pentru crucile lui albastre – albastre precum cerul, precum veșnicia (în viziunea creatorului său, Stan Ioan Pătraș) – Cimitirul Vesel din Săpânța, monument protejat de UNESCO, este poate unul dintre cele mai cunoscute situri de acest fel din lume, cu un aflux de vizitatori tot mai mare de la un an la altul.
Totuși, oricât de mulți turiști s-ar perinda – gureși sau tăcuți – printre crucile albastre cu versuri hâtre și desene pilduitoare, locul nu-și pierde semnificația dintâi, aceea de cenotaf al străbunilor. Ieșind din arealul acestui sat cu marmureșeni năstrușnici, evlavia omului simplu plutește în aer, în sunetul clopotului de la Mănăstirea Peri.
Sfintele Pasti in Tara Fagarasului – Foto Cristina Nichitus Roncea
Tara Fagarasului? “E o «tara» fascinanta, in care, la aproape fiecare intersectie de drumuri, se afla cate o troita cu bratele intinse spre cer ca intr-o rugaciune muta!”
Pana nu demult, Tara Fagarasului, cea autentica, navadita, urzita, tesuta la razboiul lumii, parea sa nu mai apartina decat batranilor, scrie Simona Lazăr.
Intre timp, insa, la Mandra, la Boholt si-n Cetatea Fagarasului – ca si prin alte sate de prim-prejur – aparura mai multi tineri (ori mai putin tineri) pusi pe cules povesti, asa cum taranul nostru culege, la timpul lui, graul sa-l puna in cununa, porumbul, sa-l aseze in cosere, canepa si inul, sa teasa panza curata din ele.
Istoricul american Larry Watts a stârnit multe cuiburi cu viespi încă de dinainte de a-şi fi publicat primul volum al trilogiei sale dedicate politicii externe şi de securitate a României, în relaţie, în special, cu Pactul de la Varşovia şi Statele Unite. Asociaţia Civic Media a fost onorată să publice în premieră fragmente din această lucrare încă din 2009. “Fereşte-mă, Doamne, de prieteni“, s-a intitulat, vizionar, prima parte a trilogiei sale, epuizată rapid şi retipărită într-un număr impresionant de ediţii. Apropierea de data publicării celei de-a treia cărţi, care cuprinde şi momentul 1989 intrând şi în perioada 1990-1992, obligă anumiţi vectori versaţi să reia atacurile ad hominem iniţiate de fostul nomenklaturist comunist şi propagandist marxist-leninist Vladimir Tismăneanu, care a recunoscut, dintr-o greşeală, în timp ce critica acerb primul volum al lui Larry Watts, că, de fapt, nici nu-l citise… Un istoric român a ajuns acum, iată, să atace dintr-unul din cuiburile cu viespi opera expertului american mai ceva ca un «“prieten” natural» al României, pregătind terenul contestării ultimului volum. Modul în care o face cât şi unul dintre locurile în care a fost publicat – şi despre care am aflat recent – ne face să punctăm, aplicat, incorectitudinea si necinstea vectorului, mai ales când spaţiul în care sunt prezentate criticile-dezinformări se doreşte a fi unul academic. O istorie lungă pe care, însă, suntem nevoiţi să o semnalăm, pentru adevărul istoric despre România:
Iunie 2010 m-a prins pe drumul Damascului, alături de jurnaliştii Ion Cristoiu, Vlad Teodorescu şi Eliza Frâncu. Oraşul antic Palmyra, azi ocupat de forţele internaţionalist-teroriste de distrugere a Orientului, cunoscute după acronimul ISIS (foto sus viaBN24), a fost unul dintre obiectivele noastre (vizionat la o temperatura de peste 40 de grade). Nu am avut un aparat foto performant dar cred că merită totuşi să redau câteva imagini din posibilul viitor oraş dispărut… A rezistat 2000 de ani. Oare va fi şters de pe hartă de aceşti distrugători anti-creştini de sorginte contrafăcută? Un fapt inedit: directorul de la acea vreme al extraordinarului sit studiase în… România!
În august 2010 am publicat în revista Glob Express un reportaj din care redau partea – interesantă, cred eu – ce priveşte Palmyra:
Pe drumul matasii, de la Palmyra la Sarmisegetuza
Nici deplasarea prin desert nu trebuie ignorata, mai ales cand trece printr-o oaza de cultura si civilizatie ca orasul antic Palmyra, popas pe “drumul mătăsii” (singurul loc unde cresc palmieri in Siria, de unde provine de altfel si numele copacului). Printre ruinele pline de incarcatura istorica il gasim pe directorul complexului muzeal Palmyra, dr. Khalil Al Hariri, care ne intampina cu un “bine ati venit!” neaos, cu accent oltenesc. Colegul nostru Vlad Teodorescu l-a cunoscut pe “nea Khalil” in Romania, unde istoricul si-a luat doctoratul, dupa studiile universitare de la Bucuresti. Lui i se datoreaza faptul ca una dintre limbile folosite in muzeu intr-un film documentar de prezentare este romana.
De ce sunt mai colorati oltenii
Pasionatul istoric, a carui sotie se numeste precum frumoasa si puternica regina care a adus faima Palmyrei, Zenobia, este autorul unei teze care ne poate explica de ce unii olteni au un aspect mai… oriental. Conform lucrarii sale – “Ritualurile religioase palmyriene. Studiu de caz: rolul lor in Dacia” – 4000 de arcasi din Palmyra au insotit legiunile romane ale lui Traian pana in Dacia, unde, dupa batalii, s-au si stabilit, atrasi de frumusetea locurilor. Foarte putin s-au mai intors, dupa cum stau dovada inscriptiile de pe cateva pietre funerare din Palmyra, care atesta incursiunea lor in Dacia.
“Astfel, o inscripţie de la Agora Palmyrei, din anul 141 d. Hr, menţionează numele unui militar palmyrian, Alpios Abjar, iar alta numele de Titus Ulius, care indică şi existenţa unei unităţi de arcaşi palmyrieni şi, de asemenea, a unei unităţi militare de la Dunăre”, ne explica dr Hariri, care mai aminteste si de existenta unor altare dedicate zeitatilor siriene. Descoperiri similare exista in Romania si chiar si la Sarmisegetuza, ne mai spune directorul. Se pare insa ca palmyrienilor le-a placut cel mai mult in zona sesului si a Dunarii, asa explicandu-se si de ce unii olteni sunt mai colorati la fata, glumeste istoricul.
Portalul Ziaristi Online va publica un rezumat al Tezei de doctorat a profesorului Hariri (oare ce-o mai face acum?…). (more…)
Preafericirii Sale, Părintele Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,
Comisiei Sinodale pentru Canonizarea Sfinţilor Români
Preafericirea Voastră Părinte Patriarh,
Dăm slava lui Dumnezeu pentru mulţimea martiririlor şi mucenilor ortodocşi români care sfinţesc pământul României şi bucură Cerul şi oastea îngerească. Între aceştia, cum bine ştiţi, se numără cei cunoscuţi deja drept “Sfinţi ai Închisorilor”, mărturisitori ai dreptei credinţe strămoşeşti, care şi-au închinat sau chiar sacrificat întreaga viaţă pentru Sfânta Cruce, altarul jertfei Mântuitorului nostru, Iisus Hristos.
Printre marii duhovnici mărturisitori ai României, la loc de cinste se află, după cum ne arată cu prisosinţă evlavia populară, şi Părintele Arsenie Boca, mijlocitor al rugăciunilor a sute de mii, dacă nu chiar milioane de români, aşa cum stau mărturie pelerinajele de la mormântul său de la Sfânta Mănăstire Prislop.
La 25 de ani de la plecarea la Domnul a Părintelui Arsenie Boca, pătimitor al închisorilor comuniste, pe 28 noiembrie 2014, am înaintat în spaţiul public o cerere de canonizare a Sfinţiei Sale, pentru a se adăuga, pe lângă copleşitoarele şi nenumăratele mărturii despre minunile sale care conduc la evlavia cunoscută la nivel naţional, şi o astfel de rugăminte scrisă, la Dosarul de Canonizare aflat în atenţia Comisiei Sinodale pentru Canonizarea Sfinţilor Români.
Până la Înălţarea Domnului, Ziua Eroilor Neamului, peste 10.000 de români au semnat această Petiţie, pe care v-o înaintăm alăturat, cu plecăciune. În cele peste 1000 de comentarii ale Petiţie se regăsesc o multitudine de mărturii personale privin minuni săvârşite de prigonitul văzător cu duhul Părinte Arsenie.
Vă rugăm, aşadar, să primiţi Cererea noastră, alături de cele mai călduroase urări de putere duhovnicească, pentru slujirea poporului binecredincios şi întru ridicarea trainică şi cât mai grabnică a Sfintei Catedrale a Mântuirii Neamului.
Fie ca la 105 ani de la naşterea celui supranumit deja de popor “Sfântul Ardealului”, pe 29 septembrie anul acesta, calendarul Bisericii Ortodoxe Române să înmugurească şi să bucure credincioşii cu un nou Sfânt Român.
Cu fiască supunere, Victor Roncea
Preşedinte-fondator Asociaţia Civic Media
Astăzi, 21 Mai, de Înălţarea Domnului şi Ziua Eroilor, s-a înfăptuit sfinţirea monumentului celor 250.000 de romani jertfiţi la Cotul Donului în 1942, în Marele Război îndreptat împotriva bolşevismului ateu şi pentru Reîntregirea Naţională, ne informează Victor Dogaru, care ne oferă şi fotografia de mai sus.
În frumoasa imagine de la evenimentul de dezvelire a Troiţei îi avem, de la stânga la dreapta, pe domnul General (r) RADU THEODORU (92 de ani, autorul celebrelor carţi “România ca o pradă” şi “Urmaşii lui Attila” – PDF), în costum naţional pe unul dintre ultimii supravieţuitori ai bătăliei de la Cotul Donului, ION NICĂ PAIU (95 de ani) şi pe General (r) dr. FLORIAN TUCĂ (87 de ani, cunoscut istoric militar).
Iniţiativa ridicării primului monument comemorativ în memoria ostaşilor români morţi la Cotul Donului aparţine inimosului şi neobositului general Radu Theodoru, fiind susţinută de Părintele Arhimandrit Mihai Muscariu de la Sfânta Mănăstire Comana, cât şi de alţi patrioţi. Dezideratul final este înălţarea unei Troiţe chiar pe locul bătăliei, unde pe locul de veci al atâtor români nu se află ridicată nici măcar o cruce.
Detalii, pe site-ul realizat de Emilian Stoenică, CotulDonului. Acţiunea domnului General Radu Theodoru a fost inspirată de lucrarea “Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare” (Chişinău, 2012) promovată de energicul cercetător basarabean dr. Vasile Şoimaru şi la Bucureşti şi realizată de acesta împreună cu Iosif Niculescu, Gheorghe Pârlea şi Roxana Iorgulescu-Bandrabur, la 70 de ani de la bătălia împotriva duşmanului bolşevic.
În continuare redăm un fragment emoţionant din acestă lucrare, extras din capitolul IV al cărţii, intitulat „Ei au supravieţuit măcelului de la Cotul Donului. Şi încă sunt în viaţă, ca să ne povestească…” şi semnat de învăţătorul Gheorghe Pârlea. Reportajul a fost realizat în vara lui 2012 în două sate din judeţul Iaşi.
Să scrieţi că… am dat mâna cu dom’ Mareşal Antonescu!
„Între supravieţuitorii luptelor de la Cotul Donului şi Stalingrad, patru dintre ei trăiesc, cu privilegiul unui supliment de vârstă dăruit de Cel de Sus, în comuna Mirosloveşti, judeţul Iaşi. Bravii ostaşi de la Cotul Donului îşi duc povara bătrâneţii depănându-şi amintirile de război pe băncuţele de la poarta gospodăriilor aflate acum în grija copiilor, ajunşi şi ei în pragul neputinţei aduse de vârstă.
În satul Soci din comuna amintită îşi au gospodăriile Ion (Nică) Paiu, de 92 de ani, şi Mihai Dascălu, de 91 de ani, iar în satul Miteşti, fraţii Eugen şi Vasile Isachi, primul de 91 de ani, iar celălalt de 92 de ani. Faptul de a-i prinde în viaţă chiar în acest an comemorativ al luptelor amintite şi de a-i intervieva ne-a prilejuit o emoţionantă lecţie de istorie vie, dincolo de răceala abstractă a documentelor.
Fraţii Vasile şi Eugen Isachi îl aveau pe Frontul de la Răsărit şi pe cel de-al treilea frate, pe Ion, care n-a avut norocul să scape cu viaţă. L-a sfârtecat o schijă undeva în Bucovina, în timpul retragerii. Cei doi fraţi întorşi acasă au fost şi ei răniţi la picioare şi la mâini. «Era să fim ca-n poezia aceea a lui George Coşbuc: Trei, Doamne, şi toţi trei!», ne surprinde veteranul. Şi tot el ne înştiinţează: «Dar să ştiţi, măi băieţi – între «băieţii» cărora li se adresa, doi trecuseră binişor de 60 de ani – că la Mirosloveşti a fost o mamă care şi-a smuls părul din cap strigând: Trei, Doamne, şi toţi trei!». Şi moş Eugen, schiţând o grimasă ce tindea spre plâns, le pronunţă numele celor trei flăcăi mândri ca brazii, căzuţi tustrei la Cotul Donului: Ion, Gheorghe şi Costache Păduraru. Apoi, bătrânul veteran, atins în zona aceea sensibilă a memoriei sale, născută din cea mai crudă experienţă umană, schimonosit de accesele de plâns, ne uimeşte prin trăinicia faptelor asimilate în mintea omului simplu. «Am văzut iadul pe pământ. Trăgeam cu puşca doar să alung moartea; moartea era rusul. Tovarăşul meu bun, soldatul Potop Alexandru, şi-a prăpădit de tot tăria şi s-a împuşcat singur în cap, ca sa moară repede. Pe dom’ colonel Gumă l-au luat prizonier sub ochii mei. Priveam din tranşeu, cu cei care mai erau vii, cum l-a prins ceata de partizani ruşi. Colonelul avea deja infiptă în spate ţeava de automat rusesc şi n-avea-ncotro. Dacă trăgeam, murea de glonţul nostru. La câteva ceasuri mai încolo, într-un răgaz pentru adunat răniţii, că erau gemete şi strigăte de ajutor şi în româneşte, şi în ruseşte, ne-am repezit, în atac condus de dom’ capitan Armeanu, ca să-l salvăm pe colonel. Îşi săpa singur groapa. Asta făcea ofiţerul nostru când l-am găsit. Am pus ruşii pe fugă, dar l-am lăsat zălog morţii pe dom’ căpitan Armeanu, în prăpădul care tocmai pornise, cu tancurile şi aviaţia. O schijă cât un grăunte îl nimeri chiar în inimă. Aproape nu se vedea pe unde i-a înţepat pieptul. Au murit atunci şi dom’ locotenent cololonel Sorescu, şi sublocotenentul Popescu… Of! A fost mai grea lupta la retragere decât la înaintare. Doamne! Cum se mai ruga la mine un soldat basarabean, cu pântecele flenduri, să-l împuşc! Şi n-am putut …». De-aici încolo n-a mai putut scoate nicio vorbă moş Eugen. Plânsul său ne-a copleşit şi pe noi. Ne simţeam vinovaţi că am răscolit jarul din sufletul celui pe a cărui suferinţă trăim fără merite care să ne pună în cumpănă viaţa. La plecare, i-a revenit puterea ca să strige dupa noi, cu o nedisimulată mândrie: «Să scrieţi că… am dat mâna cu dom’ Mareşal Antonescu!». (Sursa: Historia)
“Înfrânt nu eşti atunci când sângeri Sau ochii plini de lacrimi ţi-s: Adevăratele înfrângeri Sunt renunţările la vis.”
NU-L UITAŢI !
Astăzi, 20 mai, se împlinesc doi ani de când Prietenul, Colegul, Profesorul Gh. Buzatu ne-a părăsit. Pentru cei apropiaţi au fost doi ani care au trecut greu, lipsiţi de prezenţa, ajutorul, munca şi autoritatea Profesorului, de bunătatea, de îngăduinţa, dar şi de fermitatea celui care ştia. În tot acest timp am căutat să ne adunăm, să încercăm să menţinem, pe cât posibil, un anume nivel al investigării fenomenului istoric, aşa cum am fost obişnuiţi, să nu facem rabat la calitatea cercetării, să nu neglijăm rostirea documentului. În anii ce au trecut mulţi colegi şi prieteni ai Profesorului ne-au fost aproape. Au scris studii şi lucrări importante onorându-i astfel memoria. Tuturor le mulţumim pentru cele scrise, pentru documentele tipărite şi pentru ideile comunicate. Gh. Buzatu se uita totdeauna spre viitor, el scria cu speranţă pentru acel timp necunoscut lui în care neamul nostru îşi va găsi împlinirea. Pentru acea împlinire fiecare contribuţie a noastră este o cărămidă pentru edificiul nemuririi româneşti. Invităm pe colegii, prietenii, doctorii şi foştii studenţi să scrie un studiu ce va fi cuprins într-un nou volum care va fi publicat, spre sfârşit de an, în amintirea Profesorului. Tot spre viitor a privit şi familia lui Gh. Buzatu, care, în anul ce a trecut, s-a nevoit a ridica o cruce pentru cei ce se vor întreba unde odihneşte istoricul Gh. Buzatu. Acolo! Sub o piatră de granit împodobită cu tricolor.
Slujba de pomenire şi sfinţirea monumentului se va face sâmbătă, 23 mai 2015, ora 10,30. Aşteptăm să ni se alăture toţi cei care l-au iubit şi apreciat. Suntem convinşi că sufletul lui Gh. Buzatu va primi toate gândurile bune ce se vor îndrepta spre memoria lui de oriunde din lume.
După ce în urmă cu putin timp un propagandist olandez al pedofiliei mascat în profesor de „sexologie” a fost invitat să conferenţieze în cadrul „Lunii Homosexualilor” la Facultatea de Sociologie a Universității București, sacrilegiul fiind oprit de SRI şi organizaţiile de apărare a vieţii şi copilului, iată că aceeaşi instituţie recidivează la cote şi mai “înalte”.
De data aceasta, invitatul special este “renumitul filosof” Peter Singer, un susţinător deschis al infanticitului, pedofiliei, sodomiei, sadomasochismului şi… zoofiliei. Da, aţi citit bine. Iată că s-a ajuns şi la asta. Pe dalele unde au păşit Spiru Haret şi Mircea Eliade vine acum şi Peter Singer, “renumitului filosof” si “biotetician”, după cum este gratulat în invitaţia Centrului de “Etică Aplicată” al Universităţii Bucureşti. Conform ActiveNews el ar urma să primească şi titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Bucureşti. Cultura Vieţii ne confirmă că acest “eveniment” va avea loc pe 21 mai, la ora 10, in Aula Facultăţii de Drept, chiar acolo unde a fost interzisă Conferinţă doctorului în bioetică Virgiliu Gheorghe împotriva “culturii morţii”. Pe lânga Prinţul Charles, Regele Mihai şi Patriarhul Ierusalimul de ce să nu meargă un Honoris Causa şi pentru un ideolog al “mişcării de eliberare a animalor” şi nu numai, după cum e cunoscut Peter Singer?
Singer este invitat să conferenţieze pe 20 mai la Universitatea din Bucureşti de un acolit de-al lui Tismăneanu şi Liiceanu, marxistul Valentin Mureşan, de la aşa numitul “Centru de Cercetare în Etică Aplicată”, pentru a susţine, chipurile, o conferinţă despre etica şi “drepturile animalelor”. Peter Singer, profesor de “etică” la Princeton şi membru al Partidului Verzilor, e “faimos” de unde vine atât pentru susţinerea înfocată a “căsătoriilor” homosexualilor cât şi pentru apologia crimei, a infanticidului, respectiv pentru “dreptul” părinţilor de a-şi omorî copilul după naştere, aşa zisul “avort post-natal“, militând totodată şi pentru uciderea copiilor cu disabilităţi direct de către Guvern, din raţiuni de “economie”. Momentul în care aterizează în România, în plină dezbatere privind legalizarea “parteneriatelor civile”, este, desigur, întâmplător, deşi ar fi fost mai de folos dacă Remus Cernea nu omitea să introducă în proiectul său şi legalizarea căsătoriilor între vacile apărate de “societatea civilă” şi boii susţinuţi de “lumea academică”.
Potrivit ActiveNews, în 1979, Singer a scris în cartea sa, “Practical Ethics”, (1st ed. Cambridge: Cambridge University Press, 1979): “Copiii umani nu au conștiință de sine și nu sunt capabili să priceapă faptul că există. Nu sunt persoane. În consecință, viața unui nou-născut are o valoare mai mică decât viața unui porc, a unui câine sau a unui cimpanzeu“. Referindu-se la copiii nou-născuţi şi cei cu disabilităţi, “profesorul de etică” foloseşte în scrierile sale pronumele pentru obiecte sau animale: “it”.
“Dacă o formă de activitate sexuală aduce satisfacţie celor care o practică, şi nu răneşte pe nimeni, ce poate fi imoral la ea?”, se întreba Singer, revoluţionarul animalelor şi al “stângii darwiniene”, într-un “editorial” pro-homosexualism şi pro-pedofilile din 2006, publicat de Guardian. “Argumentul” în cauză este folosit cu “copy-paste” în mai multe scrieri ale “renumitului filosof”. Astfel, Singer susţinea încă din 2001 că sexul cu animalele ar trebui condamnat doar dacă provoacă brutalizarea acestora. Altfel, dacă însă există o “satisfacţie mutuală” ca urmare a activităţii sexuale de natură bestială, nu ar fi nici o problemă. Filosoful american Tom Regan, profesor emerit de filosofie la Universitatea Statului Carolina de Nord, a făcut observaţia că, atunci, “acelaşi argument poate fi folosit pentru a justifica sexul cu copii” (Regan, Tom. Animal Rights, Human Wrongs. Rowman & Littlefield, 2003, pp. 63–4, 89).
Într-un “eseu” circulat al “renumitului filosof” acesta militează pentru normalizarea “sexului între specii” şi a “plăcerilor sodomiei”. Sensibiloşii intelectuali oripilaţi de limbajul frust al scriitorului Nicolae Breban – care transpunea practic în câteva cuvinte “epoca” Patapievici la ICR – vor găsi cu siguranţă mai multă întelegere la “renumitului filosof” care susţine sexul paşnic cu animalele folosind expresii “academice”, probabil kantiene sau hannaharendtiene, ca “blowjob”, cunt”, “fucking”…
“Să salvăm balenele dar să omorâm copiii”, se scria despre activitatea celui poreclit “Profesorul Moarte”, înainte de instalarea lui la Princeton, în 1999, soldată cu manifestaţii de protest din partea organizaţiilor pro vita şi ale persoanelor cu handicap. Singer David Albert Peter provine din Australia şi este ateu declarat, conferenţiind şi la Convenţia Mondială Ateistă desfăşurată la Melbourne în 2012, manifestare sponsorizată de Fundaţia Ateistă din Australia şi Alianţa Internaţională Ateistă.
Numirea sa la Princeton a atras şi criticile publicaţiei evreieşti Jewish World Review: “Profesorul Moarte se potriveşte perfect la Princeton” ridiculiza jurnalistul JWR Don Feder numirea sa la chiar la Centrul de studii asupra “Valorilor Umane” al Universităţii. Acelaşi autor oferea şi un citat al celebrului evreu “vânător de nazişti” Simon Wiesenthal, dintr-un protest transmis unui Târg de Carte din Suedia, unde urma să fie lansată o lucrare a “renumitului filosof”: “Un profesor de morală care justifică uciderea pruncilor cu handicap este, în opinia mea, inacceptabil de a fi reprezentat la nivelul Dvs”.
În urmă cu un an, pe 26 mai 2014, la propunerea aceluiaşi Centru de “Etică Aplicată”, Universitatea din Bucureşti oferea titlul de Doctor Honoris Causa unui discipol al lui Peter Singer, Julian Săvulescu, un alt “filosof”, născut în Australia, din tată român, care la rândul său susţine infanticidul şi eutanasia. Profesorul universitar de bioteică dr. Pavel Chirilă a amintit la vremea respectivă conducerii Universităţii câteva citate din “opera” premiatului: “Totuşi scopul publicaţiei Journal of Medical Ethics – publicaţia lui Săvulescu, nota red– nu este să prezinte Adevărul sau să promoveze o vedere morală sau alta… Dacă avortul este permisibil, şi infanticidul ar trebui să fie” ; “Putem schimba din nou definiţia morţii […] mutând momentul un pic mai devreme în procesul de a muri” (J. Savulescu, Death Fiction and Taking Organs from the Living); ş.a.
“Prin acordarea titlului de Doctor Honoris Causa profesorului Julian Savulescu, Universitatea din București onorează performanţa profesională a unui filosof cu recunoaștere internațională”, se afirma în Comunicatul oficial al Universităţii cu 150 de ani de onorabilitate.
Rectorul Universităţii, Mircea Dumitru, înainte de 1989 instructor la Casa Pionierilor Buftea, a fost angajat al Fundaţiei lui Andrei Pleşu, Noua Europă, şi al Editurii Humanitas a lui Gabriel Liiceanu, postură din care a tradus mai multe cărţi din germana pe care nu o cunoaşte. Cu toate acestea, numele său figurează pe traducerea din germană a lucrării „Cercetări filosofice” a lui Ludwig Wittgenstein, apărută la Humanitas, conform unei anchete publicate de Cotidianul privind frauda intelectuală jenantă. Mircea Dumitru l-a susţinut şi pe falsul doctor Horia Roman Patapievici să obţină titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest din Timişoara. Preşedintele Senatului Universităţii este deputatul “liberal” Vlad Nistor, istoric moşit de Zoe Petre şi declarat pe 6 mai a.c. drept incompatibil de către Agenţia Naţională de Integritate.
June 2nd, 2015 
VR 
Relatarea unei emisiuni de la Radu Tudor, de către Nicolae Breban, în plenul secţiei lui de la Academia Română, în care povestea doar de Patapievici şi atacurile acestuia la adresa poporului român, s-a transformat într-un “linşaj” de vrăjitoare, în care doar vrăjitoarele sunt reale, deşi dacă ne amuzăm cum dai într-unul şi strigă doi, ba chiar trei, nu poţi să nu-i asemuieşti cu Ceata lui Piţigoi. Este vorba, evident, de celebrele Vrajitoare din Eastberlin (Humanitas, 2007), Pleşu, Patapievici şi Liiceanu, în ecranizare dâmboviţeană, cu doza specifică de auto-victimizare S&M, în care tartorul lor, Brucan, a luat-o puţin înainte, iar slujnicuţa de Paleologu le ţine oliţa. Vă daţi seama ce a ieşit de-aici: Lung prilej de vorbe şi de ipoteze!
Posted in 
Tags: 
