Mărturiile despre procesul Ceauşeştilor, chiar dacă neverificate, sunt cutremurătoare. Dintre declaraţiile-bombă ale procurorului Dan Voinea, două vin să întărească ipotezele care au început să bântuie printre români, în ciuda negării vehemente a lor de către potenţialii regimului Iliescu: Ceauşeştii fuseseră condamnaţi la moarte înainte de proces.
“Mile Cărpenişan a fost un jurnalist care a făcut cinste Timişoarei. Mile este şi cetăţean de onoare al municipiului. Cred că în primul rând trebuie să ne cinstim personalităţile locale”, a declarat Sorin Grindeanu
Noi, românii, ca grup etnic, nu ne mai vedem ca având un destin comun şi că depindem unul de altul. Când ai sentimentul că eşti lăsat să te descurci pe cont propriu, este firesc să desconsideri orice partid, Prim Ministru sau Preşedinte care ţi se suie în cap cu pretenţia că te reprezintă.
Corigent la limba română: Gabriel Liiceanu nu ştie genurile şi scrie “ustensil”, în loc de “ustensilă” Gabriel Liiceanu şi Traian Ungureanu, intre “ustensilul” Siegfried si ciocanul lui Heidegger
de Ion Spanu
În ultima sa carte, „18 cuvinte-cheie ale lui Martin Heidegger”, Humanitas, 2012, Gabriel Liiceanu se descalifică încă o dată, demonstrînd că titlul său de „traducător al lui Heidegger” este la fel de artificial ca şi titlul de „filosof”, cu care se împopoţonează deseori. Ca să nu ne mai dea în judecată, punem pe masă proba.
Prima traducere din „Sein und Zeit” n-a făcut-o Liiceanu, ci Dorin Tilinca
Volumul „18 cuvinte-cheie ale lui Martin Heidegger” este, de fapt, secţiunea „Excurs asupra cîtorva termeni heideggerieni din Fiinţă şi timp”, care a fost adăugată la traducerea în limba română a lucrării lui Heidegger „Sein und Zeit”, Ed. Humanitas, 2003, pe care a realizat-o cuplul Cătălin Cioabă – Gabriel Liiceanu.
Un lucru trebuie precizat înainte de orice comentariu. Versiunea celor doi debutează cu o minciună grosolană, aruncată chiar în dedicaţia de pe frontispiciu: „Această primă traducere a lui Sein und Zeit în limba română este dedicată lui Walter Biemel”. Nu, aceasta nu e prima, ci a doua, întrucît prima a fost realizată de Dorin Tilinca şi a apărut la Editura „Jurnalul literar” încă din anul 1994 (consultant ştiinţific – Mircea Arman, Cuvînt înainte de Octavian Vuia, fost student al lui Heidegger)! Justificarea acestei minciuni ţine de caracterul cuplului Liiceanu – Cioabă, chestiune pe care cei doi trebuie s-o lămurească odată şi odată.
În română nu există cuvântul „ustensil”, ci substantivul feminin „ustensilă”
Revenind la „Excursul…” lui Gabriel Liiceanu, detaşat acum în vol. „18 cuvinte-cheie ale lui Martin Heidegger”, atragem aici atenţia doar asupra unei enormităţi pe care traducătorul insistă s-o păstreze şi în cartea recent apărută, deşi am mai subliniat-o o dată în volumul nostru „Heidegger şi Liiceanu”, apărut anul acesta la Ed. Revers!
Dintr-o proastă cunoaştere a limbii române, pentru a traduce cuvîntul german „Das Zeug”, Liiceanu foloseşte un cuvînt inexistent: „ustensil”! Cf. DEX, corectă este forma „ustensilă”, care este substantiv feminin!
La p. 53 (foto colaj mai sus), Liiceanu foloseşte de 7 ori inexistentul cuvînt „ustensil”!
Orice justificare ce ar ţine de vreo închipuită licenţă de autor, nu ar face altceva decît să sublinieze situaţia penibilă în care s-a pus traducătorul. Capcana i-a fost întinsă de faptul că substantivul „ustensilă” a fost preluat din limba franceză, unde astăzi „ustensile” este un substantiv masculin, cu toate că, de-a lungul timpului, genul acestui substantiv era feminin, aşa cum îl întîlnim într-o vers din La Fontaine: „Dont pour toute ustensile Pierre faisait subsister sa famille”!
La începutul sec. XVIII, în franceză era folosit cuvântul „utensile”, aşa cum îl găsim într-o traducere a lui Baudoin din „Histoire des Yncas”, apărută în 1704: „La vaisselle et les autres utensiles…”. Amănuntul este important, căci forma aceasta arată originea cuvîntului, mai exact în latinescul „utensilia”!
Liiceanu, însă, nu foloseşte nici măcar forma masculină a substantivului, ca în franceză, căci atunci ar fi trebuit, la plural, să scrie „ustensili”; el îl transformă în substantiv neutru, cu forma „ustensile” pentru plural! Aşa cum întîlnim acest cuvînt în limba engleză, unde „the utensil” este un substantiv neutru!
Cert este că singura formă corectă, acceptată de limba română, este „ustensilă”, ca substantiv feminin, orice altă variantă nefiind altceva decît expresia unui agramatism periculos, din categoria „succesurilor”!
În DEX, cuvîntul „ustensilă” este un substantiv feminin!
Substantivul feminin „ustensilă” înseamnă „unealtă, sculă”, avînd ca variante suculente din vechime cuvinte precum „sărsam” sau „sculeaţă”! Dacă ar fi tradus germ. „Zeug” prin substantivele feminine „unealtă” sau „sculă”, probabil că Liiceanu le-ar fi neutralizat şi pe acestea şi ar fi scris, după propria sa metodă, „unelt” sau „scul”!
În română nu există nici cuvîntul „ustensilitate”, ci „utilitate”
Gabriel Liiceanu recunoaşte că o traducere din Heidegger este extrem de dificilă şi are dreptate, întrucît filosoful german exploatează la maxim etimologia cuvintelor, căutînd sensuri ascunse în memoria oricărei construcţii lexicale. Cu atît mai mult, într-o traducere, se presupune cunoaşterea amănunţită atît a limbii în care a fost scris textul, cît şi a limbii gazdă.
Ori, se ştie, pentru Liiceanu germana este doar o limbă de conversaţie, iar limba română are multe dificultăţi. Din acest punct de vedere, lui Liiceanu nu i-a folosit prea mult şederea lîngă Noica!
În cazul nostru, cînd a tradus „Das Zeug” prin „ustensil”, Liiceanu ar fi trebuit să ştie, pe de o parte, că forma corectă era „ustensilă”, iar, pe de altă parte, că acest cuvînt desemnează cu prioritate un „obiect care serveşte la efectuarea unor operaţii curente în gospodărie” şi numai prin extensie orice altă unealtă din curtea omului!
De altfel, limba franceză, de unde a fost preluat cuvîntul „ustensilă”, defineşte „ustensile” ca „objet servant aux travaux domestique, en à la cuisine” (Larousse)! În acest sens, se poate vorbi de furculiţă, lingură, cratiţă, farfurie ca ustensile domestice, eventual de ustensile de ras sau de epilat, adică de lucruri folosite în mod curent în treburile casnice.
Prin urmare, un ciocan, celebrul exemplu folosit de Heidegger (şi Liiceanu îşi ilustrează cartea tot cu un ciocan!), este, mai degrabă, o unealtă, nu un ustensil!
Marea problemă a lui Liiceanu, prin nefericita alegere a „ustensilului” ca echivalent al germ. Das Zeug, apare atunci cînd trebuie să-l traducă pe Zeughaftigkeit prin „ustensilitate”, un cuvînt inexistent în limba română! Prin Zeughaftigkeit, Heidegger defineşte motivul pentru care există o ustensilă, adică „utilitatea” sa. Răspunzînd tentaţiei de a păstra şi în limba română asemănarea grafică din germană (Zeug – Zeughaftigkeit), Liiceanu mai greşeşte o dată şi construieşte absurd prin complexul ustensil – ustensilitate, deşi era destul de clară construcţia „ustensilă – utilitate”, prin care se păstra exact sensul dorit de Heidegger!
Este important să urmărim cum l-au tradus francezii Emmanuel Martineau şi François Vezin (consultaţi şi de Liiceanu în timpul traducerii din Zein und Zeit) pe acest năbădăios „Das Zeug”. Martineau optează pentru substantivul „util”, care, în limba română, se foloseşte mai rar sub forma substantivizată, dar care înseamnă „ceea ce foloseşte la ceva”. La noi, „util” este cunoscut ca adjectiv, avînd exact acelaşi sens ca şi substantivul din care derivă: „care poate servi la ceva, care este folositor”.
Vezin preferă traducerea lui „Das Zeug” prin substantivul „outil”, a cărui origine este în lat. „utensilia”, ca şi „ustensila”. În franceză, dicţionarele îl definesc pe „outil” ca „objet fabriqué, utilisé manuellement ou sur une machine pour réaliser une opération déterminée”, care mai este şi „élément actif d’une machine d’abattage mécanique”. Vezin îl preferă pe acest „outil”, care, în treacăt fie spus, înseamnă, în vorbirea populară, şi „le membre viril”, tocmai pentru că defineşte unealta sau scula ca parte a unui ansamblu de utilităţi, a unui echipament, adică exact sensul dorit de Heidegger! De altfel, englezii, în traducerea acestui pasaj din Sein und Zeit, folosesc pentru „Zeug” chiar substantivul „equipment”!
Am fi vrut să spunem că volumul „18 cuvinte-cheie ale lui Heidegger” Gabriel Liiceanu, Humanitas, 2012), este o carte utilă, dar, din păcate, nu putem să spunem decît că ea este una utilică, adică o experienţă personală a lui Liiceanu, care, după propria mărturisire, traducea Sein und Zeit într-o cameră de hotel, avînd alături, în loc de dicţionarele limbii române, cîteva sticle de bere!
Cartea aceasta îi dă dreptate lui Constantin Noica, atunci cînd spunea că unii traduc din Kant sau Heidegger, ca şi cum ar traduce din Aghata Christie!
Cum a început distrugerea României? Comunismul instaurat în România de trupele de ocupaţie sovietice slujite de o mână de scursuri ale tuturor naţiilor propăşite pe aici, ruşi, ucraineni, nemţi, unguri, bulgari, evrei şi români, cu totul nici o mie de nemernici (tot cu o mie de nemernici Troţki a făcut Revoluţia bolşevică din Rusia), a desfăşurat de la început şi până în faza ceauşistă terminală o aprigă propagandă antireligioasă, căci orice fiinţă ireligioasă e, potenţial, diabolică. Ateismul ştiinţific şi solidaritatea criminală au fost armele cu care a fost distrusă România timp de decenii. Politrucii au rămas fideli, dar şi în funcţii ale puterii, de unde ne dau şi azi, folosindu-se de libertate într-un mod fals şi josnic, lecţii de moralitate democratică. Unul dintre ei este Vladimir Tismăneanu.
Cine erau „criminalii“? De la Pamfil Seicaru si Nichifor Crainic la Radu Gyr
Cel mai interesant lot al persoanelor judecate pentru „dezastrul ţării“ a fost cel al jurnaliştilor, cei care nu simpatizaseră cu tătuca Stalin şi erau filogermani. În fapt erau doar jurnalişti cu un pronunţat condei naţionalist, care aveau anumite convingeri neconcordante cu ideile Moscovei, de rearanjare a noii ordini mondiale instituite după cel de-al Doilea Război Mondial. Printre ziarele care au deranjat noua putere proaspăt venită pe tancurile sovietice prin trădări şi proaste decizii politice se numărau cele mai mari ziare ale acelor vremuri, printre care „Universul“, „Curentul“, „Porunca Vremii“, „Gândirea“. Aceste ziare au primit rapid eticheta de promotoare ale naţionalismului, antisovietismului sau antidemocrate. În plan politic, acestea erau acuzate că ar fi sprijinit legionarismul, fascismul şi hitlerismul, iar ziariştii au devenit brusc „criminali de război“. Nu mai puţin de 14 jurnalişti, cei mai prestigioşi din perioada interbelică, aveau să fie citaţi în faţa unui „pluton moral de execuţie“.
De-a lungul veacurilor, întreaga lume a omenilor de cultură şi ştiinţă a urmat pilda magilor, mărturisind credinţa lor în Dumnezeu, cinstindu-L prin demnitatea vieţii lor, aducând roadele muncii lor ca ofrandă lui Dumnezeu pentru binele oamenilor: cultivarea minţii şi propăşirea economică.
Iubitului nostru cler, cinului monahal şi binecredincioşilor creştini din de Dumnezeu păzita noastră Arhiepiscopie, har, milă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl, iar de la noi, arhierească binecuvântare.
Iubiţi credincioşi,
„Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”, taina mântuirii noastre, se descoperă astăzi în peştera din Betleem; „Fiul lui Dumnezeu, Fiu Fecioarei Se face”.
Dacă sălaşul în care Fiul lui Dumnezeu S-a născut cu trup pentru mântuirea noastră a fost unul cu totul smerit, sărăcăcios, un staul de animale cu o iesle, în schimb văzduhul, bolta cerului, în miezul nopţii, s-a umplut de lumină, „lumina slavei lui Dumnezeu” (Luca 2, 9). Îngerii au umplut văzduhul cu glasul lor, cântând cuvintele: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14).
Primii oameni care s-au împărtăşit de bucuria Naşterii Mântuitorului lumii au fost păstorii care străjuiau turmele lor din jurul peşterii din Betleem, oameni săraci şi smeriţi, oameni mai puţin sau deloc cunoscători de carte; aceşti oameni au fost şi cei dintâi vestitori ai Naşterii Domnului. Aşa a rânduit Dumnezeu: „… alegând pe cele de neam de jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt, ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu”, scrie Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 1, 28-29). Dar, în adânca Sa înţelepciune, Dumnezeu a rânduit vestitori ai Naşterii Sale cu trup şi oameni învăţaţi, oameni de ştiinţă, cercetători ai mersului aştrilor, al stelelor de pe bolta cerului; aceştia au fost cei trei oameni numiţi magi. Ca urmare a observării unei stele care îşi avea direcţia mersului alta decât a celorlalte stele şi la imboldul tainic al inimilor lor, ei au pornit, călăuziţi de acea stea, ajungând la Betleem. Au pornit nu atât pentru a dezlega taina mersului neobişnuit al stelei, ci, cum ne spune Sfânta Evanghelie, „ca să se închine Regelui iudeilor” (Matei 2, 2), Care nu era altcineva decât Pruncul Iisus, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Aceşti oameni de ştiinţă erau şi oameni credincioşi, cu bogate cunoştinţe nu numai în domeniul ştiinţei astronomiei, ci şi în cel al religiei, al religiei mozaice, alta decât cea a lor, oameni care au citit şi cele scrise în cărţile Vechiului Testament cu privire la naşterea cu trup a Fiului lui Dumnezeu, în care se pomeneşte şi de „o stea” (Numeri 24, 17). Prin venirea lor ca să se închine Celui născut în peştera din Betleem, magii ne arată că ştiinţa şi cultura îndreaptă pe om spre Dumnezeu pentru a-L cunoaşte şi, mai mult, pentru a I se închina, a-L cinsti.
De-a lungul veacurilor, întreaga lume a omenilor de cultură şi ştiinţă a urmat pilda magilor, mărturisind credinţa lor în Dumnezeu, cinstindu-L prin demnitatea vieţii lor, aducând roadele muncii lor ca ofrandă lui Dumnezeu pentru binele oamenilor: cultivarea minţii şi propăşirea economicã.
Dreptmăritori creştini,
„Harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor (în peştera din Betleem – n.n.) învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie” (Tit 2, 11-12). Acest har ni se împărtăşeşte, după cum bine ştim, în Sfintele Taine ale Bisericii nostre Ortodoxe.
Cu purtare de grijă părintească, Sfântul Sinod al Sfintei noastre Biserici a hotărât ca în cursul anului viitor, pentru o mai bună sporire în strădaniile noastre duhovniceşti pentru dobândirea mânturirii, să fie tot mai mult prezente în viaţa noastră personală şi în rânduiala liturgică două Sfinte Taine: Taina Spovedaniei şi Împărtăşaniei, Sfinte Taine care stau într-o strânsă legătură una cu alta. Nu ne putem împărtăşi cu Prea Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos fără spovedanie, în care ni se dă iertarea păcatelor pentru a ne împărtăşi spre viaţă veşnică şi nu spre osândă veşnică. Cât de des trebuie să ne spovedim? Răspunsul ne este dat de conştiinţa noastră şi de cuvintele: „Ori de câte ori vei cădea, ridică-te!”. Cât de des ne putem împărtăşi? Să ascultăm ce ne spun doi mari Sfinţi Părinţi ai Bisericii noastre Ortodoxe. Sfântul Ioan Gură de Aur: „Mulţi cu Tainele acestea o dată întru tot anul se împărtăşesc, iar alţii de două ori, alţii de multe ori. Deci către toţi ne este nouă cuvântul, nu numai către cei de aici, ci şi către cei ce vieţuiesc în pustie. Că aceia o dată într-un an se împărtăşesc, iar de multe ori şi după doi ani. Aşadar care sunt nouă mai primiţi? Cei de o dată? Cei ce de multe ori? Cei ce de puţine ori? Nici cei ce o dată, nici cei ce de multe ori, nici cei ce de puţine ori se împărtăşesc, ci cei ce cu ştiinţa gândului curată, cei ce cu inima curată, cei ce cu viaţa neprihănită. Cei ce sunt întru acest fel totdeauna să se apropie, iar cei ce nu sunt întru acest fel, nici măcar o dată. Pentru ce? Pentru că îşi iau lor judecată şi osândă, şi muncă, şi pedeapsă. Şi să nu te minunezi! Că, precum hrana, care este fireşte hrănitoare, de va cădea întru acela care este plin de mâncări şi umezeli rele, toate le pierde şi le strică şi se face pricinuitoare de boală, tot astfel şi acestea ale înfricoşatelor Taine” (Sf. Ioan Gurã de Aur, Puţul şi împãrţirea de grâu, Ed. Buna Vestire, Bacău, 1995, p. 486-487).
„Când aveţi să vă apropiaţi de această înfricoşătoare şi dumnezeiască masă şi de Sfânta Împărtăşanie, faceţi aceasta cu frică şi cu cutremur, cu conştiinţa curată, cu post şi cu rugăciune … Să ne cutremurăm când ne apropiem, să mulţumim, să cădem cu faţa la pământ, mărturisindu-ne păcatele noastre, să vărsăm lacrimi, bocind răutăţile noastre, să înălţăm lui Dumnezeu rugăciuni stăruitoare. Şi aşa, curaţi, să ne apropiem în linişte şi cu rânduiala cuvenită, ca unii ce ne apropiem de Împăratul cerurilor” (Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt la ziua Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos în Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2006, p. 21-22).
Sfântul Ioan Damaschin: „…mulţi primesc această dumnezeiască Jertfă o dată pe an, iar unii de două ori, iar alţii, de multe ori. Dar cuvântul nostru nu este numai către aceştia din urmă, ci şi către cei ce stau în pustie, fiindcă aceştia o dată pe an se împărtăşesc, iar, de multe ori, şi după doi ani. Atunci, dar, în care chip să se primească Sfânta Jertfă? Oare ca cei care o dată pe an sau mai rar se împărtăşesc sau ca acei ce de multe ori primesc Trupul şi Sângele lui Hristos? Ci, aşa să ştiti, că aceia ce au cugetul curat şi dezlegare de la duhovnic, unii ca aceia de-a pururea să se apropie. Iar, de nu sunt aşa, atunci niciodată să nu se împărtăşeascã. Dar, oare, pentru ce? Pentru că, spre judecata lor o primesc, spre osândă, spre pedeapsă şi chin. Căci cel ce va mânca Pâinea aceasta şi va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi de Trupul şi de Sângele Domnului.” (Cuvânt al Sfântului Ioan Damaschin despre împărtăşirea cu Trupul lui Hristos în Pregătirea creştinului pentru Taina Spovedaniei şi Sfânta Taină a Împărtăşaniei, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 2012, p. 50)
Iubiţi credincioşi,
Închei cuvântul meu pastoral cu părinteasca urare: Sfintele sărbători ale Naşterii şi Botezului Domnului să le petreceţi cu sănătate, pace, linişte în suflet şi bucurii duhovniceşti! Anul Nou, cu sănătate şi împlinirea dorinţelor binecuvântate de Dumnezeu!
Al vostru de tot binele voitor şi către Domnul pururea rugător,
Academician Alexandru Surdu: “Nu este cazul deci să ne mai întrebăm, cum o fac unii în mod tendenţios, dacă există sau nu filosofie românească. Şi anume, un fel de filosofie stranie, diferită de orice altă filosofie. Ea a existat, cu specificul ei, cu propria ei diversitate de orientări şi stiluri şi, ceea ce este mai important, va exista şi în continuare, în ciuda oricăror adversităţi.
Putem spune acum, după o lungă şi tristă experienţă, că filosofia românească va dăinui chiar în condiţii mai grele decât cele comuniste. Nici mai mult, dar nici mai puţin decât va dăinui propria noastră spiritualitate românească.”
Pentru a se asigura că Partidul va trece la considerarea dezmembrării statului român ca fiind prioritară celei schimbării de regim, la conducerea partidului au fost impuși, în următorii 20 de ani, cetăţeni străini.
Ca istoric nu mi-am pierdut speranţa cǎ factorii politici responsabili vor înţelege cǎ numai o Armatǎ bine instruitǎ, bine condusǎ şi bine dotatǎ constituie, cu adevǎrat, scutul de nǎdejde al Patriei, şi în primul rând al integritǎţii ei teritoriale.
„E absurd si revoltator ca la două decenii de la Revoluţie să se perpetueze cultul unor personaje direct implicate.“ – Vladimir Tismaneanu, reactie la dorinta familiei Gusa de a ridica un bust al Generalului la Targu Mures, urmata de o petitie de contestare iniţiată de Liga Pro-Europa si semnata de Vladimir Tismăneanu, Horia-Roman Patapievici, Zoe Petre, Adrian Cioroianu, Renate Weber si altii
“Stefane, ori prima, ori a doua radiografie nu este a ta. Ceea ce vad eu aici este imposibil. Acum o luna n-aveai nimic, iar acum oasele tale sunt praf. Asa ceva nu este posibil decat daca…” – Medic apropiat Generalului Stefan Gusa
Militaru: “Frontul Salvarii Nationale functioneaza de sase luni de zile!”
Unul dintre cei mai apreciati ziaristi militari – col. George Vasile – a descris sugestiv cele mai grele sapte zile ale generalului Gusa. Domnia sa arata, printre altele: “Din cei 54 de ani pe care generalul Gusa Stefan i-a adunat cu truda într-un destin de exceptie, câteva zile (sapte) l-au propulsat în istoria României. Între 17 si 23 decembrie 1989 a fost pus în situatia de a lua hotarâri de o importanta fara precedent pentru tara, armata si propria viata. Tara si armata le-a iubit fara margini. Pentru ele si-a riscat viata în fiecare din cele sapte zile, la o partida de ruleta ruseasca. Pe 17 decembrie a ajuns la Timisoara, când în oras se tragea. Cine, si de ce,a declansat evenimentele constituie (înca) o enigma pe care va trebui sa o dezlege istoria. Dar el a sosit, totusi, la timp pentru a opri ceea ce fusese planificat sa devina un masacru.
Între furia unui regim care agoniza si furia multimii iesite în strada, gândul sau a separat eternitatea tarii de interesele autocratului sau temporar. << Am evitat un dezastru – mi-a spus el – recuperând tancurile ajunse în mâinile rasculatilor Timisoarei, dar n-am executat ordinele de reprimare si nici pe acelea de a-i aresta pe cei din cladirea Operei .
Pe 20 decembrie s-a dus la întreprinderea “Elba”. Dumnezeul si spiritul taranului din sine a învins. A retras armata în cazarmi. Pe 20 decembrie Timisoara era un oras liber. Pe 21 , seara, dupa cum afirma însusi generalul, << unii s-au grabit sa ia avionul spre Bucuresti. Am avut, o clipa, impresia ca vor sa ma faca pe mine raspunzatorul pentru ceea ce facusera altii. Dar m-a sunat Milea si mi-a spus: ” Stefane, ramâi acolo si mai ales ai grija de tine! “. Am ramas. Abia a doua zi, dupa ce am aflat vestea mortii sale m-am considerat dezlegat si am plecat la Bucuresti…>>.
Apoi a urmat vestita << noapte a generalilor (22 spre 23 decembrie 1989) >>. Se punea problema unui ajutor militar pentru lichidarea misteriosilor teroristi. Generalul îsi aminteste:
<< Mi s-a spus ca mor oameni. Dar m-am gândit câti au murit când am mai avut trupe straine în tara si am refuzat orice interventie straina. Poate am gresit. Poate am fost prea categoric…>>. Tocmai de aceea ne putem întreba daca poate fi acuzat un om când întreaga istorie a neamului apasa pe umerii sai?
Am purtat câteva convorbiri cu generalul Stefan Gusa. Ultima chiar înainte de plecarea sa la Viena. Era grav bolnav, dar m-a rugat sa nu scriu. Acum, ma consider dezlegat de acel legamânt. Unii ziaristi care scormonesc în murdarii nu s-au dat în laturi sa-i sara pe geam, în spital, pentru a câstiga parale din grozavia suferintei sale. Ultimele trei luni din viata a stat întins pe spate si complet nemiscat. Însa mintea si vointa i-au fost lucide si puternice. Îsi strângea pumnii si spunea: << Dumnezeu m-a ajutat. Eu simt ca nu mai am putere. Dar, poate îmi va da El si voi iesi si de data asta la liman >>.
Întrebat de unde crede ca i se trage a adaugat << Poate, dar nu sunt sigur, de la acea cafea (n.a. cafeaua servita în noaptea generalilor). Dupa ce am baut-o m-am simtit tot mai rau. Pe 30 decembrie 1989, seara, m-am întâlnit cu ai mei la Predeal si nu ma mai recunosteau. Am iesit anul trecut din spital. Am mintit ca ma simt bine si am plecat în aplicatie. Dar mi-a fost tot mai rau. Am fost o saptamâna, pentru investigatii, la o clinica din Paris. Mi-au sosit analizele de la Viena. Dumnezeule, cu ce am gresit? Nu pot sa reprosez nimic, nimanui, nici lui Spiroiu, nici medicilor. Pe ceilalti i-am iertat pe toti >>.
La ultima întâlnire plamânii îi ardeau. Avea 40 de grade temperatura, dar a citit ce i-am scris, apoi a spus: << Pe unde te vei duce, spune-le tuturor sa tina cel mai mult dintre toate la armata româna, ca nu ma simt bine si ca îi iubesc >>.
Viata generalului Gusa s-a jucat la ruleta ruseasca de mai multe ori. Ceausescu, daca mai traia, putea sa-l condamne la moarte. Noua putere, sa-l trimita la închisoare. Cei carora nu le-au iesit socotelile în decembrie 1989, au dezlantuit împotriva sa o virulenta campanie de presa. Ziarele de scandal s-au hranit din suferintele sale. Strainii l-au apreciat. Revolutionarii l-au înteles. Armata l-a adulat. Vrem sau nu, generalul Gusa Stefan a intrat în istorie. Multi cred ca a dus în pamânt solutia enigmelor din decembrie 1989. Eu cred ca, dimpotriva, a fost un om ca noi toti, care si-a transformat trecerea pe pamânt într-o lectie de demnitate” – conchide ziaristul mai sus citat.
“Tancul are suflet. Se leaga de cei care îl exploateaza, îl conduc, îl mânuiesc în lupta. Pe undeva, orice echipaj se leaga trupeste si sufleteste de masina de lupta. Sufletul lor se transmite si tancului. Poate si invers, tancul îi însufleteste pe cei care îl conduc. Oricum, cine îsi iubeste arma are dreptul sa spuna ca arma lui are suflet. Însa primeaza sufletul soldatului, care a fost, este si trebuie sa fie respectat. El este sufletul armatei, în ultima instanta. Ce mult conteaza sufletul soldatului si ce mult conteaza sa poti umbla la sufletul soldatului… sa poti fi înteles de el! Comandantii care au câstigat batalii, au stiut sa umble la sufletul subordonatilor. E o mare arta sa reusesti acest lucru, mai ales ca armata nu se concepe fara exigente, fara disciplina.”
In decembrie 1989, in judetele Harghita si Covasna au fost ucisi bestial mai multi ofiteri romani, cele mai cunoscute cazuri fiind cel ale sefului Securitatii din Odorheiu Secuiesc, locotenent-colonel Dumitru Coman, linsat de unguri dezlantuiti, si cel al ofiterului de Militie Aurel Agache, colonel post-mortem, ucis cu cruzime, batjocorit si mutilat in Targu Secuiesc.
Nici unul dintre zecile de ucigasi extremisti maghiari din “Tinutul Secuiesc” nu si-a primit pedeapsa pentru crimele faptuite. Aparati de UDMR-istul György Frunda unii dintre ei au fost gratiati de Ion Iliescu si Emil Constantinescu, iar altii au fugit din tara si sunt protejati sfidator de Ungaria, care se face ca nu-i gaseste.
Fiul lui Aurel Agache, Dionisie Aurel Agache, de unul singur, fara nici un ajutor din partea Ministerului de Interne sau al “statului roman” – ba chiar dimpotriva -, cauta si azi sa faca dreptate pentru moartea tatalui sau prin tribunalele de la Bucuresti, Budapesta sau Strasbourg.
De anul acesta, familia lui Dumitru Coman nu-si mai primeste nici compensatia simbolica oferita de stat. Mai mult: si familia lui Dumitru Coman si familiile eroilor-martiri ucisi cu salbaticie in Bucuresti, membrii grupului USLA condus de Gheorghe Trosca, sunt silite sa inapoieze contravaloarea tuturor pensiilor de urmas primite de-a lungul anilor de la “statul roman”.
Presedintele Romaniei, Traian Basescu, a hotarat, printr-o decizie nedreapta, ilegitima si ilegala, ca eroii ucisi pentru a satisface apetenta ritualica de sange a serviciilor ostile Romaniei, KGB/GRU, AVO/AVH, nu mai sunt eroi, pentru ca… au colaborat cu Securitatea. Poate sunt, atunci, proprii lor criminali? La “demartirizarea” eroilor, Administratia Prezidentiala a “uitat” sa verfice daca decizia aberanta a CNSAS, in baza careia s-a savarsit sacrilegiul, a fost contestata, cumva, in Instanta, de urmasii ofiterilor romani ucisi in acel decembrie negru.
Este vreo diferenta intre servilismul complicilor la crima, asa-zisi presedinti ai Romaniei care au favorizat cu buna stiinta o sleahta de ucigasi maghiari, recte Ion Iliescu si Emil Constantinescu, si actul care a dat satisfactie agentilor rusi de ieri si de azi din Romania, semnat de Traian Basescu? Nici una. Dumnezeu sa-i ierte!
La Craiova, la cea mai recenta lansare a lucrarii generalului Aurel I Rogojan, “Fereastra Serviciilor Secrete“, care trateaza pe larg si cazurile Trosca si Agache, veteranii Securitatii si ai SRI i-au omagiat, la randul lor, pe eroii post-mortem “demartirizati” anul acesta. Ziaristi Online prezinta:
Vladimir aka “Volodea” Tismaneanu. Va spune ceva acest nume?
Daca nu, cum e si normal, cititi:
Un pitic atat de mic
Facea baie intr-un ibric.
De sapun s-a-mpiedicat
Si piticul s-a-necat.
Vaaai! Vaaai! Ce pacat!
Ca piticul s-a-necat!
Acum, ca poate v-ati amintit despre cine este vorba, trebuie sa va spun ca Tismaneanu este si condamnatorul de serviciu al informatorilor Securitatii. Mai putin cei de acelasi regn, al tismanenenilor si ungurenilor, piticii de gradina din curtea lui Soros. Ati auzit de Sorin Antohi aka “Valentin”, doctor inchipuit, membru “fondator” al Comisiei Tismaneanu, securist de vara la “academiile” lui Patapievici si presedinte al frauduloasei Fundatii Ungurene “Gojdu”?
Am aflat de pe site-uri că Revista 22 publică o „știre” în care se spune că am dat note informative în 1977-1978, fără a fi colaborator al fostei Securități.
Sunt nevoit să amintesc, din nou, că am fost ministru în patru guverne, iar vreme de nouăsprezece ani am condus Universitatea „Babeș-Bolyai”. Controlul trecutului meu a fost multiplu, repetat și recent. Nu s-a găsit nimic compromițător.
În ultimele luni, a existat însă o efectivă mobilizare pentru defăimarea numelui meu, declanșată, cum se știe, de un consilier prezidențial. La această campanie s-au atașat tot felul de tismăneni, paladini etc., care bat câmpii cu dezinvoltură. În această toamnă, campania a continuat în legătură cu preluarea ICR și acțiunile mele de demantelare a unei feude (*). Neputând să se atace ceea ce am făcut după 1989 (nici ca rector, nici ca profesor, nici ca ministru al educației naționale, nici ca ministru de externe sau ca autor), s-a inventat și se inventează, după maxima „murdărește că tot rămâne ceva”.
Spun încă o dată – cu acest prilej, spun pentru ultima oară – că nu am fost colaborator și nu am dat nici un fel de note informative. Nimeni nu mi-a cerut să o fac. În spatele întregii campanii sunt falsificări și manipulări de care nu am timp să mă ocup, chiar dacă ele vor să atingă diversele mele conexiuni internaționale. Să sperăm că și justiția noastră va putea fi, într-o bună zi, de sine stătătoare și va face lumină în astfel de situații.
Luca ILIESCU aka Victor RONCEA 🙂 • 22 Noiembrie 2007
Nota mea: Material publicistic aparat in Instanta intr-un proces castigat cu Cacapievici
Institutul Cultural Roman (ICR) toaca zeci de milioane de euro din bani publici fara a da socoteala cuiva si fara a obtine vreun rezultat notabil pe plan international • ICR – un for care ar fi trebuit sa inalte cultura romana la nivel european si international – a devenit feuda fizicianului Horia Roman Patapievici, care nu da socoteala nimanui pentru zecile de milioane de euro din banul public cheltuite preferential.
Desi sta sub inaltul patronaj al Presedintelui Romaniei si, la o prima vedere, ar avea o dubla subordonare – fata de Ministerul Culturii si Ministerul Afacerilor Externe – in practica, ICR nu este subordonat nimanui, iar banii contribuabililor se scurg pe afaceri si favoritisme de gasca, din zona Dilema – GDS si a Fundatiei Noua Europa. La sesizarea vicepresedintelui Comisiei pentru Politica Externa a Senatului, europarlamentarul Eugen Mihaescu, Curtea de Conturi a declansat o investigatie privind modul in care sunt cheltuiti banii ICR de catre presedintele institutului, Horia Roman Patapievici, dupa ce si Cancelaria Primului Ministru, MAE si MCC s-au spalat pe maini, evitand sa-si asume vreo responsabilitate.
Profesorul Corneliu Turianu ne face o binevenita anamneza istorica, intr-un interviu in mai multe parti republicat pe blogul sau personal, plin de materiale incitante. Inainte de a-l prezenta merita de mentionat o informatie bulversanta si, in acelasi timp, deconspiratoare a realitatii paralele, daca se poate spune asa. Personajul Dan Voinea, procurorul care a organizat mascarada de proces de la Targoviste impreuna cu conspiratorii din decembrie 1989, este astazi nimic altceva decat avocatul directorului IICCMER, un oarecare Murariu, biet militian “spiritual” din flori, rezultat din relatia incestuoasa dintre Marius Oprea si Volodea Tismaneanu, care refuza sa se prezinte la procesul intentat de secretarul Colegiului CNSAS, Corneliu Turianu, introducand la inaintare acest pensionar milionar. Interesanta continuitate, nu-i asa?! Redau extrase din interviul profesorului doctor in drept Corneliu Turianu:
Domnule Corneliu Turianu, sunteţi magistratul care va prezida rejudecarea procesului soţilor Ceauşescu. Aţi putea să ne spuneţi ce urmăreşte această reconsiderare a faptelor petrecute atunci, în decembrie 1989?
– Rejudecarea procesului soţilor Ceauşescu nu trebuie în nici un caz privită ca un proces propriu-zis, în cadrul şi condiţiile fixate de legea penală, ci ca un act cu valoare pur morală prin care se urmăreşte restabilirea ideilor de legalitate şi justiţie, grav afectate de mascarada judiciară de la Târgovişte. Nu ne propunem – şi subliniez acest lucru din capul locului – absolvirea de răspundere a cuplului dictatorial vinovat de încălcarea sistematică a drepturilor omului, de atmosfera de teroare propagată prin toate pârghiile statului comunist, de degradarea calităţii vieţii, de distrugerea patrimoniului spiritual al ţării şi, nu în cele din urmă, de reprimarea sângeroasă a oricărei mişcări de împotrivire, culminând cu masacrul ordonat la Timişoara şi Bucureşti în perioada 17-22 decembrie 1989. Pentru toate acestea meritau să fie judecaţi şi condamnaţi.
– Cum credeţi că şi-ar fi interpretat Nicolae Ceauşescu propriul proces, dacă i s-ar fi asigurat toate drepturile?
– Este interesant de reţinut că Ceauşescu, dispus oricând să-i judece pe cei din jurul lui, se considera, în cel priveşte, mai presus de orice lege, beneficiar al unei imunităţi generale şi absolute, fiind pur şi simplu incapabil să se vadă adus vreodată în faţa unei instanţe judecătoreşti. Această mentalitate nu a dispărut, din păcate, odată cu el. Procesul soţilor Ceauşescu a repetat, prin abuz şi ilegalitate, «procesele» la a căror montare a contribuit din plin voinţa lor dictatorială, dispreţul lor suveran faţă de lege şi oameni. Cele ce s-au întâmplat în procesul de la Târgovişte nu sunt, aşa cum s-ar putea crede, o execuţie nefericită, ci ritualul bine pus la punct al represiunii comuniste şi astfel de procese au avut loc cu zecile de mii în anii comunismului. Putem da oare uitării procesele din anii 1950, când oamenii erau condamnaţi la moarte sau la ani grei de puşcărie pe baza unor învinuiri imaginare, lipsiţi de dreptul elementar de a se apăra, cu sentinţe decise dinainte de către organele securităţii?
– Cum se raportează acest proces la înscenările pe care le făceau comuniştii?
(…)
– Domnule judecător, veţi lua în discuţie şi varianta omorârii soţilor Ceauşsescu de Voican Voiculescu, înainte de a fi duşi în faţa plutonului de execuţie?
– Da, bineînţeles, eu am în vedere şi declaraţia lui Voican Voiculescu, din «Cronica Română». El recunoaşte că a fost o crimă. El a fost executantul, iniţiatorul. Voi avea în vedere şi acel interviu din ziarul «Ziua» al acelui procuror Dan Voinea. Pe mine m-a intrigat un lucru! Domnia sa susţine că a făcut rechizitoriul cu mâna dumnealui, şi eu aş vrea să îl întreb pe dl. Dan Voinea: De unde a luat dumnealui cifrele cu 60.000 de morţi? Cine i-a furnizat dumnealui conturile lui Ceauşescu? De unde a avut aceste date?… Eu nu îmi explic, ca judecător cu experienţă de 29 de ani, propoziţia următoare: «Inevitabil că s-a hotărât condamnarea la moarte…». Cum, dle procuror, faci rechizitoriul şi dai şi soluţia instanţei? De aici pot să deduc o serie de lucruri…”
December 28th, 2012 
VR 
Ziaristi Online: 
Posted in 
Tags: 
