A murit Dumitru Iuga. S-a intamplat acum un an. Cand am aflat, deja trecusera trei luni de la moartea sa. Nici un cotidian nu a consemnat stirea, nici o televiziune, nici macar TVR – pentru care Dumitru Iuga a luptat si a patimit ani de inchisoare si luni de greva foamei – nu s-a invrednicit sa-si exprime regretele cum se cuvine. Pentru doi “cremati”, din categoria trotkistilor “anticomunisti”, s-au tinut funeralii para-nationale. Steagul tarii a stat in berna. Presedintele Romaniei a lasat treburile natiunii si s-a ploconit, smerit, in fata a doua ulcioare, la Ateneul Roman, dupa ce cei doi incinerati beneficiasera si de o slujba religioasa. Basca, Ordinul National “Steaua Romaniei”, post-mortem. Auto-incineratii – pentru care si acum au loc parastase -, dupa ce au stat in urne la o adresa din Bucuresti pentru cateva saptamani (!) au beneficiat, impotriva deciziilor Sinodului BOR reiterate de PF Daniel, de o noua slujba de inmormantare (!), cu salve de pusca, pe la Falticeni, in localitatea… Tampesti. Macar numele satului a trebuit sa-si spuna ultimul cuvant. Sergiu Nicolaescu a fost invidios… post-mortem. La fel ca in cazul celor doi cremati, soldati din Garda de Onoare vor trage salve la trecerea lor in “nefiinta” chiar in memoria celor care au injurat si injura, inca, Romania: Liiceanu, Patapievici sau Tokes, decorati cu larghete cu “Steaua Romaniei”, desi si-o poarta doar in buzunarul de la spate al pantalonilor. Dumitru Iuga, la fel ca toti detinutii politic, desi s-a instituit un Ordin National in cinstea lor – “Crucea Comemorativă a Rezistenţei Anticomuniste” -, niciodata decernat, nu a avut dreptul la salve. Pentru Dumitru Iuga, pe care l-am pomenit la un an de la trecerea la viata vesnica, au plans cerurile. Iar tunetele Domnului au tinut loc de salve. Ramas bun, om bun!
Omagiul Ziaristi Online:
“Te consideri martir! Ţi-a cerut cineva asta? Ţi-a cerut societatea? Nu. (…) Dumneata eşti ca un microb care a venit pe corpul socialismului, care te-a anihilat şi te termină!”– Col. Vasile Deleanu, din cadrul SMB, către deţinutul Iuga Dumitru, în ziua eliberării acestuia din Penitenciarul Bucureşti-Jilava – ACNSAS.
Saptamana aceasta (in cazul acestei postari, cea trecuta – n.m.), chiar a doua zi de la Invierea Domnului, s-a implinit un an de la moartea anticomunistului Dumitru Iuga, primul presedinte al Sindicatului Liber al TVR si fost detinut politic al regimului Ceausescu. Trecerea sa, discreta, la Domnul, nu a fost urmata de ceremonii oficiale si nici macar de cuvenitele regrete din partea TVR sau a colegilor din mass-media. Practic, a ramas necunoscuta, inclusiv pentru Wikipedia. Este normal. Dumitru Iuga a deranjat prin faptul ca era un militant anticomunist pur-sange, nu unul contrafacut in laboratoarele serviciilor secrete comuniste, fie ele de la noi sau de aiurea, de la rasaritul si apusul Romaniei. Si nu a ezitat, niciodata, sa spuna lucrurilor pe nume, in privinta celor desemnati sa ocupe spatiul “anticomunist” din Romania, in detrimentul autenticilor luptatori impotriva comunismului, de multe ori cu arma in mana, fostii detinuti politic. Dumitru Iuga, dupa ce a infiintat inainte de 1989 “Mişcarea pentru libertate şi dreptate socială din România” si a luptat pentru o Televiziune nationala libera dupa 1989, nu a ezitat sa puna la zidul rusinii impostorii, fie ca era vorba de presedintele “pe viata” al GDS, Radu Filipescu, pus in antiteza cu bunul Parinte Gheorghe Calciu Dumitreasa, sau de penalul instalat in fruntea AFDPR, Constantin “Ticu” Dumitrescu, al carui caz nu a fost elucidat complet nici pana azi. Cine sa-l comemoreze, asadar, cand presa “centrala” de la Bucuresti este in continuare condusa de agentii Moscovei si Budapestei?
Nascut in 21 aprilie 1942, la Mateesti, in judetul Valcea, Dumitru Iuga a murit chiar de ziua lui, pe 21 aprilie 2013, cand implinea varsta de 71 de ani. Este inmormantat la Cimitirul Vest, comuna Domneşti, judeţul Ilfov. Redactia Ziaristi Online, al carei colaborator benevol a fost Dumitru Iuga inca din primele zile ale lansarii portalului, incepand cu 21 decembrie 2010, a aflat intamplator despre tragicul eveniment, cautandu-l acasa pe regretatul militant anticomunist, in cursul anului trecut. Ii comemoram azi trecerea la cele vesnice, printr-o serie de articole In Memoriam, dintre care unele ne-au fost remise in exclusivitate. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!
„Cei care se năpustesc şi vor să anuleze o acţiune pe care o ducem noi aici sunt oameni care nu au nimic serios de lucru. Nu e nimic nou, au fost trădări în toate vremurile şi am avut şi am lângă mine tot timpul trădători; am mers la drum cu oameni care au crezut, dar şi cu oameni care nu au crezut, oameni care s-au devotat, dar şi oameni care s-au lepădat, ca şi ucenicii Mântuitorului.”
„Toată sămânţa aceasta a credinţei nu cade întotdeauna pe acelaşi pământ… Pentru aceasta trebuie să ne rugăm: Să nu ne prăsească puterile sufleteşti! Că atunci dovedeşti cum eşti: ucenic, urmaş apostolic sau iudă.”
“O sa se bata cu noi si morti, iar noi o sa fim alaturi de voi ca sa ne aparati. Si morti vom izbandi!” – Parintele Calciu pe patul de moarte, la Spitalul Militar, intr-o ultima confesiune, profetica, facuta fratilor Roncea
Un moroi iesit dintr-o cripta a kominternului bantuie Romania: numele lui din acte este Alexandru Florian. Fiul comisarul ideologic trotkist Radu Florian, coleg de conspiratie cu Ion Iliescu. In acest moment, director al Institutului “Elie Wiesel”. Care, in loc sa se ocupe de holocaustul comis pe teritoriul Romaniei de armata Ungariei si brigazile paramilitare de extremisti maghiari, si de proslavirea grofilor criminali de razboi antisemiti prin statui in toata Transilvania romana, se lupta cu… mortii nostri. Cu bietii fosti detinuti politic – “banditii” anticomunisti -, unii ucisi in inchisorile de exterminare ale regimului de ocupatie sustinut culturnic de… familia sa de comunisti evrei. Este doar un bolnav nostalgic care continua misiunea kominternista de tortionar a tatalui sau, luptandu-se cu mortii fara de aparare? Este doar un evreu dement si ticalos care si-a propus sa starneasca antisemitism prin actiunile sale scelerate de zombi bolsevic cu acoperire guvernamentala? Sau, pur si simpul, Alexandru Florian uraste visceral poporul care ii plateste salariul pentru a ne injura, simptomatic? Nu stiu! Dar ceva e putred rau de tot pe la Guvernul Romaniei, daca se admite, ca pe banii nostri, sa ne fie insultata si profanata, sistematic, istoria noastra nationala, cu marile varfuri ale ei, de valoare universala.
Primul mort cu care s-a batut vitejeste tovarasul Florian a fost Valeriu Gafencu, tanarul nationalist care si-a dat viata in inchisoarea de la Targu Ocna pentru a salva viata unui evreu: Richard Wurmbrand. Un alt evreu, Nicu Steinhardt, monahul Nicolae de la Rohia, i-a dat numele cu care va intra, intr-o zi, in sinaxare: Sfantul Inchisorilor.
Ei bine, in fata Consiliului Local al orasului Targu Ocna, care ii conferise lui Valeriu Gafencu, prin vot, dat in unanimitate, cetateania de onoare post-mortem, pentru jertfa sa din inchisoare, Alexandru Florian, in calitate sa oficiala de director al Institutului “Elie Wiesel”, a mintit ordinar, sustinand ca tanarul Gafencu, fiul unui artizan, la randul sau martir, al Unirii Basarabiei cu Tara, a fost inculpat pentru diverse fapte imaginare de catre instantele… antonesciene. Si, evident, a fost “antisemit”. Trecand peste ridicolul faptului ca directorul unui Institut care acuza regimul Antonescu de toate crimele pamantului ii invoca Justitia echitabila, iata ca, in realitate, conform documentelor din dosarul lui Valeriu Gafencu de la CNSAS, de fapt, instantele in cauza il achitasera pe elevul basarabean.
Documentele din arhivele CNSAS arata indubitabil ca Alexandru Florian a mintit, a mintit, a mintit. Astfel, Parchetul Militar al Tribunalului Militar Corp IV Armată decide ca „nu se constată că elevul Valeriu Gafencu ar fi activat în mişcarea legionară după dizolvarea partidelor politice”. “Considerând că faptele ce se impută numitului elev nu încadrează vreun text penal şi nici infracţiune la Legea pentru apărarea ordinei în stat. Pentru aceste motive suntem de părere ca prezenta chestiune să fie clasată” – cu rezoluţia “se clasează”, semnată de Comandantul Corpului 4 Armată (vezi documentul aici). Ce poti sa zici acum de Alexandru Florian? Ca e prost sau ticalos? Sau ambele?
Si ce “antisemit” este acela care-si da viata pentru a salva un evreu? In plus, daca purtatorul frumosului nume de Florian se bate si cu marturiile a doi conationali de-ai sai, nu cumva e un fel de antisemit chiar el?
A urmat apoi, la rand, la zidul la care este pusa din nou spre mitraliere istoria nationala, ca in vremurile bolsevice, un alt nemuritor frumos: Parintele nostru Justin Parvu, la randul sau un Sfant, in toata puterea cuvantului si a faptei. Dupa cum noi o stim prea bine si timpul o va dovedi, inclusiv in calendarele ortodoxe. Spre deosebire de speriatii de bombe de la Targu Ocna, Primaria de la Baia Sprie, care se pregatea sa-i confere post-mortem Parintelui Justin cetateania de onoare a orasului, nu s-a lasat influentata de antetul Guvernului folosit in mod abuziv de acest Florian. Raspunsul Primarului Dorin Vasile Pasca ramane antologic in istoria contemporana a luptei pentru apararea valorilor nationale de moroii neo-kominternului, asa ca merita redat integral:
„Abuzurile totalitarismului din cea de a doua jumătate a sec. XX au transformat România într-o imensă puşcărie, în scopul anihilării conştiinţei celor care gândeau altfel decât comuniştii. Tocmai de aceea, spirite luminate ca a arhimandritului Justin Pârvu au avut menirea de a ţine trează conştiinţa naţională.
Practic, părintele Justin Pârvu şi-a împletit destinul cu cel al neamului românesc, luminând ca un far al dreptei credinţe la trezirea conştiinţei de neam. Astăzi, reprezintă ultimul mare mărturisitor al unei generaţii de sacrificiu care s-a jertfit în temniţele comuniste din Aiud, Gherla, Piteşti, Sighet., Canal şi lagărele de muncă din „Triunghiul morţii” (Baia Sprie, Cavnic, Nistru).
Părintele Justin Pârvu s-a consacrat lui Dumnezeu, neamul său şi marii familii creştine, nu ideologiilor politice. Nu a fost un agitator doctrinar, ci o mare conştiinţă. Zecile de mii de pelerini, prezenţi la înmormântare sa, au confirmat că odată cu trecerea la odihna veşnică s-a născut un sfânt. Practic, prigoana stalinistă l-a desăvârşit întru sfinţenie.
Iată de ce, găsim poziţionarea dumneavoastră, cel puţin inadecvată. Nu credem că a sosit vremea să ne mântuim pe furiş, cu aprobarea cuiva. Diploma de CETĂŢEAN DE ONOARE nu aduce beneficii răposatului arhimandrit, ci, mai degrabă, comunităţii noastre ca recurs la demnitate şi memorie. Filmul documentar „Fericiţi cei prigoniţi” şi demersul nostru civic vor constitui documente pentru cei care au dreptul să ştie dar nu au voie să uite.”
Si in acest caz ne izbim de ridicolul acuzatiei de antisemitism la adresa Parintelui Justin. A spune despre Parintele Justin ca a fost antisemit e ca si cum ai spune aceeasi neghiobie despre Mantuitorul nostru Iisus Hristos, pentru ca a intrat cu biciul in templu ca sa dea afara “gainarii” evrei din Casa Domnului (apud Parintele Arsenie Boca). Au nu se stie ca Parintele Justin tinea la sanul lui o maica evreica pentru a o salva de durerile batranetilor si pacatele tineretilor? Sau ca in Manastirea de maici ctitorita de el se afla la un loc suflete de tiganci, evreice, unguroaice, sasoaice si, evident, romance, cu toatele mai mult sau mai putin egale intre ele, dar impreuna sub acoperisul Domnului?
Drept credinciosii din Baia Sprie au tinut o foarte frumoasa ceremonie, la fel, apoi, ca si cei de la Aiud, care i-au conferit aceeasi distinctie vrednicului de pomenire Parinte, de la a carui trecere in oastea biruitoare si vesnica se implinesc saptamana aceasta zece luni. Mai mult, la Aiud au fost distinsi post-mortem si martirii Ilarion Felea si Mircea Vulcanescu, ucisi in inchisoarea ungureasca ce promitea sa devina Ierusalimul romanesc.
Aceaste acte de demnitate nationala, initiate si sustinute de mai multe organizatii neguvernamentale impreuna cu colegii nostri ziaristi de la Gazeta de Maramures, probabil l-au scos din minti pe bolnavul maniacal de la Institutul ce poarta numele unui impostor al holocaustului. Altfel nu se explica cum a reusit sa emita o hartie atat de mizerabila prin care cerea Primariei Sector 2 nici mai mult nici mai putin decat – asemenea inaintasilor sai veniti cu tancurile in Romania – demolarea statuii martirului filosof Mircea Vulcanescu, o minte stralucitoare a umanitatii, la fel ca cea a colegului sau, Mircea Eliade, minte de care lumea a fost vitregita brutal prin rapirea, batjocorirea si, intr-un final, anihilarea sa totala, la numai 48 de ani. Un martir care, asemenea lui Valeriu Gafencu, si-a jertfit sanatatea pentru supravietuirea unui alt suflet, mai tanar. In ciuda tuturor chinurilor indurate, Mircea Vulcanescu a avut puterea sa lase drept testament profund crestin dorinta “Sa nu ne razbunati”.
Ce gaura neagra in loc de suflet trebuie sa ai ca sa invoci in 2014 aberatiile dintr-o sentinta sovietica data intr-o tara aflata sub ocupatie si sa ramai bata la martiriul unui geniu al Romaniei, care, ca profesionist desavarsit la locul sau de munca, a adus tone de aur rezervelor statului roman, pe timp de razboi? Mărturia lui Nicolae Crăcea: “S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu. Torturarea mea s-a terminat şi acum zăceam aruncat într-un colţ pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-a torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu ştiu câta oară) a căzut în nesimţire. Era plin de sânge. Un ţigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăngănea în dreapta şi-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil zglobiu, în joacă.” Cu acest cap isi doreste azi, in mod bestial, Alexandru Florian, sa se joace pe maidanele din Sectorul 2, dupa decapitarea de pe soclu?!
Dar aceasta nu este totul. Acum, la comemorare uciderii, tot la Aiud, a unui alt savant de talie mondiala, George Manu, doctorand al celebrei laureate Nobel Marie Curie si autorul primului Tratat de fizica nucleara din Romania (in 1940!), aflam ca in 2011, cand Academia Romana a dorit sa-si cinsteasca numele si prin primirea post-mortem a marelui roman, tot Alexandru Florian s-a batut curajos cu mortul inchisorilor comuniste, blocand numirea sa, care deja fusese votata si aprobata de Prezidiul Academiei. Si, din nou, tot in baza unor acuzatii totalmente false si anume pretinsul sau antisemitism. Daca Alexandru Florian reuseste sa devina exponentul evreilor tampiti sau ticalosi, din tata-n fiu, iata ca un evreu-roman care face cinste demnitatii nationale a Romaniei este fostul coleg al savantului George Manu, eminentul academician Radu Grigorovici, primul vicepresedinte de dupa 1989 al inaltului for din care a fost dat afara aprioric fizicianul si finul geopolitician antisovietic, ucis la Aiud dupa ce a refuzat sa fie eliberat si transferat la o centrala nucleara in URSS.
Ca sa inteleaga toata lumea ce inseamna cu adevarat un suflet de crestin si raportarea oricui la el, evreul Radu Grigorovici a lasat scrise, la aniversarea a 40 de ani de la moarte lui George Manu, aceste randuri, pe care le prezint in atentia Guvernului Romaniei si a Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania si, de ce nu?, a vreunei alte institutii de specialitate care sa-l trateze pe Alexandru Florian: “Dar adevăratul său merit şi renume, dincolo de orice apartenenţă partinică sau ideologică, rămâne crearea, prin jertfa de sine, a acelei unice Universităţi din Aiud, care avea trei facultăţi: una de dragoste de neam, de omenie şi de bărbăţie; una de dragoste de cinste şi demnitate şi una de dragoste de cunoaştere şi cultură, în frunte cu Rectorul Magnificus Gheorghe Manu.”
Avem un singur cuvant de adaugat: Lasati-ne mortii in pace!
La inmormantarea lui Constantin Noica. In prim plan Adrian Paunescu, Nicolae Steinhardt, Constantin Barbu, Mihai Sora. Gabriel Liiceanu. Privirea monahului de la Rohia catre catharul de la Paltinis spune totul.
Motto: In “Jurnalul de la Păltiniş” nu s-a scris „nici un cuvânt, nici un cuvinţel, despre acei (numeroşi) care şi ei şi-au dovedit ataşamentul pentru tine, dragostea, aprecierea, respectul, nu mergând cu trenul şi autobuzul de la Bucureşti la Păltiniş, ci cu duba de la Bucureşti ori Piteşti la Gherla, Jilava, Aiud şi alte locuri asemănătoare”. – Extras dintr-o scrisoare a Monahului Nicolae Steinhardtcatre filosoful Constantin Noica interceptata si copiata de Securitate (DUI nr.207, vol.6, f.132)
La 25 de ani de la trecerea la Domnul a Monahului Nicolae de la Rohia, Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi Meridionale a organizat la Paris o noua conferinta comemorativa Martor, dedicată martirilor mărturisitori din temnițele comuniste și nu numai. Reproducem mai jos, filmul de prezentare a personalitatii Parintelui Nicolae Steinhardt realizat pentru acest eveniment. Dupa ce am publicat o Nota foarte interesanta din Dosarul de Securitate al monahului evreu – din care reiese ca stia ca se adreseaza unui informator al Securitatii – ne bucuram sa infatisam de data aceasta fotografii inedite pentru spatiul online, cu Parintelui Nicolae, insotite de o scrisoare in facsimil a Parintelui Dumitru Staniloae si de o alta a filosofului Constantin Noica, cat si de o fila de manuscris a Monahului de la Rohia, pentru a va delecta cu scrisul calugarului. Regretam faptul ca nu cunoastem autorii tuturor fotografiile pe care le reproducem, unele preluate dintr-un articol comemorativ din Jurnalul National iar altele, mai putin cunoscute sau chiar inedite, din Revista Verso, un numar special dedicat Monahului de la Rohia. De asemenea, atingem, fara comentarii, asa cum ne-a fost ea lasata de Parintele Nicolae Steinhardt, o problema care transcede perioada comunismului: Chestiunea “Catharilor de la Paltinis”. In acest sens publicam o serie de scrisori, unele interceptate si transcrise de Securitate, cat si textul polemic al Parintelui Steinhardt care-i viza pe “catharii” Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu. Vom continua comemorarea marturisitorului convertit la adevarata credinta in temnitele comuniste printr-o noua postare, cu noi imagini si cugetari binecuvantate.
1974 aprilie 3
Nota a informatorului “Gogu Pil” privind relatiile lui Nicu Steinhardt din strainatate si experienta detentiei
Primit: lt-col Popescu N.
Sursa: “Gogu Pil”
Nr. op. 0071/110/PN-0075
Casa – “Festival”
Strict secret
Ex. unic
Nota
“Pe ziua de 14 martie am fost vizitat de scriitorul Steinhardt Nicolae, fost coleg de liceu, domiciliat in str. Ion Ghica nr. 3. Este doctor in drept si in filosofie, ambele doctorate luate cu mentiunea Magna cum Laudae. A facut studii si in Anglia timp de 3 ani. Coleg de liceu si cu Constantin Noica, a pastrat de-a lungul anilor relatii de prietenie stransa cu acest doctrinar legionar notoriu.
– De cand nu l-ai mai vazut pe Noica?, am intrebat eu.
– A fost alaltaieri la mine. Ne vedem foarte des. Cand eu la el, cand el la mine – mi-a raspuns Steinhardt. Ne leaga conceptia comuna a spiritualitatii creatoare si stilul de viata si sobrietatea ascetica. (…)
Enil Cioran este apreciat in toata lumea si revendicat explicit de francezi, ca fiind cel mai reprezentativ filosof al acestui popor. Noica il depaseste la mare distanta pe Cioran. (…)
Am fost judecat si condamnat cu un grup de 25 de intelectuali si al doilea grup mai mic, pentru difuzarea de conceptii vrajmase oranduirii comuniste – ca dusmani ai clasei muncitoare. Eu nu trebuia sa fac parte din lot – cu coloratura legionara, in care majoritatea fusesera legionari, eu fiind evreu, deci un nonsens. Insa, figurand pe lista ca unul care avusese numeroase contacte cu Noica, seful grupului, anchetatorii au vrut sa faca din mine o unealta, un martor al acuzarii. Astfel, trebuia sa compar in proces. In capetele de acuzare impotriva lui Noica si a grupului, scorniri atat de neadevarate si de absurde – total necorespunzatoare realitatii si bunului-simt – m-au umplut de revolta, incat am refuzat sa le iscalesc declaratia, asumandu-mi raspunderea unor grave invinuiri, de care habar n-aveam. Anchetatorul meu – Simon se numea – evreu ca si mine, azi probabil e cel putin colonel in Securitate, ori in Israel, m-a batut intr-un mod bestial, ca sa cedez presiunilor; “nu iesi viu din inchisoare, daca nu te dai pe brazda si nu esti cu noi. Am sa te omor! Eu cu mana mea te distrug”. Si ma dadea cu capul de toti peretii. Am cunoscut si metoda cu ranga. Ma mir ca mai sunt zdravan acum, la cap, si pot sa judec. Pentru ca n-am vrut sa le fac jocul anchetatorilor, m-au introdus in lotul acuzatilor si am capatat 13 ani. Asa am devenit eu legionar. Am stat 6 ani inchis. M-am liberat de la Gherla, fara reeducare insa. De altfel si cei de la Aiud era impartiti in trei categorii: peste doua mii au acceptat reeducarea, fiind obligati sa semneze o declaratie cu acuzatii grave impotriva lui Codreanu, ca era imoral, sifilitic, redus ca intelect, in slujba hitleristilor, agent platit, betivan etc, fiind convinsi ca semnarea acestei declaratii este conditia eliberarii, caci asa li se spusese. Alte 125 de persoane n-au vrut sa iscaleasca si nici sa se supuna opiniei de reeducare si in sfarsit 26 de persoane au cerut sa ramana in inchisoare, nemaivand pe nimeni din rude in viata. Toti, fara execeptie, au fost eliberati, pentru ca asa dictau imprejurarile politice externe. Eu nu l-am cunoscut pe Codreanu. Insa dupa informatiile pe care le-am cules de pretutindeni era un om de caracter, cinstit si capabil. Uciderea lui monstruoasa de barbarii de oameni platiti ai lui Carol al II-lea, strangularea si impuscarea in ceafa, fiind legat de maini si de picioare cu lanturi, facand din el un martir, trebuie sa impresioneze orice om cu constiinta civica si sa-i dea de gandit asupra unei singure atitudini de viata: respectul mortii, spre a nu-i mai intina memoria cu acuzatii superflue cand nu mai era in viata. Daca ar fi trait, n-ar fi existat omorarea lui Iorga, a lui Madgearu si nici crimele de la JiIava. (…)
Eu am stabilit relatii de mare prietenie cu monseniorul Ghika si cu alti catolici de seama, insa am imbratisat religia ortodoxa, consecvent sfaturilor confesorului meu de la Jilava, calugarul Dobjeuca (transcrierea gresita a informatorului, corect Dobzeu – n.a.), basarabean de origine, un adevarat sfant. Acum e la o manastire prin Husi. (…) Acest calugar m-a crestinat la Jilava, infruntand, si eu si el, rigorile restrictiilor si dispozitiilor care interziceau astfel de manifestari si convertiri (la 15 martie 1960 – n.n.). Cu acest prilej mi-am schimbat si numele din Aurel in Nicolae. (…)
Ce zici de Kissinger? Il apreciezi ca personalitate politica?
– Face jocul rusilor. Pentru mine e un tip dubios. Ii lasa pe rusi sa-si faca mendrele, acceptandu-le conditiile, santajele, cand se stie ca pericolul numarul unu al pacii si culturii omenirii sunt sovieticii.”
“Gogu Pil”
ACNSAS, fond informativ, dosar nr. 207, volum 5, ff. 100-101
P 191 – 195 din CNSAS, Nicu Steinhardt în dosarele Securităţii (1959-1989). Selecţia documentelor: Clara Cosmineanu şi Silviu B. Moldovan. Prefaţă: Toader Paleologu. Studiu introductiv: Clara Cosmineanu, Ed. Nemira, 2005, 395 p.
„In semn de recunoştinţă pentru demnitatea şi onoarea cu care au suferit în închisoarea comunistă din Aiud, în numele valorilor supreme de credinţă şi adevăr, pe care le-au ridicat la rang de virtute”, astazi, intr-o ceremonie speciala, la propunerea colegilor nostri de la Gazeta de Maramures si a lui Alin Florea, şeful Biroului Comunicare şi Relaţii Publice din cadrul Primăriei municipiului Aiud, a Consiliului Local Aiud a votat in unanimitate proiectul de hotarare al primarul Mihai Horaţiu Josan prin care Parintele Justin Parvu, Parintele Ilarion Felea (foto dreapta) si Martirul Mircea Vulcanescu (foto jos) au devenit Cetateni de Onoare ai Municipiului Aiud, locul suferintei si, respectiv a martiriului lor.
“Dat fiind faptul că cei trei martiri ai neamului românesc s-au sacrificat pentru menirea de a fi propovăduitori ai învăţămintelor creştine, ai înţelepciunii şi credinţei în libertate şi valorile sociale demne de urmat, considerăm oportună această iniţiativă şi susţinem acordarea titlurilor de cetăţean de onoare postmortem al municipiului Aiud părintelui Justin Pârvu, părintelui Ilarion Felea şi savantului Mircea Vulcănescu”, arata Alin Florea, iniţiativa cotidianului Gazetei de Maramureş fiind susţinută in totalitate de Asociaţia Foştilor Deţinuţi politici din România, Asociaţia Culturală „Societatea de Studii Teologice Ortodoxe” din România, Asociaţia Filantropică „Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul” din Baia Mare, Asociaţia Tinerilor Ortodocşi din Protopopiatul Baia Mare, Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români Baia Mare, Asociatia Sf. Imparati Constantin si Elena şi Asociaţia Civic Media din Bucureşti, impreuna cu mai multi alti fii duhovnicesti ai Parintelui Justin, nu neaparat din cei care s-au afisat la Baia Sprie, unde Parintele Justin a fost declarat Cetatean de Onoare in ciuda opozitiei Institutului “Elie Wiesel” si a lipsei totale de sprijin din partea multor “apologeti” guralivi post-factum.
La ceremonia speciala de astazi au participat reprezentanti ai Manastirii Petru Voda, fiica lui Mircea Vulcanescu si fiul Parintelui Ilarion Felea, precum si IPS Irineu Popa, Arhiepiscop de Alba Iulia. La inceputul manifestarii Arhipastorul a oficiat Slujba de parastas, la finalul careia a adresat participantilor un cuvant de invatatura si binecuvantare. Apoi, primarul municipiului Aiud, Mihai Horatiu Josan, a decernat cele trei titluri, in primul rand Schitului Inaltarea Sfintei Cruci Aiud, reprezentat de parintele staret Augustin Varvaruc, pentru a ramane in Muzeul Manastirii, ca marturie peste veacuri, apoi urmasilor firesti: Ioan Felea, fiul parintelui Ilarion Felea, doamnei Mariuca Vulcanescu, fiica savantului Mircea Vulcanescu. De asemenea, o diploma a Arhimandritului Justin Parvu va fi inmanata si parintelui staret Hariton Negrea, de la Manastirea Petru Voda, dupa cum a anuntat si Reintregirea.ro. Pe langa urmasi, au vorbi parintele Ioan Tocanel, protopop de Aiud, domnul Dan Radovici, presedintele Asociatiei Sf. Imparati Constantin si Elena, de asemenea initiator al proiectului si doamna Ioana Lucacel, Director General al cotidianului Gazeta de Maramures. carora le adresam cele mai calde felicitari. Evenimentul se incheia chiar in acest moment (orele 13-14) cu o vizita la Schitului Inaltarea Sfintei Cruci Aiud, schit ortodox construit pe Rapa Robilor, renumitul cimitir anonim al martirilor care au fost omorati in inchisoarea Aiud, in vremea comunistilor, intre care se numara si fericitii Mircea Vulcanescu si Ilarion Felea.
Patru profesori din Timisoara, in frunte cu conferentiarul Robert Doron Reisz de la Universitatea de Vest (foto dreapta), au bagat “orasul revolutiei” in “revolta”, conform unui titlu tamp din EvZ. O revolta intr-un paharel cu bitter: cei patru protesteaza fata de intentia Primariei de a denumi o straduta pietonala “Petre Tutea”. Dar doi din cei patru “nationalisti locali” care nu-si doresc ca o strada sa poarte numele celui aflat in Topul TVR al celor mai mari romani si pe criteriul ca Tutea “nu a avut legatura cu Timisora”, sunt… lugojeni. Acest argument pueril ascunde de fapt caracterul extremist, acultural si amoral, cu sentimente antiromanesti, al cererii lor. Mie unuia, spre exemplu, nu mi-ar trece prin cap sa contest denumirea strazii Lugoj din Capitala sau chiar Golda Meir de-ar fi, pe ideea ca nu ar avea nimic in comun cu Bucurestiul. Asa cum, sunt sigur, aceiasi universitari reclamagii nu ar fi contestat o propunere ca Strada fara nume sa devina Strada Golda Meir, folosind acelasi pseudo-argument, cum ca fostul prim ministru al Israelului nu ar avea vreo legatura cu Timisoara. In context trebuie amintit si faptul ca Teatrul National “Mihai Eminescu” din Timisoara a fost vaduvit de numele Romanului Absolut dupa ce la conducerea lui a fost instalat un regizor care inca nu vorbeste bine romaneste: Alexander Hausvater.
De fapt, cei patru ii contesta filosofului genial Petre Tutea dreptul la existenta in memoria colectiva, in principal pe motivul ca a fost… legionar. Petre Tutea a fost inchis insa de comunisti, timp de 13 ani, din acest motiv. Robert Doron Reisz vrea sa-l inchida pentru eternitate. Dar cine este Robert Doron Reisz? Cautand sa aflam cate ceva despre ilustrul personaj anonim, pana nu demult inexistent in spatiul public romanesc – cu exceptia unor laude despre “morala” lui gasite pe blogul lui V.I. Tismaneanu si un articol anti-Eminescu din “Dilema” lui Plesu – am aflat ca, intamplator, are aceeasi etnie cu anchetatorul bolsevic al lui Petre Tutea. Ciudata coincidenta, nu-i asa? Extraordinara viata evreieasca a familiei sale este publicata in cele mai mici detalii in cartea “Memoria salvata: Evreii din Banat, ieri si azi”, coordonata de Smaranda Vultur si aparuta la Editura Polirom, Iasi, 2002, din care unele fragmente au fost reproduse pe site-ul Memoria.ro si preluate de Ziaristi Online.
Cum mi s-au parut pline de substanta recomand lecturarea lor integrala. Marturisesc ca in urma pargurgerii confesiunilor parintilor sai nu am putut intelege prea clar resorturile extremiste antiromanesti ale lui Robert Doron Reisz , avand in vedere ca mama sa, Eva, nascuta Mizrahi, doctorita cunoscuta in Lugoj, aniversa si se bucura mai mult de sarbatorile crestine decat de cele evreiesti, conform propriilor declaratii, iar tatal sau, Gheorghe, pasionat de pictura, avea si tablouri cu imagologie crestina. Iar o educatie cu respect fata de crestinism nu poate sa nu ramana sensibila fata de suferinta unui mare roman ca Petre Tutea. De unde se vede ca educatia mai tarzie a lui Doron, recte Colegiul Noua Europa, supranumit si Colegiul Invizibil, i-a afectat grav arhitectura interioara provocandu-i un handicap sufletesc major, cu efecte ce se pot rasfrange, iata, asupra unui oras sau chiar a intregii tari, avand in vedere cati “moralisti” a produs pepiniera de cadre a lui Andrei Plesu (sa numim doar cativa, din ograda lui Basescu: Patapievici, Cartarescu, Preda, Avramescu, Ionita, Baconschkyi, Papahagi, Neamtu, Ungureanu dar si Cioroianu… si lista e lunga). Noroc ca membrii Consiliului Local nu sufera de aceeasi boala – ura fata de romani geniali – ca bietul Doron. Din relatarile parintilor sai aflam si ca nora sa este romanca si a fost una din preferatele lui Mircea Toma in sejurul “Cu papucii prin desert” cand, dupa cum afirma martorii, adeseori participantele ramaneau la petrecerile nocturne doar in papuci, pentru a respecta tematica expeditiei. Dar fara alte comentarii va propunem o lectura incitanta despre viata evreilor in Banat:
Eu n-am întâmpinat niciodată nici o dificultate pentru că am fost evreică. La grădiniţă am fost la maici, la catolici. Îmi amintesc că acolo se făceau serbări cu ocazia sărbătorilor creștine și am participat și eu la acele serbări. Ce m‑a deranjat a fost faptul că eu n‑am primit niciodată un rol mai deosebit. De exemplu, prietena mea, la una din serbările de Crăciun, a fost Iisus copilaș, eu însă am fost doar îngeraș. Mi‑aș fi dorit și eu să port toaletele acelea mai frumoase.
In anul 1983, revista homosexualilor din Brazilia, “Cabinhero”, care inseamna “baiat de cabina”, comemora 100 de ani de la moartea lui Karl Marx, cu o serie de articole extrem de socante.
Calificând și condamnând fără ezitare – de la Nicu Steinhardt, Eliade, Cioran, Noica, Vulcănescu, Radu Gyr la Petre Țuțea -, cei care merg pe această cale, evacuând din istorie și memorie, igienic, pe toți cei care nu sunt ‘politically correct’, nu fac, în opinia mea, decât să sporească cacofonia identitară (deliberat am scris așa) în care «noi, românii» încercăm, cu bune și rele, să ne (re)găsim un «rost»…”.
Ultimii adversari ai lui Petre Tutea. Un universitar din Timisoara, fost bursier al fundatiei lui Plesu, acuza: “Tutea a fost un nomenclaturist… legionar!”
INFO: Mostenirea Clandestina continua. Monica Ghiurco ne invita azi, la ora 21, la TVR 1, pentru a urmari Cazul Ryszard Kukliński vs “Sobolanul” Pacepa
“Ceea ce constituie un neam este ceva mai adanc decat rasa in acceptia ei biologica. Ceea ce constituie un neam este o realitate care sta la incheietura metafizicii cu istoria, o unitate de soarta, de destin in timp, unitate pentru care pamant, sange, trecut, lege, limba, datini, obicei, cuget, credinta, virtute, munca, asezaminte, port, dureri, bucurii si semne de traire laolalta, stapaniri si asupriri constituie doar chezasii, semne de recunoastere, peceti, temeiuri. Suportul principal al unui neam variaza de la o vreme la alta, cu semnul principal de recunoastere al celor ce-l alcatuiesc. (…) Actual, neamul nostru nu este decat ceea ce vom fi noi in stare sa facem din el.”
Mircea Vulcanescu (3 martie 1904, București – 28 octombrie 1952, Aiud), Martir pentru Hristos si neamul sau romanesc
Extras din ”Dimensiunea romaneasca a existentei”, capitolul ”Omul romanesc” – titlu folosit de doamna Sabina Ispas si fotograful Emanuel Parvu pentru o bijuterie de lucrare despre Scoala sociologica Dimitrie Gusti (foto coperta mai jos)
Foto sus: Cristina Nichitus Roncea – Sculptura in bronz realizata in 1985 de regretata artista Valentina Bostina si daruita familiei si orasului Bucuresti de dl. Ion Papuc, scriitor si filosof, sotul regretatei sculptorite.
In Memoriam Parintele Dumitru Staniloae (16 noiembrie 1903 la Vlădeni, Codlea/Braşov – 5 octombrie 1993, Bucuresti – inmormantat la Cernica)
La data arestarii, pentru apropierea sa de trecut fata de elita “gandirista” a Miscarii Legionare, conform Fisei matricole de la incarcerare, a fost declarat ca atare – LEGIONAR
Cititi de la Romania Uneste-te si revista Veghea un interviu la fel de extraordinar ca si fotografiile de mai sus, realizat de Crina si Florin Palas cu Teologul Absolut:
Să vorbim despre ştiinţă şi credinţă: ştiinţa ne lasă închişi în descrierea legilor diferitelor existenţe, dar nu vrea să ştie că aceste legi trebuie să fie de la cineva mai presus de legi. Ea nu explică nimic, descrie numai; descrie mai mult legile lucrurilor materiale. În secolul XIX se credea că poate să cunoască şi cele spirituale, dar nu le poate cunoaşte. Psihologia este cea mai slabă dintre ştiinţe pentru că vrea să reducă la câteva legi viaţa spirituală a omului; omul este o mare taină.
Eu sunt o mare taină faţă de celălalt, deşi mă deosebesc de alţii şi fiecare se deosebeşte de alţii; fiecare este o taină de necuprins, de nedefinit. Fiecare este o taină, fiecare este mereu nou, fiecare este altfel decât altul, aşa că nu poţi să reduci viaţa persoanei la o ştiinţă precisă, aşa cum pretinde ştiinţa. Persoana e o mare taină, dealtfel şi lucrurile, fiecare sunt taine… Ce însemnează acest „este”, „a fi”… cine poate să spună?… Cioran nu-şi pune nici o problemă, deşi e lăudat – văd – foarte mult; la el totul e nimic, totul e de dispreţuit, nici măcar nu-şi pune problema lui „este”: ce-i aceasta „este”?… Problema nu o poate rezolva nici antropologia sau paleontologia; nu cred că omul a ieşit din maimuţă: cu cât mă duc mai în trecut cu atât văd un om mai superior; mai superior decât omul de astăzi. Avea o înţelegere a tainei, a lucrurilor tainice omul de dinainte. Cei ce au scris Biblia sunt cu mult mai înţelepţi decât cei de astăzi; sunt în stare oamenii de astăzi să scrie aşa ceva?… Cine poate întrece pe cei care au scris cărţile Bibliei?… Cu cât te duci mai în urmă, cu atâta dai de oameni mai înţelepţi. Ce-a ajuns ştiinţa asta a Occidentului; unde a ajuns: a ajuns la o practică a aşa-zisei tehnici a civilizaţiei: au dezvoltat cele materiale dar cele spirituale…
Am fost astăzi la Cernica şi am trecut pe la marginea oraşului; sunt nişte blocuri cu totul lipsite de simţul esteticului, de simţul spiritualului, sunt nişte mormane aşa în care nu mai este omul, a dispărut omul. Şi cum te simţi când te duci în natură, ce gândire se dezvoltă în tine… Ce gândire are Occidentul faţă de gândirea pe care o avea poporul nostru de la sate?… ce gândire are?… catolicismul susţine că în taină nu e energia necreată ci că e o graţie creată; atunci Hristos nu este în taină şi ca urmare au venit sectele şi au spus: „ce ne mai trebuie taine” şi au rămas cu discursuri; fiecare cu discursul lui. Pe când tainele te unesc, sunt aceleaşi, şi noi suntem o unitate pentru că avem tainele şi pentru că le cunoaştem: poporul cunoaşte tainele toate… intelectualii nu mai recunosc nici o taină, parcă ştiu tot: nu ştiu nimic. Trebuie să recunoşti taina, fiecare lucru chiar lucrul material este o taină, cu atât mai mult o persoană este o taină… De aceea Ortodoxia a păstrat creştinismul de la început, mai vechi decât catolicismul, şi a păstrat sentimentul acesta al tainei; şi ce superficialitate trăieşti când mergi prin oraşele acestea cu blocurile lor, cu tehnica lor, şi ce sentiment avea în suflet ţăranul când făcea o fântână… căci el ştia că dincolo de astea toate sunt o taină mare… Pe când ăştia cred că nu mai e nimic decât atâta; tehnica aceasta. Şi ce prost te simţi, ce strâmtorat te simţi în mijlocul lor… Nici nu-şi pun întrebarea despre sensul lucrurilor; dacă nu-i decât lumea aceasta, cu dependenţele ei, cu legile ei, totul e fără sens. Dacă oamenii mor rând pe rând definitiv, apar alte generaţii şi mor definitiv, ce sens mai văd ei: nici unul. Nu-i nici un sens în alt plan, superior acestuia.
Lumea aceasta e foarte complexă, cine-o pătrunde?… Şi chiar dacă o pătrunzi nu te satisface dacă nu recunoşti ceva mai presus de ea. Nu te satisface; nu mă mântuieşte lumea aceasta.
Persoana e o mare taină, o taină care mă înalţă, îmi dă o bucurie… de-aş avea toată lumea, dacă n-ar fi o persoană atentă faţă de mine aş fi cel mai nenorocit om. Numai dacă am o persoană care-i atentă faţă de mine, numai atunci mă simt fericit. Deci ce mare lucru este persoana, cine-o poate defini?… ştiinţa nu cred că mai poate pretinde astăzi că poate defini persoana. De fapt unde a ajuns lumea?… nu mai are nici o înţelegere a tainei; cei mai dinainte de noi aveau altă înţelegere.
Cred că e veche omenirea, mult mai veche dar nu ieşită din maimuţă: nu ştiu cine spunea de nişte gene care au apărut deodată într-un ins având 47 de gene în loc de 46, şi acela a fost omul, dar cum a apărut?… Sigur că nu L-a văzut nimeni pe Dumnezeu cum face pe om: cum adună pământ şi îi face trupul şi îi suflă suflare de viaţă şi aşa mai departe. Dar e o taină apariţia omului: omul nu a putut apărea aşa, din animal, din maimuţă. Este cu totul altceva: e raţiunea asta prin care judecă toate, prin care este conştient de toate. Au şi animalele o raţiune, dar e o raţiune obiect; omul e o raţiune subiect. Este adevărat că sunt şi animale care parcă au afecţiune, sunt câini, pisici, chiar în flori, în plante e ceva care parcă e un fel de simţire, dar o simţire inconştientă; e altceva. Are şi câinele o afecţiune faţă de stăpânul său, dar nu e totuşi raţiunea care gândeşte la viitor, care vede pe toate în armonia lor.
Eu cred că apariţia omului este o taină şi în taina aceasta e o taină supremă – spune Sfântul Grigorie de Nyssa: „Nu se poate să fi fost cândva când n-a fost nimic.” Nu se poate… Unii oameni de ştiinţă spun că n-a fost nimic şi a apărut din nimic; nu se poate să fi fost cândva când n-a fost nimic; ori Acest care a fost totdeauna, care a fost fără început, n-are cauză. Toate au o cauză: de la Acela sunt; în Acela sunt cauzele tuturor, deci trebuie să fie perfect, trebuie să fie desăvârşit, trebuie să fie conştient, trebuie să fie deasupra legilor, trebuie să fie Absolutul, de nesupus legilor. Acesta este Dumnezeu, care are puterea să facă din nimic, nu din sine, că dacă ar fi din sine ar fi toate perfecte, ori nu pot fi din El; nu pot fi nici dintr-o materie preexistentă pentru că în acest caz n-ar fi perfect El; trebuie să fie cineva din veci perfect şi absolut, desăvârşit, iar datorită complexităţii Lui, El trebuie să aibă caracter de persoană, nu se poate să nu aibă caracter de persoană. Şi nu poţi să gândeşti persoana fără persoană; deci iată Treimea… Trebuie să fie o persoană care iubeşte. Nu se poate să ai altă persoană pe care să nu o iubeşti, sau una de care să nu vrei să fii iubit; nu poţi… Totdeauna vrei să ai o persoană care să te iubească şi tu o iubeşti pe ea; şi ce iubire mai înaltă şi mai curată este decât cea între Tată şi Fiu, şi dacă sunt numai doi care se iubesc în veci, iubirea lor e perfectă când împreună iubesc pe al treilea; nu se pot mărgini; şi fiecare din ei are o bucurie mult mai mare când are şi pe altul care se bucură de celălalt. Tatăl are pe Duhul care se bucură împreună cu El de Fiul, Fiul are pe Duhul care se bucură împreună cu El de Tatăl. Aşa că învăţătură despre Treime apare inevitabil.
„N-a fost cândva când n-a fost”, e cea mai întemeiată ştiinţă… Ştiinţa nu spune nimic despre originea lumii: ştiinţa este foarte mărginită. Credinţa vede realitatea, vede că nu poate să fie lumea aceasta de la ea. Trebuie să fie cineva perfect şi fără început. Aceasta este cea mai sigură ştiinţă. Credinţa este adevărata ştiinţă. Mi-a spus un doctor: „Eu nu cred în Dumnezeu; eu ştiu de Dumnezeu…” Nu e vorba de o credinţă în Dumnezeu ci de ştiinţă; adevărata ştiinţă. Şi cred că Occidentul acesta va ajunge la un mare fiasco dacă nu se opreşte. Poate să ducă la sfârşitul lumii cu această civilizaţie tehnică, care nu-şi pune problema tainei.
Nu-mi dă nimic, nu-mi explică nimic această ştiinţă atee, fără Dumnezeu; absolut nimic. Dar nu vrea să recunoască că totul este o taină… este o taină… Aceasta e ştiinţa adevărată, să ştii că există o taină a tuturor lucrurilor. Şi taina supremă este Dumnezeu, dar o taină de care eşti sigur; taina pe care o constaţi în mod sigur, şi cred că dacă omenirea s-ar mai putea maturiza, ar trebui să revină la această înţelegere a tainei lucrurilor, a neputinţei ştiinţei de a explica ceva. Ştiinţa ne scrie legile…ei şi ce-i cu asta; ne scrie nişte legi practice de care te foloseşti în aplicarea lor: cum să faci case, să faci diferite lucruri; dar ce-şi poate explica, şi ce poate crea?… tot lucruri moarte. Este o moarte tehnica aceasta. Poate că se potriveşte cu ceea ce se spune la Apocalipsă, că se vor înmulţi Gog şi Magog – aceste mulţimi străine de Dumnezeu, şi vor rămâne puţini cei ce vor trăi cu adevărat credinţa, cei care vor fi cu adevărat credincioşi.
Şi iată respectul pentru cei ce au fost, că lucrurile cele mai minunate le-am moştenit din trecut, de la generaţiile trecute, lucrurile spirituale, spiritualitatea.
Credinţa este ştiinţa adevărată, şi ştiinţa adevărată este ştiinţa tainei, care răspunde pe de altă parte aspiraţiei omului de a cunoaşte la infinit: niciodată nu poţi să cunoşti ceea ce este în taină complet, trebuie să înaintezi la infinit în această cunoştinţă; şi asta corespunde aspiraţiei omului. De aceea Ortodoxia este mult mai înaltă decât Occidentul acesta care nu ştie de taină şi care a redus creştinismul la ceva foarte apropiat de ştiinţa aceasta mărginită.Intrând în Occident, creştinismul a intrat într-o lume barbară. În Răsărit a intrat într-o lume care depăşise toate posibilităţile filosofiei, care nu satisfăceau. Evanghelia a venit cu Taina Persoanei, pentru filosofie era o esenţă acolo… dacă e esenţă totul trebuie să fie impersonal şi supus unor legi uniforme. Ori nu-i aşa: de unde sunt persoanele care sunt atât de variate?… fiecare este alta şi e taina libertăţii în persoane. Creştinismul a venit într-o lume care depăşise toate aceste faze. Pe când în Occident a ajuns la nişte barbari: spunea un protestant: „Noi n-am întâlnit nimic creştin decât „să nu furi şi să nu ucizi.” Înainte furau şi ucideau. Atâta ştiu ei din creştinism, şi ce înalt este creştinismul… Poate fi depăşit de vreo doctrină, de vreo gândire?… Poate fi depăşită Evanghelia lui Ioan?… Aş vrea să lucrez dacă îmi ajută Dumnezeu la o carte despre Hristos în Epistolele Sfinţilor Apostoli. Este extraordinar; atâta bogăţie, atâta profunzime, este inepuizabil; ce-s toate filosofiile pe lângă Epistolele Sfântului Apostol Pavel?… Cioran spune că a fost epileptic…- poate un epileptic să creeze aşa ceva?…- că a nesocotit marile filosofii ale antichităţii. Ce-mi explică marile filosofii ale antichităţii?… ce-mi explică Platon?… şi ce-mi dau filosofiile occidentale? filosofii atee care însuşindu-şi acest spirit, că nu există taină, spun că Dumnezeu e distant. Un Dumnezeu care n-are rol în viaţa noastră nu este… filozofie atee… şi câţi oameni se hrănesc cu filosofiile acestea şi pretind că cugetă… Pe când Evanghelia hrăneşte de generaţii şi va hrăni până la sfârşitul lumii. Acesta este creştinismul adevărat. Şi aici e credinţa: credinţa este sesizarea tainei lucrurilor; şi taina supremă este persoana, şi e persoana care iubeşte… Credinţa care-i adevărata ştiinţă. Adică nu poţi despărţi ştiinţa de credinţa adevărată: ştiinţa care n-are credinţă nu-i ştiinţă. Însă la cei vechi găsim mai multă înţelepciune.
Despre Corneliu Codreanu, Ion Mota, Arsenie Boca, Nichifor Crainic, Mircea Vulcanescu, Noica si… Plesu si Liiceanu
Arsenie Boca mi-a fost foarte apropiat ca student la Sibiu. Venea la mine şi stătea luni de zile uneori. După aceea s-a făcut călugăr, a stat în Bucureşti pe la un frate al meu, până în 1920 când a dat de această Zamfira. De-atunci n-a mai intrat în casă la mine. Şi de-atunci nu vă mai pot spune nimic despre el. Era o taină în el, era un om care spunea cu hotărâre, nu spunea cu ezitări, cum spun alţi oameni, şi cum şi eu îmi dau seama că nu pot defini lucrurile. El parcă le spunea în aşa fel că dădea o siguranţă omului care-l asculta. Avea ceva propriu; eu nu ştiu să fi pus într-un mod foarte complicat problemele; el le spunea într-un mod hotărât, aşa fără ezitări. El avea un fel propriu al lui care impunea. Dar nu ştiu de ce n-a mai venit la mine.
Corneliu Codreanu era şi el o figură foarte interesantă; şi atrăgea ca şi Arsenie Boca: avea ceva atractiv, ceva puternic aşa; acelaşi spirit hotărât şi sigur; alegea o cale şi gata; mergea pe ea. Impresionau amândoi prin forma lor hotărâtă de a fi. Era un dar al lor. Cred că e o oarecare asemănare între ei, parcă erau o piatră, o stâncă. Eu n-am avut această exactitate de a defini lucrurile, m-am legănat aşa, în cunoaşterea adevărului. Eu am pus foarte mult preţ pe iubire, pe blândeţe, pe bunătate, pe valorile Treimii; scrisul meu a atras -e adevărat, dar ca persoană n-am exercitat această atracţie pe care o exercitau Codreanu sau Arsenie Boca, şi nu ştiu cum e mai bine…
Am fost solicitat după ’90 de nişte tineri să scriu ceva despre Ion Moţa: eu cred că Moţa care era băiatul protopopului din Orăştie era foarte creştin; şi el s-a dus într-adevăr ca să apere Occidentul de comunism. Pe Marin nu l-am cunoscut.
Cu Nichifor Crainic am avut legături foarte strânse; eu redactam „Telegraful Român” şi ajungea la el. Iar el redacta „Calendarul”, „Gândirea” şi altele. Şi a venit pe la Sibiu invitat să ţină nişte conferinţe. A fost pe la mitropolitul Varlaam, am fost şi eu la masă cu el. Şi mi-a spus: „Ceea ce scrii în „Telegraful” să dezvolţi şi să-mi scrii în fiecare număr din „Gândirea” – atunci eu am scris, nu în fiecare număr. Şi am fost apropiat de el. Era un om foarte deschis, comunicativ; Nae Ionescu era mai închis, nu m-am apropiat de el şi nici el n-a căutat să se apropie de mine. Cred că era mai cald în credinţă Nichifor Crainic, e mai teolog propriu-zis; Crainic unea naţionalul cu moralul şi eu la fel; totdeauna creştinismul adevărat este şi moral. Şi naţionalismul adevărat, ideea de naţiune, de neam, nu poate fi decât o idee morală. Am scris asta în „Etica naţionalismului” în „Gândirea”.
Mircea Vulcănescu era un foarte bun credincios; el a fost legat de Nae Ionescu. Am citit eu ceva în tinereţe de el, despre antinomiile lui Kant aplicate creştinismului; foarte interesant, avea o gândire originală şi era în acelaşi timp ortodox. Şi am auzit că murind în închisoare, a cerut să nu fie răzbunat.
Şi mai era Vasile Băncilă iarăşi; foarte credincios… Aceştia patru sunt credincioşi.
Noica, o fi fost la început, dar acum la sfârşit, nu mi s-a părut a fi aşa, hotărât în credinţă. Nici el, nici Pleşu, plutesc aşa… Şi Liiceanu cred că-i tare străin de credinţă.
A venit Liiceanu odată la mine, mi s-a părut că vine să intre într-o legătură spirituală şi să-mi ceară nişte studii. Da’ când în convorbire am ajuns la întrebarea ce program are, ce vrea să publice, zice: „Eu vreau să public câte o lucrare despre fiecare filosof…” „-Şi de ce asta?” „-Păi ca să-i cunoaştem…” „-Păi mi se pare că îi prea cunoaştem, că nu ne cunoaştem pe noi, şi cred că ar trebui să ne cunoaştem pe noi mai mult.” Şi a plecat fără să intre în discuţie cu mine despre colaborare.
Intelectualitatea română de astăzi s-a îndepărtat de ortodoxie, asta am remarcat de multe ori; mi se pare că e cea mai îndepărtată intelectualitate de credinţa poporului. Ispita Occidentului, ştiţi… Poate că stând multă vreme în legătură cu fanarioţii, la mijlocul secolului XIX debarasându-se de ei s-au aruncat în braţele unei Franţe care era atee (deşi francezii au unii gânditori şi poeţi creştini. Dar la noi nu s-au dezvoltat prea mult nici Nae Ionescu, nici Crainic).
Noi suntem protolatinitatea
Eu cred că trebuie să rămânem în creştinismul de la început, poporul român s-a precizat ca popor român prin creştinism. Vedeţi Faptele Apostolilor capitolul 16:9-12, unde Sfântului Apostol Pavel fiind în Troia are un vis în care i se arată un macedonean zicându-i: „Treci în Macedonia şi ne ajută; treci Bosforul şi te du, că se deschide o poartă nouă.” Şi a ajuns în Filippi care era colonie romană – vers.12. Deci noi avem creştinismul înainte de Roma; la Roma a mers Pavel abia după aceea, când este dus, legat şi închis. Căci are Epistola către Romani scrisă mai târziu şi îl duc legat la Roma. Şi la Roma vreo 200 de ani nu s-a vorbit limba latină, ci limba greacă.
April 28th, 2014 
VR 
A murit Dumitru Iuga. S-a intamplat acum un an. Cand am aflat, deja trecusera trei luni de la moartea sa. Nici un cotidian nu a consemnat stirea, nici o televiziune, nici macar TVR – pentru care Dumitru Iuga a luptat si a patimit ani de inchisoare si luni de greva foamei – nu s-a invrednicit sa-si exprime regretele cum se cuvine. Pentru doi “cremati”, din categoria trotkistilor “anticomunisti”, s-au tinut funeralii para-nationale. Steagul tarii a stat in berna. Presedintele Romaniei a lasat treburile natiunii si s-a ploconit, smerit, in fata a doua ulcioare, la Ateneul Roman, dupa ce cei doi incinerati beneficiasera si de o slujba religioasa. Basca, Ordinul National “Steaua Romaniei”, post-mortem. Auto-incineratii – pentru care si acum au loc parastase -, dupa ce au stat in urne la o adresa din Bucuresti pentru cateva saptamani (!) au beneficiat, impotriva deciziilor Sinodului BOR reiterate de PF Daniel, de o noua slujba de inmormantare (!), cu salve de pusca, pe la Falticeni, in localitatea… Tampesti. Macar numele satului a trebuit sa-si spuna ultimul cuvant. Sergiu Nicolaescu a fost invidios… post-mortem. La fel ca in cazul celor doi cremati, soldati din Garda de Onoare vor trage salve la trecerea lor in “nefiinta” chiar in memoria celor care au injurat si injura, inca, Romania: Liiceanu, Patapievici sau Tokes, decorati cu larghete cu “Steaua Romaniei”, desi si-o poarta doar in buzunarul de la spate al pantalonilor. Dumitru Iuga, la fel ca toti detinutii politic, desi s-a instituit un Ordin National in cinstea lor – “Crucea Comemorativă a Rezistenţei Anticomuniste” -, niciodata decernat, nu a avut dreptul la salve. Pentru Dumitru Iuga, pe care l-am pomenit la un an de la trecerea la viata vesnica, au plans cerurile. Iar tunetele Domnului au tinut loc de salve. Ramas bun, om bun!
Posted in 
Tags: 
