O afacere care nu a avut pana acum sorti de izbanda pentru Romania dar care este de mare interes pentru tara si romani este Afacerea Tablourilor Romaniei extrase de fostul rege Mihai din tara si puse la vanzare in diferite colturi ale lumii. Portalul Ziaristi Online isi propune lansarea unui serial documentar in folosul autoritatilor responsabile ale Romaniei. In contextul in care o avere imensa a intrat in posesia fostei familii regale, respectiv a actorului de duzina Radu Duda, credem ca fostul rege ar putea, macar acum, sa returneze tarii tablourile care apartin de patrimoniul national, spre bucuria natiunii pe care sustine ca o serveste. Pentru a intra in tema republicam un articol de stricta actualitate si azi, scris de Mihai Pelin in urma cu mai multi ani. Curajosul jurnalist prezinta momentul in care autoritatile de la Bucuresti au incercat, dupa 1990, sa reia procesul de recuperare a bunurilor Romaniei si ce a urmat dupa aceasta tentativa. Este interesant de observat ca, daca schimbam numele lui Iliescu cu cel al lui Basescu o sa obtinem exact rezultatul de azi al propagandei anti-nationale a unor guristi care racnesc la unison, intr-un cor de-a dreptul “regal”, chiar daca pana acum au cantat la balalaica (zona Patriciu) sau tambal (zona Voiculescu). In partea a doua a serialului nostru vom veni cu documente si informatii concrete obtinute chiar de la cel care s-a ocupat de reluarea proceselor, urmand sa ne edificam in ce masura poate fi restabilit dreptul firesc asupra tablourilor de tezaur national.In imagine, unul dintre acestea, plasat de fostul rege spre vanzare la Casa Christie’s din Londra: „Francisco de Zurbaran (1598-1664), The Immaculate Conception, with a view of Seville below“.
”Fereastra serviciilor secrete – România în jocul strategiilor globale”. Volumul cu acest titlu si care-i apartine lui Aurel I. Rogojan, va fi lansat marti, 6 decembrie a.c., începând cu ora 16,00, la Hotelul ”GRAND” din Târgu-Mures.
Ziaristi Online continua sa publice din cartea recent aparuta la Editura RAO, “Intre linii“, scrisa de Eugen Mihaescu, membru de onoare al Academiei Romane si fost ambasador al Romaniei la UNESCO, tusele portretelor unor personaje surprinse de ochiul acerb al graficianului de la Time Magazine, New York Times si New Yorker.
Putin Maximus a sarbatorit victoria printr-o tura rapida pe Luna si plantarea unui steag, in aplauzele celor prezenti la plimbarea duminicala a Liderului (foto sus). Mesajul transmis fanilor sai de pe Pamant a fost clasic: “Dormi linistit, Putin lucreaza pentru tine!” (foto jos).
Incepand de azi, Ziaristi Online publica din cartea recent aparuta la Editura RAO, “Intre linii“, scrisa de Eugen Mihaescu, membru de onoare al Academiei Romane si fost ambasador al Romaniei la UNESCO, tusele portretelor unor personaje surprinse de ochiul acerb al graficianului de la Time Magazine, New York Times si New Yorker.
“Memorialişti ai istoriei recente se întâlnesc mai rar, şi, de cele mai multe ori, sunt politicieni care vor să-şi justifice eşecurile cu speranţa unei reveniri spectaculoase, după ce mulţimea, le-a citit cartea şi le-a dat dreptate”, scrie istoricul Alex Mihai Stonescu in prefata cartii, continuand: “Este şi cazul ultimelor cărţi memorialistice ale lui Ion Iliescu, o tentativă de a răspunde problemelor grave pe care le ridică acţiunile sale în istoria recentă”. Istoricul mai arata ca “in volumul Între linii, al lui Eugen Mihăescu, artist recunoscut deja în rândul valorilor internaţionale şi totodată rafinat intelectual român, am găsit exact opusul oricărui interes propagandistic. Amintirile sale din perioada regimului Iliescu au creditul preţios al obiectivităţii, pentru că nu sunt interpretări ale faptelor şi evenimentelor, ci relatări, uneori minuţioase, ale unor intâmplări la care a participat direct”. “Două sunt valorile cărţii lui Eugen Mihăescu: informaţia istorică şi stilul literar cuceritor, care face din cele mai dezolante momente de istorie recentă o lectură asimilabilă şi un episod al reflecţiei”, afirma Alex Mihai Stoenescu.
Prezentam astazi prima parte a schitei despre un fost propagandist comunist si aventurile lui uluitoare: Volodea Tismaneanu. Titlul, fotografiile si intertitlurile apartin redactiei.
“Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cît o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu. Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Cînd i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvîntată iar ei reîncepeau: ne zvîntam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfîrşit. Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, avînd o băşică a udului mai mare (de, beţiile…) i-au dovedit.”
La doi ani după ce PSD ni l-a vândut pe Geoană drept prezidențiabil ideal, susținut de mase largi populare și promotor al păcii în acest colț prăfuit de planetă, fostul homo perfectus s-a transformat brusc într-un trădător și într-o lichea care se agață de scaun cu orice preț.
Fostul ofiter de informatii Liviu Turcu, sef al serviciului operativ pentru SUA/Canada si sef al serviciului Europa de Vest, grupul de spatii Germania, Austria, Elvetia din cadrul Centrului de Informatii Externe (CIE, actualmente SIE), cu azil politic in SUA via CIA din ianuarie 1989, fost condamnat la moarte de regimul comunist, in prezent consultant in Statele Unite ale Americii, a transmis in exclusivitate pentru Ziaristi Online o analiza pertinenta asupra apropiatului sfarsit al “sforarilor societatii civile”, “anticomunistii de parada” coordonati de V.V. Tismaneanu si H.R. Patapievici. Concluziile analizei se refera la “scancetele” emise de cei doi ideologi-sefi ai corectitudiinii politice dupa ce volumul generalului (r) Aurel Rogojan, “Fereastra Serviciilor Secrete“, aparut recent la Editura Compania, ii deconspira pe acestia drept agenti aflati “sub steag strain” in Romania. Schema de actiune evidentiata de sociologul Liviu Turcu este urmatoarea: “Dispunind cvasi-discretionar, prin infiltrare, de umbrela aparatului de stat, (a se citi controlul locurilor de munca in domeniul academic, al stiintelor sociale si a celor de profil cultural, specializari in strainatate, participarea la schimburile culturale, etc.); un larg acces la mijloacele mass-media de mare vizibilitate si obtinerea prin prezenta ad nauseam a statutului de formatori de opinie; controlul direct al unor publicatii de profil ideologic si cultural; intrari privilegiate la edituri capabile sa editeze in ritm accelerat si neconditionat propriile productii ‘telectuale’ sau materiale de serviciu. Cu alte cuvinte un adevarat complex ideologico-industrial care a devenit in ultimele decenii tot mai mult un adevarat ‘stat in stat’ in domeniul planificarii si implementarii noii ‘corectitudini ideologice’ in societatea romaneasca”. Redam textul analizei, integral, mai jos. Sublinierile si intertitlurile apartin redactiei.
Mihail Sebastian s-a hotărât să dezbată problema iudaismului. Si o face pe un caz concret. El alege un moment oarecum istoric, cam ultimii zece anii a frământărilor noastre politice, si încearcă a stabili în acest cadru viata de nădejdi, de luptă si de suferintă a unui evreu neprevenit – dar pentru asta numai putin evreu – care e o fiintă originară, poate chiar fiinta lui originară, Iosef Hechter. Iosef Hechter se chinuieste. Dar pentru că Mihail Sebastian vrea să rezolve o problemă, în sensul că el vrea să înteleagă de ce se chinuieste si dacă nu poate fi si altfel, Iosef Hechter trăieste lucid, adică dedublat, drama aceasta a iudaismului. Punctul de ajungere a acestui Iosef e oarecum surprinzător: pornind pe calea rationalistă – specific iudaică – a lui DE CE?, eroul nostru sfârseste prin a adopta, metodic, atitudinea statică a lui Ghită Blidaru, care, întrucât e orientală, poate fi însusită si de evrei (cel putin de evreul mistic) de îndată ce ea face fondul gândirii aritmetizante a lui Spinoza, dar nu e mai putin străină evreului de azi care, înclestat în lupta cu problematica rasei lui, vrea să fie un luptător. Rezultatul? Iosef Hechter nu izbuteste să explice nimic. În schimb, el constată; constată că Iuda suferă si se chinuieste; si că nu se poate altfel.
Numai că constatarea aceasta este lipsită de necesitate. E adevărat că de când e lumea si de când sunt evreii – căci în adevăr evreii sunt de când lumea – neamul acesta a suferit. Din faptul suferintei lui permanente, însă, nu se poate scoate decât inductiv, adică ipotetic, sub beneficiu de inventar, caracterul necesar al suferintei lui. Si asta e insuficient. Pretinzând, deci, ca si Iosef Hechter că Iuda va agoniza până la sfârsitul lumii, eu cred că pot demonstra că nu se poate altfel. Si pentru că Iosef Hechter nu o face, se îngăduie Mihail Sebastian lui Ghită Blidaru să spună aici ceea ce nu i-a spus lui Iosef Hechter.
A căuta problemei iudaismului o solutie generală în ordinea publică este o operatie lipsită de sens. Căci de îndată ce Iuda suferă si trebuie să sufere, e de la sine înteles că ori de câte ori se va pune undeva, într-un conflict, problema iudaismului, ea se va rezolva în sensul suferintei evreilor – ceea ce nu e o solutie! Si se va rezolva astfel nu pentru că oamenii sunt răi sau nedrepti, ci pentru simplul motiv că Iuda trebuie să sufere. Asa fiind, drama iudaismului nici nu este o problemă politică, o asemenea problemă implicând întotdeauna o solutie, ci pur si simplu un fapt. Evreii pot da, din punct de vedere politic, material pentru o problemă popoarelor în mijlocul cărora locuiesc sau cu care sunt în contact. Aceste probleme îsi au, desigur, solutiile lor, bune sau rele, dar solutii. Astfel, Spania a rezolvat, sau a crezut că rezolvă, la sfârsitul secolului XV, problema evreiască, izgonind pe evrei din tară. Dar asta nu rezolvă problema iudaismului ca atare; ci, dimpotrivă, confirmă numai faptul dramei iudaice.
Aceasta înseamnă: drama iudaică nu poate fi dezlegată, pentru că ea nu e o problemă, ci un fenomen. Fenomenul acesta poate fi însă cunoscut, adică înteles. Pe ce cale si prin ce metodă? Dacă drama iudaică ar putea fi dezlegată într-un fel oarecare, ea ar fi un fenomen de relatie. Conflictul s-ar ivi dintr-o defectuoasă luare de contact între evrei si ceilalti oameni, contact care ar putea fi amendat, ajustat. Cum însă conflictul acesta e permanent, indiferent de timp si loc, sau mai exact, dacă conflictul acesta e permanent – asa cum constată eroul nostru si cum cred si eu – atunci trebuie să conchidem cu necesitate că pricinile conflictului sunt în evreu. Asa fiind, indicatia metodică e precisă; dacă evreul trebuie să sufere, suferinta lui trebuie să-si aibă originea în el însusi. Iar cum suferinta e o boală, pentru că rupe armonia creatiei lui Dumnezeu, evreul trebuie să fie substantial bolnav. De aici urmează că, pentru a dezlega taina suferintei permanente a lui Iuda, e nevoie să stim ce înseamnă a fi evreu.
Eu stiu că metoda obisnuită în cercetarea „chestiunii evreiesti” nu e aceasta. Antisemitii, de pildă, procedează tocmai pe dos, în chip empiric. Eu stabilesc anume că există un conflict statornic între evrei si celelalte neamuri, conflict care la anumite momente caută dezlegări tari. De pe urma acestor dezlegări evreii suferă, desigur. Dar vina e numai a lor, pentru că de când există ei nu au făcut decât blestemătii. E inutil să stărui prea mult asupra lipsei de valoare a acestei metode. Voi spune numai că ea nu poate fi concludentă; rezultatele ei pot fi folosite tot asa de bine de evrei împotriva antisemitilor. Într-adevăr, cum stabilesc antisemitii vina evreilor? În cel mai bun caz, în care nu se multumesc numai cu afirmatii, prin enumeratie: se citează cazuri, unu, două, o mie, în care evreii s-au dedat la blestemătii. E asta o dovadă? Nu. Pentru că la o mie de fapte vinovate, evreii pot aduce oricând o mie de fapte de laudă. Sunt răufăcători? Da. Dar sunt si binefăcători ai omenirii. Sunt jecmănitori? Desigur. Dar sunt si filantropi. Sunt trădători în război? Se poate. Dar sunt si atâtia care au murit simplu si cinstit. Si asa mai departe. Deci, dacă antisemitii spun: e drept să suferiti, pentru că sunteti răi, evreii pot răspunde: nu e drept să ne chinuiti, pentru că suntem buni. Cine are dreptate? Si unii si altii. Asta înseamnă însă: nici unii, nici altii. Cum asta? Pentru că metoda lor de dovadă prin enumerare nu poate fi concludentă.
Înapoi deci la cealaltă metodă: Iuda se chinuieste. De ce? Nu există aici un „de ce”. Iuda se chinuieste pentru că… e Iuda. În acelasi fel în care soarele luminează, calul are patru picioare sau suma unghiurilor unui triunghi este egală cu 180 de grade, evreul suferă, adică e substantial bolnav. Dar atunci, ce este un evreu?
Chestiunea nu e chiar asa de simplă. Răspunsurile trebuie în orice caz pregătite. De aceea, mai întâi: când e cineva evreu?
„(…) Partidul Comunist din România – partid de tip nou, plămădit în focul marilor bătălii de clasă încinse în ţara noastră sub influenţa Revoluţiei din Octombrie – a luptat din primele clipe ale existenţei sale pentru unitate de acţiune şi unitate organică a clasei muncitoare.
(…) Călăuzindu-se după învăţătura leninistă care arată că tăria partidului constă nu atât în numărul membrilor săi, cât în calitatea lor, în devotamentul lor faţă de interesele clasei muncitoare, că partidul se întăreşte curăţindu-şi rândurile de elementele carieriste, nestatornice, duşmănoase, CC al Partidului Muncitoresc Român a hotărât, în baza indicaţiilor Congresului PMR, verificarea tuturor membrilor partidului.
Acţiunea de verificare a constituit o înaltă şcoală de educaţie revoluţionară pentru întregul popor şi s-a soldat cu scoaterea din rândurile PMR a unui mare număr de elemente necorespunzătoare, necinstite, descompuse moraliceşte sau duşmănoase.
Tăria partidului se verifică în permanenţă în cursul luptei pentru înfăptuirea politicii sale, pentru industria socialistă a ţării ca bază a dezvoltării sale, pentru transformarea socialistă a agriculturii, pentru întărirea continuă a statului de democraţie populară.
Linia sa politică nu poate fi aplicată dacă forţa conducătoare în stat, partidul, nu reprezintă o unitate de voinţă şi acţiune. Partidul Comunist nu poate îngădui ca o parte a membrilor săi să se constituie în vreun grup aparte, într-o fracţiune cu platformă şi program propriu.
(…) Congresul al II-lea al PMR ţinut în decembrie 1955, a făcut un impunător bilanţ al realizărilor poporului nostru, bilanţ cu care partidul şi întregul nostru popor se mândresc. Acest bilanţ dovedeşte fără putinţă de tăgadă că PMR este la înălţimea partidului de tip nou aşa cum l-a conceput Lenin, că poporul nostru are în PMR conducătorul capabil să-l ducă pe drumul vieţii noi. (…) Dar aşa cum arăta Lenin, cucerirea puterii înseamnă doar începutul revoluţiei socialiste. (…) Îndeplinirea sarcinilor măreţe ridicate de Congresul al II-lea al PMR în faţa poporului nostru nu ar putea fi îndeplinite dacă imensa majoritate a membrilor partidului nu ar răspunde la chemările conducerii sale ca un singur om, dacă partidul n-ar avea o disciplină de fier.
Stând ferm pe poziţiile marxismului creator, partidul nostru a respins cu hotărâre tendinţele anarhice ale unor elmente care sub presiunea ideologiei străine şi a propagandei duşmane au încercat, cu prilejul dezbaterilor Documentelor Congresului al XX-lea al PCUS, să stabilească unitatea şi rolul conducător al partidului în viaţa de stat şi obştească, în ideologie şi cultură.
Astfel, însăşi viaţa, înseşi cerinţele de partid şi ale construcţiei socialiste continuă adevăratele învăţăminte marxist-leniniste care demonstrează că lupta consecventă împotriva oricărei varietăţi de oportunism şi curăţirea rândurilor partidului de elementele oportuniste este o lege a dezvoltării partidului revoluţionar al clasei muncitoare.
(…) PMR, ca detaşament al mişcării comuniste internaţionale, ca unic partid de guvernământ al unei ţări care face parte din marea familie a ţărilor socialiste, este conştient de marea răspundere care apasă pe umerii săi şi înţelege să se călăuzească şi pe viitor de atotbiruitoarea învăţătură marxist-leninistă”
(Leonte Tismăneanu, şeful catedrei de socialism ştiinţific de la Universitatea „C.I. Parhon”, Bucureşti, „Drumul înfăptuirii Partidului unic al clasei muncitoare din Romînia”, „Viaţa Studenţească” – unde avea sa lucreze si fiul sau, Vladimir – , anul III, nr. 2, februarie 1958, p. 5).
„Despre predarea diferenţiată a ştiinţelor sociale se vorbeşte de multă vreme însă până astăzi, practic, ea nu a fost realizată. Într-adevăr, predarea diferenţiată prezintă o mare importanţă (…) astfel încât să trezească interesul studenţilor, să-i facă să înţeleagă politica partidului şi guvernului, lupta poporului nostru şi a clasei muncitoare pentru făurirea vieţii noi, să-i facă să înţeleagă sacrificiile şi eforturile eroice depuse de oamenii muncii pentru a le asigura şi lor, studenţilor, o viaţă liberă şi condiţii optime de pregătire. (…)
Mai trebuie spus că greutăţile şi lipsurile care apar în mod inevitabil în opera de construire a scoialismului nu trebuie ocolite de cursurile noastre deoarece atunci vom obţine efecte contrare celor urmărite de noi.
Problemele tratate vor coincide în liniile lor mari, dar felul în care va fi expusă lecţia va varia după posibilităţile şi personalitatea fiecărui cadru de predare în parte. Fără îndoială că acest procedeu nou, la înălţimea cerinţelor actuale de învăţământ nou superior, va influenţa în mod pozitiv eficacitatea cursului de socialism ştiinţific”
(Leonte Tismăneanu, şeful catedrei de socialism ştiinţific de la Universitatea „C.I. Parhon”, Bucureşti, „Viaţa Studenţească” – unde avea sa lucvreze apoi si fiul sau, Vladimir -, anul II, nr. 9, septembrie 1957, p. 6).
Leonte Tismaneanu in viziunea CC al PCR
Cronica Romana publica dosarul de cadre al lui Leonte Tismaneanu (tatal lui Vladimir Tismaneanu – foto) intrucat considera ca este o informatiei de interes national. Si asta, in virtutea faptului ca directorul Arhivelor Nationale, Dorin Dobrincu, a considerat ca este important sa fie dat publicitatii o nota abjecta, compusa de un securist, despre viata Prea Fericitului Parinte Patriarh. Cronica Romana da astazi publicitatii un document oficial despre mediul familial in care a crescut cel care a stat la baza primului atac impotriva Bisericii Ortodoxe Romane, presedintele comisiei prezidentiale, Vladimir Tismaneanu.
„PARTIDUL MUNCITORESC ROMAN/COMITETUL CENTRAL – Comisia Controlului de Partid – Bucuresti, 28 ianuarie 1964 – REFERAT cu privire la cererea de reincadrare in partid a lui TISMANEANU LEONTE.
Nascut la 26 februarie 1919 in Soroca, URSS/ Originea sociala: functionar/ Nationalitatea: evreu/ Studii: 3 clase de liceu si 2 ani Facultatea de Litere/ Data incadrarii in partid: 1933/ In prezent este secretar al Comitetului raional de Arta si Cultura din raionul T. Vladimirescu.
Observ, plin de furie, că de la o vreme, ori de câte ori dispare în noaptea veşniciei un scriitor român de prestigiu, imediat, din deşertul gândirii se ridică doi, trei sau patru vulturi hoitari care se reped să-i smulgă celui dispărut orice urmă de virtute sau talent.
Am în minte două cazuri care m-au cutremurat: valul de insulte azvârlit din prăpastia urii asupra criticului Mihai Ungheanu, avându-l ca autor pe Vladimir Tismăneanu, precum şi vârtejul de isterie barbară dezlănţuit la TVR 1 de Andrei Cornea împotriva lui Adrian Păunescu. Ţin să precizez că n-am schimbat în viaţa mea o vorbă cu domnii mai sus pomeniţi. Nu-i duşmănesc, nu-i preţuiesc, iar până acum mi-erau total indiferenţi.
I-am privit uluit cum împroşcau cu bale de turbare pe aceşti colegi ai mei pe care i-am iubit o viaţă întreagă şi mă opresc astăzi o clipă să-i întreb pe cei doi ticăloşi: Cum de îndrăzniţi să ne înjuraţi morţii chiar în ziua când îi ducem la groapă? De unde această pornire imbecilă de a ne spurca izvoarele? Poftei voastre scelerate de a ne însângera zilele când ne e sufletul cernit mă simt dator să îi răspund cu aceeaşi vehemenţă. Sunteţi doi provocatori de duzină, două jerpelituri. Să ne înţelegem, aveţi tot dreptul să nu vă placă ce au scris Mihai Ungheanu sau Adrian Păunescu – gusturile nu se discută, nu se amendează –, dar sunteţi de-a dreptul ticăloşi când voi, fiii unor torţionari comunişti, veniţi şi îi acuzaţi pe prietenii noştri dispăruţi că fac parte din şirul marilor vinovaţi care au întronat şi slujit dictatura stalinistă în România.
Să tragem răbojul din grindă şi să socotim: tatăl dumitale, domnule Vladimir Tismăneanu, cunoscut sub numele de Leon Tismineţchi, zis Ciungul, a fost agent KGB de când a dat în pământ şi până a murit. Stabilit în România după 23 august 1944, el raporta periodic Ambasadei sovietice tot ceea ce se întâmpla în cadrul CC al PCR. La cererea expresă a lui Gheorghiu-Dej, Hruşciov a aprobat să fie eliminat din cadrele activului de conducere. A fost trecut lucrător la Editura Politică, sub conducerea lui Walter Roman, unde a tradus, sunt dator s-o spun, în chip excelent operele lui Vladimir Ilici Lenin. Ani lungi m-am delectat cu scăpărătoarele lui întorsături de fraze. Reproduc din memorie o misivă a lui Lenin către un secretar PCUS de gubernie: “Stimate tovarăşe N, pentru victoria revoluţiei împuşcă-i imediat pe toţi culacii din gubernie, pe toţi ţăranii mijlocaşi şi şi pe şovăielnici”. Acest şi adverbial îi dă şi astăzi emoţii calofilului care sunt. Pe când tatăl tău se străduia să ne pună sub ochi asemenea “opere”, tatăl lui Mihai Ungheanu ara pământul în arida câmpie a Bărăganului. N-a fost membru al PCR, dar, se înţelege de la sine, el a impus comunismul în România.
Şi acum între noi, domnule Andrei Cornea. Vreau să te învăţ o rugăciune musulmană. Iat-o: Dă-mi, Doamne, să ştiu multe, dar să nu trec prin toate. Dar nu! Tu, balaure filozof (cu s sau cu z, nu ştiu cum îţi convine?), vrei să treci de-a curmezişul prin toate şanţurile.
Adrian Păunescu este, după părerea mea, un poet excepţional. Uneori cu aspre scăderi. Dar nu asta mi s-a părut că te interesează pe dumneata, ci faptul că, în timpul comunismului (adică în timpul vieţii noastre!), a scris când n-a avut încotro şi versuri închinate regimului pe care atât de mult îl urăşti, încât îmi vine să cred că eu, şi nu dumneata, sunt fiul lui Paul Cornea, fost secretar al CC al UTC între 1948 şi 1954. Domnul Paul Cornea, pentru cultura căruia nutresc un deosebit respect, era în acei ani legătura directă a tuturor organizaţiilor de tineret cu următorii tovarăşi din conducerea superioară: Ioşka Chişinevski, Leonte Răutu şi Ofelia Manole.
Chişinevski a fost poate cel mai mare ticălos dintre toţi comuniştii care au pus pingeaua pe grumazul ţării ăsteia. Răutu nu lăsa să mişte nici frunza, nici ramul şi nici un vers din Eminescu. Iar Ofelia Manole… ei, tovarăşa Ofelia Manole, secretară de partid a comitetului regional Bucureşti, a fost cea mai sumbră ticăloasă care a trecut pe Bulevardul Magheru. Bătrânii scriitori pe care i-am cunoscut şi care mi-au rămas în inimă ca mari maeştri preferau să ajungă în Piaţa Unirii ocolind pe la Giurgiu decât să dea ochii cu tovarăşa Manole. Cred că nici Elena Ceauşescu n-a reuşit decât arareori s-o egaleze pe tovarăşa Manole. Cu toţii au răsuflat uşuraţi în ziua când un soldat, îndrăgostit de nepoata tovarăşei, a introdus două rafale de gloanţe în inima ei iubitoare de literatură, pe motiv că i-a refuzat mâna nepoatei sale. Dacă ai şti ce jale a fost în Bucureşti, şi acum sunt oameni care lăcrimează!
În anul 1948, când tatăl dumitale ţinea o strânsă legătură cu corifeii comunismului românesc, învăţătorul Constantin Păunescu, din comuna Bârca, judeţul Dolj, intra în închisoare pentru ani lungi şi grei fiindcă fusese membru al Partidului Liberal. Nu ştiu dacă veniseşi pe lume, dar tocmai în anul acela (ca să vezi brodeală!) marele George Călinescu era dat afară de la catedra pe care o deţinea la Universitate şi în locul lui era numit un dentist, un tinichigiu (bine-a zis psalmistul mai anul trecut că şi azi avem nevoie de tinichigii şi chelneri), răspunzând la numele de Ion Vitner şi care-l avea asistent – ţin’te bine, neică! – pe tovarăşul Paul Cornea. Buldozere, progres şi luptă pentru ridicarea României pe noi culmi. Călinescu nu s-a mai întors niciodată la catedră. Nea Costică Păunescu s-a întors acasă ca să moară. Iar Adrian, fiul său, trebuie să plătească în eternitate pentru faptul că nea Costică a ales greşit: în loc să se ţină de pulpana roşie a lui Papaşa, credea în Brătieni şi în I.G. Duca. Când mor scriitori ca Ungheanu şi Păunescu, neamul românesc simte că i se rup un braţ, un râu sau un codru. Norocul acestui pământ este că în aceeaşi noapte, undeva într-un sat sau într-un oraş, la apus de lună sau la răsărit de soare, se naşte un alt soldat care să acopere tranşeea rămasă goală.
Discutand despre Legea lustratiei la B1Tv, la emisiunea de pranz a EvZ, Teodor Maries, presedinte al fostei Asociatii 21 Decembrie si sustinator al “noilor golani” ultrasi, a avut o rabufnire de sinceritate demna de apreciat. “Eu nu pot sa am incredere in cineva care avea un tata secretar de partid, la un BOB sau altceva in PCR”, a afirmat Maries, ca replica la argumentele PSD-istului Toni Grebla privind varsta poate mai frageda a unor lustrabili trecatori prin UTC sau UASCR. Interesandu-ne in anturajul lui Maries la cine s-ar putea referi, altcineva decat fostul procuror comunist Dan Voinea, am ajuns la Vladimir Tismaneanu, ajuns acum directoras pe la nu stiu ce institut de partid si de stat, si care s-ar potrivi profilului enuntat de Doru Maries. M-am gandit sa-i dau o mana de ajutor eroului foamei pentru a fi mai bine pregatit la urmatoarele aparitii pro-lustratie, chiar si in ceea ce priveste nomenklaturistii de ieri si azi care au fost “doar” fii de agenti ai NKVD si ai Kominternului. Macar in ultimul ceas si tot e bine ca s-a trezit si bietul Maries. Bravo lui!
December 6th, 2011 
VR 
O afacere care nu a avut pana acum sorti de izbanda pentru Romania dar care este de mare interes pentru tara si romani este Afacerea Tablourilor Romaniei extrase de fostul rege Mihai din tara si puse la vanzare in diferite colturi ale lumii. Portalul Ziaristi Online isi propune lansarea unui serial documentar in folosul autoritatilor responsabile ale Romaniei. In contextul in care o avere imensa a intrat in posesia fostei familii regale, respectiv a actorului de duzina Radu Duda, credem ca fostul rege ar putea, macar acum, sa returneze tarii tablourile care apartin de patrimoniul national, spre bucuria natiunii pe care sustine ca o serveste. Pentru a intra in tema republicam un articol de stricta actualitate si azi, scris de Mihai Pelin in urma cu mai multi ani. Curajosul jurnalist prezinta momentul in care autoritatile de la Bucuresti au incercat, dupa 1990, sa reia procesul de recuperare a bunurilor Romaniei si ce a urmat dupa aceasta tentativa. Este interesant de observat ca, daca schimbam numele lui Iliescu cu cel al lui Basescu o sa obtinem exact rezultatul de azi al propagandei anti-nationale a unor guristi care racnesc la unison, intr-un cor de-a dreptul “regal”, chiar daca pana acum au cantat la balalaica (zona Patriciu) sau tambal (zona Voiculescu). In partea a doua a serialului nostru vom veni cu documente si informatii concrete obtinute chiar de la cel care s-a ocupat de reluarea proceselor, urmand sa ne edificam in ce masura poate fi restabilit dreptul firesc asupra tablourilor de tezaur national. In imagine, unul dintre acestea, plasat de fostul rege spre vanzare la Casa Christie’s din Londra: „Francisco de Zurbaran (1598-1664), The Immaculate Conception, with a view of Seville below“.
Posted in 
Tags: 
