Sursa: Mănăstirea Petru Vodă
Astăzi, în Lunea Rusaliilor, a Sfântului Duh, îl sărbătorim pe Sfântul Justin Martirul şi Filosoful cât şi pe Sfântul Mucenic Hariton. Iată cum, neîntâmplător, precum stau sfinţii în Calendar şi în Ceruri împreună, aşa şi pe pământ, unde, la Mănăstirea Petru Vodă, vrednicul de pomenire Părinte Justin, Duhovnicul Neamului, l-a lăsat să-i continue lucrarea de stareţ pe Părintele Hariton Negrea. Peste mai puţin de două săptămâni, va avea loc şi pomenirea a doi ani de la mutarea la viaţa cea veşnică a Părintelui Arhimandrit Justin Pârvu (16 iunie 2013), care se va face în dimineaţa zilei de Sâmbătă, 13 Iunie a.c., după cum transmit Mănăstirea Petru Vodă şi Agerpres. La slujba de pomenire vor fi prezenți înalți prelați ai Mitropoliei Moldovei și Bucovinei.
Tot astăzi, de 1 iunie, ziua copilului, e bine să ştim că, în ciuda greutăţilor de zi cu zi, graţie dragostei pe care ne-o poartă Maica Domnului, copiii României sunt cei mai fericiţi copii din lume, potrivit unui studiu internaţional desfăşurat pe o perioadă de doi ani în ţări reprezentative ale lumii.
De ziua Sfântului Justin Martirul şi Filosoful şi a Sfântului Mucenic Hariton redau o înregistrare emoţionantă, de la decernarea titlului de Cetăţean de Onoare post-mortem Părintelui Justin de către Primăria Baia Sprie, în care ucenicul său, Părintele Hariton Negrea, vorbeşte despre una dintre marile minuni pe care le-a trăit cu Parintele Justin Pârvu:
Remember 1 iunie 1946: De ce Mareşalul Ion Antonescu nu a fost “criminal de război”. Opinia Profesorului Gheorghe Buzatu şi 13 cărţi online, GRATUIT, pe această temă
Nae Ionescu nu vorbea ca un profesor, nu ţinea o lecţie, nici o conferinţă. Începuse o convorbire şi ni se adresa direct, fiecăruia în parte, parcă ar fi povestit ceva, ar fi prezentat o serie de fapte, propunîndu-ne o interpretare şi aşteptînd apoi comentariile noastre. Aveai impresia că lecţia întreagă e doar o parte dintr-un dialog, că fiecare din noi era invitat să ia parte la discuţie, să-şi mărturisească părerile la sfîrşitul orei. Simţeai că ce spune Nae Ionescu nu se găsea în nici o carte. Era ceva nou, proaspăt gîndit şi organizat acolo, în faţa ta, pe catedră. Era o gîndire personală şi, dacă te interesa acest fel de gîndire, ştiai că nu o puteai întîlni altundeva, că trebuie să vii aici s-o primeşti de la un izvor. Omul de pe catedră ţi se adresa direct, îţi deschidea probleme şi te învăţa să le rezolvi, te silea să gîndeşti.
Era un bărbat brun, palid, cu tîmplele descoperite, cu sprîncenele negre, stufoase, arcuite mefistofelic şi ochii mari de un albastru sumbru, oţelit, neobişnuit de sclipitori; cînd îşi repezea privirile pe neaşteptate dintr-un perete în altul, parcă ar fi fulgerat în amfiteatru. Era slab, destul de înalt, îmbrăcat sobru, dar cu o neglijenţă elegantă; şi avea cele mai frumoase şi mai expresive mîini pe care le-am văzut vreodată, cu degetele lungi, subţiri, nervoase. Cînd vorbea, mîinile îi modelau gîndirea, subliniau nuanţe, anticipau dificultăţile, semnele de întrebare. A fost primit, cum se obişnuia pe atunci, cu aplauze; dar le-a contenit, ridicînd brusc braţul: „Dacă aveţi dreptul de a aplauda, ne-a spus, ar trebui să-l aveţi şi pe acela de a huidui cînd nu v-o place o lecţie. Dar legea vă interzice huiduiala în sălile Universităţii. Aşa că vă rog să nu aplaudaţi…”
De cîţiva ani, de cînd citisem Educaţia voinţei, eram convins că omul poate face orice, cu condiţia să vrea şi să ştie cum să-şi controleze voinţa. Îmi spuneam că o asemenea stăpînire de sine deschide drumul către libertatea absolută. Lupta contra somnului, ca şi lupta contra comportamentelor normale, însemna, pentru mine, o încercare eroică de a depăşi condiţia umană.
De timpuriu s-a născut în mine neîncrederea faţă de diletanţi, teama de a nu mă lăsa păcălit de un amator, dorinţa tot mai aprigă de a merge la izvoare, de a consulta exclusiv lucrările specialiştilor, de a epuiza bibliografia.
Neputinţa absolută, într-un anumit fel mă împăca, îmi dădea o linişte stranie. Pentru că nu se mai putea face nimic, aveam un sentiment de netă disponibilitate. Voinţa, inteligenţa, toate facultăţile sufleteşti erau pentru prima oară libere, nu se mai încordau în vederea unui scop imediat de atins.
(Ce mă stingherea la P.P. Negulescu era) complexul lui de superioritate, pe care-l trăda zîmbetul palid sardonic, neglijenţa cu care vorbea de metafizică, de marile teme filozofice, dînd a înţelege că toate acestea nu sînt decît „speculaţii fără contact cu realitatea”. Niciodată, ascultîndu-l, n-am avut sentimentul că învăţătura lui răspundea unei necesităţi interioare. Nu ghiceam în erudiţia lui setea de cunoaştere a lui Faust, ci numai munca persistentă şi metodică a cuiva care ţinea cu orice preţ să se informeze, pentru că aşa îl obliga meseria.
Anumite minţi văd elementele de unitate în natură sau în cultură, văd ceea ce e esenţial, fundamental, şi asta le îngăduie să descopere structurile… „Ăsta e răspunsul, m-a întrerupt Nae Ionescu. E vorba de o structură. Operaţia logică efectuată în mintea lui Newton asta a făcut: a surprins structura fenomenului gravităţii universale.”
Eram fascinat de mistică şi, ca mulţi din generaţia mea, urmăream revalorizarea filozofiei medievale care triumfa în Franţa cu Gilson şi Maritain şi pe care Nae Ionescu o discuta în cursurile lui, dar fără s-o accepte în întregime, căci, deşi ne obliga să-l citim pe Sf. Toma, simpatiile lui se îndreptau către teologia bizantină, îndeosebi spre Origen, pe care îl considera cel mai profund geniu filozofic al Răsăritului (asta, douăzeci de ani înainte de „reconsiderarea” lui Origen de către teologii occidentali).
Mitul progresului infinit, credinţa în rolul decisiv al ştiinţei şi industriei, care trebuiau să instaureze pacea universală şi justiţia socială, primatul raţionalismului şi prestigiul agnosticismului – toate acestea se spulberaseră pe fronturile de luptă. „Iraţionalismul”, care făcuse posibil şi nutrise războiul, se făcea acum simţit şi în viaţa spirituală şi culturală occidentală; reabilitarea experienţei religioase, numărul impresionant de convertiri, interesul pentru pseudo-spiritualităţi şi gnoze orientale (teozofia, neobudismul, Tagore etc.), succesul suprarealismului, voga psihanalizei etc. Criza în care intrase lumea occidentală îmi dovedea că ideologia generaţiei războiului nu mai era valabilă. Noi, generaţia tînără trebuia să ne găsim rosturile noastre. Dar, spre deosebire de înaintaşii noştri, care se născuseră şi trăiseră cu idealul reîntregirii neamului, noi nu mai aveam un ideal de-a gata făcut Ia îndemînă. Eram liberi, disponibili pentru tot felul de „experienţe”. În credinţa mea de-atunci, „experienţele” acestea nu erau menite să încurajeze diletantismul sau anarhia spirituală – ele ni se impuneau printr-o fatalitate istorică. Eram prima generaţie româneasca necondiţionată în prealabil de „ obiectiv istoric de realizat. Ca să nu sombrăm în provincialism cultural sau în sterilitate spirituală, trebuia să cunoaştem ce se întîmplă, pretutindeni în lume, în zilele noastre.
Am început deci să discut ce mi se întîmplase mie, „experienţele” mele, cărţile, teoriile, gnozele, care mă tulburaseră şi-mi dăduseră de gîndit. Am scris despre diletantismul lui Gourmont, despre teozofie, antropozofie, despre gnozele neo-orientale, apoi despre restaurarea metafizicii, despre feluritele experienţe mistice, despre ofensiva catolicismului, despre istorism şi am încheiat Itinerariul spiritual cu un foileton despre ortodoxie. Era destul de superficial, pentru că ştiam prea puţin şi înţelegeam încă şi mai puţin. Dar avea meritul că nu era dogmatic, nici programatic. Spuneam doar că pentru o parte din „generaţia tînără” ortodoxia ar putea constitui o concepţie totală a lumii şi a existenţei şi că fenomenul acesta, dacă se va realiza, va fi un fenomen nou în istoria culturii româneşti moderne.
extras din “Memorii” de Mircea Eliade
Sursa: Mănăstirea Petru Vodă
Foto: Dinu Lazar
Ziaristi Online:
Prof. Ilie Bădescu: Unele scăpări ale lui Dughin la analiza României Mari
Ilie Bădescu: “Naţionalismul românesc va fi creştin (nutrit de primatul sufletului şi de ritmul ortodox) sau nu va exista de loc.”
Aflaţi din nou în toiul alegerilor, cu puţine speranţe de mai bine în ordinea lumească a lucrurilor, ne-am gândit să facem un fel de radiografie a societăţii româneşti din ultimii douăzeci şi patru de ani. Cum de-am ajuns aici? Unde s-a greşit? Ce se mai poate face?
Vineri, 28.11.2014, la Tribunalul Bacău, a fost admisă cererea prin care Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu a cerut anularea Hotărârii emise de Consiliului Local Tîrgu Ocna privind retragerea “Titlului de Cetăţean de Onoare al oraşului Tîrgu Ocna” – acordat postmortem lui Valeriu Gafencu.
Manifestaţie de 1 Decembrie pentru susţinerea religiei în şcoli. VIDEO emoţionant
Draga Maria,
De cand nu ne-am mai vazut nu s-a schimbat nimic, in bine, in tara pe care ai slujit-o si aparat-o, pana in ultima clipa a vietii tale pe acest pamant. N-ai facut-o degeaba, desigur. Mai exista inca romani care ii pomenesc in rugaciunile lor pe dreptii nostri, pe martiri si mucenici. Macar atat.
In rest, aceleasi javre trancane pe toate televiziunile, aceleasi javre fac jocurile in politica. Ba chiar s-au mai inmultit: javrele batrane au bagat in fata, la inaintare, prospatura. Spalati la creier, cu suflete arvunite pentru un pumn de arginti, ce sa le mai trebuiasca?…
Singurele lucruri bune s-au mai intamplat gratie minunilor Parintelui Justin din vietile noastre, miracole pe care tu le stii foarte bine, ca esti mai aproape de el acum.
Sa dea Dumnezeu sa fim iertati de pacatele noastre la ceasul judecatii si sa reusim sa ne imbratisam sufletele in ceata slujitorilor din ceruri ai bunului Mantuitor si ai neamului romanesc.
Amin.
PS: Ne e dor de tine.
Cititi: https://www.ziaristionline.ro/maria/
Salve si Cuvant la inmormantarea jurnalistei Maria Petrascu de ZiaristiOnlineTV
Vedeti: Luptatorii Anticomunisti ai Romaniei – Nicolae Purcarea si Teofil Mija, emisiune realizata de Maria Petrascu
Luptatorii Anticomunisti ai Romaniei – Nicolae Purcarea si Teofil Mija (I)
Luptatorii Anticomunisti ai Romaniei – Nicolae Purcarea si Teofil Mija (II)
Cititi si Pagini de istorie anticomunista…
cu fotografia unei Troite de la Manastirea fondata de Maica Alexandra – Principesa Ileana in SUA
Basarabia-Bucovina.Info publica azi un articol aniversar, la 100 de ani de la infiintarea publicatiei romanesti Glasul Basarabiei, si, totodata, comemorativ, la implinirea, pe 7 aprilie, a 81 de ani de la plecarea la Domnul e celui care a fondat acest ziar, la 1913, ziaristul iesean militant pentru limba romana si unirea Basarabiei cu tara Grigore Constantinescu, viitor preot-ziarist si apoi parinte paroh, cu 10 copii, in satucul basarabean Napadeni. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!
„Pretutindeni făceam propagandă cultural-naţională în chipul cel mai conştiincios, fără a fi trimis şi plătit de guvernul român sau de altcineva, cum eram suspectat. Făceam aceasta numai din dragostea către fraţi şi din îndemnul părinţilor mei.” – Grigore Constantinescu, Preot-ziarist, Ziarist-preot
Integral, cu numeroase fotografii si vizualizarea pe harta a mormantului Parintelui la Basarabia-Bucovina.Info: 100 de ani de la infiintarea Glasului Basarabiei. Viata fondatorului, ziaristul-preot si preotul-ziarist Grigore Constantinescu, cu fotografii din parohia sa, satucul Napadeni
Or, a deconstrui această unitate culturală, a nega specificul lumii româneşti înseamnă a anula dreptul la existenţă al acestui popor, care nu-şi poate găsi sensul pe această lume şi nici apăra locul lăsat de Dumnezeu dacă nu ştie ce este, ce preţ are moştenirea părintească şi de ce trebuie să o păstreze.
Aşadar spiritul regimului Băsescu e diferit de duhul – vrăjmaş: comunist sau fascist – regimurilor Kackzynski, Putin sau Orban. Cu toate astea, Băsescu pretinde că ne salvează de Putin făcându-se frate cu Orban. Şi dl Tismăneanu îl susţine.
de Emilia Corbu
Fericirea de a cunoşte Calea sau “manual de artă militară duhovnicească”, aşa cum îl numesc într-o frumoasă introducere editorii, este una dintre multele şi folositoarele cărţi scrise de şi pentru opera duhovnicească a părintelui Arsenie Boca, tipărită cu binecuvântarea PS Calinic, episcopul Argeşului.
Am găsit-o cu prilejul poposirii la mănăstirea Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil din Slobozia a sfântului Grigorie Decapolitul de la Bistriţa, eveniment care a prilejuit şi un mic pelerinaj. Cărţile părintelui Arsenie Boca ocupau aproape o tonetă întreagă. Fiecare în parte şi toate laolaltă dovedeau, ceea ce este clar pentru toată lumea, că părintele a fost un sfânt care ar trebui recunoscut ca atare.
Nu-i nimic avem răbdare (că ne-o dă Dumnezeu) dar nu şi înţelegere (ţine de noi). Sf. Sinod (mai corect Sinodul Sfintei Biserici – nota mea) ar trebui să priceapă că toate se fac la timpul lor. Iar timpul nu este atunci când credem noi de cuviinţă şi când le vine oamenilor bine, ci atunci când a avut loc fapta. Şi dacă părintele Arsenie Boca a trăit şi a murit ca un mărturisitor atunci trebuie recunoscut în fapta în care a plecat la Domnul. Că aşa ne învaţă Sfinţii Părinţi. Nu e bine să ţinem lumina sub obroc. Înseamnă că stăm în întuneric.
Ca în fiecare an, în noiembrie va fi puhoi de lume la mormântul părintelui şi mulţi dintre ei vor pleca folosiţi de acolo. Sfinţenia nu se împiedică de bâjbâielile funcţionăreşti, dar funcţionăreii se vor lovi de piatra sfinţeniei de-or să cadă de pe scăriţa ce duce la rai. Şi atunci vor plânge că nu au luat piatra din drum să o pună la temelie. Cât le-ar fi luat? Trei minute!
Dr Emilia Corbu a mai scris despre Părintele Arsenie Boca:
Săptămâna Arsenie Boca
Profil de sfânt contemporan
Opera teologică a părintelui
Arsenie Boca despre copii
Rugăciunea unei dimineţi frumoase
Acatistul Sf. Arsenie Boca