Surse despre instalarea lui Wesley Clark la Palatul Victoria: Daca Ungureanu ramanea, tot consilier ajungea 🙂
Wesley Clark despre George Soros: “George Soros is sounding the alarm for the American people. Few people in the United States understand better than George Soros the risks to America’s world leadership of this administration’s foreign policy. I am very pleased to stand with him today to support his work.” – Sursa: www.georgesoros.com
Billionaire Soros Gives Financial Boost to General Clark
A billionaire investor who spent more than $25 million to defeat President Bush in 2004, George Soros, is giving a financial boost to the political fortunes of a former four-star general, Wesley Clark, who ran for the Democratic presidential nomination in 2004 and is poised to mount another bid in 2008.
Mr. Soros gave $75,000 in July to a political group led by General Clark, Wes-Pac, according to a report filed yesterday with the Internal Revenue Service.
It is the largest known gift from Mr. Soros this year to a political organization affiliated with a contender for the presidency in 2008.
Spokesmen for the two men did not return calls last night seeking comment on the donation.
In April, Mr. Soros hosted a fund-raiser for WesPac at his home in Manhattan. General Clark also serves on the board of a nongovernmental organization supported by Mr. Soros, the International Crisis Group.
Last year, Mr. Soros gave the legal maximum of $4,200 to Senator Clinton’s re-election campaign.
Wesley Clark a devenit consilierul lui Victor Ponta. Onorific!, adica fara bani, chipurile. Uau!, mi-am zis, in primul moment. Un american la Palatul Victoria! Apoi, o declaratie de-a lui mi-a atras atentia – cea privind energia – iar un amic de Facebook m-a apostrofat, oarecum: “Victor, acest general este interesat de resursele Romanie, declaratie sustinuta la Antena 3. Daca acesta a fost trocul cu Ponta sutem pierduti! Vom deveni o noua Argentina si Columbia. El reprezinta interesele unei companii de energie care opereaza si in Polonia in extractia de gaz de sist. In aceasta companie mai este actionar si Soros. Restul este o vrajeala ieftina!”
Mai ziceam eu ca Pontica e dus de nas de Sorosica… Pare ca se adevereste.
Dar unde nu e bagat Sorosica? Ca e si pe partea lui Ponta si Crin, cu Remus Cernea si Renate Weber, si pe partea lui Basescu, cu Monica Macovei si restul gastii de “intelectuali rosii”…
Mitingul “civic” de azi, din Piata Revolutiei, a avut drept scop lansarea Initiativei CC-ului lui MRU in spatiu si anuntul in “avanpremiera” ca fostul sef al SIE si ministru demis al MAE se pregateste sa candideze la Presedintie, pentru “ungurenii” lui. In acelasi timp, se dorea a fi o mare manifestatie a cetatenilor revoltati, a sustinatorilor fostului Guvern PDL, fiind asteptati zeci de mii de romani. Cel putin aceasta parea sa fie speranta care licarea in privirea de dupa bronzul de Coasta de Azur a lui Adrian Videanu, atunci cand a facut chemarea disperata la mitingul pentru “salvarea democratiei”.
Aproximativ 2.000 de oameni s-au adunat, joi seara, în Piaţa Revoluţiei, la mitingul anti-USL, titreaza Mediafax. Adica 0,1 dintre locuitorii Bucurestiului si 0,01 dintre cetatenii Romaniei. Agerpres se fereste sa dea vreo cifra (?!) dar B1 TV sustine ca au participat peste 3000 de manifestanti. Cati credeti insa ca a evaluat Cristi Preda, prezent pe scena din Piata Revolutiei alaturi de euro-tovarasa sa Monica Macovei si colegii sai de la “Noua Europa” a rectorului Andrei Plesu, Toader Paleologu (victoriosul de la Primaria Sectorului supranumit “11%”), Mihaita Neamtu (“Noua Republica” – niciodata votat) si Mihaita Razvan Ungureanu (niciodata votat)? In discursul sau inflacarat, fostul propagandist UTC – al carui merit principal in PDL a fost ca a adus-o pe Teo Trandafir care a sters-o a doua zi in bratele PSD – a tinut sa sublinieze ca Crin Antonescu a fost votat de 9000 de oameni, “adica mai putini decat sunteti dvs aici”. Adica in Piata erau, in capul lui Preda, cel putin 10.000 de oameni! Uau! Pai cred ca astia 10.000 de “ungureni” invizibili din Piata or sa vina si la vot! Dar hai sa ne lamurim si cu Cristi Preda vs Crin Antonescu. Bun-bun, doar 9000 de votanti. O scara de bloc, e adevarat. Dar cati romani credeti ca l-au votat, personal, pe Cristi Preda? 0! Zero, oameni buni. Ca UTC-istul Cristi Preda si GDS-ista Monica Macovei au intrat in Parlamentul European pe liste, ca pe vremea PCR!
Poate, insa, am putea sa ne amuzam cu cati oameni l-au votat pe colegutul celor trei prepusi ai rectorianului Plesu, fostul sef al M.A.E. Baconschi (cel care, desi are si un apartament proprietate personala si o vila in zona Primaverii, nici pana acum nu a eliberat casa RAAPPS in care statea ca ministru, desi a fost demis de luni de zile!). Pai hai sa vedem cum a plecat cu coada intre picioare de la Conventia propriului Partid, “brandul” PDL si GDS Teodor Anatol Baconschi:
Zilele trecute, marele plagiator dovedit G Liiceanu, se producea din mers contra mai micului sau coleg, V Ponta, la ridicolul “protest al ghilimelelor”. Cum altfel, doar e liicheaua-sefa a celor cinci limbrici ai mintii: plagiatorii Plesu, Patapievici, Manolescu, Cartarescu si, cu voia Dvs, ultimul pe lista, Liicheanu.
La organul de presa al GDS, revista “22”, redactorita-sef-adjuncta A Pora cere cu aplomb: “Ponta, demisia!”. “Curaj, rămâi în bibliografie… cu plagiatul prins la butonieră“, mai scrie sex-simbolul intelectualilor lui G Sorosica. Cinci articole a scris, pana acum, deontoloaga Pora, despre plagiatul lui Ponta! Titlurile lor spun totul: Să-ţi fie ruşine, Victor Ponta! Ia-ţi plagiatul şi du-te!, Plagiatul şi sinuciderea, un film prost în regia USL, Plagiatul. Cele 4 diversiuni ale lui Ponta, Răfuiala lui Ponta cu statul de drept şi uselizarea ţării, Ponta, demisia! Curaj, rămâi în bibliografie…
Problema e ca coleguta noastra guraliva a ramas in istoria inca nescrisa a fostei prese romane cu cel mai caraghios plagiat prins… de codita ei. Ratusca noastra cea frumoasa, aflata pe atunci la Hotnews, a copiat dintr-un articol-exclusivitate al Adrianei Dutulescu, aparut in EVZ, in care aceasta il omora, din greseala, pe un judecator de la Curtea Constitutionala. Plagiatoarea noastra, in “exclusivitatea” ei, a preluat, normal, si eroarea tragi-comica despre… “defunctul” Acsinte Gaspar.
Cum se intampla la “casele mari” ale mai tuturor “deontologilor neamului”, viciul a obligat-o sa repete figura, devenind plagiatoare in serie. Dupa ce a fost semnalat inca un plagiat, din Cotidianul si de pe portalul Ziare.com, guraliva noastra de serviciu a fost obligata sa demisioneze.
Cristian Pantazi, un fel de redactor sef pe la Hotnews, sustinea insa in EvZ ca nu acesta ar fost motivul demisiei/demiterii. Ca un alt deontolog demn al neamului ce e, el avea sa afirme că „plagiatul“ a fost un incident „regretabil, minor“ şi că „nu-i acordă foarte mare atenţie. I se poate întâmpla oricui“. 🙂 🙂 🙂
“HotNews se pozitioneaza drept o publicatie premium, dar considera una dintre cele mai grave crime jurnalistice drept lucruri minore, care se pot intampla oricui!”, observa, ultragiat Alexandru-Bradut Ulmanu de la Jurnalism Online.
Intr-un comentariu la articolul lui Alex Ulmanu, preluat si de Tiberiu Lovin, deontologul Pantazi recidiveaza afirmand despre situatia plagiatului ca “ce s-a intimplat a fost o problema minora fata de plusurile pe care, totusi, Andreea Pora ni le-a adus“. Pai acum m-am lamurit: asa zice probabil si Iliescu despre pupilul sau Ponta! 🙂 🙂 🙂
Ce pot sa mai spun este un singur lucru, care se refera la toata starea tumultoasa de azi a Romaniei, agitata de curvele “deontoloage” ale PDL/GDS/ICR scoase de la ciolan de “socio-liberalii” USL:
“M-am saturat de lichele, dati-mi o canalie!” (*)
PS: Ca orice infractoare de duzina, se pare ca macanitoarea noastra-sefa a incercat sa-si stearga apoi urmele. Doi dintre cei care au consemnat “evenimentul” au ratacit informatia pe site-urile lor: Reporter virtual si Anca Bundaru. A ramas, in schimb, la Ciutacu si Jurnalism Online. Despre acelasi lucru scrie si Victor Ciutacu: Plagiatorii dovediţi se tăvălesc în noroi
Sfinţii Părinţi ne învaţă că minciuna demonică nu este opusul adevărului ci pervertirea acestuia. Minciuna drăcească are în ea o doză suficient de mare de adevăruri pentru a face mai dificilă contestarea ei.
Minciuna diabolică prin excelenţă în politică este celebrul “Scopul scuză mijloacele”, atribuit pe nedrept lui Machiavelli. Singurul autor posibil a fost însuşi Diavolul. Dar această minciună drăcească se pliază perfect pe instinctele oamenilor. Or oamenii, mai ales în politică, se ghidează nu după nevoi ci după instincte…
Dacă vom căuta să vedem adevărul în minciunile drăceşti, vom găsi acolo adevărul care ne convine. Să luăm de exemplu ceea ce se întâmplă zilele acestea în politica românească:
Dacă eşti uselist ai partea ta de adevăr. Regimul Băsescu a fost un regim corupt şi abuziv. Dacă eşti pedelist iar ai dreptate: ceea ce se întâmplă zilele acestea este un abuz comis de un grup de politicieni corupţi.
Dar dincolo de aceste mici adevăruri, peste ele, tronează marea minciună care perverteşte, deturnează adevărul.
Dar doar cu un pic de raţiune ştii că scopul nu scuză mijloacele (şi deci ceea ce face USL nu este legitim) şi nici un abuz comis împotriva unui lider abuziv nu îl validează pe acesta (şi deci Băsescu şi PDL-ul nu sunt personaje pozitive ale acestei nebunii).
Însă această minciună drăcească lucrează cu instinctele, nu cu raţiunea. Scopul ei este tocmai păcălirea raţiunii, aburirea ei….
Ce va ieşi din această nebunie? Nu vreau să mă gândesc. Parafrazându-l pe Edmund Burke, pot spune doar că răul a fost comis şi nu mai pot face altceva decât să nu mă mânjesc, să nu mă fac complice la acest rău şi la consecinţele sale….
Rectorul Universitatii din Bucuresti, Mircea Dumitru, este incompatibil, atat din punct de vedere moral cat si profesional, cu postura de membru al Comisiei de Etica a Universitatii din Bucuresti. Mircea Dumitru a refuzat sa analizeze plagiatele crase al lui Gabriel Liiceanu, identificate de ziarul ZIUA in 2007, un caz cel putin la fel de grav ca cel privind plagiatul lui Victor Ponta: Cazul Liicheanu. Am reprodus deja cateva seturi de dovezi incontestabile privind plagiatele lui Liiceanu, cu sprijinul filosofului Constantin Barbu, discipol al lui Noica foarte cunoscut de Liiceanu din perioada Scolii de la Paltinis, la Ziaristi Online. Dar sa revenim la amoralul judecator de azi, Mircea Dumitru, dovedit, dupa cum veti citi in continuare, ca fals traducator din germana a trei lucrari filosofice de Ludwig Wittgenstein, aparute la editura Humanitas. Din prostie, membrul nostru fruntas al CNATDCU a recunoscut in propriul CV ca… nu cunoaste limba germana. Detalii, fulminante si aproape incredibile, mai jos.
Mircea Dumitru era in 2007 decan al Facultatii de Filosofie si membru vocal-instrumental al CNATDCU, primul in drept care ar fi trebuit sa solicite cercetarea acuzele de plagiat, insotite de dovezi, suspiciuni care troneaza in CV-ul ascuns al lui Liiceanu inca de la doctoratul sau plagiat din Noica, soldat cu un imens scandal la Academie, motiv pentru care a si trebuit sa paraseasca Institutul de Filosofie si Psihologie al Academiei Romane, gasind o pozitie oarecare la Institutul de Istoria Artei (!?), alaturi de prepusul sau, Andrei Plesu.
Insa tot in 2007, pe cand Mircea Dumitru era mult mai mutulica ca azi (cacofonie pe merit), decanul surd, mut si orb de atunci era si membru în “board-ul ştiinţific” al “New Europe College” (2002 – 2008), Colegiul rectorului Andrei Plesu, unde, in anii ’90, fusese si “fellow”. Insa tot in anii ’90, conform CV-ului sau, fostul instructor la Casa Pionierilor Buftea, facea pe “redactorul principal II” la… Humanitas. Il vedeati pe marele filosof fara opera G Liiceanu judecat de un fost redactor “II” de-al sau, “fellow” de-al tovarasului sau A Plesu si co-autor de carte a trois cu inca presedintele ICR, HR Patapievici?
Este vorba de o brosura intitulata pompos carte, aparuta la Editura LiterNet, in 2005. Cu un numar impresionat de pagini (50!), tiparite cu un caracter de litera “prezidential”, volumul “autorilor” Plesu, Dumitru si Patapievici impresioneaza insa prin calitatea dilemelor enuntate in conferintele transpuse in “carte” de LiterNet: “În încheierea conferinţei sale, Andrei Pleşu se întreba de ce creştinismul, având o tradiţie de fineţe a judecăţii care părea să fie incompatibilă cu grosolănia persecuţiilor, a putut deveni intolerant, şi la fel şi Islamul, despre care am aflat că posedă un „tezaur de texte despre toleranţă”, care este „încă şi mai amplu decât cel creştin”. Într-adevăr, de ce?”, se intreaba, aferat, fizicianul Patapievici?
Faptul ca azi il judeca cu aplomb pe Victor Ponta, premierul ante portas suspectat de plagiat exact ca si Gabriel Liiceanu, nu l-a impiedicat pe Mircea Dumitru sa-l sustina la inceputul anului pentru Doctor Honoris Causa la Universitatea de Vest din Timisoara pe un “doctor” inchipuit, prezentat ca atare timp de 12 ani!, inclusiv pe site-ul Universitatii de Vest, beneficiar fraudulos al unor granturi post-doctorale la Berlin, nimeni altul decat fostul sau coleg de carte a trois, Horia Roman Patapievici (Vedeti Imaginarul filosofic al doctoratului. Cazul Horia Roman Patapievici). Ne intrebam pe buna dreptate, fara a putea iesi din dilema lui Patapievici: “Intr-adevar, de ce?”
Dar bomboana pe coliva deonto-ologismului lui Mircea Dumitru i-a pus-o chiar ieri ziaristul Ion Spanu, care a dezvaluit in Cotidianul ca distinsul filosof, pe cand era “redactor principal II” la Humanitas a tradus din germana doua (ba chiar trei!) lucrari complexe de filosofie ale lui Ludwig Wittgenstein fara insa sa si cunoasca… limba germana. Un caz mai rar de… “anamnesis”?
“În CV-ul său, depus la registratura Universitatii din Bucuresti, Mircea Dumitru precizează că nu cunoaşte limba germană: „citit – slab, vorbit – nu, scris – nu”. Cu toate acestea, numele său figurează pe traducerea din germană a lucrării „Cercetări filosofice” a lui Wittgenstein, apărută în 2004, chiar înaintea filosofului Mircea Flonta”, dezvaluie Ion Spanu.
7. Ludwig Wittgenstein, Caietul albastru, (Bucureşti: Editura ‘Humanitas’, 1993), în colaborare cu M. Flonta şi A. P. Iliescu 12. L. Wittgenstein, Tractatus Logico-Philosophicus, (Bucureşti: Editura ‘Humanitas’, 2001), în colaborare cu M. Flonta. 13. L. Wittgenstein, Cercetări filosofice, (Bucureşti: Editura ‘Humanitas’, 2004), în colaborare cu M. Flonta.
De ce l-a platit Liiceanu pe Mircea Dumitru daca nu a tradus o boaba din germana?
Cum se numeste, din punct de vedere penal, cel care instiga si participa la o frauda intelectuala si academica, recte acelasi Liiceanu cu editura sa, Humanitas?
Cine o sa se “auto”-sesizeze in acest caz de frauda academica si, repet, penala?
“Tulburătorul mesaj al lui Liiceanu către politicieni: Te culci cu sinuciderea lui Năstase și te scoli cu plagiatul lui Ponta”, este un titlu de anunt din Libertatea despre “tata-omida” al scenei de plagiatori care urmaresc meciurile zilei mai ales la loja si apoi mai scuipa cate o samanta in capul sclavilor lor din fosta presa romana. Articolul tip promo tiganesc, aparut in EvZ, face reclama la un alt site, iesit din portofelul lui Gyuri Soros, unde s-ar gasi “mesajul”. In “mesaj”, Liiceanu se caina cum a trebuit el sa se intrerupa din munca sa “filosofica” pentru “câteva gânduri răzlețe care, nepuse în pagină, mă făceau să mă sufoc”. “Un alt prieten – scrie auto-sufocatul – s-a oprit din scris la cartea despre parabolele lui Isus și acum compune articole furibunde despre felurile de trucare a realității pe care le trăim”. Ciudat intelectual, si “filosof” pe deasupra, care sa nu stiu cum se scrie numele Mantuitorului Iisus si prefera stalcirea lui in varianta necrestina. E drept, si din “frumosul nume Liiceanu” lipseste o litera. Sa o punem noi: “mesajul” din putul gandirii lui Liicheanu este intitulat “Lăsați-ne să jucăm, domnilor arbitri!”. Vai, vai! Liigheanu nu este lasat sa joace. Ce? Sotronul? Table? Bambicili? Ca tot el spunea ca “a pierdut meciul nejucandu-l”.
“A pierde meciul nemaijucându-l? Asta înseamnă că nici n-ai jucat meciul (şi n-aveai cum să-l pierzi decât prin neprezentare), poate că nici nu erai chemat să joci meciul; poate că nu ştii jocul (şi atunci stai în tribună şi mănânci seminţe). Nici autor, nici regizor, nici actor. Simplu figurant. Şi în fond ce-i rău a fi figurant? Singura problemă este: nu ne mai asasinaţi cu ideea că aţi fi cei mai importanţi figuranţi…”, scrie Constantin Barbu, fostul coleg de la Paltinis al celor doi filosofeni, Plesu si Liiceanu.
Interesant de observat ca “Adevarul lui Patriciu” (il stiti, cred: mogulul acela rau care a vandut petrolul romanesc rusilor si acum nu-l mai cerceteaza nici un Parchet) are aceeasi linie melodic-editoriala cu EvZ-iul lui Finkelstein, pardon!, Silberstein. “Apelul” lui tata (sau mama?) – omida Liiceanu (si-atunci Patapievici ce e?) este preluat la tag-ul https://www.adevarul.ro/taguri/victor_ponta unde se cere pe loc si imediat “DE-MI-SI-A” premierului. Pe chestiunea de plagiat, “desigur”, la fel cum o face, cu spumele de rigoare, si “procurorul natiunii”, rusofilul anticrestin CTP. Ce simbioza desavarsita… Se vede treaba ca demantelarea Retelei Patapievici-ICR chiar “a recreat un front unit demult disparut”. Disparut din ochii orbilor de la SIE si SPP, poate… Interesant, cand a fost vorba de plagiatul lui Liiceanu, acelasi spumegant CTP a sarit chiar din baie in apararea tulburatorului fenomenolog, desi dovezile erau la fel de zdrobitoare ca si in cazul Ponta.
Cotidianul, in schimb, ne reaminteste de Scandalul Liicheanu si observa si cum plagiatorul confuz Plesu a copiat s-a inspirat dintr-o carte despre ingeri si a crezut ca autorul ei este… traducatorul. 🙂 Filosofia asta fara opera face ravagii. “Tulburator”, nimic de zis. Iata dovezile:
Politizarea plagiatului
Liiceanu şi Pleşu – două dosare ignorate cu grijă
În loc să fie o metodă de asanare a mediului academic, plagiatul a devenit în ultima vreme o armă politică prin care se urmăreşte distrugerea adversarilor.
Armata pedelistă trimisă la atac prin televiziuni insistă pe plagiatul lui Victor Ponta, solicitând retragerea doctoratului şi demisia din funcţia de prim-ministru. Foarte bine, dar de ce cazurile devenite celebre, în care nume sonore ale vieţii publice au beneficiat de o oarecare înţelegere, ba chiar de susţinere, cu toate că situaţia lor era cel puţin asemănătoare, n-au beneficiat de acelaşi tratament?
Prin selectarea pe criterii politice a celor ce urmează să fie anchetaţi pentru plagiat, poate fi compromisă însăşi ideea unei curăţenii morale în mediul universitar. Reluăm mai jos cazurile lui Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, asupra cărora nicio comisie nu s-a autosesizat până acum!
Gabriel Liiceanu l-a plagiat pe Heidegger
Încă din anul 2007, în două articole din „Ziua”, am demascat un plagiat de proporţii comis de Gabriel Liiceanu din opera filosofului german Martin Heidegger. La vremea aceea, între zecile de apărători ai „elitistului” de la Humanitas se afla şi Cristian Tudor Popescu, care, acum, în cazul Ponta, a devenit extrem de virulent.
În Notele sale la volumul Martin Heidegger – „Repere pe drumul gândirii”, Ed. Politică, 1988, Gabriel Liiceanu a copiat pur şi simplu un text din lucrarea „Sein und Zeit”, fără a pune pasajul respectiv între ghilimele şi, evident, fără a indica sursa acestuia.
Astfel, la p. 58 întâlnim acest text sub semnătura lui Liiceanu: „Utilizat în chip factic, «a-fi-în…» presupune un raport spaţial de conţinere: ceva se află, este conţinut în altceva: apa în pahar, haina în dulap, băncile în sala de curs… Extinzând un asemenea tip de raport spaţial, putem spune că băncile sunt în sala de curs, sala de curs, în clădirea Universităţii, aceasta, în oraşul Marburg, în landul Hesse, în Germania, în Europa, pe Pământ, într-un sistem solar, în spaţiul cosmic, în lume”. Niciun citat, nicio trimitere, ca şi cum textul i-ar aparţine lui Liiceanu!
Numai că textul este furat din… Heidegger, mai exact din „Sein und Zeit”, tradusă ulterior în româneşte de Cătălin Cioabă şi… Liiceanu! Iată pasajul furat: „Cu acest termen numim felul de a fi al unei fiinţări care este într-o alta, precum este apa în pahar şi haina în dulap… Această relaţie de fiinţă poate fi amplificată. De pildă: banca în sala de curs, sala de curs în Universitate, Universitatea în oraş şi aşa mai departe până la banca în univers” („Fiinţă şi timp”, Humanitas, p. 72).
Pentru evitarea oricărei confuzii, iată şi textul original: „Mit diesem Terminus wird die Seinsart eines Seienden genannt, das ››in‹‹ einem anderen ist wie das Wasser ››im‹‹ Glas, das Kleid ››im‹‹ Schrank… Dieses Seinsverhältnis läβt sich erweitern, z. B.: Die Bank im Hörsaal, der Hörsaal in der Universität, die Universität in der Stadt usw. Bis zu: Die Bank ››im Weltraum‹‹” (M. Heidegger – „Sein und Zeit”, Max Niemayer Verlag Tübingen, 1979, p. 53)
După apariţia dezvăluirii noastre, Liiceanu n-a negat preluarea pasajului respectiv, ci doar a afirmat că i se cuvine acest drept, din moment ce plagiatul a fost săvârşit chiar într-o carte a lui Heidegger! Mai mult chiar, a găsit de cuviinţă să ne dea în judecată, procesul durând de vreo 7 ani.
Din păcate pentru directorul Humanitas, lucrurile nu stau nici pe departe aşa. Spre exemplu, iată cum a procedat Laurenz Averkorn când, tot într-o carte despre Heidegger („Sorge und Verschwendung. Pragmatische Interpretationen zu Martin Heidegger und Friedrich von Gottl-Ottlilienfeld”, Ed. Waxmann), a preluat un pasaj asemănător din Heidegger:
Se observă că pasajul citat este pus în ghilimele şi evidenţiat printr-o altă aliniere faţă de textul de bază, iar în nota de subsol se precizează sursa citatului! Aşa se procedează în lumea ştiinţifică.
La vremea aceea, toată elita din jurul ICR a reacţionat în apărarea plagiatorului în peste 100 de articole apărute în doar cîteva zile în toată presa românească pentru a-l salva pe Gabriel Liiceanu!
Andrei Pleşu a copiat din Corbin chiar şi cuvântul „etc.”
Un alt nume sonor implicat într-un plagiat de proporţii este Andrei Pleşu. Dezvăluirea a fost făcută de filosoful Constantin Barbu în vol. „Pamfletul negru”, realizat împreună cu ziaristul Costin Creţu.
În volumul „Despre îngeri” la care se referă Constantin Barbu, Andrei Pleşu inventează o nouă formă de plagiat! El preia un pasaj din lucrarea lui Henry Corbin, „Le paradoxe du monothéisme”, pune în ghilimele doar prima jumătate a citatului, apoi şi-o însuşeşte pe cea de-a doua, copiind chiar şi cuvântul „etc.”! Ca să-şi ascundă plagiatul, mizând pe ignoranţa cititorului sau pe circulaţia redusă în România a cărţii lui Corbin, indică în nota de subsol p. 112 din vol. „Le paradoxe du monothéism”, în loc de p. 91, unde se află textul plagiat!
Facsimilele de mai jos demonstrează fără echivoc plagiatul. Sublinierea cu linia neagră arată textul citat, iar cea cu linia roşie textul plagiat. Puse alături, cele două texte susţin suspiciunea de plagiat, pe care, cel puţin până acum, nimeni nu a luat-o în discuţie, deşi, la fel ca şi Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu este profesor şi conducător de doctorate!
Iată pasajul din volumul lui Andrei Pleşu:
Iată şi facsimilul paginii 91 din cartea lui H. Corbin, unde se observă că pasajul subliniat cu linie roşie este identic cu acela preluat fără citare de Pleşu:
Dincolo de acest plagiat flagrant, în aceeaşi celebră carte, Andrei Pleşu comite încă o „infracţiune” culturală de proporţii. El confundă autorul unei cărţi cu traducătorul acesteia!!! Astfel, în notele de la pp. 72 şi 139, Pleşu îi atribuie lui Henry Corbin volumul „L’Archange empourpré”, care, în realitate, îi aparţine lui Sohravardî, Corbin nefiind altcineva decât traducătorul filosofului islamic!!! Iată coperta cărţii lui Sohravardî:
Şi iată trimiterea lui Andrei Pleşu de la pag. 139 din vol. „Despre îngeri”, unde confundă autorul cărţii cu traducătorul ei:
La aceste două cazuri poate fi adăugat plagiatul Laurei Codruţa Kovesi, procurorul general al României, care a fost deja dat uitării, din motive încă nexplicate de către cineva!
În mod normal, orice acuzaţie de plagiat, mai ales atunci când avem de-a face cu profesori universitari ce conduc doctorate, ar fi trebuit să ducă la o analiză imediată, astfel încât să descurajeze aceste practici păguboase.
În multe ţări, cum este, de pildă, Anglia, chiar şi folosirea de către un student a unei idei expuse la curs de către un profesor, fără citarea sursei, este considerată plagiat şi duce la interdicţia de a mai obţine vreun titlu universitar!
Constantin Barbu: Sa fim sistematici. Am scris demult un text intitulat „A pierde meciul nemaijucandu-l?”, in care comentam „Provocarea lui Noica”, text al lui Liiceanu. Liiceanu si Plesu incercau sa ne minta ca au pierdut meciul regizat de Noica, doar nejucandu-l. Nu. Meciul nu l-au putut juca niciodata, ei au ramas in afara stadionului, in afara culturii de performanta (cultura de performanta nu l-ar fi putut „otravi”decat pe Liiceanu – dar lipsa de caracter, de onoare, lichelismul metastazic, dualitatea intelectuala de proasta calitate l-au „ingropat” in lautarism cultural, politic, civic; pe Plesu, hermeneul lui Radu Mischiu (poetul!), nu il putea privi cultura de performanta fiindca histrionul este un farseur, un metalambanist de tip Volkswagen, un aplaudac al sosirii minerilor in Bucuresti, exact cand el era membru (al Guvernului), fost corespondent al secretarului general al PCR, tovarasul Nicolae Ceausescu (antrenorul sau de dizidenta), gurist, la Tescani). Hai sa va delectez cu textul meu despre meciul nemaijucat:
A pierde meciul nemaijucându-l?
Într-un text intitulat „Provocarea lui Noica“ Liiceanu încearcă să explice cum a reuşit împreună cu Andrei Pleşu pierderea meciului în cultura de performanţă: „Pe scurt, şi Pleşu şi eu am pierdut meciul în unicul fel în care puteam să-l pierdem: nemaijucându-l“. Pleşu s-a forţat să devină „valet al Istoriei“ iar Liiceanu administrator şef. Liiceanu încearcă să explice această trădare a lui Noica printr-o cedare în faţa vanităţii. La întrebarea veche a lui Noica, anume: „care vă este opera, dragii mei?“, Liiceanu şi Pleşu n-au nici un răspuns.
Noica le spusese în Jurnalul de la Păltiniş că este stranie şi dificilă condiţia de „fiu nelegitim al lui Ştefan cel Mare“, fiindcă în cultură trebuie să demonstrezi în fiecare zi că meriţi titlul de prinţ. În cultură nu există ereditate. În Uşa Interzisă Liiceanu încearcă un delir despre un altfel de meci, aşa cum l-ar fi iluminat Cioran. Numai că strategia subversivă e simpluţă: n-ar fi putut juca nici meciul în varianta Cioran:
„Nu puteţi pierde meciul decât într-un singur fel: nemajucându-l, ne spuse Noica, lui Andrei şi mie. Nu ne-am întrebat atunci nici o clipă care era meciul pe care ni-l propunea Noica şi dacă nu cumva mai exista şi alt meci care ar fi putut fi jucat. Numai că meciul lui Noica nu lăsa loc pentru un altul. El era Meciul, unicul care merita cu adevărat să fie jucat. Aici nu încăpea negociere: era vorba de Meciul Culturii, adică al Filosofiei, adică al Gândirii în numele unei Unice Idei, în numele Conceptului. Autoritatea lui Noica era enormă. Andrei a încercat la un moment dat să conteste opunând, în Jurnal, legato-ului noician al ideii legato-ul dintre idee şi viaţă. Acest gând subversil, pe care Noica s-a grăbit să-l condamne, ar fi trebuit să ridice un semn de întrebare asupra oportunităţii meciului pe care Noica ne propunea, ne cerea, ne obliga (în cele din urmă) să-l jucăm. Trebuia oare meciul acesta jucat până la capăt? Cioran a apucat să-mi spună în treacăt că nu. Mesajul lui era simplu, dar greu de perceput de prima dată: „părăsiţi o vreme terenul acesta de joc, staţi o vreme pe tuşă, atât cât să înţelegeţi că acesta nu e meciul vostru, plecaţi în cele din urmă, deschideţi alt teren de joc, puneţi premisele altui meci, al meciului care va fi meciul vieţii voastre“. Noica îmi lăsase, înainte de plecarea mea în Germania „cu limbă de moarte“ (şi Jurnalul de la Păltiniş se încheia aici) sarcina să citesc Kant integral în ediţia lui Cassirer (reţele intermediare fuseseră Hegel în ediţia Glockner şi Goethe în ediţia Propylaen) ca o condiţie inconturnabilă pentru ajungerea mea la „concept“. Aceasta era etapa finală a unei programate uitări de sine, a definitivei despărţiri de tine pe drumul împlinirii „performanţei culturale“, a topirii eu-lui în spaţiul impersonal al „Spiritului obiectiv“. Acesta era capătul iniţierii paideice, punctul terminus pentru mântuirea prin cultură. Mi-au trebuit ani şi ani de zile ca să înţeleg că problema nu era cât şi ce anume citeşti, ci în ce măsură lecturile sale rămâneau atârnate de vibraţia care eşti, în ce măsură o slujeau, ajutându-te să o modulezi către expresia ei finală. „Vibrează şi citeşte ce vrei“, ar fi putut suna îndemnul lui Cioran. Iar Noica nu avea să opună acestui îndemn decât reţeta dopajului cultural. În numele „uitării bune“ pe care o aduce cu sine cultura, în numele comandamentului de a-ţi ucide „sufleţelul“ (acest rezervor de remuşcări şi regrete care bruiază gândirea), Noica ne pregătise pentru un meci care nu era al nostru. „Care îţi e ideea? “, ne întreba periodic Noica. „Care ţi-e vibraţia?”, ar fi trebuit să sune întrebarea. Punctul de decurgere era totul. Vibraţia, şi nu ideea, trebuia să ne ghideze lecturile. Când am înţeles asta era târziu. „Vreau să fiu un întârzietor“, aşa îşi definea Noica rolul lui pe lângă noi. În cazul meu a reuşit în exces. Şi mai spunea: „Vreau să vă învăţ dezvăţul“, dar uitase să spună: dezvăţul de el“.
Povestea asta cu meciul pierdut pentru că nu a fost jucat este suprarealistă şi amuzantă. Sigur, e mai uşor să publici tot felul de pălăvrăgeli decât să scrii vreo metafizică un pic mai nouă. Într-un dialog purtat între Liiceanu şi Pleşu (Liiceanu, Pleşu şi îngerii, Orizont) se vede cât de rigid este Liiceanu „în gândire“ (ca să spună o vorbă despre îngeri el ocoleşte un pic prin Kant, un pic prin Heidegger – exprimându-se cu greu, de parcă se traduce singur), Pleşu fiind ceva mai plastic dar nereuşind să-şi depăşească dilema. Ca să vorbeşti despre îngeri trebuie să fi adulmecat un pic de Meinong, un pic de tetralemă, un pic de Corbin (Sohrawardi e prea subtil pentru Pleşu, chiar dacă nu l-a citit), şi ceva Florenski (deşi treaba cu identitatea e altceva decât o bârfă la Cocoşatu’).
Să fie oare Liiceanu o coardă în cultură?
Aşadar, a pierde un meci prin neprezentare înseamnă că nu joci meciul pentru că eşti rezervă, pentru că nu eşti pregătit sau practici alt sport. Când încearcă să ni se spună că aveau poate alt fel de meci de jucat noi întrebăm care e celălalt meci de jucat? Liiceanu, probabil, are de jucat meciul bârfei cu pălăvrăgeală de jurnale. Unde chiar are succes, chiar dacă mai produce câte o capodoperă: „Totul este spus aici. A scrie nu înseamnă a avea „idei originale“, ci a face să intre în vibraţie coarda care eşti“. Liiceanu ar sugera că drama lui „destinală“, ca să zic aşa, îşi are izvoarele în coarda care este. Să fie oare Liiceanu o coardă în cultură? După propriile mărturisiri privind trădarea lui Noica s-ar putea să fie. Nu-i este însă uşor nici coardă să fie: „Simetric, în cazul în care coarda e flască, înseamnă că potenţialul (…) s-a risipit într-o proastă gospodărire a lui“.
Desigur preţioasele ridicole aveau mai mult talent. Un meci nu-l joci pentru că eşti figurant. Un meci îl poţi juca dacă ştii regulile jocului, dacă rezişti în faţa adversarului, sau dacă ştii un sport omologabil. Bârfa şi pălăvrăgeala par a fi viitoare sporturi olimpice. Liiceanu are dreptate: n-are idei originare, dar este o coardă care intră uşor în vibraţie. Faptul că nu prea au operă poate fi trecut cu vederea. Faptul că Pleşu nu l-a citit pe Kant nu-i un lucru remarcabil. Că nu vrea să guste o porţie din Sein und Zeit nu-i o mare tragedie chiar dacă vorbeşte către diverse cucoane cu oarece aplomb despre Dasein, wissen şi alte chestii subtile şi vesele. Cei doi figuranţi mâncători de mici la Cocoşatu’ îmi amintesc de Sinan Paşa la Călugăreni, deşi, ca să fiu sincer, n-am participat la vremea cuvenită la filmări. Problema acestor figuranţi cu mult succes este nu plagiatul, nu lipsa de cinste intelectuală, nu culturica de tip caşcaval, nici limba română inflamată de cacofonii şi pornografii fără voie – ci mentalul învechit, retardat. Un mental în stare de comă, chiar ingomflabil.
A pierde meciul nemaijucându-l? Asta înseamnă că nici n-ai jucat meciul (şi n-aveai cum să-l pierzi decât prin neprezentare), poate că nici nu erai chemat să joci meciul; poate că nu ştii jocul (şi atunci stai în tribună şi mănânci seminţe). Nici autor, nici regizor, nici actor. Simplu figurant. Şi în fond ce-i rău a fi figurant? Singura problemă este: nu ne mai asasinaţi cu ideea că aţi fi cei mai importanţi figuranţi…
Demonstratiile lui Constantin Barbu despre plagiatele lui Liiceanu, Plesu, Patapievici, Manolescu si Cartarescu continua, in exclusivitate, la Ziaristi Online
Sigur ca Victor Ponta are dreptate in Cazul Plagiatului: nu el a plagiat!, ci “negrisorii” care i-au scris Teza de Doctorat pe vremea cand era secretar de stat in Guvernul Nastase (2003). Si, daca ne gandim ca conducatorul lui de doctorat era Insusiul 🙂 Adrian Nastase, cel care il si alinta “micul Titulescu”, cam cine din cadrele sistemului ar fi putut refuza “onoarea si placerea” de a fi “negrisor” pe plantatia PSD? Suspecti principali de serviciu (cu scuzele de rigoare dar asta e viata) sunt chiar cei despre care se spune astazi ca i-ar fi plagiat Victor Ponta: profesorii Ion Diaconu (foto sus cu Vladimir Putin), Dumitru Diaconu si Vasile Cretu. Oare de ce nimeni nu observa ceea ce este atat de evident? Il vedeti pe Victor Ponta scriindu-si teza de doctorat noaptea, dupa zeci de ore de munca de Partid si de Stat, la lumina lumanarii tinuta de bona filipineza, dupa ce i s-a creionat deja traseul de viitor prim al Romaniei lui Nastase?! Sa fim seriosi!
Dar, in oglinda la aceasta afacere murdara – asa cum ar trebui sa priveasca orice jurnalist – haideti sa vedem si cine sunt tupeistii din curtea celor care-l musca pe Ponta de funduletz:
Pretinsul doctor Patapievici timp de 12 ani (!) si Plesul lui?
“În România, onor domn Năstase şi partidul său au dat O.U.G. 31/2002 aprobată ulterior prin lege. În gândirea majorităţii românilor, actul legislativ a fost anti-mareşal Antonescu. Nu se dau aprobări pentru ridicarea de statui care să ne amintească de acest demn român, care a apărat ţara cu mare onoare. Motivul invocat este că a fost aliatul lui Hitler, deci fascist, şi hitlerist, şi antisemit. În schimb, udemeriştilor li s-a fâlfâit de legea română şi au umplut judeţele Covasna şi Harghita de statui ale criminalilor de război unguri, fascişti şi antisemiţi, propovăduitori ai exterminării evreilor. Un exemplu semnificativ este Albert Wass, al cărui bust tronează într-un loc foarte circulat din municipiul Târgu-Secuiesc, autorităţile statului neaplicând legea. Statuia fascistului şi antievreului Jozsef Nyiro a fost deja amplasată în Parcul Memorial din Odorheiu- Secuiesc (foto mare şi medalion), ilegal desigur, fără să fi avut loc nicio reacţie a autorităţilor statului, ce au obligaţia de a veghea la respectarea legii. Aşa au înţeles Boc, Blaga şi clica să păstreze puterea în România.”, scria Ioan Mugur Topolniţchi, presedintele Asociatiei “Noi Romanii”, in Condeiul Ardelean, la data anuntarii ceremoniilor pentru “inhumnarea” cenusii lui Nyiro Jozsef, “funeralii” aprobate pentru “ungurenii lui” de… Mihai Razvan Ungureanu. A trecut si evenimentul “national” secuiesc, s-a dus si Ungureanu direct la lada cu deseuri a politicii “romanesti”. Blaga la fel, a trecut in “opozitie”. “Opozitie” fata de ce? A venit in schimb alt ardelean: Ioan Rus. Statuile criminalilor unguri sunt la locul lor. Numai Antonescu, marele nostru erou national, care in urma cu 71 de ani a dat celebrul ordin “Ostasi, va ordon treceti Prutul!”, a ramas si fara mormant si fara statui.
PS: Stiu ca acest blog amarat e citit zilnic si la Cancelaria Primului Ministru si la Ministerul Afacerilor Interne. Poate faceti macar o jumatate de dreptate si demolati o data pentru totdeauna busturile unor criminali de romani care mai au si nume de strazi in Romania, “gratie” UDMR-istilor cu care ati guvernat bine-mersi, atatia ani.
July 6th, 2012 
VR 
Posted in 
Tags: 
