“Mai am o singură neliniște: să îi văd pe acești martiri canonizați. Sfintele lor moaște izvorăsc pretutindeni mireasmă și vindecări, osemintele lor au ajuns la închinare până și în Țara Sfântă, la Sfântul Munte Athos și în multe locuri ale pământului, de unde mă sună părinți și maici că sfinții izvorăsc mir și mireasmă nemaiîntâlnită. Vreau să văd ziua când nu ne vom mai teme că avem în bisericile noastre la închinare moaștele acestor sfinți mucenici, că au ajuns să fie slăviți peste hotare mai degrabă decât în țara lor.”
Doamna preoteasa si profesoara Laetitia Leonte a organizat zilele acestea la Targu Ocna un parastas pentru inimoasa Anastasia Popescu (foto sus, la tinerete, si jos, la a doua tinerete), cunoscuta mai ales sub numele de Mama Sica. Nepoata a lui Teodosie Popescu, Mama Sica s-a nascut la 14 iunie 1911 si a plecat la Domnul pe 14 august 1995. Partenerii nostri de la KitTV si Ziaristi Online au inregistrat si difuzat un scurt interviu realizat dupa slujba de pomenire de la Targu Ocna cu cea mai buna prietena a Mamei Sica din ultima parte a vietii sale de pe acest pamant: doamna Laetitia Leonte, in varsta de 97 de ani. Va prezentam filmarea de la Targu Ocna insotita de cateva fotografii memorabile cu Mama Sica cat si de trei evocari, intre care si un cuvant al doamnei Laetitia Leonte, rostit in 2005 in memoria eroinei generatiei interbelice, generatia neinfrantilor.
Doamna Laetitia Leonte despre prietena sa, Mama Sica:
Venerabila, fosta profesoarã de religie, autoarea cãrtii „Cum sã-i învãtãm pe copii religia?”, neobosita misionarã crestinã, meritã sã fie cunoscutã si de cei care n-au avut posibilitatea sã-i asculte vorba aducãtoare de bucurii, cãci au trecut, iatã!, 10 ani de la plecarea ei la Domnul (in prezent 18 ani – n.n.). Fiindcã am avut fericirea de a mã fi socotit ea ca „iubitã prietenã” si „surioara mea scumpã”, încerc sã v-o aduc în fata ochilor prin aceste câteva rânduri. S-a nãscut în 1911 în orãselul Rosiorii de Vede. Mama ei era fiicã de preot, asa cã de micã a fost crescutã în frica sfântã de Dumnezeu, chiar de bunica ei, preoteasa. Se ducea regulat la bisericã, asculta cu atentie si cu dragoste slujbele si predicile si a devenit o înteleaptã încã din anii copilãriei. Vãzându-o desteaptã si iubitoare de carte, învãtãtorul i-a sfãtuit pe pãrinti s-o dea la o scoalã cât mai bunã. Dupã absolvirea liceului a studiat Teologia la Bucuresti. Toatã puterea ei de muncã si toatã dragostea de învãtãturã si-a concentrat-o asupra marilor adevãruri mântuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos. Dar bunele si folositoarele cunostinte dobândite nu le-a putut preda decât timp de 14 ani, ca profesoarã de liceu si asistentã la Facultatea de Teologie din Bucuresti, cãci în 1948 regimul comunist a scos religia din scoli. Îndepãrtatã de la catedrã, Mama Sica s-a dedicat activitãtilor sociale ca sorã de caritate, pentru îngrijirea persoanelor vârstnice si neajutorate. Dupã 1989 s-a luptat ca nimeni altul pentru reintroducerea predãrii religiei în scoli. Profesoara Anastasia Popescu a plecat la Domnul, plânsã si regretatã de toti câti au cunoscut-o. Pentru toate meritele ei a primit de la Patriarhul Teoctist „Crucea si gramata patriarhalã”. – Laetitia Leonte
Mama Sica s-a zbătut pentru introducerea învăţămîntului religiei în şcolile din România, şi a reuşit! Biserica însăşi nu a putut să nu-i recunoască darul şi harul, împuternicind-o să catehiseze alături de sacerdoţiu. Ca, poate, o minune a Maicii Domnului, căreia îi închina rugăciunile ei, „Mama Sica” a plecat de la moarte spre viaţă în ajunul prohodului Maicii Domnului. – Duiliu Sfinţescu
Dumnezeu sa le odihneasca in pace pe toate martirele neamului romanesc din generatia de foc a Mamei Sica!
Bucură-te, leagăn alb de iasomie,
Către care-n roiuri fluturii coboară,
Bucură-te, raza stelei din vecie,
Şipot care curge plin cu apă vie,
Bucură-te Maică pururea Fecioară
Dulcea mea Marie!
Bucură-te floare fără de prihană,
Albă ca argintul nopţilor de vară,
Spicul cel de aur, veşnic plin cu hrană,
Mirul care vindeci orice fel de rană,
Bucură-te Maică pururea Fecioară
Ploaia cea de mană!
Bucură-te, brazdă plină de rodire,
Munte sfânt, în care s-a-ngropat comoară,
Bucură-te, cântec tainic de iubire,
Clopot de chemare, cântec de mărire,
Bucură-te Maică pururea Fecioară
Blândă fericire!
Bucură-te, mărul vieţii care-nvie,
Pomul greu de roadă-n plină primăvară.
Bucură-te iarăşi, ţărm de bucurie,
Dintru care curge miere aurie,
Bucură-te Maică pururea Fecioară
Sfânta mea Marie!
In urma cu 40 de zile, la ceasurile noptii, s-a lasat, usor, in padurile din Muntii Neamtului, de la poalele Ceahlaului, bradul nonagenar al romanismului autentic, Parintele Justin Parvu, nascut odata cu Romania Mare, ultimul arhanghel al unei generatii jertfelnice, care si-a inchinat intreaga sa viata, in totalitate, neamului sau, tarii si Ortodoxiei romanesti.
De la Petru Voda, satul sau natal, s-a asternut doliul peste Moldova si, mai departe, peste intreaga Romanie, cand Manastirea ctitorita de fostul detinut politic anticomunist a anuntat ca “la ora 22:40, ora României, după o suferinţă de mai multe săptămîni şi după un chin care s-a acutizat în ultimele ore, Părintele Justin Pârvu a încetat din viaţa aceasta trecătoare şi s-a mutat la cereştile cete, la Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori pe care atît i-a iubit şi după care atît a jinduit”.
Cei care l-au cunoscut direct pe Parintele Justin stiu ca pe 16 iunie 2013 s-a nascut un Sfant, asa cum foarte simplu si adevarat a intitulat si o televiziune de stiri o frumoasa evocare a vietii si mortii biruitoare a Parintelui (video mai jos). Crestinii locului il numeau deja, inca din timpul vietii, “omul lui Dumnezeu”, “sfantul nostru de la Petru Voda”, “Duhovnicul Neamului”. Caldura mainilor sale catifelate, mirul izvorat si buna mireasma emanata timp de patru zile, cat i-au sarutat dreapta sute de mii de romani la inmormantare, au fost doar o confirmare minora a sfinteniei Parintelui, simtita in propria lor viata de toti cei care au fost binecuvantati cu minunile savarsite de batranul marturisitor, Justin luptatorul si biruitorul. Acum, la 40 de zile de la plecarea sa spre Ceruri, cred ca singurul si cel mai important lucru care se poate spune, dupa umila mea parere, este sa traim in continuare in ascultarea Parintelui. Rugati-va si va va raspunde rugaciunilor! Dumnezeu sa-l aiba la dreapta Sa!
Redau mai jos ultima slujba la care a participat Parintele la Petru Voda, respectiv predica ucenicului sau, Monahul Filotheu. In cadrul filmarii poate fi intrezarit in Sfantul Altar si Parintele, care a iesit apoi sa binecuvanteze credinciosii, secventa cu care se incheie filmarea. De asemenea, aflati mai jos si micul nostru omagiu foto/video/audio cat si povestea noastra insotita de descrierea succinta a unui vis avut cu Parintele la scurt timp de la trecerea sa in tabara luptatorilor romani din Ceruri.
Părintele Justin, ultimul arhanghel al românismului
Când am ajuns prima oară la Petru Vodă ningea ca-n basme. Ninsoarea începuse pe măsură ce ne apropiam, prin munţi, pe drumul şerpuit şi deja îngheţat, de raiul de la poalele Ceahlăului. Fulgi imenşi coborau din ceruri peste ctitoria Părintelui Justin Pârvu închinată Sfinţilor Arhistrategi şi mucenicilor anticomunişti din temniţele bolşevice. Era vreo patru dimineaţa şi Părintele lăsase un vajnic monah, fost jandarm, acum student la Teologie, să ne întâmpine. Era o linişte de puteai să auzi neaua căzând. Admiram cu răsuflarea tăiată albul şi pacea mirifică din curtea mănăstirii. Deodată, se deschide uşa unei chilii şi izvorăşte o pală de lumină caldă, de candelă, de lumânare. Din aburul chiliei iese un bătrân cu barba albă şi părul lung, de nea, fluturându-i în aerul dimineţii o dată cu camilafca-i. O aură imensă îl inconjura şi totul era atât de clar, se petrecea chiar sub ochii noştri uimiţi. Era Moş Crăciun! Fără nici o îndoială! Peste straiele călugăreşti, avea o vestă neagră, de piele, încinsă cu o centură lată şi o cataramă lucitoare cu monograma Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Nişte ochi calzi, care străluceau în lumina ce nu ştiu de unde venea; probabil chiar din privirea sa, cu care ne îmbrăţişa. “Aţi ajuns, baieţi? Voi mergeţi să vă odihniţi, eu trebuie să purced la un Sfânt Maslu!”. Era Părintele Justin, Duhovnicul Neamului, aşa cum fusese supranumit de popor, spre care ne îndreptase Părintele Ioanichie luptătorul, ştiind probabil că el va rămâne ultimul arhanghel al românismului din generaţia mărturisitoare a mucenicilor anticomunişti, generaţia care a călcat pre moarte în experimentul satanic al închisorilor bolşevice, generaţia neînfrânţilor.
Mergând spre 90 de ani, bătrânul, fost preot militar voluntar pe Frontul de Est şi deţinut politic timp de peste 16 ani pentru crezul său şi al generaţiei sale, în Mişcarea Legionară şi învierea Neamului Românesc, ne trimitea pe noi la culcare pentru a o lua pe gheţuşurile Moldovei în ajutorarea unor creştini. Sunt sigur că a mers cu o sanie mare şi frumoasă, purtat de îngerii Domnului, pentru că a ajuns cu bine înapoi, spre bucuria noastră.
Apoi, la un alt Crăciun, am mers cu viitoarea mea soţie să-i cântăm colinde la uşa aceleiaşi chilii, sub o altă ninsoare mirifică, însoţind obştea de măicuţe inimoase şi sârguincioase din Mănăstirea de la vale, Paltin-Petru Vodă, unde se afla şi azilul de bătrâni şi căminul de copii. Când s-a deschis uşa, a ieşit, cu un zâmbet radios, cel despre care, şi soţia mea, când i-a facut prima fotografie, cea de mai jos, a simţit acelaşi lucru: că era Moş Crăciun în persoană. Cu inteligenţa sa extraordinară şi harul său dumnezeiesc, Părintele a încurajat-o pe cea care a devenit, cu binecuvântarea sa, Cristina Nichituş Roncea, să înregistreze fotografic tot ceea ce ridicase din ţărână, de la ziduri la suflete, în ceea ce a considerat apoi ca fiind “Un Pateric viu!”. Ce mult ne va lipsi Părintele şi în această privinţă, a binecuvântărilor, chiar ascultărilor!, pentru surprinderea frumosului, “precum în cer, aşa şi pe pământ“… Să nu uităm şi mustrările, spre smerirea noastră…
Zilele acestea, o tânără care nu a ajuns niciodată la Petru Vodă, a exclamat privind fotografiile cu Părintele: “Parcă este Însuşi Dumnezeu… şi Moş Crăciun în acelaşi timp! Cel putin aşa mi l-am imaginat eu întotdeauna pe Dumnezeu…”. “Părintele Justin este Sfântul lui Dumnezeu pe pământ. Ni l-o lasat Dumnezeu numai ca să ni mai mângâie pe noi…”, ne spunea apăsat, cu mare credinţă şi evlavie, un ţăran poate la fel de bătrân ca Părintele, pe care l-am luat cu maşina la Mănăstire chiar în ziua care avea să devină ultima aniversare a Duhovnicului Neamului, la împlinirea a 94 de ani, pe 10 februarie 2013.
Atunci, din cauza noastră, dar practic datorită dorinţei sale foarte mari de a ne mărturisi cât mai multe, ştiind cu siguranţă ce va urma, aproape nici nu a mai reuşit să mănânce. Era ziua sa, Părintele slujise de dimineaţă şi primise sute de credincioşi, ierarhi, preoţi, monahi şi monahii, pustnici coborâţi din munţi, dar nu apucase se mănânce un colţ de pâine. Se făcuse deja aproape zece seara când ultimul pelerin i-a cântat cu toata familia sa un “Mulţi ani trăiască!” viguros şi apoi ne-am aşezat noi în genunchi, la picioarele sale, pentru a vorbi despre ce i se întâmplă Sfântului Închisorilor, Valeriu Gafencu, şi României. A fost o discuţie lungă, de două ore, din care am redat o parte la Ziaristi Online, în ceea ce avea să devină ultimul interviu ce ni l-a acordat. Şi-uite aşa, masa pregătită cu dragoste de bravele măicuţe se răcea, dar Părintele le făcea din când în când câte un semn discret să ne mai lase. Până la urmă noi am fost cei care am decis să ne întrerupem – deşi nu ne-am fi dorit-o deloc -, când ne-am dat seama că după ora 12 nu mai putea mânca aceleaşi preparate: era deja o zi de post! Şi aşa a trecut ziua Părintelui: tot trăind pentru alţii, trăind pentru noi.
Pentru cei care nu au reuşit să-l cunoască pe Părintele, dar s-au numărat printre zecile de mii de creştini care au venit să se plece la capul celui mai iubit dintre români, în zilele de după ridicarea sa spre Ceruri, şi să îi sărute dreapta, când i-au atins cu buzele mâna caldă şi frumos mirositoare, a devenit o certitudine ceea ce ucenicii săi ştiau demult, trăindu-i minunile, zi de zi: Părintele a fost un Sfânt. Părintele este Sfânt! Nu există nici o îndoială. Cât de mare este dragostea lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului pentru neamul acesta obidit s-a văzut timp de 94 de ani, cât l-au ţinut pe Părintele pe pământ românesc, pentru a ne salva. Ceea ce înseamnă a ne mântui.
Dumnezeu, prin trimişii Săi pe pământ, ne-au înlesnit să ajungem la Părintele după ce ne blocasem în cateva rânduri în ispite cotidiene şi piedici deja uzuale. Era 21 aprilie. Cu o seară înainte ne-am bucurat împreună, în chilia sa, întărindu-ne şi oferindu-ne o nouă dovadă a minunilor sale. Părintele era însă slab cum nu-l mai văzusem nicicând. Dar radios. Era atâta dragoste în el… Acum, duminică, îl aşteptam înainte de slujbă pentru a stabili “ce şi cum”, după cum ne dăduse ascultarea. Eram în holul de la căminul-spital al Mănăstirii, doar noi doi, când Părintele a ieşit, sprijinindu-se uşor de cel de-al treilea braţ al său din ultimii ani, devotatul ucenic basarabean Gurie, care îi completa pe Părintele Justinel şi pe Maica stareţă Justina. Părintele, deşi avea dureri îngrozitoare la stomac, nu se încovoia; stătea drept ca un brad. I-am sărutat dreapta şi am rămas în acest plan, îmbrăţişându-i cu mâinile şi privirea mâna expresivă, cu care binecuvântase poate milioane de români, şi uitându-mă de la nivelul meu, de jos, în sus, la Părintele, de la mână, de-a lungul dulamei simple acoperită de barba ninsă, spre ochii Părintelui. Mi-au venit imediat în minte – parca m-au lovit – versurile lui Radu Gyr: “… O, ce trist, ce înalt era Christ ! … Mâinile Lui păreau crini pe morminte, Ochii adânci ca nişte păduri…”.
Şi-aşa ne-am despărţit de Părintele… rămânând cu El. După ce se nevoise la un Sfânt Maslu, aşa cum îl şi întâlnisem, alergând să mai mângâie nişte trupuri frânte şi suflete chinuite, în ciuda stării sale de sănătate, acum îi urmăream îngrijorat maşina grăbindu-se cu ucenicii săi spre spital, printre brazii din raiul de la Petru Vodă.
Toată viaţa sa Părintele a salvat suflete. Şi o face şi acum, când ne-a lăsat drept literă de lege îndemnurile din apelul său contra cipurilor biometrice, care a strans un milion de semnături, un număr record in istoria României: Să nu primeasca nimeni! Luptaţi-vă fiecare, oricât veţi putea! Nu vă lepădaţi!
Asemenea Mântuitorului în poemul lui Radu Gyr – mărturisitor creştin-ortodox care acum veghează, şi el, prin moaştele sale, aproape de căpătâiul Părintelui – Duhovnicul Neamului şi-a întins truditele oase, pe rogojinele noastre cu libărci, lăsând în urmă miros de mir şi trandafir şi vindecându-ne de bolile trupului şi sufletului. Părintele Justin se aseamană şi cu Sfântul Justin Martirul şi Filosoful – nerenunţând cu nici un preţ si sub nici un chin, în temniţele comuniste, la Adevărul revelat – dar şi cu Sfântul Nectarie Taumaturgul, mângâietorul şi binefăcătorul atât de iubit de români – cu care şi seamănă, după părerea mea, la înfăţişare.
Dar mai presus de toate, rămâne pentru noi toţi, celor cărora ni s-a făcut acest dar îngeresc de a-l cunoaşte, chemându-ne la el, Prea Cuviosul Mărturisitor Justin Luptătorul şi Biruitorul, care nu s-a împiedicat niciodată de mai marii nici unei administraţii de pe acest pământ şi de sub orice regim, totalitar-democratic, ante-comunist, comunist şi “post-comunist”, pentru a rosti Adevărul, proorocind vremurile de cumpănă ce au venit. Părintele rămâne să ne apere din ceruri, ca un adevărat arhanghel al românismului.
Să nu uităm, niciodată, cuvintele de foc ale Sfântului lui Dumnezeu de la Petru Vodă! Şi nici avertismentul Duhovnicului: Nu vă jucaţi cu Sfinţii Închisorilor!
Dragule Părinte, iartă-ne! Prea bunule Părinte Justin, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii!
Victor Roncea
PS adaugat la 40 de zile de la plecarea Parintelui: Acum, la pragul Pomenirii de 40 de zile a Sfântului de la Petru Vodă, aş vrea să amintesc şi cum l-am visat pe Părintele, cât se poate de viu, într-o dimineaţă, după plecarea lui. Eram fericit că Părintele e în viaţă şi încântat de ceea ce în vis consideram că a fost un truc hazliu al Părintelui aşa că îl întrebam, fără reţineri, cum a făcut, tehnic, să iasă din mormânt. Emiteam şi ipoteze, în sinea mea: a ieşit după ce l-au pus în groapă sau înainte? În vis îmi apărea acum cât se poate de clar de ce Părintele fusese tot timpul cald, la înmormantare: de fapt, nu murise nici o clipă. Părintele era ca o floare, cu un zâmbet larg, şugubăţ cum îl ştiam, când îl chestionam asupra “trucului”. Am coborât cu Părintele de pe dealul de la cimitir, însoţindu-l vesel spre curtea Mănăstirii de „taici”. Mergând pe lângă chilia lui, înainte de a ajunge la biserică, l-am intrebat ce crede că or sa zică acum ucenicii şi toţi călugării când o să apară în mijlocul lor. Şi mi-a zis – eram deja brusc în pridvorul chiliilor de la etaj, uitându-ne de sus la curte şi la Biserică -, şi mi-a zis: “Dar crezi că o să mă vadă toţi?…”.
“Ce atâta frică de moarte? De câte ori n-am murit până acum? M-au ţinut 14 ani în închisoare numai în zarcă la Aiud. Regim de exterminare. Greu, foarte greu. Ca să mori, să nu-ţi dea să mănânci şi te şi dezbrăca, că iarna te băga la zarca, să mori de frig. În trei zile după socoteala lor, verificat mureai. Eu n-am murit. Mai mi-au dat 5, a mai durat, n-am murit, mi-au dat 7 – n-am murit. N-a vrut Dumnezeu.” – Extras dintr-un interviu inedit cu Parintele Arsenie Papacioc al revistei Atitudini. Cititi Scurta autobiografie a Parintelui Arhimandrit Arsenie Papacioc
“Nu vă cer nimic decât să staţi în picioare. – O să stăm drepţi, cât putem.
– Putem. Marea greşeală e că nu vrei, nu că nu poţi. Strigă la Hristos! Te aşteaptă! Iar Maica Domnului e foarte supărată pe cei care nu-i cer nimic. Să ştiţi să muriţi, să ştiţi să înviaţi în fiecare zi! Ultimul meu cuvânt.” Convorbire cu Parintele Arsenie Papacioc
Sfântul Părinte Arsenie Papacioc despre sfantul Ilie Lacatusu, plecat la Ceruri in urma cu 30 de ani, la 22 iulie: „Eu am fost cercetat dacă să îl canonizeze pe Ștefan cel Mare. A venit un arhiereu la mine. N-am fost de aceeași părere. Mai repede sunt pentru părintele Ilie Lăcătușu pentru că sunt niște semne de la Dumnezeu: are mireasmă și este neputrezit… Trebuie să atrageţi atenţia Patriarhatului. Trebuie să miște cineva, dar este mai greu să îl sanctifice. Pentru că cel mai evident lucru, de nediscutat, este că nu a putrezit și că are mireasmă… A rămas toată lumea cu această credinţă (că părintele este sfânt). Dispuneţi, eventual, o canonizare…”. via Apologeticum
Sambata aceasta, la Manastirea Petru Voda cat si in bisericile, schiturile si manastirile din tara si din lumea ortodoxa, de la Sfantul Munte la Tara Sfanta, urmeaza sa aiba loc Pomenirea de 40 de zile a Părintelui nostru Justin Pârvu – 27 Iulie 2013 si pentru ca pe 30 iulie se vor implini sase ani de la trecerea la Domnul a Parintelui Patriarh Teoctist, tot sambata, dupa Sfanta Liturghie, va avea loc la Patriarhie o slujba de pomenire pentru Intaistatatorul Bisericii Ortodoxe Romane. Toti cei de mai sus au facut parte sau au fost “invinuiti” ca au avut legaturi cu Miscarea Legionara, cei trei sfinti parinti patimind ani grei de inchisoare pentru crezul lor si dragostea de poporul roman. Vedeti mai jos ce parere are Parintele Arsenie despre jertfa lor si canonizarea Sfintilor Inchisorilor:
Jurnalul National: “Părintele Justin Pârvu ştia că va muri în 2013. Declaraţia unui martor ocular la prorocirea făcută în urmă cu 9 ani
Părintele Justin Pârvu, unul dintre cei mai mari duhovnici contemporani, trecut luna trecută în lumea îngerilor, a cunoscut faptul că va muri în anul 2013. Sfinţia sa ar fi ştiut acest lucru încă de acum nouă ani, potrivit declaraţiei unui martor ocular, respectiv a scriitoarei Aspazia Otel Petrescu (foto dreapta, impreuna cu Parintele Justin Parvu).
Intr-un interviu acordat ziaristului Victor Roncea si publicat pe blogul acestuia (corect: acordat profesorului Florin Palas si preluat de Roncea Ro si Ziaristi Online), scriitoarea afirmă: “Mi s-a părut copleșitor când am înțeles lucrul acesta. Eu am crezut că Părintele Justin a proorocit moartea mea, dar Părintele nu putea să facă lucrul acesta, la cât era de delicat. Părintele mi-a spus care va fi anul ultimei mele binecuvântări. Aveam 80 de ani și i-am zis Părintelui: ”Dați-mi o binecuvântare mai mare, că nu se știe, s-ar putea să fie ultima.”. Aveam atunci niște probleme de sănătate destul de grave. Și Părintele a stat puțin, ca și când ar fi făcut un calcul, și a zis: ”Păi, stai, măi, că până la 89 de ani mai ai!”. Eu am înțeles că voi trăi până la împlinirea vârstei de 89 de ani. Acum mi-am dat seama că Părintele a spus că la 89 de ani voi avea ultima sa binecuvântare. Și așa a fost! E cutremurător!”.
Interviul integral poate fi citit AICI.”
La Bucuresti, in fata Guvernului, in timpul sedintei de la Targu Ocna
Catre: Tribunalul Bacau
Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal
Str. Ştefan cel Mare Nr. 4, Tel. 0234-514419 / Fax 0234-525221
10.07.2013
Stimata Doamna Presedinte,
Subscrisa Asociatie Civic Media, organizatie neguvernamentala infiintata in anul 2000 in Bucuresti, prin presedinte fondator, in contradictoriu cu orasul Targu Ocna, reprezentat prin Primar General si Consiliul Local, amandoua cu sediul in Str. Trandafirilor Nr. 1, formulam prezenta
Contestatie
Impotriva Hotararii Consiliului Local cu Nr. 47 din data de 21.06.2013. prin care s-a admis propunerea Primarului Ştefan Şilochi de retragere a Cetateniei de Onoare a orasului Targu Ocna, atribuita fostului detinut politic Valeriu Gafencu, mort in temnita comunista din acest oras, distinctie conferita post-mortem prin Hotararea Nr. 17 a Consiliul Local Targu Ocna din 10.02.2009.
Hotararea contestata de noi contrazice o alta Hotarare a Consiliului Local, cu Nr. 42, adoptata chiar la sedinta precedenta, din data de 30.05.2013, cand a fost respinsa prin vot democratic aceeasi cerere a Primarului Ştefan Şilochi, survenita ca urmare a unor adrese contrare spriritului democratic, parvenite Primariei din partea unor institutii cu interese private sau de grup straine de interesul national al statului suveran roman.
Motive:
In fapt, aratam ca prin Hotararea Consiliului Local Targu Ocna cu Nr. 17, din 10.02.2009, numitul Valeriu Gafencu, nascut la 24 ianuarie 1921 in Basarabia, localitatea Sangerei, județul Balti, Romania Mare – ca fiu al unui artizan al Unirii, membru al Sfatului Tarii de la Chisinau, ucis ulterior in Gulagul sovietic -, si decedat la 18 februarie 1952 la inchisoarea Târgu Ocna, a fost numit prin toate regulile democratiei drept Cetatean de Onoare post-mortem al orasului Targu Ocna. Distinctia s-a inscris atat ca un semn de innobilare a orasului Targu Ocna cat si ca un minim gest de pretuire fata de personalitatea fostului detinut politic care si-a sacrificat viata in inchisoarea comunista salvand in schimb viata unor altor detinuti politic, dintre care cel mai celebru este cazul evreului convertit Richard Wurmbrand. Pentru aceasta, Valeriu Gafencu a fost supranumit „Sfantul Inchisorilor” de catre calugarul evreu Nicolae Steinhardt de la Rohia.
La presiunea anumitor grupuri de interese straine, reprezentate de Institutul ce poarta numele unui impostor al lagarelor naziste cercetat international si dat in judecata pentru acest temei la Budapesta, respectiv „Elie Wiesel”, grupuri care au considerat ca prin apartenenta lui Valeriu Gafencu, in tineretea sa, la Fratiile de Cruce, organizatia de tineret a Miscarii Legionare, s-ar dauna „imaginii Romaniei de stat membru NATO”, a avut loc la data de 30.05.2013 o sedinta a Consiliului Local, pentru a se stabili daca retragerea titlului de Cetatean de Onoare este sau nu morala si legala.
In urma sedintei publice, prin vot perfect democratic, a fost adoptata Hotararea Consiliului Local cu Nr. 42 de respingere a solicitarii Institutului in cauza.
In cadrul acestei sedinte, in apararea “Sfantului inchisorilor”, s-a facut referire la faptul ca asa-zisa „rebeliune legionara” la care ar fi participat studentul Valeriu Gafencu, motiv pentru tanarul care a fost condamnat sub regimul dictatorial antonescian, a fost, potrivit istoricilor si dezvaluirilor actuale – mentionam departamentul de istorie al revistei de specialitate a SRI si revista „Historia” – nu o operatiune a Miscarii Legionare ci a serviciilor speciale sovietice NKVD si a celor interne din Romania.
Totodata, legatura cu faptul ca asocierea Cetateanului de Onoare al orasului Targu Ocna Valeriu Gafencu cu statutul tarii noastre de membru NATO ar dauna Romaniei este total fantezista si neconcorda cu realitatea. Potrivit mai multor istorici romani si straini si documentelor CIA recent declasificate, prima organizatie romaneasca din lume care a colaborat activ cu structurile speciale ale NATO a fost chiar Miscarea Legionara din exil si din tara, care poate fi astfel considerata premergatoare si promotoarea integrarii Romaniei in NATO, motiv pentru care cei implicati in aceste activitati ar merita cel putin Ordinul National „Steaua Romaniei” si nu numai o Cetatenie de Onoare a unui orasel de provincie.
Subliniem totodata ca regimul Antonescu – perioada in care a fost inchis prima oara Valeriu Gafencu – a fost un regim considerat totalitar iar regimul comunist – in inchisorile caruia a murit Valeriu Gafencu – a fost condamnat de catre presedintele Romaniei, Traian Basescu, drept „ilegitim si criminal”. Practic, cererea Institutului in cauza neaga caracterul totalitar al ambelor regimuri, preamarind Justitia regimului Antonescu, si il contrazice pe insusi presedintele Romaniei, legitimand o crima si un sistem criminal.
Hotararea arbitrara a Consiliului Local prin care sunt anulate alte doua Hotarari democratice ale aceluiasi Consiliului nu a fost adusa la cunostinta opiniei publice in timpul prevazut de Lege iar procesul verbal al sedintei din 21.06.2013 nu este nici acum afisat pe site-ul institutiei, pentru a putea fi cercetate argumentele Primarului, care, prin atitudinea sa, a incalcat flagrant statutul pentru care a fost ales, respectiv primul punct din cadrul obligatiilor sale, potrivit Legii Administratiei Publice Locale, si anume sa „asigure respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor”, respectiv a comunitatii locale care a solicitat si s-a bucurat de Hotararile precedente ale Consiliului Local in cazul martirului Valeriu Gafencu.
In consecinta, consideram ca nelegala Hotararea Consiliului Local cu Nr. 47 din data de 21.06.2013 intrucat o data ce a fost luata o Hotarare in urma unei initative cetatenesti, reconfirmata de o a doua Hotarare, decizia respectiva nu poate fi desfiintata printr-o alta decizie ci doar prin atacarea ei in fata instantei de judecata conform dispozitiilor Legii Conteciosului Administrativ sau prin initiarea unui Referendum local, la fel cum poate fi din nou obtinuta Cetatenia de Onoare pentru Valeriu Gafencu, procedura democratica prin care, in acelasi timp, poate fi si demis din functie actualul Primar.
Pentru toate acestea considerente solcicitam anularea Hotararii Consiliului Local cu Nr. 47 din data de 21.06.2013 si mentinerea ca legala si temeinica a Hotararii Nr. 17 a Consiliul Local Targu Ocna din 10.02.2009 prin care se aduce onoare orasului Targu Ocna conferindu-se Cetatenia de Onoare post-mortem „Sfantului Inchisorilor”, Valeriu Gafencu.
Victor Roncea
Asociatia Civic Media
Hotararea abuziva de retragere a Cetateniei de Onoare lui Valeriu Gafencu – Targu Ocna – 21.07.2013
Memoria uneia dintre cele mai luminoase figuri ale închisorilor comuniste, Valeriu Gafencu, este călcată în picioare de o mână de aleşi care se tem mai rău de partid decât de Dumnezeu şi de istorie.
Adresa catre Consiliul Local al oraşului Tg.Ocna-referitor la retragerea titlului de “Cetatean de onoare al orasului Tg.Ocna” acordat post-mortem lui Valeriu Gafencu
ASOCIAŢIA FOŞTILOR DEŢINUŢI POLITICI DIN ROMÂNIA – A.F.D.P.R.
-ASSOCIATION DES ANCIENS DETENUS POLITIQUES DE ROUMANIE
FORMER ROMANIAN POLITICAL PRISONERS ASSOCIATION
Str.Mântuleasa nr.10, 70087 Bucureşti, sector 3, ROMÂNIA, tel.fax.3172317
Catre:
Consiliul Local al oraşului Târgu Ocna
Domnului primar Ştefan Şilochi
Spre ştiinţă: Institutul Naţional
pentru Studierea Holocaustului
din România „Elie Wiesel”
D-lui Director General Alexandru Florian
Referitor: retragerea titlului de „Cetăţean de onoare”
al oraşului Tg.Ocna, acordat post-mortem lui Valeriu Gafencu
Amintim că prin Hotărârea nr.17/10.02.2013, Consiliul Local al oraşului Târgu Ocna, acordă titlul de „Cetăţean de onoare” post-mortem lui Valeriu Gafencu, în semn de cinstire şi recunoştinţă pentru lupta anticomunistă, suferinţa, smerenia şi sfinţenia de care a dat dovadă pe parcursul vieţii şi mai ales în finalul acesteia, când s-a stins în temniţa din Târgu Ocna.
Deşi vigilenţi, cercetătorii din cadrul Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, au aflat cu oarecare întârziere despre acest fapt şi printr-o adresă tip „somaţie”, din data de 08.11.2012, solicită Consiliului Local retragerea imediată a titlului acordat, pentru motivul că Valeriu Gafencu a făcut parte din Mişcarea Legionară, o mişcare de tip fascist. Mai mult decât atât, fusese condamnat în două rânduri de către un regim totalitar, deşi nu comisese nici o crimă.
Amintim de asemenea, că istoria religiilor cunoaşte cazuri de tâlhari şi femei de moravuri uşoare care s-au întors la Dumnezeu şi au devenit sfinţi şi respectiv sfinte. Iată că unui fost legionar nu-i este permis acest lucru!?
Valeriu Gafencu, printr-un sublim gest oferă ultimele sale medicamente unui evreu, Richard Wurmbrand, contribuind la salvarea vieţii acestuia.
Aflând despre pretenţia aberantă, mai multe asociaţii, fundaţii, precum şi numeroase personalităţi ale vieţii culturale şi politice iau atitudine fermă împotriva retragerii titlului.
În şedinţa Consiliul Local din 30.05.2013, la care pe lângă consilieri au participat şi reprezentanţi ai celor două „tabere”, acuzatori şi apărători ai lui Valeriu Gafencu, a fost emisă HOTĂRÂREA nr.42, prin care se respingea solicitarea Institutului Naţional „Elie Wiesel”. Şi cum reclamanţii au fost cuprinşi de o adevărată mânie proletară, au revenit la scurt timp cu întăriri. După trei săptămâni, prin HOTĂRÂREA nr.47/21.06.2013, Consiliul Local retrage titlul de „Cetăţean de onoare” al oraşului Târgu Ocna , acordat post-mortem lui Valeriu Gafencu.
Iată dovada de netăgăduit a rezolvării în stil stalinist a unui caz în care sunt invitaţi şi iau cuvântul doar cei care acuză!! Este incredibil cum la un interval de doar trei săptămâni, consilierii şi primarul să-şi schimbe radical punctul de vedere, aruncând oraşul Târgu Ocna dintr-unul al martirilor, în altul al ruşinii. Să fie vorba de ignoranţă, de amnezie, de sfidare? Sau mai degrabă de o totală lipsă de demnitate a componenţilor Consiliului Local, cât şi a primarului zelos, în această problemă, care s-au lăsat timoraţi de domnii veniţi de sus, adică de la partid.
Aţi mai bifat domnilor o victorie, care desigur va scoate poporul român din cea mai cruntă mizerie materială şi mai ales morală, din toată istoria existenţei sale. De asemenea, aţi mai reuşit să aduceţi o gravă ofensă supravieţuitorilor temniţelor şi lagărelor de exterminare comuniste, care toţi, deopotrivă, indiferent de culoarea lor politică, sau fără de culoare, au acceptat ca Valeriu Gafencu să fie mai mult decât un cetăţean de onoare al unui oraş şi anume, un adevărat martir, un sfânt al temniţelor comuniste şi al românilor ortodocşi de pretutindeni.
Aşa va rămâne el în mintea şi inimile noastre!
În altă ordine de idei, suntem nu numai indignaţi ci chiar îngrijoraţi de faptul că după evenimentele din decembrie 1989, nu a existat o preocupare semnificativă în condamnarea extremei stângi care a săvârşit înmiit mai multe crime decât extrema dreaptă.
Indivizi şcoliţi la Moscova au venit în ţară odată cu Armata Roşie „eliberatoare”, contribuind activ la instaurarea regimului comunist „ilegitim şi criminal”.
Nici unul dintre ei nu a fost condamnat măcar „post-mortem”!
Criminalii care au trimis la moarte tot ce a avut mai bun, mai drept, mai moral, mai sfânt, mai bine pregătit profesional acest popor şi mai trăiesc, beneficiază în continuare de decoraţiile şi distincţiile obţinute în lupta cu noi, precum şi de pensiile „nesimţite”?!! Nimeni nu a cerut retragerea acestora!!
În justiţia română găsim adesea termeni cum ar fi: rezonabilitate, echitate, proporţionalitate etc. Care vă sunt unităţile de măsură? Unde este dreptatea?
Motivele se cunosc şi nu le mai înşir aici pentru că m-ar cuprinde o „silă iremediabilă”.
În încheiere, se impun câteva precizări privind persoana semnatarului acestei scrisori:
– nu fac politică, alta decât cea anticomunistă;
– nu accept extremele în politică;
– nu accept cultul personalităţii;
– nu accept vigilenţa exacerbată care are menirea de a întreţine o stare de irascibilitate neconstructivă;
– recunosc şi condamn crimele săvârşite asupra poporului evreu;
– nu accept ca hoţia şi minciuna să fie aduse la rangul de politică de stat;
– nu accept ca persoane din alte culte să vină să ne dicteze cine poate sau nu să ne devină sfinţi.
Avraam a priceput că nu Dumnezeu nu avea nevoie de ceva anume de la el, nici măcar de jertfă. Dumnezeu voia să fie ascultat şi să I se vorbească cu dragoste, ca unui Tată. De aceea l-a şi răsplătit pe Avraam atât de minunat.
Avraam era bătrân, şi filosof desăvârşit. Avea un nepot de frate, care ucenicea pe lângă el, îl iubea mult şi lua aminte la ce şi cum făcea bătrânul, şi aşa s-a deprins cu bunul-simţ, cu simţul dreptăţii de a face binele.
Când Dumnezeu a hotărât să răsplătească credinţa lui Avraam şi, dacă tot s-a arătat în chip de Treime Sfântă, să răsplătească şi necredinţa celor din Sodoma şi Gomora, tocmai când erau Ei (cei trei îngeri) pe cale de a intra în oraşele acelea blestemate, repede Lot, ca un bun ucenic al unchiului său, a ieşit în întâmpinare să-I apere de necuviinţa cetăţenilor.
Ca mulţi din ţara asta, Lot se necăjea şi se chinuia în sufletul său pentru răutăţile acelora, şi chiar dacă se socotea neputincios, iată că însuşi faptul de a nu suferi nedreptatea, de a o urî în inima lui, Dumnezeu a socotit-o ca faptă a desăvârşirii. Să dea Dumnezeu să facă aşa şi cu tot cel ce frământă cugetul său împotriva fărădelegii şi nădăjduieşte în Dumnezeu.
Ce a urmat, ştim: cetăţenii nu s-au sinchisit de sfinţenia oaspeţilor lui Lot, ci au vrut să facă şi lor ce făceau ei între ei, pentru că toată gândirea lor era cu totul pervertită de la adevăr, că patima asta face, aplică la orice subiect şi obiect al gândirii aceeaşi întipărire a dracului care prin ea stăpâneşte mintea.
Lot, drept fiind, le-a propus dreptatea, adică a face lucrurile fireşti, de aceea a oferit pe chiar fiicele sale. Ei însă l-au urât pentru că le-a amintit de firesc, şi pentru jertfelnicie. Lot preînchipuia aici pe Hristos, Care a fost urât de iudei tot pentru asta. Dumnezeu nu a lăsat în disperare şi n-a îngăduit dreptul să fie umilit, şi a lovit cu orbire pe cei fărădelege. Orbirea lor era deja, El doar a vădit-o.
Apoi Lot a fost scăpat de urgia care a distrus cele 2 cetăţi, şi a intrat într-o peşteră deosebi, ca să locuiască cu fetele sale. A sădit vie şi ea a dat rod. Peştera şi via sînt simboluri clare.
Neobişnuit cu vinul, a băut şi s-a îmbătat, şi astfel el singur s-a umilit. Robit fără voia şi fără ştirea sa de păcat, Lot s-a pocăit cu lacrimi amare. Ce chin trebuie că-i cuprinsese inima când s-a văzut necurat, el care iubise atât de mult curăţia. Cât de ruşine trebuie că-i era, lui care ura păcatele trupeşti! Ce întuneric îi strângea sufletul, lui care pierduse pacea conştiinţei şi care călcase credinţa sădită cu atâta migală în el de Avraam. Aşa că s-a rugat, şi cum o fi strigat el la Dumnezeu, ca să i se răspundă cu asemenea chemare: canonul său a fost să afle lemnul care mai rămăsese din Pomul Vieţii, şi să-l ude în fiecare zi, toată viaţa.
Greu canon! A aflat lemnul acela, o uscătură în pustie, pietrificat de vremi. L-a udat cu mare greutate cu apa Iordanului, în fiecare zi, până la moartea sa. Lemnul a prins rădăcini şi viaţă, şi a crescut mai falnic decât orice pom vreodată.
Nimeni nu mai văzuse asemenea lemn. Poporul israilit se minuna şi nu ştia ce să creadă: ce fel de lemn este acesta? Ce să facem cu el?
Să facem podoabe pentru Casa Domnului, au zis bătrânii.
Dar lemnul era atât de tare, că nu putea fi cioplit.
Şi crezând că dacă nu e primit de Dumnezeu, atunci trebuie că e vun lemn blestemat, au hotărât să-l arunce în cel mai spurcat loc: Scăldătoarea Oilor. Avea cinci pridvoare, cinci precum simţurile omeneşti.
Acolo într-un loc anume din bazinul acesta se aruncau toate necurăţiile când se pregăteau mieii de jertfă, în Ierusalim, la Templu.
Într-un alt loc anume tot acolo, după o vreme, se adunau mulţime de leproşi, orbi, şchiopi, surzi, ologi, şi toţi neputincioşii, fiindcă din vreme în vreme un înger se pogora şi binecuvânta apa, iar cine se pogora întâi (întâi!) se făcea sănătos DE ORICE BOALĂ era ţinut, zice Scriptura, nu doar de boala lui mai grea, ci de orice boală, de TOATĂ boala. Ce frumoasă preînchipuire a Sfântului Botez.
În locul unde se aruncau mizeriile şi scârbele s-a aruncat lemnul cel falnic şi greu.
După vremi, umplut de apă şi impregnat de necurăţii, lemnul devenise ca plumbul.
Din lemnul acela s-a hotărât să se facă Crucea lui Hristos.
Ca să fie mai mare ruşinea. Mai mare ocara Lui.
Ca blestemul să fie total.
L-au scos de acolo şi I l-au pus în spate.
Spatele bătut şi înroşit de sânge şi de răni deschise.
I l-au legat în spinare, să-l ducă în sus.
Era atât de slab de post, atât de ostenit.
Nu avea sandale, era în picioarele goale, proaspăt umilit de soldaţi.
Poate că ar mai fi plâns cu lacrimi de sânge ca acum câteva zile, dar chipul nu-I mai era chip, bătut de preoţi şi soldaţi. Dar nu voia să plângă, ci mângâia femeile cele miloase care-L plângeau: nu pe Mine, ci pe voi să vă plângeţi!
În iad, Avraam şi Lot se cutremurau, se cutremurau. Inimile ardeau în ei ca celor de pe drumul de la Emmaus.
Am fost la Ierusalim. Eram tânără şi sănătoasă şi urcam cu fericirea Împărtăşaniei. Şi am ostenit. Nu era propriu zis urcuş în pantă, dar oboseam. Toţi obosim pe acel drum.
Sub tălpile lui Hristos care vindecase o ţară întreagă de toate bolile se striveau flori şi finice rămase de la intrarea împărătească pe care i-o făcuseră copiii, doar cu câteva zile înainte.
Aşa cum se măsoară Erele de la Hristos, ar trebui să se măsoare forţa gravitaţiei de la greutatea Crucii şi greutatea urcuşului şi greutatea tălpii de carne de om purtată pentru ca omul să zboare.
Stropi de sudoare de Dumnezeu curgeau printre pietrele golgotei. Au intrat în pământ, şi de atunci oricine calcă pe urmele Sale, se vindecă precum mai nainte orbul şi surdul de la agheasma Lui.
Şi apoi, cine nu pricepe că urcuşul Îl pogora mai în adânc, iar pogorârea L-a suit mai presus de toată făptura.
De aceea e nevoie de neprihănire ca să fii vrednic să porţi suferinţa lumii. Părintele Justin a avut nevoie de 95 de ani de permanentă silire de sine ca să ducă înaintea Fiului, iar Fiul înaintea Tatălui, răstignirea lui pentru neam.
Vocaţia suferinţei nu e pentru masochişti, ci pentru cei care iubesc atât de mult Viaţa, că nu suportă să nu aibă întreaga omenire parte de Ea.
August 20th, 2013 
VR 
In Memoriam:
Posted in 
Tags: 
