“Domnule Presedinte, mentinerea lui Horia Roman Patapievici si a cercului lui de interese la conducerea si in jurul Institutului Cultural Roman este o dezonoare pe obrazul statului roman si al Dumneavoastra personal. Aveti sansa sa spalati aceasta dezonoare prelungita mult prea mult si sa va scuturati de resturile si stafiile regimului comunist-bolsevic, dupa cum v-ati exprimat chiar Dvs. Pana nu va fi prea tarziu si, dupa cum spune doamna Herta Muller, o sa vorbim din nou in soapta pe strada.”, se scria intr-una dintre aceste Petitii adresate fostul sef al fostului stat roman. (Vedeti De ce trebuie aruncat la cosul cu “deseuri politice” Horia Roman Patapievici, “asasinul platit al culturii romane” )
Dar ex-presedintele tuturor romanilor, (fostul ?!) Traian Basescu, nu numai ca a preferat sa nu spele dezonoarea adusa tarii ci s-a gandit sa maculeze definitiv fata bietei Romaniei, prin toata prestatia sa groteasca din cel de-al doilea si ultimul sau mandat, al carui sfarsit il petrece acum ilegitim si ilegal.
Astazi, Curtea de Conturi a Romaniei si noua conducere a Institutului Cultural Roman confirma hotia obladuita de la cel mai inalt nivel, cu complicitatea unor servicii de informatii din aceasta tara si nu numai.
Oricine este liber să comenteze funcționarea unei instituții publice, iar Institutul Cultural Român este o astfel de instituție. Sunt, însă, de îndeplinit, totdeauna și oriunde, cel puțin două condiții : a) cel care comentează să se fi informat în prealabil asupra activității din acea instituție; b) cel care comentează să fi avut un raport corect cu instituția în cauză.
În ultima vreme se întrec în a se exprima despre Institutul Cultural Român și formulează opinii care de care mai lipsite de temei, tot felul de inși care nu citesc nici măcar site-ul instituției, necum documente mai pretențioase. Mai grăitor este faptul că se pronunță inși care au afectat negativ sau au folosit copios, în trecut, banii instituției, dincolo de limitele normalului. Bunăoară, ce acoperire morală să evalueze instituția are Vladimir Tismăneanu (care a încasat sume incredibile doar de la ICR în ultimii ani, inclusiv pentru a susține conferințe în țara în care trăiește și în universitatea în care lucrează)? Sau Teodor Baconschi, care a desemnat capricios persoane neadecvate în funcții, iar acum caută să iasă cumva în relief? Sau Katia Dănilă, care a trebuit să fie înlocuită neîntârziat la Paris pentru management slab?! Sau Corina Șuteu, care a plecat din post în iunie 2012, din ICR New York, ducând cu ea logistica și unele programe ale instituției? Sau familia Perjosvschi, soț și soție, care s-a înfruptat copios din banii instituției? Sau Marius Chivu, sau Maria Răducanu, sau Mihai Chirilov, sau alții în aceeași situație? Exemplele de auto-supraevaluare sunt numeroase. Sunt cazuri care atestă fără putință de tăgadă irosirea de resurse pe activități superficiale, pe alocuri derizorii. La nevoie, vom reveni cu amănunte. (Sigur ca e nevoie! – n.n.)
Menționăm, totodată, că principalii creatori ai României, din artă, literatură, știință, nu au beneficiat de vreun sprijin financiar din partea ICR în ultimii ani.
Pe de altă parte, înțelegem îngrijorarea unora care au beneficiat din plin, în toți acești ultimi ani, de banii ICR – îngrijorare motivată probabil și de recenta apariție a noului Raport al Curții de Conturi a României cu privire la gestionarea plină de abateri de la lege a acestor resurse.
Cei mai mulți dintre inșii amintiți nu au citit, cu siguranță, textele comunicate public ale actualei conduceri a ICR (ei nu știu, de pildă, că toate deciziile ICR sunt publice prin intermediul „Buletinului Informativ ICR“, ce se publică periodic). Inițiativele instituției sunt sintetizate în documente programatice, în care a fost expusă noua strategie ICR, menită să consolideze politica culturală a României în ceea ce privește promovarea culturii române în lume și sincronizarea Institutului Cultural Român cu provocările globale ale secolului al 21-lea. O lectură atentă a acestor texte, declarații, comunicate publice, dublată cu monitorizarea activității inovative din primele luni ale mandatului noii conduceri a ICR (înființarea filialelor ICR din țară, înnoirea tuturor programelor, derularea programelor pentru ICRS, deschiderea ICR către întreaga sferă culturală, înființarea conferințelor ICR, pregătirile intense pentru Salonul Cărții de la Paris, organizarea unor concursuri deschise pe posturi etc.) atestă tocmai eforturile de recredibilizare a ICR după o perioadă în care criticile la adresa stării și conducerii ICR în anii 2008 – 2012 s-au extins în societate.
Răspunsul la aberațiile acelor inși – venite din frustrări de altă natură, altele din necunoaștere ori din absența minimală a informării – este unul la vedere, oferit de activitatea intensă a actualului ICR, care face exact ceea ce legea l-a mandatat: reprezentarea, promovarea şi protejarea culturii şi civilizaţiei naţionale în ţară şi în străinătate.
Direcția Comunicare a ICR
Miercuri, 30 ianuarie 2013
RAPORT PRELIMINAR
(…)
- I. Evaluarea situației ICR preluate în 11 septembrie 2012
De îndată ce starea Institutului Cultural Român s-a putut observa din interiorul acestuia, s-au putut formula evaluări precise. Documentele de organizare, rapoartele de activitate, actele financiare arhivate, evaluările Curții de Conturi duc la următoarele concluzii privind activitățile Institutului Cultural Român de până la 15 septembrie 2012 :
a) Program bazat pe satisfacerea de cereri, fără asumarea frontală și coerentă a misiunii – aceea de a face cunoscută cultura din România și a o promova creându-i vizibilitate și prestigiu.
b) O înțelegere restrictivă a culturii, cu accent pe anumite componente și pe creatorii potențiali și cu stârnirea unei antagonizări între generații.
c) Impact restrâns, creat mai ales făcând plăți pentru participări la activități.
d) Plăți pentru activități prin excedarea reperelor și practicilor europene, de multe ori fără distincție între remunerare firească și mituire.
e) Dezechilibru în defavoarea cheltuielilor materiale și disproporție între salarizarea personalului din centrală și plățile către terți.
f) Editarea de publicații ce nu se vând, cu autori remunerați, fără redacții responsabile de difuzare.
g) Depozite umplute cu cantități mari de volume plătite, ce nu au putut fi vândute.
h) Institute culturale române în străinătate cu neajunsuri majore: unele fără sediu (Bruxelles), altele fără bibliotecă (Viena), altele realizând activități cu impact insuficient (Budapesta, Varșovia), altele devenind agenții de impresariat (Istanbul), altele fără înțelegerea culturii (Paris), altele realizând mai mult activități din sfera pregătirii profesionale a directorului (New York) etc..
i) Folosirea unor institute pe post de „finanțator de premii“ și de acțiuni ale unor firme de la fața locului.
j) Angajarea în acțiuni cu costuri ce nu au corespondent în beneficii.
k) Preferința pentru „manageri culturali“ selectați discreționar, care s-au dovedit a fi fără randament managerial și fără orientare sigură în cultură.
Se pot trage, desigur, și alte concluzii. Le amintim doar pe cele de mai sus pentru a sublinia nevoia de a privi lucid situația și de a contribui la schimbarea în bine. Nu folosește nimănui o imagine edulcorată asupra unei situații pline de neajunsuri. În plus, atunci când s-a pus problema schimbărilor la Institutul Cultural Român, diferite persoane au reacționat cu vehemență. Astăzi se poate observa, pe datele financiare, că vehemența a fost cu atât mai mare cu cât beneficiile unilaterale au fost mai considerabile (vezi, de pildă, cazul unui emigrant, care a încasat de la ICR peste 1,2 miliarde de lei și a folosit multe alte oportunități, și alte cazuri).
ӿ
În 2004, s-a adoptat Hotărârea de Guvern Nr. 492/9.04.2004, prin care s-a trecut la înființarea Institutelor Culturale Române din străinătate. Au fost create, în timp, prin hotărâri ale autorităților, Institute Culturale Române la Berlin, Budapesta, Chișinău, Istanbul, Lisabona, Londra, Madrid, New York, Paris, Praga, Roma, Stockholm, Tel Aviv, Varșovia, Veneția, Viena.
În septembrie 2012, odată cu preluarea Institutului Cultural Român de către o nouă conducere, plasată sub autoritatea Senatului României, s-a făcut o analiză a Institutelor Culturale Române din străinătate, în raport cu misiunea încredințată de lege. Subliniind importanța istorică a înființării institutelor și meritele unor inițiative, am arătat că sunt necesare noi inițiative pentru a normaliza rețeaua și funcționarea institutelor culturale române din străinătate. Datele înregistrate legal ale institutelor culturale române din străinătate atestă că:
a) Unele institute au rămas pe hârtie (Bruxelles), altele nu au sediu corespunzător (Chișinău), unele nu au bibliotecă proprie (Viena), altele nu organizează cursuri de limba română, unele au devenit altceva (Istanbul), altele sunt înconjurate de nemulțumiri (Madrid, Paris), unele au desfășurat mai mult activități preferențiale ale directorului (New York), multe au mizat pe plăți pentru participarea la activități (plăți ce au excedat adesea reperele europene) și prea puțin pe inovație etc.;
b) Institutele au permis mobilități ale unor autori români din literatură, muzică, film, arte plastice și altele și au etalat unele performanțe românești – ceea ce a fost pozitiv, firește. Acțiunile acestor institute au fost listate și publicate ulterior. Evaluarea acțiunilor desfășurate la institutele culturale române din străinătate a permis câteva concluzii.
S-a promovat prea puțin cultura română, clasică sau actuală, în ceea ce aceasta are mai reprezentativ. Acțiunile nu s-au bazat pe evaluări ale contextului și priorități, ci mai ales pe conjuncturi și preferințe personale. Preocuparea unor directori de a se pune bine cu anumite persoane de la fața locului a întrecut preocuparea de reprezentare a culturii române. S-au cheltuit bani mulți pe acțiuni banale. Orientarea culturală și competența managerială a unor directori a lăsat de dorit. Imaginea proiectată a culturii române, de către institutele pe care le-au condus, a fost adesea sărăcită.
Dăm câteva exemple din anul 2011 și din primul semestru al anului 2012, pe baza rapoartelor institutelor însăși.
Acțiunile majore ale ICR New York pe parcursul anului 2011 au fost: participarea la Târgul de bandă desenată (77.000 RON), deplasarea unui autor în Arizona (8.600), promovarea cinematografiei lui Mihai Chirilov (7.800), lecturi din Matei Călinescu (65.700), publicarea broșurii program (10.000), prezentarea de filme documentare (10.523), festivalul filmului românesc (121.000), sesiunea „Securitatea și intelectualii în România” (12.700), Expoziția „Covoare maramureșene“ (17.000), onorarii pentru programul „Citind pe frunzele de ceai“ (12.600), Expoziția foto „Civic Resistance and State Violence“ (24.300), festivalul de film (17.600), festivalul de literatură World Voices (38.000, cu Mircea Cărtărescu), lansarea filmului „Aurora“ (23.300), Spectacolul „Polanski“ (11.700), „Filmul românesc“ (46.600), Colocviul Norman Manea (84.000), Cinematografia românească (11.400).
La ICR Budapesta în 2011 s-au întreprins acțiunile : „Locomotiva Jazz“ (80.000 RON), „Expoziția Fris“ (12.000), Concert „Trio Zamfirescu“ (11.000), Proiectul „Amalia respiră adânc“ (6000), Proiectul „Oradea oaspete la Muzeul Holocaustului“ (5000), Filmul românesc (63.000), Film de spionaj „Corina de Celuloid” (4.000), turneul teatrului „Marin Sorescu” (105.000), Filmul francofon (2.400), Românii despre România (20.000), Festivalul Internațional de Carte (Mircea Cărtărescu, Dan Lungu, 15.000), Filmul „Apocalipsa după Cioran” (2.600), Noaptea institutelor culturale (21.600), Zi românească la Clubul Godar (8.500), onorarii la „Caravana Cărții” (10.000), Festivalul Vinului (6.150), Festivalul Piftiei (6.000), onorarii la expoziția „Un divan pe Dunăre” (6.200), Duna party (26.600) și altele de același profil.
În primul semestru al anului 2012, ICR Paris a realizat patru acțiuni despre „transhumanță“ (pentru care a plătit, numai ca onorariu, 5 000 de euro), expoziții cu „orfanii lui Ceaușescu” (cu onorarii de 5 000 de euro), acțiuni privind barocul sediului ambasadei române din acel oraș (cu onorarii de peste 13 000 de euro), un spectacol de dans contemporan pe muzică autohtonă, o prezentare de filme documentare (cu onorarii de 25 000 de euro), o discuție despre Panait Istrati și o evocare Benjamin Fondane, precum și alte acțiuni fără mare impact. Nu discutăm folosirea resurselor financiare, care este evident lipsită de chibzuință. Dar, între 1 ianuarie și 30 iunie 2012, doar atât se putea prezenta din România? Unde sunt scriitorii, regizorii, muzicienii, actorii de prim-plan ai României de azi? Unde este tematica societății românești? Ce imagine asupra României s-a proiectat de acel ICR în șase luni ale anului 2012?
c) Trebuie spus că, până la urmă, însăși concepția care a stat la baza acțiunilor Institutului Cultural Român în ansamblu a fost carentă. Teza fostei conduceri, publicată în raportul de activitate pe 2011, a fost aceea că „Institutul Cultural Român trebuie să facă nu propagandă cu valori culturale, nu promovare a culturii recunoscute de stat drept «cultura oficială», ci cooperare culturală directă“. Nu comentăm aici această teză, ale cărei lacune se văd cu ochiul liber. Nicio țară nu-și reduce prezentarea propriei culturi la „cooperare culturală directă“! Consecințele acestei teze au fost, însă, negative : promovarea pe scară mare a unei puzderii de acțiuni cu costuri mari și rezultate slabe; folosirea de bani de la buget pentru a plăti publicitatea activităților și, totodată, aprecieri favorabile în presă (câteva ziare și persoane din diferite țări au avut sumă garantată la câte un institut cultural român); supralicitarea pieței din anumite locuri pentru a stabili ierarhii de autori din România etc.
Am înlocuit neîntârziat teza de mai sus cu teza „Institutul Cultural Român trebuie să promoveze valorile reprezentative ale culturii române, într-un înțeles sincronizat și european al culturii, în cadrul unui pluralism înțelept caracteristic secolului XXI“. În acest orizont acționează actualul Institut Cultural Român.
ӿ
Curtea de Conturi a României a făcut constatări demne de reținut privind activitatea Institutului Cultural Român. La cererea multor observatori calificați ai ICR le evocăm succint. Astfel, Decizia nr. 17/2011 a Curții de Conturi a României consemnează:
a.) încălcarea Legii nr. 356/2003 privind Institutul Cultural Român, prin angajarea vicepreședinților ICR fără concurs sau examen și asimilarea abuzivă a vicepreședinților cu secretarii de stat, cu consecințele salariale corespunzătoare;
b.) invocarea de către ICR a Ministerului Finanțelor pentru propriile cheltuieli, pe care această instituție nu le-a aprobat niciodată;
c.) au fost “avansuri nejustificate” și “deconturi nejustificate până în prezent”;
d.) “nu a fost clarificată natura sumelor acordate participanților/invitaților la acțiunile culturale organizate de ICR, nefiind stabilită exact categoria de cheltuieli acceptată la decontare (…)”;
e.) „au fost încălcate prevederi [legale] privind unele drepturi și obligații ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar”;
f.) numai în anul 2010 au rămas în stoc cărți și reviste de peste 2,3 milioane RON, care nu au fost valorificate, deși s-a plătit pentru ele;
g.) au fost “cheltuieli suportate nelegal de ICR, sume acceptate inițial la decontare, deși acestea prezintă cheltuieli în afara celor stabilite prin contractele încheiate cu diverși parteneri”;
h.) ICR a motivat, în 2011, că a înscris cheltuieli pe care le-a făcut ilegal în buget, dar Curtea de Conturi, cu Încheierea nr. 19/9 august 2011, a arătat că înscrierea în bugetul propriu nu este temei suficient pentru a asigura legalitatea unei măsuri: “unele cheltuieli nu pot fi înscrise în bugetul unei instituții publice și nici nu pot fi efectuate cheltuieli pentru care nu există bază legală”;
i.) în Procesul-Verbal de Constatare (nr. 6592 din 3 mai 2011) se arată că “la nivelul ICR nu există desemnată o persoană căreia să-i fie stabilite atribuții privind evidența și urmărirea sumelor avansate de instituție“;
j.) “în cadrul proiectelor și acțiunilor proprii, organizate de către ICR în străinătate, au fost decontate cheltuieli (…) fără a se solicita (…) documente justificative care să reflecte realitatea acestor cheltuieli” (de exemplu, la ICR Paris sunt peste 20.000 Euro în această situație, în 2010);
k.) s-au făcut numeroase cheltuieli de cazare, transport, mese, etc., care nu au bază legală, iar selecțiile de oferte nu au fost reale;
l.) s-a cheltuit mult cu editări de volume ale unor persoane preferate, dar aceste volume, în cea mai mare parte, au rămas în magazie, cu pierderi mari pentru instituție.
Aceste evaluări revin în documentele ulterioare ale Curții de Conturi.
Nu ne obsedează trecutul, ci ne preocupă prezentul și viitorul Institutului Cultural Român.
Pentru varianta integrala descarcati de aici Raport Preliminar ICR 2012 si prefigurare 2013
February 6th, 2013 
VR 
Scrisoare Deschisa pe adresa Mediafax
Posted in 
Tags: 
