Victor Roncea Blog

Publicistul Radu Calin Cristea ii face o autopsie pe viu zombi-ului sovieticus Vladimir Tismaneanu.  Textul e perfect, doar ca e scris cu cinci ani prea tarziu. Sa aiba oare legatura alegerea momentului cu numirea dlui RCC la CNA? Daca intelectualitatea publica din Romania nu ar fi fost prin esenta ei tradatoare, un asemenea rechizitoriu ar fi trebuit sa apara atunci cand Tismaneanu era calare pe magarul Troian si isi permitea sa ingroape istoria nationala intr-o mlastina de ura si minciuna sub acoperirea Presedintiei Romaniei. Sunt date si fapte pe care altii nu s-au sfiit sa le prezinte cu acribie, doar pentru a fi defaimati si tarati prin tribunale de mafia culturnica calare si azi pe cadavrul politic de la Cotroceni. Acum, sa zicem ca-i sta drept epitaf… Un epitaf care, categoric, merita citit:

Un „Homo Sovieticus“: Vladimir Tismăneanu (I, II si III)

Într-o carte de interviuri (Ghilotina de scrum, Editura de Vest, 1992), Vladimir Tismăneanu (prescurtat- V.T.) afirmă că momentul rupturii sale de comunism s-a produs în ianuarie 1969, imediat după ce Jan Palach și-a dat foc în Piața Venceslav din Praga:

„În momentul în care s-a produs cazul Palach, eu m-am scuturat de emoție și de furie și am spus că este sfîrșitul relației mele cu această mișcare. Răspunsul meu a fost o criză de conștiință și am spus că eu nu vreau să am nimic de a face cu o mișcare socială care duce la asemenea dezastre umane“ (p. 42).

Șocul scuturăturii va fi fost, probabil, prea violent, astfel încît invocata criză de conștiință a anticomunistului in statu nascendi V.T. avea să producăefecte perverse: micul bonz răzgîiat al nomenclaturii va deveni un contributor zelos la cultul personalității ceaușiste și un servant exaltat al unui regim pe care, peste ani, îl va considera „nelegitim și criminal“. Cînd, cum și dacă a avut loc lepădarea lui V.T. de comunism rămîne o încîlcită șaradă. Pretextul cutremurului de cuget iscat de autoincendierea lui Jan Palach nu i-a produs lui V.T. cel puțin o licărire de protest; cum ar veni, V.T. s-a supărat definitiv pe comunism în 1969, dar, în locul unor cît de vagi delimitări de abuzurile regimului (de la greva minerilor din Valea Jiului, din 1977, la cazul Goma), l-a mai glorificat ritos încă 12 ani!

Nu au apărut, de asemenea, informații publice (îmi cer scuze dacă documentarea mea e lacunară) referitoare la contacte discrete, eventual clandestine, purtate în anii petrecuți în România comunistă între V.T. și adevărații anticomuniști, încă în viață, cu care se tot pozează, în speranța unei imaginare adopții, în fotografii de grup cu martiri (Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Ioan Bărbuș, Constantin Ticu Dumitrescu etc. – vezi, între altele,și V.T., „Reflecții despre șansele dreptei românești“, în Evenimentul zilei, 30 august 2012).

Să fie plauzibil un alt argument al lui V.T., care motiveazăruptura sa de comunism în 1981, deoarece, cu cuvintele sale (în Ghilotina de scrum, p. 46), „consideram societatea românească din care plecam o societate fascistă“? Să fi fugit așadar V.T., în 1981, de prigoana fascistă a lui Ceaușescu? Mă gîndesc că V.T. ar fi dat, totuși, niște semnale de împilare. „Am plecat tocmai pentru că nu puteam să suport mizeria ideologică“, dă lămuriri V.T. (în „Din nou despre refuzul de a uita“, Evenimentul zilei, 7 august 2007). O judecată logică: ce sens ar fi avut repudierea năprasnică a unei„mizerii ideologice“ în elaborarea căreia dovedise o entuziasmată contribuție? O altă sursă de sufocare indicată de V.T.: „[…] am încercat să ies din ceea ce aș numi «carcasa epistemologică» a marxismului“ (Ghilotina de scrum, p.51). Cu o asemenea justificare V.T. mai vine de acasă, cu adăugirea că torturantele sale încercări de ieșire din respectiva carcasă puteau fi deslușite în nestingheritele sale pomelnice dedicate PCR-uluiși Conducătorului iubit doar de inițiați în fenomenologia spiritului paranormal.

V.T.: un comunist anticomunist

Lăsăm în seama viitorimii elucidarea misterului comunismului de sorginte anticomunistă al lui V.T. O pistă originală sugereazăMircea Cărtărescu, pentru care V.T. este „un Marcel Proust al comunismului românesc“ (intervenţie la Bookfest, 10 iunie 2007, la prezentarea cărții lui V.T., Refuzul de a uita, Editura Curtea Veche, 2007). Ceea ce probează documentele consultate este că V.T. n-a executat mișcări dezordonate și n-a făcut grimase pe aliniamentul dezbaterilor ideologice din perioada comunistă. Făcea parte dintr-o tabără depravată de curteni ai regimului – cei denumiți generic de către Virgil Ierunca „argați oficiali ai cuvîntului stăpînirii“. „Răzvrătirile“ sale, marcate mai tîrziu de V.T. cu aura unei pline de tîlcuri insurgențe în interiorul purismului dogmatic din epocă, s-au rezumat la compunerea unor texte unde, citînd de obicei ostentativ din volume accesibile mai ales pe circuitele ezoterice ale lui Leonte Răutu, rectorul Academiei „Ștefan Gheorghiu“, prezenta diverse curente ale marxismului occidental, printre care, pînă la exasperare, „Școala de la Frankfurt“. Prudent-descriptive, aceste scrieri cu slabe ecouri pentru sectarii marxismului ceaușist se însoțeau cu noiane de osanale aduse de V.T. comunismului și lui Nicolae Ceaușescu, de pe pozițiile unui proletcultism de cea mai ticăloasă factură.

Rămas în străinătate, V.T. a schimbat imediat macazul, dovedind o vocație a ipocriziei manifestă pînă în zilele noastre: în septembrie 1981, slăvea comunismul la București, în februarie 1983 condamna deja comunismul la Europa Liberă! Așadar –deparazitare ideologică aproape instantanee, toleranță zero pocăinței, un proces de autodecomunizare de o inefabilă scurtime și o ecloziune a anticomunismului după o incubație de un an și cîteva luni. Cariera lui V.T. avea să se înscrie pe bune făgașe după stabilirea în Statele Unite: mediul academic internațional îl recunoaște ca pe una dintre somitățile expertizării comunismului și a postcomunismului.

Ar fi necinstit din partea mea să nu menționez că am scris, adeseori elogios, despre unele dintre cărțile lui V.T. Despre Raportul Final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, Editura Humanitas, 2007, redactat de o echipă de specialiști condusă de V.T., am afirmat că „rămîne cea mai importantă evaluare științifică a comunismului autohton“ (Adevărul, 19 decembrie 2007). Amintesc, de asemenea, articolul „Cui îi pasă de Profesorul Tismăneanu?“, semnat de mine în Adevărul (4 iunie 2007), unde îmi declaram solidaritatea cu un V.T. supus unor atacuri pestilențiale venite dinspre România Mare. Scriam acolo că „Vladimir Tismăneanu este politologul de origine română care se bucură de cea mai redutabilă notorietate internațională“. Îl socoteam pe V.T. un om de lume stimabil, civilizat, deschis conversațiilor în contradictoriu, cu o tonalitate moderată în ceea ce Mircea Martin ar numi „dicțiunea ideilor“. Am destule temeiuri să cred că prețuirea era reciprocă.

„Inchizitorul-șef al comunismului est-european“?

Ceea ce se întîmplă însă cu V.T., de vreo 2-3 ani încoace, scoate la iveală un cripto-stalinist dezlănțuit. Intelectualului adeseorișarmant de odinioară i-a luat locul un caracter repulsiv, dedat unui colorat evantai de turpitudini, cu o imaginație sărind nu calul, ci herghelii întregi, resentimentar, imund în exprimare, nihilist gregar, de un șocant nombrilism și tratîndu-și inamicii ca pe niște inși decerebrați, satanici, transmițători de periculoase epidemii. Proteismul proslăvirii ceaușismului renaște sub o forma mentis ce demască dușmani, înfierează,hulește, jignește grosolan, execută autodafeuri, lichidează etc.

Oportunismul sîrguincios al lui V.T. îl împinge la încurcarea baricadelor unde dă și luptă același fanatic care, pînă în 1981, băga spaima în burjui, iar de la o vreme a luat în arendă anticomunismul românesc și îl păzește de duhurile rele ce trebăluiesc la aplecarea hărții României în direcția Sovietelor („Stalinismul renaște în România“, anunță sec V.T. pe blogul său, 3 decembrie 2012). V.T. s-ar fi metamorfozat, susține Tamás Gáspár Miklós, în„inchizitorul-șef al comunismului est-european“ (în articolul „Un delict de opinie“, revista 22, nr. 30, 20-26 iulie, 2010). V.T. ar putea fi recunoscut în mutantul antropologic numit de marele disident Aleksandr Zinoviev „Homo Sovieticus“. Însuşi V.T. pătrunde în ADN-ul acestuia, într-o postare pe blog (2 august 2012): „Abil și labil, cu moralitate de moluscă, dispus la toate salturile mortale menite să îl propulseze pe o scară de valori esențial pervertită, Homo Sovieticus disprețuiește morala, demnitatea, adevărul. […] Homo sovieticus practică gîndirea dedublată și dublul discurs. Personalitate scindată, minte și cînd spune bunăziua“. Același „Homo Sovieticus“ se mai remarcă prin „vocația perversă a demonizării adversarului“. Nu mă îndoiesc de motivația anticomunistă a lui V.T., la fel cum, cu peste 3 decenii în urmă, n-aș fi șovăit să văd în același personaj un comunist pentru eternitate. Underground-ul anticomunismului lui V.T. are galerii întortocheate: unele comunică direct cu forme de resuscitare a congenerelor sale propensiuni comuniste despre care aș ezita să cred că au fost asumate, public și sistematic, doar dintr-o calculatăfățărnicie.

Despre osîrdia gnoseologică a tînărului cercetător comunist V.T. se vorbește prea puțin, superficial și, adeseori, fărăconsultarea directă a unor lucrări altfel bine ascunse în maldărele presei acelor timpuri. Puțină „gimnastică a memoriei“ (Monica Lovinescu) nu stricăniciodată. Nu de alta, dar, cum îndreptățit recunoștea V.T. citîndu-l pe George Orwell, „la comuniști nimic nu e mai imprevizibil decît trecutul“ (Ghilotina de scrum, p.197). Comentariile mele îi vor da, tacit, dreptate lui V.T. care, în Viața studențească (prescurtat – VS), nr. 23, miercuri, 10 VI, 1981, p. 9 – adică doar cu cîteva săptămîni înainte de a se fi descotorisit cu mînie exproletară de experiența sa comunistă –, afirma că „hohotul de rîs al despărțirii de trecut de care vorbea cîndva Marx nu poate fi însă o scuză pentru amnezie“. V.T. se angaja pe blogul său în 20 august 2009 că va publica un volum intitulat Scrieri de tinerețe (1974-1981). Ar putea lărgi aria selecției începînd, de pildă, din 1971. Comentariul meu îi va aduce, sper, măcar un modest sprijin bibliografic.

Un autor omis de Antologia ruşinii

(more…)