Victor Roncea Blog

„În lutul greu din care am plecat / Am frãmântat simţire. / Din urã am clãdit iubire. / Între seninul din Înalt / Şi jalnicul de jos / Mereu m-am întors / În lutul greu din care am plecat. / N-am fost învins, dar nici n-am câştigat. / Mi-e barba albã, încâlcitã, roasã. / Pãrinte, o sã vin curând acasã”. (21 Decembrie 1989)

Era acum 21 de ani, pe 21 decembrie. Luasem bataie deja, pe bulevardul Magheru, de la primii scutieri pe care-i vedeam pe viu in viata mea. Fugisem spre centru impreuna cu prietenii mei tonitzisti, ingramaditi vreo sapte intr-o Dacie, la risc. Lucram la un mozaic la Combinatul Fondului Plastic. Impropriu spus lucram. Ne invarteam in cerc, frematand in jurul unui aparat de radio din centrul unei hale imense. In momentul in care s-a intrerupt transmisia, am zbughit-o ca din pusca. L-am imbrancit pe portarul care, deja avizat, incerca sa ne impiedice si, cu artistul plastic care ne coordona la volan, am gonit-o pe strazile pustii, din zona Casei Scanteii, pana la prima baricada.

Pe drum, nici picior de militian. Normal, cu totii erau acum in fata noastra, intre Romana si Universitate. Ajunsi si noi in prima linie, ne-am bucurat sa ne regasim alti prieteni si colegi, inclusiv pe frate-miu cel mare, George, care-l tinea in spate, pentru a face poze mai bune, cand pe Pascal Ilie Virgil cand pe Titi Calistru, deveniti apoi fotografi la “Romania libera”. Era ca o intrunire de gasca, extinsa apoi la Universitate cu toate cunostintele mele din Bucuresti, toti artistii, nebunii si rebelii Capitalei, de la “Tonitza” si Institutul “Nicolae Grigorescu” pana la rockerii din “Lido” si “Cina”.
Pe moment ne blocasem pe Magheru, in dreptul terasei “Gradinita” – acum McDonald’s, pentru cei mai tineri – si cantam, din rarunchi si in genunchi, “Desteapta-te, romane!”. Din cand in cand incercam sa vorbim cu pustanii in uniforma din fata noastra, cu ochii de sub vizeta castii dilatati. Eram de-o varsta. In spatele lor, se vedeau barosanii din Militie, civili si, mai departe, restul trupelor, inarmate si sprijinite de mijloacele speciale de interventie. Armata, ca sa fie foarte clar. Noi, turbulentii linistii publice, incercam sa ne unim cu cei de la Universitate. Dupa un du-te–vino intre grupul de nebuni din mijlocul strazii – vreo 50-70 de oameni – si scutierii, care pareau mai inspaimantati ca noi, a urmat brusc, atacul.

Langa mine, chiar in primul rand, era un tatic cu un copilas de trei anisori pe umeri, care strigase incontinuu “Libertate te iubim, ori invingem ori murim!”. Fiul meu cel mare e generatia 1989; avea aproape un an in decembrie. Era acasa, dar, cand ma uitam la camaradul meu de revolta, parca il vedeam pe el, cam ingrozit la gandul a ce va urma. Dupa ce-am luat primele “bulane” in cap m-am repezit la copil si l-am prins inainte de a cadea si a se izbi si el, ca tatal lui, de asfaltul de-acum stropit cu sange. In timp ce taica-sau si prietenii mei erau cam calcati in picioare, eu, cu copilul la piept, am reusit sa fug pe straduta care duce spre Piata Amzei, acum “Take Ionescu”, si-am intrat, pe bajbaite, in primul magazin intalnit. Zdrang, s-a auzit zavorul dupa intrarea mea. Era un “Vanatorul si Pescarul” si vanzatoarele ma stiau, fiind cam amator de efecte militare. Mi-am lipit fata de geamul rece de la intrare in timp ce doamnele au inceput sa-l mangaie pe copilas. Ca printr-o minune a trecut si tatal, in goana. L-am tras in magazin, refugiindu-ne apoi cu totii, pe podea, dupa tejghea.

L-am reintalnit zilele si lunile urmatoare pe iubitorul de libertate, in CC, pe 22 decembrie, cu arma in mana, apoi prin structurile de conducere ale “Frontului”. Ajunsese mare. Mereu ma imbratisa si-mi multumea c-un evluviu de recunostinta pentru ca i-am protejat, atunci, copilasul. La cateva luni, ne-am intalnit intamplator pe strada. M-a tras deoparte si, rotindu-si ochii in toate partile, mi-a spus, soptit: “Victor, plec ‘afara’. Si nu ma mai intorc. E de rau. Am vazut prea multe…”. Si s-a dus. Sper c-o fi bine acum…

Dupa ce a trecut primul val de scutieri, ne-am refacut grupul de golani strangandu-ne de pe stradute – ca izvoarele care se varsa intr-un lac – in Piata Romana, unde, mi-aduc aminte, trona un cilindru mare de ciment, pe care Ceausescu vroia sa inalte un monument. Cu forte proaspete si nervi cu carul ne-am asmutit noi asupra pifanilor. De data asta au luat-o ei la fuga. Incet, incet, strigand, scandand si cantand, am castigat metru cu metru pana la “Scala” si, apoi, am “cucerit” si intersectia. Deja puteam sa ne-auzim fratii de la Universitate. Dar pan-aici ne-a fost.

Dincolo de trupeti duduiau TAB-urile, se invarteau turelele cu mitraliere si straluceau baionetele pe deasupra castilor de razboi ale militarilor insirati de-a latul bulevardului. Mai multi oameni pe trotuare: curiosii si fricosii. In plina strada, aceeasi mana de nebuni de la Romana. In fruntea noastra, parca de nicaieri, aparuse un batran. Cu parul si barba alba. Avea o figura de dac liber. Ochii ii straluceau in seara care se lasa. Se vedea ca astepta momentul asta de vreo 45 de ani. Schiopata, sau cel putin asa imi aduc eu aminte. Intr-o mana avea un baston. In cealalta un steag: Tricolorul. Flutura deasupra noastra, curat, fara stema si fara gaura. Cand au inceput sa se indrepte spre noi militarii cu baionetele la arma si TAB-urile dupa ei, trei sferturi dintre noi am tulit-o automat inapoi, in pas grabit, chiar alergand.

Cand ne-am uitat in spate, intre noi si militari, in mijlocul drumului, acum pustiu de partea noastra, batranul. Singur. Nu se miscase nici un centimetru. Tinea steagul sus de tot, cu o singura mana, intinsa, si cu cealalta se sprijinea bine in baston, pregatit de infruntare, ce putea sa-i fie fatala. Unii dintre noi ne-am oprit, rusinati dar si speriati la ce putea sa i se intample batranului. Cativa ne-am intors si am fugit la batran. Cu forta, l-am tras deoparte, schiopatand si fugind apoi pe strazile adiacente pana ne-am regasit la Universitate. Cand a inceput sa se traga cu trasoarele, m-am retras, cu gandul la pustanul meu de acasa. Dar si la batran. Oare va reusi sa scape?, ma intrebam.

Zilele au trecut rapid, ca clipele: gloante si sange, flacari si intuneric. Apoi iar gloante si flacari si tot asa. Am intalnit alti nebuni frumosi, s-au legat prietenii de viata si de moarte. Traiam ca-ntr-un film in care totul se succede mult prea rapid, pe repede inainte. Pana cand am spus noi “stop”: atunci cand ne-am dat seama ca am fost pacaliti. Pe 28 decembrie am devenit, eu si prietenii mei, teroristi, conform “Frontului Salvarii” lui Iliescu si Televiziunii Romane ocupate. Pentru ca am organizat, dupa 21 decembrie, prima demonstratie anti-comunista, anti-FSN si anti-Iliescu. Era, deja, prea tarziu.

Din cand in cand imi revenea in minte imaginea batranului anonim, cu drapelul sau tricolor. Ma rugam sa nu fi murit, dupa cum il impingea spiritul lui de sacrificiu. Si asa a si fost. Ne-am reintalnit in Piata Universitatii, unde a stat aproape zi si noapte, printre zecile de mii de romani care au facut de garda pentru Romania in cele 53 de zile ale manifestatiei-maraton anti-comuniste. Apoi l-am revazut, din noi in fruntea demonstrantilor, la “marsul alb” al sutelor de mii de bucuresteni iesiti pe strazi pentru eliberarea studentilor inchisi in urma interventiei trupelor si minerilor lui Iliescu in 13-15 iunie. Batranul dac era neinfrant.

Un astfel de exemplu luminos am mai intalnit, apoi, la fratii nostri basarabeni, Alexandru Lesco, Tudor Popa si Andrei Ivantoc, care, la eliberarea din temnitele rusesti din Transnistria, dupa 12 si 15 ani de inchisoare nedreapta, pentru tara lor, au spus, cu o modestie supraomeneasca: “daca s-ar intoarce timpul inapoi, am face exact acelasi lucru”. La fel, veteranii anticomunisti si monahii soldati ai Romaniei, cu 10, 15 si 20 de ani de ocna sub regimul de ocupatie bolsevic, ca bunii si marii duhovnici ai Ortodoxiei Arsenie Papacioc si Justin Parvu. Daca-i intrebi iti spun fara sa pregete ca fiecare clipa de schingiuiala sau de chin, la munca de exterminare de la Canal sau din minele de plumb, a meritat: “iaca, am stat si noi acolo, pentru mantuirea neamului romanesc…” Acesti luptatori sunt caramizile vii ale Romaniei noastre, de pe pamant si din ceruri. Ei sunt cei ce fac sa dainuie aceasta natiune, dragostea de tara, patriotismul. Oricand va indoiti de puterile voastre, ganditi-va si voi la batranul ce tinea steagul sus, singur si darz, in fata unei Armate strambe, de bieti oameni sau chiar de neoameni. Atunci, in acea clipa lunga din 21 decembrie 1989, el era Romania.

Numele lui este Ernest Maftei. Badia. Badia era Romania si Romania era Badia.

Victor Roncea