In cel mai recent numar al revistei Q Magazine, condusa de celebra ziarista Floriana Jucan, ceva mai putin celebrul consilier prezidential Iulian Chifu face a analiza, special pentru publicatia bilunara, despre “Reconstrucţia post-conflict după suspendarea preşedintelui”. Dar mult mai interesant ni se pare materialul publicat de academicianul Augustin Buzura, fondatorul de facto si de jure al actualului ICR, in care se fac, in premiera, dezvaluiri importante, chiar fulminante – pentru a folosi un termen la moda dar de data aceasta chiar in intelesul lui – despre intestinele Institutului devenit azi, sub conducerea falsului doctor in filosofie, fizicianul Horia Roman Patapievici, un soi de oficina externa de propaganda si dezinformare a GDS. Aflam astfel ca, la infiintarea ICR-ului, Dilema lui Plesu, platita pana atunci din bani de la bugetul Guvernului Nastase, sustinea ca Institutul sa fie pus sub egida Parlamentului, adica exact pentru ce este injurat acum Guvernul Ponta. Totodata, tele-nobelistul Mircea Cărtărescu se opunea infiintarii ICR, asemuind noua instituție cu cele două „monstruozități comuniste”: Palatul Poporului și Canalul Dunăre – Marea Neagră. Dupa schimbarea lui Buzura din functie cu Patapievici, efectuata peste noapte, si aflata de academician de la televizor, plagiatorul Cartarescu a mers bine-mersi pe acest canal, chiar pana sub Palatul Cotroceni. Eseistul Buzura nu se fereste sa afirme ca papionierii nostri de azi sunt “ieșiți de sub mantaua lui Brucan” si a lui Soros si ca, “dacă nu s-ar fi schimbat regimul, aceste progenituri ar fi făcut exact același lucru, dar de pe băncile Comitetului Central al PCR”. Academicianul Augustin Buzura se arata convins si că “ura, agresivitatea și degradarea climatului cultural de la noi nu sunt străine de cei ce se află în spatele infantilelor papioane” din banda lui Patapievici, personaj despre care lasa sa se inteleaga ca ziua se crede om de stiinta iar noaptea devine ceea ce este de fapt: o prostituata a tuturor regimurilor. Iata o parte dintre dezvaluirile extraordinare facute de scriitorul Augustin Buzura despre “piscotarii si pretutindenarii” de la ICR-ul lui Patapievici, “primele zece papioane” ale tarii, unele chiar papioane cu badigarzi si girofare, mai ales in cap (vezi foto):
„La mijloc este o neînțelegere în legătură cu scopul acestei instituții, și anume a fost concepută pe modelul altor instituții similare din Europa și, în particular, al Colegiului Noua Europă din București, condus de Andrei Pleșu.”
Deşi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/2012 – atât în întregul ei, cât şi în ceea ce priveşte modificarea art. 10 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului – este profund neconstituţională, autorii demersului suspendării din funcţie a Preşedintelui anunţă cu nonşalanţă că referendumul va fi organizat în baza Ordonanţei de urgenţă adoptată de Guvern la 6 iulie a.c.
Dan Tanasa: Constat cu mâhnire faptul că la aproape trei luni de la instalarea Guvernului Victor Ponta discursul USL față de soarta românilor din Covasna și Harghita începe să semene izbitor de mult cu cel al Guvernului Emil Boc sau Mihai Răzvan Ungureanu.
Ar fi trebuit sa vorbesc despre alegeri ca despre un important semn de intrare în normalitate si, desigur, ca despre o garantie ca scolile si spitalele desfiintate vor fi repuse în circuitul firesc. Din pacate, însa, nu pot trece cu vederea faptul ca prin Transilvania bântuie cam demult, si tot mai frecvent, niste fantome care raspândesc iarasi ura si mârlanie.
De 92 de ani, maladia de care sufera acestea se numeste Trianon, iar când se apropie 4 iunie, Transilvania se umple de honvezi în uniformele si cu drapelele de altadata, se dezgroapa si se îngroapa morti si trimisii „tarii-mama“ se poarta de parca românii ar fi o etnie neînsemnata, pe cale de disparitie. o populatie aparuta în spatiul transilvan mult dupa cea maghiara. Fantoma din acest an are un nume: Kover László si este presedintele Parlamentului ungar. Cum era de asteptat, n-a venit singur, ci a trimis pe alte cai cenusa lui Nyiro Iozsef, „apostolul secuilor“, poet si gazetar, iar în restul vietii un antiromân si un antisemit înflacarat fara nici cea mai mica asemanare sau legatura cu Mircea Eliade, Emil Cioran sau Lucian Blaga; cum s-a spus. Sigur, pamântul este generos, ofera odihna vesnica tuturor celor ce au avut viata – plante si animale, buni si rai, hoti si criminali, sfinti si pacatosi. Mi-e imposibil sa uit ca un sfânt, un adevarat sfânt al românilor, Inochentie Micu Klein, spunea, dupa 24 de ani de exil chiar la Roma, ca nu poti învia decât în pamântul patriei. Mi se pare normal ca si Nyiro, daca într-adevar si-a dorit asta, sa se întoarca de unde a plecat, desi cât a fost în viata nu s-a simtit bine printre valahi. Dar, este la îndemâna oricui sa observe, Nyiro n-a fost adus la noi pentru odihna eterna, ci pentru a raspândi, fie si sub forma de cenusa, ura, lacrimi si sânge, asa cum s-a întâmplat cu 22 de ani în urma, la Târgu Mures. Atunci a lipsit Nyiro, dar nu si lozincile de ieri si de azi. Caci si acum s-a urmarit ca înhumarea cenusii sa coincida cu marele pelerinaj de Rusalii de la Sumuleu, localitate prin care, pe vremea Diktatului, trecea frontiera, iar trenul aflat la dispozitia pelerinilor avea un nume usor de decodat: „Nostalgia“. Pâna la urma, chiar si acest sentiment este de înteles. Nefiresc mi se pare sa-i jignesti pe cei ce îti dau voie sa te manifesti cum vrei, sa traiesti în ce secol si în ce atmosfera îti convine, desi civilizat ar fi sa tii seama si de ceilalti, sa le menajezi sentimentele, sa nu-i provoci neîncetat.
Cu niste ani în urma am fost la Hiroshima, orasul în care a cazut prima bomba atomica. Soferul si cel ce ma însotea erau supravietuitori. Familiile lor au murit în conditii îngrozitoare, dar si la fata locului si mai târziu, la multe zile dupa ce am iesit din atmosfera de acolo, au refuzat sa pronunte chiar si numele tarii de provenienta a celor ce au fabricat si aruncat bomba. Lectiile istoriei sunt adesea foarte brutale si nu cred ca ar fi fost nevoie de 92 de ani pentru a le întelege. Iata, mai bine de o jumatate de secol, în Baia Mare si apoi în Cluj, am trait printre unguri, iar în perioada Diktatului de la Viena am fost si cetatean al Ungariei, al unei Ungarii faloase si agresive pe care cei de vârsta mea au iertat-o, dar nu cred sa o fi uitat. Se stie ca aceasta a dobândit Ardealul de Nord fara ca armata noastra sa fi tras un singur glonte, datorita unui rege las, Carol al II-lea, a unui Consiliu de Coroana la fel de las si a guvernului Gigurtu care nu a avut curajul. sa riposteze nici macar atunci când aviatia lui Horthy, înainte ca „arbitrajul“ sa se fi încheiat, a ajuns pâna la Brasov si Satu Mare. „Învingatorii“ s-au laudat ca au venit în Ardealul de Nord pentru o mie de ani, dar au fost obligati sa-l paraseasca cu 996 de ani mai devreme prin jertfa armatei noastre care, în mai putin de o jumatate de secol, a intrat de doua ori în Budapesta salvând Ungaria nu numai de comunistii lui Béla Kun, ci si de fascism, strapungând, cu mari sacrificii, cele trei centuri de aparare ale Budapestei. Se întelege, în Europa Unita cu totul altfel se pun astazi problemele, dar oricum s-ar pune, si în orice context, sunt greu de suportat la nesfârsit provocarile, jignirile si dispretul chiar si daca te gândesti la zecile de mii de români cazuti pe pamântul Ungariei. Nu fac parte dintre cei care exagereaza meritele etniei sale. I-am descris de atâtea ori pacatele, erorile si esecurile… Dar nici nu pot trece cu vederea faptul ca tocmai cei pe care i-am ajutat în momente dificile se poarta de parca istoria începe si se sfârseste cu ei. De fapt, nu e bine sa alegi din istorie numai ceea ce îti convine si nici sa ramâi prea mult în urma ei precum fetele batrâne întepenite într-un moment frumos al tineretii lor. Faptele ostasilor lui Horthy si ale admiratorilor acestuia din perioada Diktatului ma îngrozesc si astazi, ca si brutalitatea administratiei si a jandarmilor cu celebrele pene de cocos la palarie. Celor ce sunt de-o seama cu mine, cuvântul Horthy le aduce automat în memorie atrocitatile comise în Moisei, Sarmas, Huedin, ca si în multe alte locuri si te întrebi daca, tacând la nesfârsit, altii din dinastia lui Nyiro ca, de exemplu, locotenentii Vasvari si Akosi, care au condus represaliile în cele doua localitati salajene, Ip si Traznea, nu vor fi curând comemorati ca eroi civilizatori. Dupa Revolutie au aparut noii internationalisti care au sustras istoria si cultura româneasca dintre preocuparile noastre majore. Si nu numai ca au desfiintat scoli, dar au vândut pe sub mâna pâna si mari capitole din istoria României. Bagatelizând totul, Transilvania mai este confundata cu Boc si cu cei ce, de dragul unor voturi, au minimalizat orice lege, regula, institutie. Azi suntem o tara spoliata de valorile ei, o tara fara sfinti, o taraba de pe care oricine poate cumpara orice. Kover László ne face „barbari“, desi nu îmi amintesc ca noi, românii, sa fi fost aceia care au scos copiii cu baionetele din burta mamelor. În ce ma priveste, nu i-am confundat niciodata pe unguri cu coechipierii presedintelui Parlamentului maghiar. Confratii mei din Cluj, scriitorii maghiari, precum si numerosii profesionisti cunoscuti acolo mi-au impus respect si admiratie nu numai pentru ceea ce au scris, ci si pentru ca am fost pe aceeasi baricada în anii cei mai grei ai „epocii de aur“. Prin intermediul lor am cunoscut, cu incontestabil folos, cultura si civilizatia maghiara. De aceea nu cred ca trebuie sa tacem când golanii si bisnitarii nostri si ai lor îsi dau mâna peste sau pe sub frontiere. Transilvania a fost si trebuie sa ramâna un spatiu al tolerantei, iar agitatia acestor apostoli ai urii, darâmarea statuii mitropolitului Saguna din Ungaria sau incendierea casei lui Avram Iancu din Târgu Mures nu sunt exemplele cele mai potrivite de toleranta, dupa cum nici blestemarea neîncetata a Trianonului. Daca timp de aproape o suta de ani aceasta nu a dat nici un rezultat, poate ca ar fi nevoie de alti politicieni, nu de alta istorie.
“Descoperim un tanar (are 35 de ani si pare cu vreo zece mai putin) simplu, emotionant si emotionat, aproape patetic, care ne vorbeste de tatal lui iesind din închisoare si nespunându-i nimic din cele petrecute acolo. Aduce o sticla de Murfatlar s-o bem împreuna în amintirea acestui tata mort fara sa-i fi spus fiului suferintele prin care a trecut”. – Monica Lovinescu
De la N.K.V.D. şi Gestapo la Banca Naţională a României şi Institutul Cultural Român
Despre Horia-Roman Patapievici s-a afirmat, mai mult sau mai puţin explicit, că ar avea niscaiva legături cu afacerile secrete ale unor servicii străine, ca activ şi totodată nociv agent de influenţă. Avem, din păcate, şi o tradiţie a trădării, prin care unii s-au definit dintotdeauna. Este şi cazul familiei Dionis şi Odarca Patapievici, un cuplu informativ creat de N.K.V.D. la începutul anilor ’40 în Cernăuţi şi infiltrat apoi în secţia Gestapo-ului din Viena, de unde, în 1947-1948, s-a petrecut marşrutizarea în România.
“Nu exista stat in Europa Orientala, nu exista tara de la Adriatica pana la Marea Neagra, care sa nu cuprinda bucati din nationalitatea noastra. Incepand de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia-Hertegovina, gasim pas cu pas fragmentele acestei mari unitati etnice in Muntii Albaniei, in Macedonia si Tesalia, in Bulgaria, in Grecia”
“Dintre toate capitolele, m-a interesat sub specia unei anumite urgente cel referitor la biografia lui Vladimir Tismaneanu si a lui Dionis Patapievici, tatal actualului presedinte al ICR, H.-R. Patapievici; de asemenea, si cel despre relatiile dintre grupul de intelectuali paltiniseni si Intelligence Service.”
Bianca Felseghi de la Ora de Cluj despre lansarea cartii Fereastra Serviciilor Secretea colaboratorului sau apropiatAurel Rogojan:Generalul Iulian Vlad, fost şef al Securităţii, le-a mulţumit la Cluj ofiţerilor şi informatorilor pentru “actele patriotice”
Nota Ziaristi Online: Atat Adevarul cat si alte “organe” de presa care au preluat stirea au omis exact esentialul discursului generalului Iulian Vlad, si anume: “Cartea se refera si la umbrele aruncate peste istoria noastra recenta de catre vanzatori de neam si de tara. Unii inca in pozitii publice. Din care, loviti de amnezii, se straduiesc sa-si amane judecata faptelor pana la scadenta istoriei.” Mai este de adaugat ca la manifestarea in cauza s-a agitat si un reporteras de la Evenimentul Zilei, care contrazicea afirmatiile istoricului american Larry Watts si ale ofiterilor care au instrumentat “defectiunea” lui Ion Mihai Pacepa, inclusiv a generalul Iulian Vlad, responsabilul de caz, sustinand cu aplomb ca Pacepa este “omul americanilor” si nu agent sovietic. Amuzant cum previziunile colegului nostru Victor Roncea s-au materializat intocmai. Spre edificare cititi: Filiale ale serviciilor de informatii antiromanesti in presa din Romania: Adevarul si Evenimentul Zilei. Cazul Pacepa, Patriciu, Sorin Rosca Stanescu si alti colonei
“Dintre toate capitolele, m-a interesat sub specia unei anumite urgente cel referitor la biografia lui Vladimir Tismaneanu si a lui Dionis Patapievici, tatal actualului presedinte al ICR, H.-R. Patapievici; de asemenea, si cel despre relatiile dintre grupul de intelectuali paltiniseni si Intelligence Service.”
Foto: Augustin Buzura la lansarea cartii lui Larry Watts, “Fereste-ma, Doamne, de prieteni!”
Am descoperit recent o carte care promite chiar de la coperti, asa ca ma grabesc sa le prezint:
“Oricat ar parea de nefiresc, nu sufar pentru ca, de la Revolutie incoace mai ales, sunt injurat cu obstinatie, ci pentru ca sunt injurat de prosti. Nu ma refer la Mircea Mihaies, care este doar lichea. Inainte de Revolutie, nu a scos nici din greseala un sunet care sa aduca, daca nu a curaj, macar a bun-simt. Vreau sa spun ca nu l-a vazut nimeni. Astazi, a ramas tot nimeni, dar cu N mare, pentru ca a mai imbatranit, iar neputinta si uscaciunea intelectuala i-au sporit otrava. Atata doar ca, se stie, este otrava bine remunerata: patria isi cinsteste ticalosii. In mod normal, n-ar merita sa-mi pierd vremea cu asemenea indivizi, insa crisparea din textele pe care le produc, setea lor de a ma distruge ma pune pe ganduri. Din pacate, este sezonul lor, al parazitilor care-si cauta tot timpul un caine sa-i treaca strada.” – Augustin Buzura
Un fost colonel de Securitate afirma ca scriitorul Augustin Buzura urma sa devina presedintele Romaniei in 1989 iar Ion Iliescu trebuia sa ajunga doar seful Senatului. Insa cel supranumit “Iliescu-KGB” a fost mai iute de picior. Informatiile explozive apar intr-o carte de dialoguri dintre jurnalistul Dan Lupescu si colonelul (r) Ion Sandu, fost adjunct al comandantului USLA – Unitatea Speciala de Lupta Antiterorista, precursoarea Brigazii Antiteroriste a SRI, unde raspundea direct de securitatea zborurilor efectuate de companiile TAROM si LAR. Volumul “Decembrie ’89 – Scenariul si Regia” a aparut in tiraj limitat la Editura Scrisul Romanesc din Craiova, in urma cu cativa ani. Pentru o mai buna intelegere a dezvaluirilor si afirmatiilor de mai sus republic mai jos un interviu, in varianta sa originala, despre relatia lui Augustin Buzura cu Securitatea. In perioada executiilor comandate de “parazitii” statului, interviul a aparut in fostul Cotidianul, intr-o versiune trunchiata, semnata cu pseudonimul Izabela Niculescu sub care se ascundea un oarecare Razvan Vintilescu. Interviul era urmarea unei calomnii din Cotidianul pentru care Buzura ii solicitase redactorului-sef al fituicii lui Vintu de la acea vreme, Adrian Ursu, un Drept la replica (vezi facsimil in baza textului). Posibil sa fi avut legatura si cu dezvaluirile din carte…
Stimate Domnule Vintilescu,
Vă trimit alăturat răspunsurile la întrebările Dvs. Simt însă nevoia unui preambul. De ce acest interviu? De ce această temă? Nu sunt şef, nu am nici o obligaţie faţă de stat, sunt un simplu particular, deci legea cu dosarele nu mi se aplică. Şi nici nu au apărut elemente noi după sentinţa CNSAS. Ce ziceţi?
1. Cand aţi aflat de existenţa unui dosar în arhivele Securităţii în care figuraţi drept colaborator al acesteia, cu numele de cod „Gusti”?
Augustin Buzura: Am şase Dosare de urmărire, dar nu am figurat şi nu figurez în nici unul drept colaborator al Securităţii şi nici nu există vreo sentinţă a CNSAS în care să se spună aşa ceva. Sigur, când a început nebunia cu dosarele eram convins că nu puteam lipsi din arhivele respective, dar dacă nu ar fi apărut lista cu numele celor pe care Evenimentul zilei, solicita să fie verificaţi, nu le-aş fi consultat niciodată. Nu mă interesa ce s-a spus despre mine şi nici să-i descopăr pe cei ce m-au turnat. Aşa, însă, am primit o comunicare eliberată în baza deciziei Colegiului CNSAS nr.186/13.07.2004, în care se spunea că subsemnatul „nu a fost agent sau colaborator al organelor securităţii, ca poliţie politică”. Colegiul CNSAS era alcătuit, la ora când mi se ceruse să trimit un Curriculum Vitae şi o copie după buletin, din următorii domni: Gheorghe Onişoru-preşedinte, Mihai Gheorghe-vicepreşedinte, Claudiu Octavian Secaşiu-secretar, Constantin Buchet, Florian Chiriţescu, Ladislau-Antoniu Csendes, Mircea Dinescu, Viorel-Mircea Nicolescu, Horia-Roman Patapievici, Andrei –Gabriel Pleşu şi Aurel Pricu. Cât despre numele de cod, se ştie că securiştii dădeau asemenea nume nu numai turnătorilor, ci şi tuturor celor urmăriţi. Din Dosarele mele de urmărire am aflat că, în afară de „Gusti”, aveam şi altele, printre care foarte frecvent era, nu ştiu de ce, „Oşanu.”
AWACS: Mama catre Charlie Bravo. Care convoi ? Care civili ? La dracu’ ! Aici e mana sarbilor. Distruge tinta ! F-16: Charlie Bravo catre Mama. Ce sa distrug ? Tractoare ? Masini obisnuite ? Repet: nu vad nici un tanc. Solicit instructiuni. AWACS: Mama catre Charlie Bravo. E o tinta militara. O tinta militara absolut legitima. Distruge tinta ! Repet: distruge tinta ! F-16: Charlie Bravo catre Mama. Am inteles. Lansez rachetele !”
Cotidianul britanic “The Express” a dezvaluit ca pilotul unui Harrier GR-7 al fortelor aeriene britanice, aflat in misiune in momentul atacului din apropiere de Djakovica, l-a avertizat pe pilotul american al aparatului F-16 in privinta unor posibile “pagube colaterale”. Dupa ce a survolat la joasa inaltime convoiul de refugiati, englezul i-a transmis prin radio ca, in mod sigur, este vorba de vehicule civile, flancate de vehicule militare.
(…)
Am cascat noi gura prin sediul RTS, dupa care directorul televiziunii ne-a poftit intr-o sala de protocol unde – spunea el – colegii sarbi vor sa ciocneasca un pahar cu noi. Ei bine, chiar in acel moment au inceput sa sune sirenele alarmei aeriene. Era 22:30 si, in 5 minute, zambind incurcati, toti ziaristii si-au luat talpasita. In frunte, desigur, chiar cu ministrul Matic, care n-avea, nici el, nevoie de surprize neplacute. Am ras cu lacrimi vazandu-i cat de repede au uitat si de solidaritate si de vin si de tot. Imi amintesc ca, putin mai tarziu, mama lui Mile l-a sunat si ne-a certat ca radeam ca prostii in sediul RTS. Reporterii sarbi filmasera vizita de solidaritate si au difuzat stirea, in care apaream si noi, iar la Timisoara se vad programele televiziunilor sarbesti.
Cand ne-am intors la hotel, la o masa a barului ne astepta Nelu si cu “scriitorul” Dragan. Privindu-ne cu repros, Dragan ne-a intrebat ce fel de intelectuali sunt cei care, indiferent in ce scop, aproba declansarea unui razboi. Nu am inteles ce voia sa spuna. Ne-a aratat un comunicat, semnat de cateva zeci de intelectuali romani, in sprijinul orientarii euro-atlantice a autoritatilor de la Bucuresti. “Ceea ce a derutat pe multi dintre cetatenii nostri si i-a impiedicat sa ia o pozitie limpede in actualul conflict din Balcani este ca impartim cu poporul sarb valorile credintei,” ne-a citit Dragan, cu glas tare, din comunicat. “Numai ca Milosevic nu duce “un razboi sfant”, ci unul de epurare etnica, iar valorile ortodoxiei, pe care le impartasim cu poporul sarb, nu inseamna si coincidenta cu optiunile politice ale celor doua popoare. Structurile puterii noastre s-au pronuntat, de la bun inceput si cu admirabila consecventa, pentru NATO si Europa.”
N-am prea avut raspuns. Ca de obicei, Dragan ne surprindea prin informatiile pe care le avea si prin logica argumentelor. Nu era suparat pe noi sau pe cei care au semnat scrisoarea, ci se intreba in numele caror valori, un grup de “proeminenti intelectuali” puteau sa sustina un razboi ilegal, declansat impotriva unui stat suveran, fara acordul Natiunilor Unite si doar in baza unor reportaje difuzate, ce-i drept, pe posturi importante de televiziune. Reportaje precum cele de la CNN, de exemplu, realizate de Christiana Amanpour, care “intamplator” este sotia lui James Rubin, purtatorul de cuvant al Departamentului de stat al Statelor Unite”. Integral latarget: suntem scuturi vii si la televiziunea din belgrad
INTELECTUALITATEA SI RESTUL LUMII – O RUPTURA SOCIALA
Cu totii am fost, probabil, educati in ideea ca intelectualii sunt avangarda unei natiuni. O clasa creatoare, aparte, cu o contributie de exceptie la consolidarea sociala si spirituala a natiunii in care traiesc. Pentru motivele de mai sus, avand in istorie atatea exemple de intelectuali de exceptie, am invatat sa-i respectam si sa consideram cuvantul lor, un cuvant de invatatura.
Asa stau lucrurile in teorie. In Romania “democrata”, aristocratia intelectuala si culturala este separata, din pacate, de omul de rand, printr-o prapastie, aproape de netrecut. Omul din clasa de jos nu doar ca nu-l mai intelege, dar chiar il dispretuieste pe intelectual, iar acesta la randul sau alege sa intrerupa orice urma de dialog cu “vulgul”, inchizandu-se intr-un turn de fildes in care isi creaza o realitate paralela.
Dupa patru ani de lucru in fabrica, langa muncitori, autorul acestor randuri poate depune MARTURIE despre paralelismul celor doua lumi. O tensiune surda exista la granita intre realitatea muncitorului rupt de foame, depasit de o societate pe care nu o mai intelege, pe de o parte, si cenaclurile-dezbaterile filosofice ale intelectualitatii romanesti, sterile si inutile. In aceste conditii, reconcilierea si unitatea sociala sunt doar vise, iar instrumentul numit “societate civila” devine din ce in ce mai mult o secta.
Punctual, la agravarea situatiei a contribuit mult “optiunea societatii civile” fata de razboiul pornit acum 5 ani impotriva Iugoslaviei. Situandu-se la 180 de grade fata de romanul mediu, care se impotrivea ideii unui razboi in imediata vecinatate a tarii, intelectualii romani de elita au optat pentru sprijinirea actiunilor de forta. Esenta pozitiei lor a aparut in revista “22”, numarul 478 din 20-26 aprilie 1999, sub titlul “Optiunea societatii civile intr-un moment de cumpana”. Acesta era, de fapt, un gir moral dat actiunii – ilegale, imorale si antiumane – a NATO in tara vecina.
La cinci ani de la agresiunea contra Iugoslaviei, putem vedea cat de departe de rezolvare este problema pentru care atunci s-a pornit razboiul: situatia din Kosovo. Personal consider ca intelectualii ce au semnat APELUL PENTRU RAZBOI au gresit grav. Pentru a-si repara greseala si a fi iertati de cei care si-au pus sperantele in ei, ar fi absolut necesar sa-si ceara scuze. Cu siguranta insa, orgoliul nu le va permite acest lucru. Nu pot decat sa constat starea de fapt si sa insirui mai jos numele semnatarilor APELULUI LA CRIMA, spre improspatarea memoriei unora din noi si spre sublinierea, inca o data, a unei situatii triste: distanta uriasa intre intelectualii “societatii civile” si romanul de rand.
Bogdan I Stanciu, Aprilie 2004
TEXTUL COMPLET AL APELULUI LA CRIMA PUBLICAT IN “22″
In luna noiembrie a anului trecut, scriitorul Augustin Buzura a fost asaltat cu telefoanele de Razvan Vintilescu, dupa ce Cotidianul publicase mai multe minciuni la adresa prozatorului, ramase fara cuvenita indreptare, in ciuda unui Drept la Replica remis redactiei. Dupa o intalnire cu Vintilescu, Buzura i-a raspuns acestuia, pe mail, la lista de intrebari “dure” puse de noul “vanator-de-securisti-in-tabara adversa”. Cand apare articolul, cu “editarile” de rigoare, ce sa vezi?! Razvan Vintilescu si-a facut schimbare de sex si de identitate, interviul fiind semnat de… Izabela Vintilescu, pardon Niculescu.
In ancheta sa despre cazul Piersic, sapand cu spor pe-al patriei ogor, Izabela Niculescu alias Razvan Vintilescu, se intreaba, cu majuscule, “DE CE” a scapat Florin Piersic liber in regimul comunist. Oare de ce nu si-o pune aceeasi intrebare si in cazul lui Andrei Plesu, care, dupa afacerea Meditatia Transcedentala, in loc sa infunde puscaria a primit un bilet de voie, cu bursa cu tot, tocmai in “tara dusmana” RFG. Si pentru ca a dat “rezultatele pozitive”, cineva – oare cine? – l-a mai trimis odata, la plimbare platita, prin Franta, in “vizita de lucru” pe la cuplul Lovinescu-Ierunca, si apoi, inca o data, prin RFG, sa se intalneasca cu Liiceanu, tot la bursa si apoi… tot asa. Persecutati baietii, nu gluma! Izabela, nu te-ai intrebat, la fel de revoltat/a “DE CE”?
Dar ce sa ne mire, la Vintilescu, care si-a facut pe blogul lui (vezi foto) un “top al intelectualilor romani” de te strici de ras. De unde, evident, nu lipsesc Plesu si Liiceanu dar, surpriza, nu apare Patapievici! Of, Doamne! Dar, saracul/saraca Razvan Izabela recunoaste singur/singura ca are niste lipsuri, atunci cand explica de ce-i lipseste Patapievici din sacosa: “Răzvan Vintilescu: 12 Ianuarie 2009 (11:45) pentru ca nu pot sa pun in top pe cineva ale carui carti le-am lasat mai mereu neterminate… Ti-am mai explicat treaba cu limbajul. Este greoi, pentru mine cel putin. Trebuie sa stau cu DEX-ul in poala, nu-mi convine…Poate sunt eu prost, cine stie…n-ar fi exclus… Nu poti sa modelezi concepte pentru omul de rand, daca nu-i vorbesti pe intelesul sau, daca nu folosesti mai intai un fond comun al limbii in care te exprimi si abia apoi treci la neologisme. Plesu, pe de alta parte, stie sa scrie astfel incat sa-l poata citi mai toata lumea…”
Avea dreptate scriitorul Augustin Buzura cand spunea, despre prietenii Izabelei Vintilescu: “Oricat ar parea de nefiresc, nu sufar pentru ca, de la Revolutie incoace mai ales, sunt injurat cu obstinatie, ci pentru ca sunt injurat de prosti. Nu ma refer la Mircea Mihaies, care este doar lichea. Inainte de Revolutie, nu a scos nici din greseala un sunet care sa aduca, daca nu a curaj, macar a bun-simt. Vreau sa spun ca nu l-a vazut nimeni. Astazi, a ramas tot nimeni, dar cu N mare, pentru ca a mai imbatranit, iar neputinta si uscaciunea intelectuala i-au sporit otrava. Atata doar ca, se stie, este otrava bine remunerata: patria isi cinsteste ticalosii. In mod normal, n-ar merita sa-mi pierd vremea cu asemenea indivizi, insa crisparea din textele pe care le produc, setea lor de a ma distruge ma pune pe ganduri. Din pacate, este sezonul lor, al parazitilor care-si cauta tot timpul un caine sa-i treaca strada.”
Cititi mai jos interviul in forma sa originala si aici Buzura şi Securitatea…, in forma “editata”, semnata de Izabela Niculescu
Stimate Domnule Vintilescu,
Vă trimit alăturat răspunsurile la întrebările Dvs. Simt însă nevoia unui preambul. De ce acest interviu? De ce această temă? Nu sunt şef, nu am nici o obligaţie faţă de stat, sunt un simplu particular, deci legea cu dosarele nu mi se aplică. Şi nici nu au apărut elemente noi după sentinţa CNSAS. Ce ziceţi?
1.Cand aţi aflat de existenţa unui dosar în arhivele Securităţii în care figuraţi drept colaborator al acesteia, cu numele de cod „Gusti”?
Augustin Buzura: Am şase Dosare de urmărire, dar nu am figurat şi nu figurez în nici unul drept colaborator al Securităţii şi nici nu există vreo sentinţă a CNSAS în care să se spună aşa ceva. Sigur, când a început nebunia cu dosarele eram convins că nu puteam lipsi din arhivele respective, dar dacă nu ar fi apărut lista cu numele celor pe care Evenimentul zilei, solicita să fie verificaţi, nu le-aş fi consultat niciodată. Nu mă interesa ce s-a spus despre mine şi nici să-i descopăr pe cei ce m-au turnat. Aşa, însă, am primit o comunicare eliberată în baza deciziei Colegiului CNSAS nr.186/13.07.2004, în care se spunea că subsemnatul „nu a fost agent sau colaborator al organelor securităţii, ca poliţie politică”. Colegiul CNSAS era alcătuit, la ora când mi se ceruse să trimit un Curriculum Vitae şi o copie după buletin, din următorii domni: Gheorghe Onişoru-preşedinte, Mihai Gheorghe-vicepreşedinte, Claudiu Octavian Secaşiu-secretar, Constantin Buchet, Florian Chiriţescu, Ladislau-Antoniu Csendes, Mircea Dinescu, Viorel-Mircea Nicolescu, Horia-Roman Patapievici, Andrei –Gabriel Pleşu şi Aurel Pricu. Cât despre numele de cod, se ştie că securiştii dădeau asemenea nume nu numai turnătorilor, ci şi tuturor celor urmăriţi. Din Dosarele mele de urmărire am aflat că, în afară de „Gusti”, aveam şi altele, printre care foarte frecvent era, nu ştiu de ce, „Oşanu.”
2. În acel dosar se află numai rapoarte ale unor ofiţeri de Securitate, care vorbesc despre dumneavoastră (Florian Oprea, Ioan Creţu, Ilie Merce). I-aţi cunoscut pe aceştia?
A.B.: Erau mult mai numeroşi. Pe unii nu i-am întâlnit. Pe acel domn, Ioan Creţu, nu-mi amintesc să-l fi cunoscut. Florian Oprea era locotenent când m-a luat în primire, iar în 13 decembrie 1990, când mi s-a închis dosarul de urmărire, ajunsese colonel. Dar din miile sau zecile de mii de cititori care-mi cereau autografe sau mă opreau pe stradă, nu puteam şti care este ofiţer şi care simplu cititor ori vreun om care se iluziona că îl voi putea ajuta într-un fel sau altul… Unii voiau să-mi spună cum se trăieşte în închisori, unde se pregăteşte vreo grevă sau doreau să afle adresele Monicăi Lovinescu, ale celor de la Europa Liberă sau ale Amnisty International… De obicei spuneam exact ce credeam… Cititor sau securist, le răspundeam fără rezerve şi precauţii, căci la rândul meu, eram interesat să-i cunosc pentru a afla ce doresc de la mine şi cât ştiu despre mine…Trebuia să mă apăr şi, totodată, să-i descriu pe cât posibil în cărţile mele. Sunt scriitor şi am obligaţia să cunosc lumea în care trăiesc. Toţi scriitorii cinstiţi, care au fost în aceste , au dorit acelaşi lucru: să-şi cunoască adversarii. Iată ce spune căpitanul de informaţii Cinka despre o întâlnire cu un tânăr dramaturg, Vaclav Havel, devenit mai târziu celebru: „Convorbirea cu Havel s-a încheiat cu sugestia mea, că, în caz de nevoie, îl voi contacta din nou. A fost de acord şi a spus că şi el e foarte bucuros că a discutat cu noi, deoarece i-am furnizat material pentru viitoarele lui încercări literare”. Aşa au făcut şi alţii. Ar fi absurd să răspund de cele scrise de diverşii ofiţeri în numeroasele lor rapoarte. Toţi aspirau la grade şi toţi se străduiau să le dovedească superiorilor că îşi fac meseria. Nu trebuie ignorat faptul că îmi înregistrau convorbirile telefonice, cum s-a văzut din Dosarele mele. Plus că, diverşi prieteni, imposibil de bănuit de către cei mai mulţi, turnau fără ruşine.
3. Ce fel de relaţie aveaţi cu ei?
A.B.: Ce relaţii puteam avea când ştiam cine sunt şi ce vor? Ei aveau anumite idei fixe şi, de multe ori, mă ameninţau: „La ce vă foloseşte? Vedeţi, aveţi copii şi nu se ştie…” Discuţia noastră dovedeşte că nu mi-a folosit la nimic. Despre ce vorbeam şi ce scriam securiştii erau avertizaţi din timp de turnătorii de care nu m-am ferit niciodată. La un moment dat, din patru colegi de birou, câţi eram la Tribuna, trei dădeau informări despre ce spuneam sau comentau în scris textele mele deja apărute. Pe atunci mă turnau profesionişti, nu diletanţi ca astăzi! După câteva „erori” de ale mele, mă chemau primul secretar al judeţului sau secretarul cu propaganda să mă mustre ori să mă avertizeze că îmi voi pierde postul. Uneori, din aceleaşi motive, eram chemat la Secţia de Propagandă a C.C. din Bucureşti, unde mi se cerea să-mi retrag semnătura de pe diversele proteste. Alteori eram somat să mă desolidarizez în scris de Europa liberă. Adesea îi speriam fără să vreau. Petre Enache, secretarul C.C. cu Propaganda s-a interesat ce mai citesc şi eu i-am spus sincer: „Aceşti bolnavi care ne guvernează” – carte pe care o aveam din întâmplare în buzunar. Mi-a făcut, îngrozit, cunoscutul semn că sunt microfoane, drept care mi-a recitat câteva din cuvântările lui Ceauşescu. Mai frică îmi era când, ore întregi, şeful Inspectoratului, mă ţinea într-o sală de aşteptare din sediul Securităţii din str. Traian, după care mă trimitea acasă fără să-mi spună de ce am fost chemat.
4. În cursul conversaţiilor purtate cu ei, vi s-a părut că încearcă să obţină anumite informaţii de la Dumneavoastră?
AB.: Da. Aveau cam trei obsesii: a) dacă am trimis vreun manuscris de-al meu în străinătate; b) ce relaţii am în Vest şi mai ales la Europa liberă şi c) dacă scriitorii vor să facă ceva, vreo acţiune, vreun act de solidarizare. De această solidarizare se temeau foarte tare. Alţi scriitori, din alte ţări socialiste, o făcuseră cu mare succes. Această obsesie i-a determinat să desfiinţeze Organizaţia de partid a scriitorilor din Bucureşti şi să amâne convocarea şedinţelor de Consiliu al Uniunii Scriitorilor. Căci aici se spunea lucrurilor pe nume, fără menajamente. Adesea mă mai căutau să-mi afle părerea şi despre unele cuvântări ale lui Ceauşescu.
5. Cum l-aţi cunoscut pe Ilie Merce şi cum a decurs relaţia dvs. cu el?
AB.: L-am cunoscut în contextul discuţiilor nesfârşite pe marginea romanului meu „Refugii”, trimis tot mai „sus” de către numeroasele cenzuri care, pasămite, erau desfiinţate. La dl Ilie Merce am fost trimis de Consiliul Culturii pentru a da explicaţii în legătură cu greva din Valea Jiului despre care se spunea că am scris în romanele mele „Refugii” şi „Drumul cenuşii”. În cartea mea, „Tentaţia risipirii”, publicată în 2003, la paginile 100 – 114 am descris contextul în care l-am cunoscut şi relaţia mea cu dânsul. Şi tot acolo am transcris şi protestele mele adresate celor ce răspundeau de Propagandă. Mai multe nu am de adăugat din câteva motive: am scris despre imaginea reală a ţării, despre partid şi despre erorile foarte grave ale acestuia atunci când era foarte greu, când partidul era „forţa conducătoare”, iar Ceauşescu era în frunte. Şi când marii patrioţi şi anticomunişti de azi nu erau pe nicăieri. Mi-am făcut datoria atunci. Atât cât am putut. Şi când era foarte periculos. După Revoluţie, când condamnarea partidului, a lui Ceauşescu şi a Securităţii a devenit o modă, am refuzat să scriu. Nu-mi plac vitejii de după război. Iată de ce nu doresc să vorbesc despre dl. Merce. Eu locuiam în Cluj, iar drumul până în Bucureşti era, pentru mine, foarte scump. Veneam rar, doar pentru a discuta cu cenzorii sau la rarele şedinţe de Consiliu, la Uniune. Alţii, azi mari democraţi, se vedeau, desigur, cu dl Merce mult mai des… Sper ca odată şi odată să-şi sacrie memoriile. Faptul că este deputat al P.R.M. şi că şi-a asumat profesia pe care a avut-o înainte de Revoluţie, a contribuit la sporirea gălăgiei în jurul lui. Am scris şi împrejurările în care am fost vizitat acasă. Tocmai tipărisem în România literară un fragment de roman întitulat „Opriţi nebunul!”, pe marginea căruia Emil Hurezeanu a scris un foarte bun editorial. La fel, şi Vlad Georgescu. Drept urmare, am fost vizitat acasă de vârfurile Securităţii din acel moment. Am scris şi despre asta, dar la noi, deşi nimeni nu citeşte, toţi acuză. Au vorbit despre Securitate şi cenzură tocmai cei ce nu le-au cunoscut…
6. Aţi apelat vreodată la Merce pentru a vă ajuta?
AB.: Am apelat chiar şi la Ceauşescu să-mi permită să plec din Cluj căci Octavian Paler şi Adrian Păunescu îmi oferiseră nişte posturi. Ca ziarist aveai nevoie de această aprobare. Răspunsul lui Ceauşescu a fost fără echivoc: „Trebuiesc întărite oraşele tradiţionale…” A pledat pentru mine, dar fără succes, şi Gogu Rădulescu, însă Ceauşescu l-a refuzat şi pe el. Gogu Rădulescu le-a procurat locuinţe, paşapoarte şi bonuri de alimente la Gospodăria C.C. multor scriitori şi oameni de artă, pe mine însă nu a reuşit să mă ajute. I-am spus şi domnului Merce pentru că această dorinţă nu mi-am ascuns-o niciodată.
7. V-aţi exprimat vreo nemulţumire faţă de Merce, astfel încât el din proprie iniţiativă să încerce să vă ajute?
AB.: Da. Atâta doar că ceea ce i-am spus, am scris cu ceva mai înainte în zecile de interviuri publicate, în şedinţele de partid sau în notele de protest adresate partidului. Pe unele le-am publicat în cartea pomenită. Am spus întotdeauna ce cred. Nu mi-a păsat să merg împotriva curentului. Fac acelaşi lucru şi astăzi.
8. Vi s-a propus vreodată să semnaţi un angajament cu Organele de Securitate sau să le furnizaţi verbal informaţii?
AB.: Nu, niciodată. Şi nici nu cred că ar fi dorit, fiindcă le-ar fi dispărut unul din cele mai importante obiecte ale muncii.
9. Când aţi început să vă daţi seama că sunteţi urmărit de Securitate?
AB. Din primul an de studenţie când era să fiu exmatriculat din cauza unei delaţiuni a primului secretar al raionului din care făcea parte şi satul meu. Apoi, în 10 mai 1961, ziua înmormântării lui Blaga, am fost luat la ora 5 dimineaţa de la cămin şi ţinut o zi întreagă într-un subsol al Securităţii din Cluj ca nu cumva să merg în Lancrăm aşa cum ne înţeleseserăm mai mulţi… Am avut mari probleme şi cu lucrarea mea de diplomă, Shakespeare în psihiatrie, care nu li se părea „justă”, corectă din punct de vedere ideologic. După ce am fost acceptat ca redactor la Tribuna, am descoperit că securişti erau pretutindeni, la fel şi turnători.
10.V-aţi dat seama cine erau cei ce vă turnau?
AB.: Am avut 56 de turnători. Pe mulţi i-am bănuit de la început. Pe alţii i-am recunoscut după scris atunci când mi-am cercetat Dosarul… Nu puţini erau persoane importante… Cu nu prea mult timp în urmă, CNSAS-ul mi-a dezvăluit numele celui ce semna cu pseudonimul Tarboni. Eu i-am iertat. Fiind de modă veche, mă încăpăţânez să cred în justiţia divină. Pe cei mai mulţi i-a pedepsit soarta. Am suficiente exemple concrete pe care nu le dau acum.
11.Credeţi că pentru Securitate ar fi fost un mare succes dacă un ofiţer raporta că v-a racolat ca informator?
AB.: Un foarte mare succes, nu am nici o îndoială. Dar nu cred că aş fi putut trăi făcând un asemenea gest. Mi-ar fi fost greaţă de mine. Nu cred că aş mai fi reuşit să scriu un singur rând.
12. Cum comentaţi cazul Kundera?
AB.: Am urmărit discuţiile şi mi-e imposibil să cred, dar nu pot să nu-mi pun nişte întrebări simple: oare nu este ciudat că Walesa, Soljeniţîn, acum Kundera, şi mulţi alţii, mai puţin cunoscuţi, care au luptat împotriva comunismului şi cărora Estul le datorează întreaga admiraţie şi recunoştinţă pentru lupta lor inegală cu un imperiu, sunt denigraţi cu consecvenţă de către numeroase nulităţi care dau lecţii de morală? Nulităţi care încearcă să tragă semnul egal între cei ce n-au făcut nimic şi cei ce au luptat. Nulităţi care provin adesea din rândurile foştilor comunişti şi ale căror prestaţii sunt mai mizerabile decât ale înaintaşilor lor din Securitate… Uitaţi-vă în jur şi vedeţi cine sunt şi de unde provin marii luptători împotriva comunismului, şi cine sunt acum purtătorii de chaise d’affaire, cum i se spunea pe vremuri ţucalului. 13. În ce măsură v-au afectat pe dvs. acuzaţiile de colaborare cu Securitatea?
AB.: Mă aşteptam să fiu acuzat de orice, dar nu şi de asta. La început, ştiind cine sunt acuzatorii, nu i-am luat în seamă. Dacă repeţi însă un lucru de multe ori, până la urmă ceva tot rămâne, mai ales la noi, unde urechismul şi lipsa de scrupule depăşesc orice măsură. Şi cine mă acuza? Ori nişte copii perverşi dirijaţi din acelaşi punct, copii care habar nu aveau ce s-a întâmplat atunci, ori nişte turnători descoperiţi sau nedescoperiţi deocamdată, care se dau ce nu vor fi niciodată. Important este să fiu ponegrit. M-a durut şi pentru că m-am gândit câte am încasat de la Securitate şi de la cenzură, ce luptă a trebuit să duc pentru fiecare cuvânt, ca apoi să vină un neica nimeni, un oarecine cu biografie falsificată sau cu răni desenate cu acuarelă pe piele şi să-mi şteargă dintr-un condei munca şi suferinţa de o viaţă.
Augustin Buzura: “Gogu Rădulescu le-a procurat locuinţe, paşapoarte şi bonuri de alimente la Gospodăria C.C. multor scriitori şi oameni de artă, pe mine însă nu a reuşit să mă ajute.”
Nota mea: Este vorba de Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Ion Caramitru si altii, si altii…
Cotidianul: Buzura şi Securitatea: „Orice scriitor cinstit dorea să-şi cunoască adversarul“
Scriitorul Augustin Buzura vorbeşte despre relaţia sa cu ofiţerii de Securitate pe care i-a cunoscut.
Există în arhivele Securităţii vreun dosar în care să figuraţi drept colaborator al acesteia, cu numele de cod „Gusti“? Am şase dosare de urmărire, dar nu am figurat şi nu figurez în nici unul drept colaborator al Securităţii şi nici nu există vreo sentinţă a CNSAS în care să se spună aşa ceva. Despre numele de cod se ştie că securiştii dădeau asemenea nume nu numai turnătorilor, ci şi tuturor celor urmăriţi. Din dosarele mele de urmărire am aflat că, în afară de „Gusti“, aveam şi altele, printre care foarte frecvent era, nu ştiu de ce, „Oşanu“.
I-aţi cunoscut pe ofiţerii de Securitate care au scris în rapoartele lor că făceaţi o muncă de informator? Pe unii nu i-am întâlnit. Florian Oprea era locotenent când m-a luat în primire, iar în 13 decembrie 1990, când mi s-a închis dosarul de urmărire, ajunsese colonel. Dar din miile sau zecile de mii de cititori care-mi cereau autografe sau mă opreau pe stradă, nu puteam şti care este ofiţer şi care simplu cititor, ori vreun om care se iluziona că îl voi putea ajuta într-un fel sau altul… Unii voiau să-mi spună cum se trăieşte în închisori, unde se pregăteşte vreo grevă sau doreau să afle adresele Monicăi Lovinescu, ale celor de la Europa Liberă sau ale Amnesty International… De obicei spuneam exact ce credeam… Cititor sau securist, le răspundeam fără rezerve şi precauţii, căci, la rândul meu, eram interesat să-i cunosc pentru a afla ce doresc de la mine şi cât ştiu despre mine…
Cum reacţionaţi atunci, dacă nu ştiaţi cine e securist sau admirator? Trebuia să mă apăr şi, totodată, să-i descriu pe cât posibil în cărţile mele. Sunt scriitor şi am obligaţia să cunosc lumea în care trăiesc. Toţi scriitorii cinstiţi, care au fost în aceste situaţii, au dorit acelaşi lucru: să-şi cunoască adversarii. Iată ce spune căpitanul de informaţii Cinka despre o întâlnire cu un tânăr dramaturg, Vaclav Havel, devenit mai târziu celebru: „Convorbirea cu Havel s-a încheiat cu sugestia mea că, în caz de nevoie, îl voi contacta din nou. A fost de acord şi a spus că şi el e foarte bucuros că a discutat cu noi, deoarece i-am furnizat material pentru viitoarele lui încercări literare“. Aşa au făcut şi alţii. Ar fi absurd să răspund de cele scrise de diverşii ofiţeri în numeroasele lor rapoarte. Toţi aspirau la grade şi toţi se străduiau să le dovedească superiorilor că îşi fac meseria. Nu trebuie ignorat faptul că îmi înregistrau convorbirile telefonice, cum s-a văzut din dosarele mele. Plus că, diverşi prieteni, imposibil de bănuit de către cei mai mulţi, turnau fără ruşine. Am avut 56 de turnători. Pe mulţi i-am bănuit de la început. Pe alţii i-am recunoscut după scris atunci când mi-am cercetat dosarul… Nu puţini erau persoane importante.
Ce fel de relaţie aveaţi cu ofiţerii de Securitate care vă supravegheau? Ei aveau anumite idei fixe şi, de multe ori, mă ameninţau: „La ce vă foloseşte? Vedeţi, aveţi copii şi nu se ştie…“. Discuţia noastră dovedeşte că nu mi-a folosit la nimic. Despre ce vorbeam şi ce scriam, securiştii erau avertizaţi din timp de turnătorii de care nu m-am ferit niciodată. La un moment dat, din patru colegi de birou, câţi eram la „Tribuna“, trei dădeau informări despre ce spuneam sau comentau în scris textele mele deja apărute.
Cum se materializau turnătoriile colegilor? După câteva „erori“ de ale mele, mă chema primul-secretar al judeţului sau secretarul cu propaganda să mă mustre ori să mă avertizeze că îmi voi pierde postul. Uneori, din aceleaşi motive, eram chemat la Secţia de Propagandă a C.C. din Bucureşti, unde mi se cerea să-mi retrag semnătura de pe diversele proteste. Alteori eram somat să mă desolidarizez în scris de Europa Liberă. Adesea îi speriam fără să vreau. Petre Enache, secretarul C.C. cu propaganda, s-a interesat ce mai citesc şi eu i-am spus sincer: „Aceşti bolnavi care ne guvernează“ – carte pe care o aveam din întâmplare în buzunar. Mi-a făcut, îngrozit, cunoscutul semn că sunt microfoane, drept pentru care mi-a recitat câteva dintre cuvântările lui Ceauşescu. Mai frică îmi era când, ore întregi, şeful Inspectoratului mă ţinea într-o sală de aşteptare din sediul Securităţii din Strada Traian, după care mă trimitea acasă fără să-mi spună de ce am fost chemat.
În cursul conversaţiilor purtate cu ofiţerii de Securitate, vi s-a părut că încearcă să obţină anumite informaţii de la dumneavoastră? Da. Aveau cam trei obsesii: a) dacă am trimis vreun manuscris al meu în străinătate; b) ce relaţii am în Vest şi mai ales la Europa Liberă şi c) dacă scriitorii vor să facă ceva, vreo acţiune, vreun act de solidarizare. De această solidarizare se temeau foarte tare. Alţi scriitori, din alte ţări socialiste, o făcuseră cu mare succes. Această obsesie i-a determinat să desfiinţeze Organizaţia de partid a scriitorilor din Bucureşti şi să amâne convocarea şedinţelor de Consiliu al Uniunii Scriitorilor. Căci aici se spunea lucrurilor pe nume, fără menajamente. Adesea mă mai căutau să-mi afle părerea şi despre unele cuvântări ale lui Ceauşescu.
Cum l-aţi cunoscut pe Ilie Merce? L-am cunoscut în contextul discuţiilor nesfârşite pe marginea romanului meu „Refugii“, trimis tot mai „sus“ de către numeroasele cenzuri care, pasămite, erau desfiinţate. La domnul Ilie Merce am fost trimis de Consiliul Culturii pentru a da explicaţii în legătură cu greva din Valea Jiului despre care se spunea că am scris în romanele mele – „Refugii“ şi „Drumul cenuşii“. Eu locuiam în Cluj, iar drumul până în Bucureşti era, pentru mine, foarte scump. Veneam rar, doar pentru a discuta cu cenzorii sau la rarele şedinţe de Consiliu, la Uniune. Am scris şi despre împrejurările în care am fost vizitat acasă de el. Tocmai tipărisem în „România literară“ un fragment de roman intitulat „Opriţi nebunul!“, pe marginea căruia Emil Hurezeanu a scris un foarte bun editorial. La fel şi Vlad Georgescu. Drept urmare, am fost vizitat acasă de vârfurile Securităţii din acel moment. Am scris şi despre asta, dar la noi, deşi nimeni nu citeşte, toţi acuză.
Aţi apelat vreodată la Merce pentru a vă ajuta? Am apelat chiar şi la Ceauşescu să-mi permită să plec din Cluj, căci Octavian Paler şi Adrian Păunescu îmi oferiseră nişte posturi. Ca ziarist aveai nevoie de această aprobare. Răspunsul lui Ceauşescu a fost fără echivoc: „Trebuiesc întărite oraşele tradiţionale…“. A pledat pentru mine, dar fără succes, şi Gogu Rădulescu, însă Ceauşescu l-a refuzat şi pe el. Gogu Rădulescu le-a procurat locuinţe, paşapoarte şi bonuri de alimente la Gospodăria C.C. multor scriitori şi oameni de artă, pe mine însă nu a reuşit să mă ajute. I-am spus şi domnului Merce pentru că această dorinţă nu mi-am ascuns-o niciodată.
V-aţi exprimat vreo nemulţumire faţă de Merce, astfel încât el din proprie iniţiativă să încerce să vă ajute? Da. Atâta doar că ceea ce i-am spus am scris cu ceva timp mai înainte în zecile de interviuri publicate, în şedinţele de partid sau în notele de protest adresate partidului. Am spus întotdeauna ce cred. Nu mi-a păsat să merg împotriva curentului. Fac acelaşi lucru şi astăzi.
Vi s-a propus vreodată să semnaţi un angajament cu organele de Securitate sau să le furnizaţi verbal informaţii? Nu, niciodată. Şi nici nu cred că ar fi dorit, fiindcă le-ar fi dispărut unul dintre cele mai importante obiecte ale muncii.
Credeţi că pentru Securitate ar fi fost un mare succes dacă un ofiţer raporta că v-a racolat ca informator? Un foarte mare succes, nu am nici o îndoială. Dar nu cred că aş fi putut trăi făcând un asemenea gest. Mi-ar fi fost greaţă de mine. Nu cred că aş mai fi reuşit să scriu un singur rând.
July 12th, 2012 
VR 
In cel mai recent numar al revistei Q Magazine, condusa de celebra ziarista Floriana Jucan, ceva mai putin celebrul consilier prezidential Iulian Chifu face a analiza, special pentru publicatia bilunara, despre “Reconstrucţia post-conflict după suspendarea preşedintelui”. Dar mult mai interesant ni se pare materialul publicat de academicianul Augustin Buzura, fondatorul de facto si de jure al actualului ICR, in care se fac, in premiera, dezvaluiri importante, chiar fulminante – pentru a folosi un termen la moda dar de data aceasta chiar in intelesul lui – despre intestinele Institutului devenit azi, sub conducerea falsului doctor in filosofie, fizicianul Horia Roman Patapievici, un soi de oficina externa de propaganda si dezinformare a GDS. Aflam astfel ca, la infiintarea ICR-ului, Dilema lui Plesu, platita pana atunci din bani de la bugetul Guvernului Nastase, sustinea ca Institutul sa fie pus sub egida Parlamentului, adica exact pentru ce este injurat acum Guvernul Ponta. Totodata, tele-nobelistul Mircea Cărtărescu se opunea infiintarii ICR, asemuind noua instituție cu cele două „monstruozități comuniste”: Palatul Poporului și Canalul Dunăre – Marea Neagră. Dupa schimbarea lui Buzura din functie cu Patapievici, efectuata peste noapte, si aflata de academician de la televizor, plagiatorul Cartarescu a mers bine-mersi pe acest canal, chiar pana sub Palatul Cotroceni. Eseistul Buzura nu se fereste sa afirme ca papionierii nostri de azi sunt “ieșiți de sub mantaua lui Brucan” si a lui Soros si ca, “dacă nu s-ar fi schimbat regimul, aceste progenituri ar fi făcut exact același lucru, dar de pe băncile Comitetului Central al PCR”. Academicianul Augustin Buzura se arata convins si că “ura, agresivitatea și degradarea climatului cultural de la noi nu sunt străine de cei ce se află în spatele infantilelor papioane” din banda lui Patapievici, personaj despre care lasa sa se inteleaga ca ziua se crede om de stiinta iar noaptea devine ceea ce este de fapt: o prostituata a tuturor regimurilor. Iata o parte dintre dezvaluirile extraordinare facute de scriitorul Augustin Buzura despre “piscotarii si pretutindenarii” de la ICR-ul lui Patapievici, “primele zece papioane” ale tarii, unele chiar papioane cu badigarzi si girofare, mai ales in cap (vezi foto):
Posted in 
Tags: 
