Ultimul Cuvânt al lui Cătălin Striblea, ediţia specială a emisiunii sale de azi de la B1 TV, este despre dorita canonizare a Părintelui Arsenie Boca, Sfântul Ardealului, patimile şi minunile sale. Despre întâlnirea providenţială cu cel care i-a fost duhovnic, va vorbi Doamna Aspazia Oţel Petrescu iar despre viaţa sa, de călugăr prigonit şi smerit până la viaţa cea veşnică, vor dezbate cercetătorul Florin Duţu, teolog, care a publicat deja cinci cărţi excepţional documentate despre Părintele Arsenie, membrul Colegiului CNSAS Florian Bichir, autor al unei lucrări de referinţă despre Dosarele de la Securitate ale Părintelui şi jurnalistul Victor Roncea, ca iniţiator, împreună cu Civic Media, al unei petiţii pentru canonizarea Sfântului Ardealului, ce urmează să fie înaintată Patriarhiei Române şi Sfântului Sinod în Săptăm âna Luminată. Vor fi prezentate date, documente si fotografii inedite cu Părintele Arsenie Boca. Doamne ajută!
PS: Ce aş fi vrut să mai spun la emisiunea de la B1 despre canonizarea Părintelui Arsenie Boca, dar nu am mai avut timp: Peste 50 de ani, un ucenic apropiat de-al PF Daniel se gândeşte să propună canonizarea lui, pentru meritul de a fi ridicat Catedrala Mântuirii Neamului. Şi se trezeste un directoraş de la viitorul Institut “Volodea Tismăneanu” să zica: “Ne opunem, că a fost membru UTC!” E, o sa-i convină? 🙂
Institutul de Sociologie “Dimitrie Gusti” al Academiei Române a organizat vineri, 27 Martie 2015, ora 12.00, Conferinţa publică “Şcoala Sociologică de la Bucureşti şi întregirea statului român”.
Au prezentat lucrări spre dezbatere: Dr. Ioan C. Popa – sociolog, publicist, diplomat: “Dimitrie Gusti şi Problema Basarabiei” – cu referire şi la un proiect în folosul ONU şi al României; Dr. Ion Constantin – istoric, diplomat, cercetător la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului (INST): “Artizanii unităţii naţionale – Basarabia. Un proiect în perspectiva Centenarului Unirii”; Dr. Ilie Bădescu – director, Institutul de Sociologie: “Statul naţional întregit în lumina “conştiinţei martirice””. S-a lansat lucrarea “Scrieri” de Ion Buzdugan, Chişinău, 2014, Editura Academiei de Ştiinţe a Moldovei, ediţie îngrijită de Teodor Papuc şi Mihai Papuc, directorul Editurii, prezent la manifestare împreună cu istoricul Ion Ţurcanu de la Chişinău. În mod cu totul special, au participat şi urmaşi ai membrilor Sfatului Ţării, respectiv D-na prof. Ileana Pelivan-Pițurescu, nepoata lui Ioan Pelivan, împreună cu soțul său, Dl. prof. univ. dr. Ioan Pițurescu, şi Dl. Manuilă Dicescu, nepot al lui Pavel Dicescu, fost membru în Sfatul Țării, pe care îi puteţi vedea în fotografiile de mai jos. Publicul a fost constituit din specialişti.
La Conferinţa de la Casa Academiei, portalul Basarabia-Bucovina.Info a expus o selecţie de fotografii din proiectul “Artizanii Unirii – Martirii Basarabiei în imagini şi documente” realizat cu sprijinul CNSAS şi al Arhivelor Naţionale de la Bucureşti şi Chişinău. Una din temele centrale ale dezbaterii, aşa cum a fost expusă de profesorii Ion Constantin şi Ilie Bădescu, priveşte necesitatea ca în perspectiva centenarului Unirii se se acţionaze coerent, pe linia planului de acţiune propus anul trecut de istoricul Mihai Taşcă, la Chişinău şi de Asociaţia Civic Media, la Bucureşti.
„Când voi muri, să veniţi la mormântul meu. Cu cât mai des cu atât mai bine. Şi toate câte le aveţi pe suflet, tot ce vi se va întâmpla, să veniţi ca şi cum aş fi viu şi, îngenunchind la mormântul meu, să spuneţi asupra lui toată amărăciunea voastră. Să-mi spuneţi toate! Vă voi auzi, şi atunci va fugi toată amărăciunea voastră. Şi să vorbiţi cu mine ca şi cum aş fi viu, şi să faceţi acelaşi lucru ca şi acum. Fiindcă voi fi împreună cu voi mereu.” [Sf. Serafim de Sarov (1759-1833) către ucenicii săi]
Peste 7000 de români cer în scris Patriarhiei Române Canonizarea Sfântului Ardealului – UPDATE: Peste 14.500. Petiţia va fi înaintată Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de Sfintele Paşti, împreună cu cele peste 500 de mesaje însoţitoare despre minunile Părintelui Arsenie Boca. Cercetătorul Florin Duţu, autorul mai multor lucrări valoroase, documentate cu acribie, despre viaţa Părintelui Arsenie Boca, a întocmit “o posibilă anexă pentru viitorul dosar de canonizare”, pe care o publicăm aici integral, împreună cu Autobiografia Părintelui şi două fotografii rare de la înmormântarea Sfântului Ardealului, la Prislop, pe 4 decembrie 1989. Acestea din urmă au fost realizate de fiul doamnei Maria Bratu din Sibiu şi developate de Pr. conf. dr. Irimie Marga de la Sibiu, care le-a oferit cercetătorului Florin Duţu pentru lucrarea sa, “Viaţa Părintelui Arsenie Boca de la Prislop: 1910-1989“, Editura Floare Albă de Colţ, Bucureşti, 2015. Mai multe cronici despre cele cinci cărţi ale teologului cibernetician economist Florin Duţu, adevărate fresce ale vieţii Părintelui Arsenie Boca, puteţi citi pe blogul Anomismia. Dumnezeu să răsplatească tuturor celor ce-l cinstesc pe profetul neamului, Arsenie Boca, şi să lumineze Sfântul Sinod pentru apropiata canonizare a celui ce ar putea fi primul fost deţinut politic dintr-o lungă serie de martiri mărturisitori ai Ortodoxiei româneşti. Iată fotografiile şi Dosarul:
Vedeţi şi:
CURRICULUM VITAE al Părintelui Arsenie Boca sau o posibilă anexă pentru viitorul dosar de canonizare
(însoţită de mai multe fotografii şi documente din Arhiva CNSAS cât şi de un film cu mărturia Doamnei Aspazia Oţel Petrescu despre întâlnirea binecuvântată cu Părintele Arsenie Boca)
„Oamenii îţi iartă orice, dar nu şi să le-o iei cu un pas înainte” (Părintele Arsenie BOCA, în: Sfinte aduceri-aminte, P.S. Daniil STOENESCU, „Arhanghelul” de la Prislop şi alte scrieri…, p. 261)
„Socotim că frumuseţea artei scrise şi pictate de Părintele Arsenie Boca este de toată vrednicia… Rolul mare pe care l-a avut Părintele Arsenie Boca, ca trimis al lui Dumnezeu, este tocmai această mare lucrare de o deosebită adâncime duhovnicească pe care el a lăsat-o, iar noi, ca urmaşi ai lui, trebuie să ne hrănim dintr-însa şi să ne ostenim cu toată râvna să o ducem mai departe ca binecuvântare pentru nepoţii şi strănepoţii noştri. Aceasta a fost şi este misiunea Părintelui Arsenie Boca, şi el nu e mic înaintea lui Dumnezeu… Vrăjmaşul urlă la mormântul Părintelui.”[1](Părintele Arhimandrit Justin PÂRVU)
Mama: Creştina (ortodoxă, 30 oct. 1892 – †6 dec. 1951; născută Popa în satul Vaţa de Sus, Hunedoara; †59 de ani în satul Hălmagiu, raion Gurahonţ, regiune Arad), casnică (două clase primare).
Cununiei părinţilor: 7 nov. 1909, Vaţa de Jos (data divorţului: 22 mart. 1922)
Fraţi: Viorela-Minca (22 mart. – 6 apr. 1913)
Bunicii materni: POPA Gligor şi Mariş Pascuţa
Bunicii paterni: BOCA Petru şi Teodora
STUDII:
1922-1929
Liceul Naţional Ortodox „Avram Iancu” din Brad
1929-1933
Academia Teologică din Sibiu; teza de licenţă: „Încercări asupra vieţii duhovniceşti”
1933-1938
Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. Specializarea: „Artă decorativă”, clasa maestrului Costin Petrescu. Absolvent diplomat, calificativ: „Foarte bine”
1934-1935 Premiul „Profesor Atanasiu” (1934-1935, cursul de Perspectivă, prof. Horia Teodoru)
1934-1938
Cursul de mistică al teologului, animatorului cultural şi scriitorului creştin-ortodox militant Nichifor Crainic de la Facultatea de Teologie din Bucureşti
12 martie – 8 iunie 1939
Călătoria la Muntele Athos, să înveţe toată rânduiala duhovnicească precum şi meşteşugul artei bizantine; găzduit la chilia cu hramul „Sf. Ipatie” la M-rea Vatopedu
Toamna anului 1939
Stagiu la Chişinău pentru deprinderea meşteşugului poleirii cu aur a icoanelor (cicanca)
12 ianuarie – c. 12 iunie 1955
Practicăpe şantierulCatedralei din Galaţi pentru obţinerea autorizaţiei de a picta biserici, eliberată de Comisia de Pictură a Patriarhiei Române
25 nov. 1948 – 14 mai 1959 – Mrea Prislop, Ţara Haţegului, jud. Hunedoara (duhovnic; 12 aprilie 1950 – transformarea Prislopului în mănăstire de maici; de la 1 octombrie 1951 până la 14 mai 1959 stareţa mănăstirii a fost maica Zamfira – Julieta CONSTANTINESCU tunsă în monahism la 6 august 1950)
7 aug. 1959 – 13 feb. 1961 – Pictor secund la Biserica „Sf. Elefterie” din Bucureşti, alături de Vasile Rudeanu, tot ucenic al maestrului Costin Petrescu.
9 iul. – sept. 1961 – pictor laBiserica „Sf. Parascheva” din satul Bogata Olteană (com. Hoghiz, Braşov): fresca din absida altarului – Maica Domnului şi doi îngeri sub bolta unui cer plin de stele (acoperită în anul 1978 când s-a realizat alt program iconografic de către pictorul Constantin Ioanid), precum şi peretele cerdacului (scena Judecăţii de Apoi) în dolomită, o tehnică nepotrivită propusă de pictorul Ştefan Constantinescu (pictura s-a deteriorat din cauza reţetei greşite a acestuia)
1 ian. 1961 – 1 iun. 1967 – „Pictor şablonist” şi „muncitor specialist pictor” laAtelierele Patriarhiei Române de la Schitul Maicilor, Bucureşti.
1967–1983 – Pictor la Biserica „Sfântul Nicolae” din satul Drăgănescu, jud. Giurgiu
TREPTE ÎN MONAHISM:
Arhimandrit (1955, propus, nu ştim sigur dacă a fost hirotonit arhimandrit)
Protosinghel (17 iul. 1949, M. Prislop, Episcopul Andrei Magieru: „Te-am ridicat la rangul de protosinghel”)
Ieromonah (10 apr. 1942, Sărbătoarea „Izvorul Tămăduirii”, M. Brâncoveanu Sâmbăta de Sus)
Ierodiacon (3 mai 1940, Sărbătoarea „Izvorul Tămăduirii”, M. Brâncoveanu Sâmbăta de Sus, primeşte numele de monah Arsenie)
Diacon (11 sept. 1936, Catedrala din Sibiu)
ARESTĂRI:
Prima arestare:19 ian. 1951 – 17 mart. 1952
Ocnele Mari şi Canalul Dunăre-Marea Neagră.
A doua arestare: 20 sept. 1955-8 apr. 1956
Penitenciarele Timişoara, Jilava, Oradea.
OPERA SCRISĂ (publicată postum):
Cărarea Împărăţiei
„Cuvinte vii” (predici)
Manuscrise inedite ale Părintelui Arsenie Boca
OPERA ARTISTICĂ:
„Părintele şi-a depăşit maestrul[pe Costin Petrescu]”. (pictorul şi restauratorul Ion Grigorescu, în: Revista Lumea credinţei, decembrie 2014, p. 59)
Scena intrării Domnitorului Mihai Viteazul în Alba-Iulia, Ateneul Român (c.1937), Bucureşti (sub coord. maestrului Costin Petrescu)
Biserica „Sf. Dumitru” din Bixadul Oltului, jud. Covasna, practică (1938) cu maestrul Costin Petrescu
Biserica „Sf. Elefterie”, Bucureşti, (fresca de pe bolta altarului „Maica Domnului cu Pruncul în zeghe”, „Jertfa lui Avraam” etc.) alături de artistul Vasile Rudeanu
Biserica „Sf. Parascheva” din Bogata Olteană (com. Hoghiz, Braşov), fresca din absida altarului (1961) – Maica Domnului şi doi îngeri sub bolta unui cer plin de stele – (acoperită 1978) şi peretele cerdacului (scena Judecăţii de Apoi; inexistentă azi)
Biserica „Sf. Nicolae” din satul Drăgănescu, jud. Giurgiu, pictată integral
Epitaful „Adormirea Maicii Domnului” de la M-rea Brâncoveanu Sâmbăta de Sus
Epitaful „Punerii în Mormânt a Mântuitorului Iisus Hristos” de la biserica din satul Drăguş (Ţara Făgăraşului)
Icoana „Sf. Parascheva” de la Biserica „Bunavestire – Sf. Antonie cel Mare”, Curtea Veche, Bucureşti
Icoana „Izvorul Tămăduirii” de la Biserica „Sf. Treime” Tei, Bucureşti
Icoana „Maica Domnului cu Pruncul”, Biserica „Sfânta Treime” din Chichiş, jud. Covasna
Icoana „Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş”, Reşedinţa Mitropolitană din Timişoara, pictată după canonizarea din 1955 la „Schitul Maicilor” din Bucureşti
Icoanele iconostasului de la Biserica M-rii Prislop: Mântuitorul Iisus Hristos (în picioare), Maica Domnului (în picioare) cu Pruncul Iisus; Bunavestire pe uşile împărăteşti, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil pe uşile diaconeşti
Icoanele din chilia de la Sinaia: Naşterea Domnului, Mântuitorul Iisus Hristos şi Sfântul Nicodim cel Sfinţit de la Vodiţa, Tismana şi Prislop
Coperta cărţii „Iisus Hristos sau restaurarea omului”, a Părintelui Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1943
Coperta cărţii „Bune Vestiri” – predici ale preoţilor Spiridon Cîndea şi Zosim Oancea [ediţia 1944, Sibiu]
Coperta „Filocaliei”, Sibiu, 1946-1948
Coperta cărţii „Despre Viaţa în Hristos”, a Sf. Nicolae Cabasila, trad. Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Sibiu, 1946
Coperta cărţii „Istoria Mănăstitii Prislop” de Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Arad, 1986
Clopotniţa în stil athonit de la Prislop (1952)
Oala decorativă din curtea M-rii Prislop
Sfântul Chivot de la M-rea Prislop, proiectat de Părintele Arsenie Boca
Casa de pe deal, ctitorită de Părintele la M-rea Prislop în anii ’50
Saivanul dacic de la Prislop
Schiţa casei cu coloane, în stil brâncovenesc, anii ’80 la Prislop
Schiţa casei noi de la Sinaia
Modelele pentru porţile în stil maramureşean de la Sinaia şi Prislop
„Autobiografie
Subsemnatul m’am născut în 1910, Sept. 29, în Vaţa de Sus, jud. Hunedoara. Şcoala primară şi liceul în orăşelul Brad, acelaşi judeţ. De pe atunci mi se remarca o anumită înclinaţie spre singurătate şi spre probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. Aşa spre pildă am o carte a lui Immanuel Kant: «Religia în limitele raţiunii», iscălită: «Boca Zian cl. IV. lic.».
La intrarea în cursul superior de liceu am rămas orfan de tată, care era cizmar de meserie şi foarte bun pedagog cu fii-său. Ştiu până astăzi că m’a bătut odată pentru ca să nu mai pierd timpul – ceea ce i-am făgăduit cu lacrimi şi n’am uitat până acum, şi de multe ori mi-a folosit în viaţă.
În cursul liceului mi’au plăcut foarte mult: matematicile, fizica, religia, desenul şi muzica. Terminând liceul şi luând bacalaureatul la prima prezentare, înclinam spre ştiinţele pozitive, dar dacă aveam avere sau garantau tutorii pentru mine intram la aviaţie la Cotroceni, – ceea ce n’a fost, împiedicându-mă sărăcia. Drept aceea a biruit înclinaţia contemplativă, sau speculativă, şi în 1929 m-am înscris la Academia Teologică din Sibiu.
În cursul teologiei mi-am vândut casa părintească spre a-mi putea continua studiile. Eram şi bursier. Mamei nu i-am cerut niciun ajutor şi nici nu mă înduram, întrucât era divorţată de tata iar eu eram dat tatii prin sentinţa de divorţ, ca fiind, pe baza meseriei, mai sigur că mă va da la şcoală. În timpul teologiei mi se lămurea frumuseţea chipului vieţuirii călugăreşti şi doream să mă instruiesc, pe cât puteam, mai temeinic, cu deosebire în latura mistică a vieţii. Cu prilejul acela aveam următoarele note caracteristice: deprindeam pe mama cât mai fără mine şi cât mai fără corespondenţă, ca oarecum să mă uite şi să nu-i vie greu când va afla că m’am călugărit. Apoi, de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumită disciplină austeră, care avea mai multe amănunte greu de crezut. Aşa de pildă mi-am propus ca toată vremea teologiei să nu fac nici o cunoştinţă cu fete. Ceea ce n’am reuşit, întrucât tocmai în anul acela 1929 Ministerul îngăduie şi fetelor să studieze teologia, şi m’am pomenit cu câteva colege. Dar cunoştinţe în oraş am izbutit să n’am. Asta am reuşit toată vremea teologiei, deşi făceam parte şi din «Reuniunea de muzică Gh. Dima» din Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, şi care era mixtă. Aveam problema voinţei în stăpânirea simţurilor. Mai mult chiar, mă preocupa, studiind mistica comparată a diferitelor religii superioare, ca să văd prin proprie experienţă, cât se întinde sfera voinţei în domeniul vieţii sufleteşti şi biologice. Mă interesa să văd dacă e adevărat ce afirmă cărţile asupra actelor reflexe, şi asupra instinctelor, că anume sunt independente de voinţă şi controlul conştiinţii. Experienţa mea personală însă mi-a dovedit că acţiunea voinţii şi a conştiinţii se poate întinde şi peste instincte şi actele reflexe după o oarecare variabilă. Mă ajutau la aceste adânciri şi studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Calcutta, trimis de Universitatea din Bucureşti, pentru studii orientalistice. Iar parte de studii le tipărea în Revista de filosofie din Bucureşti, şi-mi parveneau pe această cale.
Toate aceste mă interesau să le aflu şi să le probez în vederea călugăriei. Mă abţineam de la «voia în oraş», ci stam în curtea şcolii cu poarta deschisă. Cu colegii nu ieşeam în oraş decât dacă trebuia în interesul şcoalei, a vreunui profesor, sau însoţiţi de profesori, cum era cazul cu reuniunea de muzică. N’am dansat şi n’am învăţat lucrul acesta. Îmi dase tata grija asta – şi mai cu deosebire când eram teolog nu-mi puteam închipui să fac aşa ceva.
De viaţa altora în afara zidurilor teologiei am fost în cea mai perfectă indiferenţă şi necunoştinţă. Toate preocupările mele erau şi sunt până astăzi interioare nu exterioare. Vorbirea mi-a fost urâtă de când mă ştiu. Chiar numele călugăresc l-am ales pentru că Avva Arsenie îşi alesese nevoinţa tăcerii, prin care s’a desăvârşit interior.
Teza de licenţă în Academia Teologică rezuma strădaniile mele spre acea desăvârşire interioară a omului, şi purta titlul: «Încercări asupra vieţii duhovniceşti». Terminam teologia prin 1933.
În vacanţă mă ocupam cu pictura.
Pictura mi-a lungit şcoala. Căci aflând Mitropolitul Nicolae Bălan că am talentul acesta, m-a trimis anul următor 1933/34 la Academia de Arte frumoase din Bucureşti, care am terminat-o în cinci ani. Profesori principali aveam pe dl. Francisc Şirato, Costin Petrescu şi Fr. Reiner, ultimul de la Facultatea de medicină. La medicină de multe ori nu puteam merge din cauza frământărilor şi grevelor studenţeşti, care mă supărau pentru motivul că pierdeam vremea şi cunoştinţele de anatomie şi antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus în imposibilitatea să-şi ţină cursul. Abia aci m’am lovit de mişcările politice studenţeşti, care mi-au produs o impresie neplăcută. În mişcări studenţeşti n-am intrat nici de fapt, nici de drept, întrucât Academia de Arte frumoase nu era considerată în cadrul Universităţii, ci ca o şcoală aparte. Deci pe noi de la Bellearte ne tratau ca fiind înafară de studenţii ce să se poată înscrie în centrul studenţesc Bucureşti. Am fost complet în afară de orice mişcare studenţească sau înscriere în vreo mişcare politică.
Vremea în Bucureşti
Am petrecut-o nelipsind de la şcoală niciodată. Bolnav încă n’am fost, ca să lipsesc pe pricina asta. Lucram la atelier foarte mult. Primăvara mergeam de la 5 dimineaţa şi mă întorceam la internatul Radu Vodă unde locuiam, seara la cină. Trei ani am stat la internat, ca să fie o garanţie pentru mine că nu mă ocup cu nici o pierdere de vreme. Pe-acolo mai veneau şi studenţi legionari care ne chemau cu ei. Nu m-am dus niciodată. Şcoala mă absorbea total şi n-aveam vreme de pierdut. (Bătaia din copilărie pentru a nu pierde vremea mă urmărea ca un înger păzitor.)
Studiam foarte mult. Timpul ce-mi mai rămânea liber acasă îl foloseam citind şi discutând teologie cu încă un coleg de-al meu care studia Conservatorul. Aşa s’a întâmplat că odată, plăcându-mi foarte mult scrierea mistică a sfântului Ioan Scărarul, am tradus-o în româneşte, în vreme de 5 luni. M-a ajutat foarte mult la încheierea convingerii mele de-a intra în călugărie.
În vremea aceea, mişcarea legionară era în toi şi se discuta de ea în toate părţile. Eu ca un independent de politic, nu mi-am găsit înclinaţie către mişcare. Apoi s’a întâmplat că nici nu m-a mai chemat nimeni. Singura mea participare a fost asta: când se întorceau din Spania, morţi, Moţa şi Marin, am ieşit cu colegi întâmplători prin curte până la trotuarul străzii «Calea Griviţei», pe care trecea convoiul de la Gara de Nord spre Calea Victoriei. Căci Academia noastră era pe Calea Griviţei. Deci am privit o parte din convoi şi pe cei doi morţi. Atâta tot.
Colegi la şcoală am avut de toate soiurile şi neamurile. Aveam, la alţi profesori, pe unul Vulpescu; ăsta era comunist, purta cravată roşie, însă discuţii n’am avut împreună niciodată. Aveam coleg de clasă pe un evreu Iţhoc Steinberg – eram prieteni. Îi spuneam câteodată: Măi Steinberg, tu eşti evreu şi eu creştin, deci ar fi să fim unul împotriva altuia. Eu însă am să fiu mai bun ca tine şi tu n’ai să te poţi supăra pe mine, dacă în felul acesta te voi concura în viaţă.
Mai pe urmă, când am citit Biblia, am văzut că ultima misiune mondială e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor.
Am terminat Belleartele cu bine, am făcut anul de practică la o Biserică din Bicsadul Oltului, care era de zugrăvit în frescă, împreună cu profesorul meu Costin Petrescu.
Îndată după terminarea acelui an de practică, ce însă a fost mai scurt, am plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan, în Sfântul Munte, ca să deprind călugăria de acolo. La plecare erau cele mai aspre cercetări ca nimeni din cei ce-au fost legionari vreodată să nu poată ieşi din ţară. Eu neavând absolut nimic la activ, am obţinut paşaport de călătorie: în Europa «sans Russie», de la Prefectura poliţiei din Sibiu.
Iar întrucât eram diacon, am obţinut şi încuviinţările speciale de la cele trei Patriarhii: a României, a Constantinopolului şi a Atenei, precum şi a celor două guverne: român şi grec, precum că n-am nimic suspect la activ, ci simpla chemare către desăvârşirea interioară prin meşteşugul călugăriei.
M-am întors în ţară la 8 iunie 1938. Ţin minte data pe aceea, că intrând în ţară pe la Moraviţa am văzut drapelele româneşti, de acel 8 Iunie de odată.
De la data aceasta până la Paştile anului viitor când am intrat în călugărie, mi-am adunat unelte de pictură, materiale, am mai învăţat la Chişinău cu nişte meşteri ruşi poleitura cu aur «cicanca», şi alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură.
În Vinerea Izvorului după Paştile anului 1939, am fost tuns în călugărie primind numele Arsenie.
Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul şi singurul călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, jud. Făgăraş. De pictură nu-mi mai rămânea vreme. Al doilea an la fel. Până când m’am luat de grijă că am învăţat pictura degeaba. Se întâmplă în vremea asta că ne veneau oameni cu durerile lor şi evlavie la Mănăstire şi călugări. Mai intrase în călugărie unul: Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să primească preoţia, – eu simţindu-mă nevrednic. A primit-o. Aşa au început slujbele la Mănăstire după puteri.
Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanşă de oameni de toate vârstele şi treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m’am trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deşi nu eram preot. Ştiam că tot ce păţesc oamenii, li se trage de pe urma greşelilor sau păcatelor. Aşa m’am văzut silit să primesc preoţia şi misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, precum şi a sfinţirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s’ar afla în viaţă. I-am învăţat să fie curaţi faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetăţenească, dajdie etc.) şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat şi trup curăţit de patimi).
Despre această învăţătură, martori îmi sunt toţi cei ce-au ascultat poveţele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toţi oamenii, fără deosebire, şi viaţa curată, care fac cu putinţă reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăşi în Împărăţia de obârşie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a cuminţeniei şi a iubirii noastre, pe pământ, în stadia şi arena vieţii.
Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m’a înzestrat cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire.
Academician Nichifor CRAINIC (1889-1972): „Arsenie BOCA este un călugăr de reală valoare spirituală, care s-a făcut foarte cunoscut în părţile ardelene, prin viaţa lui personală riguros morală, prin predicile lui de o mare putere de influenţă asupra sufletelor şi printr-o pătrunzătoare artă de a lămuri stările de psihologie religioasă şi de a da sfaturi duhovniceşti. Ca pregătire intelectuală este absolvent al Academiei Teologice din Sibiu şi diplomat al Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti. În vremea cât a studiat la Academia de Arte Frumoase a frecventat şi cursurile mele de la Facultatea de Teologie. Cu această ocazie l-am cunoscut personal. El pretindea că, audierea cursurilor mele, i-a deschis calea spre desăvârşirea spirituală şi ca urmare, a plecat în Grecia la Atena şi mai ales la Muntele Athos, unde şi-a însuşit tehnica vieţii spirituale”.
Părintele Acad. Prof. Univ. Dr. Dumitru STĂNILOAE (1903-1993): „Despre viaţa părintelui Arsenie nu este necesar să vorbim, căci asprimea ei este cunoscută şi nu vrem să-l supărăm lăudându-l. Cuvântul său porneşte din neclintirea de stâncă a celui ce nu se târguieşte şi nu se clatină ca trestia bătută de vânt, ci este întreg cum îi este vorba: curat, opus oricărei patimi şi oricărui gând de mândrie […]. Prin ceea ce a făcut din sine şi prin ceea ce propovăduieşte este o vie restaurare a celui mai autentic duh ortodox […]. Părintele Arsenie arată cât de mult se poate înflăcăra prin trăire tot tezaurul dogmaticii şi al disciplinei răsăritene” (Lucrara de la M. Brâncoveanu, Telegraful Român).
„Ajutorul hotărâtor la tipărirea acestui volum [Filocalia vol. II] l-a dat însă iarăşi bunul meu fost student, Părintele Ieromonah Arsenie de la Mănăstirea Brâncoveanu. Datorită abonamentelor masive ce le-a procurat P.C. Sa, am putut face faţă unor greutăţi ce se ridicau ca munţii în calea tipăririi acestui volum. P.C. Sa poate fi numit pe drept cuvânt ctitor de frunte al Filocaliei româneşti. După imboldul ce mi l-a dat necontenit la traducerea acestei opere, acum susţine cu putere neslăbită lucrarea de tipărire. Dacă Dumnezeu va ajuta să apară întreaga operă în româneşte, acest act va rămâne legat într-o mare măsură de numele P.C. Sale şi de mişcarea religioasă pe care a trezit-o în jurul mănăstirii de la Sâmbăta de Sus, pe cele mai autentice baze ale tradiţiei ortodoxe şi cu mijloacele celei mai curate duhovnicii, ale învăţăturii stăruitoare şi ale dragostei de suflete (Bucureşti, Înălţarea Domnului, 1947)”.
Principesa Ileana a României (viitoarea Maica Alexandra): „Când ea a plecat din România mi-a lăsat o scrisoare în care îmi scria că îmi mulţumeşte, întrucât am fost o lumină în viaţa ei (s.n.)”.
MISIONAR:
Louis BARRAL (preot catolic asumpţionist francez, 17 noiembrie 1948): „Arsenie Boca ar face mai multă treabă pe teren decât toţi episcopii ortodocşi”.
Comisarul Filip NICOLAE (Raport informativ, iulie 1945, Mănăstirea Bistriţa): „Ieromonahul Arsenie Boca este un om de o vastă cultură, un predicator religios de o extraordinară putere de convingere, fiind în acelaşi timp un mistic”.
Paul MADINCEA (Împuternicitul Cultelor, 23 septembrie 1950): „Azi mănăstirea Prislopului este cea mai căutată şi cercetată din Ardeal şi Banat şi aceasta se datoreşte numai faptului că la această mănăstire este stareţ părintele Arsenie de la Sâmbăta, a cărui faimă de sfânt începe să fie peste tot cunoscută”.
MIT:
Lucian BLAGA (Cluj, sfârşitul anilor ’40):
„Lucian Blaga: – Fericit eşti Părinte Arsenie, că ai ajuns un mit!
Arsenie Boca: – Pentru ce, Maestre?
Lucian Blaga: – Pentru că crezi ceea ce spui!
Arsenie Boca: – Maestre, «căciula» aceasta eu nu vreau s-o port.
Lucian Blaga: – Ba, ai s-o porţi, pentru că neamul românesc are nevoie!”
PERICOL pentru regimul ateu:
Un agent al Securităţii comuniste: „[Arsenie Boca] este rafinat, inteligent […], astfel că este un element opus regimului”.
POSTUM. REFERINŢE DESPRE SFINŢENIA SA:
Înaltpreasfinţitul Părinte Dr. Timotei SEVICIU, Arhiepiscopul Aradului: „Personalitatea Părintelui Arsenie Boca, între multiplele-i însuşiri o are într-un grad elevat pe aceea de a insufla un simţământ tainic al evlaviei acelora care se apropie de ea. Aşa se şi explică numărul crescând pe zi ce trece al celor ce urmându-i pilda şi îndemnul, ei înşişi sporesc în viaţa cea îmbunătăţită. Tuturor a împărtăşit cuvânt de zidire, fie împreună, fie în parte, după trebuinţă, multora scriind pentru o mai temeinică povăţuire. Şi aşa cum se întâmplă în cele duhovniceşti el însuşi se îmbogăţea pe măsura în care dădea altora”.
Înaltpreasfinţitul Părinte Dr. Serafim JOANTĂ, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale şi de Nord: „Părintele Arsenie Boca este un caz unic în toată istoria Bisericii noastre, care n-a mai cunoscut preoţi sau călugări cu o atât de mare influenţă asupra poporului credincios ca Sfinţia Sa. Nici chiar sfinţii canonizaţi mai recent nu se bucură atât de mult de cinstirea credincioşilor, ca Părintele Arsenie. Acesta este semnul cel mai evident al sfinţeniei cu care l-a încununat Dumnezeu. Cinstindu-l ca sfânt şi chemându-l în rugăciune, credincioşii se bucură de ajutorul lui […] aştept şi eu cu nerăbdare, împreună cu nenumăraţii credincioşi care-l cinstesc, ziua canonizării Părintelui Arsenie, care poate fi o zi a schimbării la faţă a României”.
Preasfinţitul Părinte Dr. Daniil STOENESCU, Episcop-Locţiitor al Daciei Felix: „Fiecare sfânt, biruitor în războiul nevăzut sau în «lupta cea bună» (I Timotei 6, 12; II Timotei 4, 7) prin Iisus Hristos «fără de care nu putem face nimic» (Ioan 15, 5), este cu adevărat un «stâlp» în templul cel ceresc al lui Dumnezeu, în templul Bisericii Ortodoxe a lui Iisus Hristos, în templul Neamului – sau în nevăzuta «Catedrală a Mîntuirii Neamului» – şi în templul teologiei apostolice, patristice, postpatristice şi neopatristice. Un astfel de «stîlp» a fost, este şi va fi în templul ortodoxiei şi spiritualităţii româneşti şi Prea Cuviosul Părintele nostru Arsenie Boca (1910-1989)”.
Preasfinţitul Părinte Dr. Ambrozie MELEACĂ, Episcopul Giurgiului: „Cine a fost acest Părinte insuflat de Dumnezeu, acest părinte binecuvântat cu care Biserica noastră a fost binecuvântată, într-o perioadă extrem de dificilă, extrem de critică pentru viaţa ei, pentru istoria ei? Era un spirit enciclopedic, un om cu alese virtuţi teologice, cu preocupări spirituale, un om de mare, mare sobrietate. În tot ceea ce făcea, în cuvintele pe care le rostea, în îndemnurile şi poveţele pe care le dădea teologilor de la Institutul de la Sibiu, mulţi dintre ei deveniţi mai târziu păstori de suflete, le vorbea ca unor viitori preoţi, vedea în duh că vor fi mai târziu preoţi şi vorbea cu mare responsabilitate şi cu conştiinţa că Dumnezeu este totdeauna de faţă, Dumnezeu Cel Care toate le ştie […]. Este foarte multă lume care-l denigrează, din păcate, pe Părintele Arsenie Boca, fără să-l cunoască, din nefericire”.
Părintele Arhimandrit Justin PÂRVU: „Socotim că frumuseţea artei scrise şi pictate de Părintele Arsenie Boca este de toată vrednicia […]. Rolul mare pe care l-a avut Părintele Arsenie Boca, ca trimis al lui Dumnezeu, este tocmai această mare lucrare de o deosebită adâncime duhovnicească pe care el a lăsat-o, iar noi, ca urmaşi ai lui, trebuie să ne hrănim dintr-însa şi să ne ostenim cu toată râvna să o ducem mai departe ca binecuvântare pentru nepoţii şi strănepoţii noştri. Aceasta a fost şi este misiunea Părintelui Arsenie Boca, şi el nu e mic înaintea lui Dumnezeu […]. Vrăjmaşul urlă la mormântul Părintelui”[3].
[1] Arhim. Justin PÂRVU (10 feb. 1919 – 16 iun. 2013), în: Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca. Despre îndumnezeirea omului prin har, vol. 1, Ed. Credinţa strămoşească, Petru Vodă – Neamţ, 2005, p. 10-11.
[2] ACNSAS, fond Penal, dosar 13928, f. 17-21. [Autobiografie, 17 iulie 1945, Ieromonahul Arsenie; Autobiografia poartă stampila „Biroul Siguranței. Poliția Orașului R. Vâlcea”, precum și însemnarea „23-7-945, vizat de noi spre neschimbare, Comisar ss/neidentificată”].
[3] Arhimandritul Iustin PÂRVU (10 februarie 1919 – 16 iunie 2013), Cuvânt al Părintelui Iustin Pîrvu despre Părintele Arsenie Boca, în: Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca. Despre îndumnezeirea omului prin har, vol. 1, Ed. Credinţa strămoşească, Petru Vodă – Neamţ, 2005, p. 10-11.
UPDATE: Dumnezeu să-l ierte pe nea Ilie Tudor, tatăl lui Tudor Gheorghe şi fost deţinut politic alături de Radu Gyr, Nichifor Crainic şi Părintele Dumitru Staniloae! Înmormântarea sa va avea loc luni, 23.03.2015, în comuna Podari.
VIDEO – Maica Aspazia Oţel Petrescu despre întâlnirea sa cu Părintele Arsenie:
25 ianuarie 2015. În urmă cu 61 de ani, într-o celulă sordidă şi supra-aglomerată din închisoarea ungurească Sighet, murea, măcinat de boli, bătăi şi inaniţie, la 78 de ani, un adevărat martir al Basarabiei şi unul dintre cei mai mari eroi necunoscuţi ai României: Ioan Gheorghe Pelivan. Cărţile de istorie ale bieţilor copii de azi uită să-l consemneze. Wikipedia e zgârcită, şi ea, cu biografia marelui român. Ioan (Ion) Pelivan: opt rânduri şi-atât. Ni se aminteşte că s-a născut la data de 1 aprilie 1876 în satul Răzeni (pe atunci județul Lăpușna, acum raionul Ialoveni) şi că a fost un militant de vază al mișcării de eliberare națională din Basarabia, om politic, publicist, apărător și promotor al limbii române, animator al vieții culturale. A absolvit Seminarul Teologic din Chișinău (1898) și Universitatea din Dorpat, Facultatea de Drept (1903). A fost o personalitate politică importantă şi a dus o activitate febrilă împotriva rusificării Basarabiei de către imperiul țarist. A fost locțiitor de judecător al orașului Bălți și creatorul primei grupări naționale din acest oraș, iar mai tîrziu a fost deținut politic. S-a stins din viață în închisoarea Sighet la 25 ianuarie 1954. Datorită activității sale, județul Bălți a fost primul județ din Basarabia care în 1918 s-a pronunțat pentru Unirea Basarabiei cu România, ne mai spune Wikipedia. Doar atât? Infim, faţă de viaţă, activitatea, opera şi jertfa cutremurătoare şi continuă a militantului pentru România Mare! Nici măcar faptul că a fost primul ministru de Externe al Basarabiei şi apoi ministru al Justiţiei în Guvernul României nu se aminteşte.
Un erou uitat
Nici anul trecut, când s-au împlinit 60 de ani de la uciderea sa, nici anul acesta, din păcate, nici una din autorităţile României de azi, sau măcar ale Republicii Moldova, nu s-au obosit să-i omagieze viaţa şi moartea martirică. Poate doar în satul său natal, la băştina din Răzeni, unde a mai fost omagiat şi în 2009 (info) sau în 2012 (audio), când liceul local a primit numele marelui patriot. “Răzeni are o semnificaţie istorică aparte, care a dat poporului personalităţi de anvergură: Elena Alistrar – unica femeie din Sfatul Ţării, Ion Inculeţ – intelectual, care a condus cu demnitate mai multe funcţii publice în cadrul Statului Unitar Român şi să nu uităm de Ion Pelivan, marele naţionalist şi patriot român. Om de referinţă în întreaga istorie a Unirii Basarabiei cu România. Aceste trei personalităţi conferă o importanţă specială comunei Răzeni. Aveţi onoarea de a studia în acest liceu, care poartă numele unui măreţ om al istoriei”, afirma Ion Constantin, doctor în istorie, la acel moment aniversar.
Nici autorităţile de la Bucureşti nu excelează în omagierea martirului: chiar dacă peste numai câteva luni, în noaptea de 5 spre 6 mai, se vor împlini 65 de ani de la arestarea sa, urmată de aruncarea familiei sale în stradă, nici pâna acum nu există vreo placă comemorativă pe fosta sa casa din strada Ion Luca Caragiale, la nr. 7 (view), unde acum îşi desfăşoară activitatea o Casă de licitaţii.
Portalul Basarabia-Bucovina.Info, alături de istorici şi cercetători ai Academiei Române şi ai Republicii Moldova, cu susţinerea CNSAS şi a Arhivelor Naţionale de la Bucureşti şi Chişinău, îşi propune, până la aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire, să redea cât este posibil din această istorie neagră, încă ascunsă printre dosare prăfuite şi, de multe ori, rătăcite deliberat. Însoţim acest demers memorialistic cu un număr important de fotografii de epocă şi reproduceri ale unor documente, inclusiv ale Securităţii, pe care, în cazul de faţă, le publicăm în baza materialului nostru.
MARTIRII BASARABIEI, este doar unul dintre proiectele dedicate de comitetul nostru ad-hoc Centenarului Marii Uniri. Am început primul nostru episod cu un material al istoricului basarabean Mihai Taşcă, apreciat cu peste 600 de trimiteri în spaţiul reţelei Facebook: Eroii necunoscuţi ai României şi soarta lor martirică: senatori şi deputaţi ai Basarabiei, militanţi pentru statul naţional-unitar român, deportaţi în Gulagul sovietic. Continuăm azi cu prezentarea tragediei lui Ioan Pelivan, ucis de aceiaşi ocupanţi sovietici, dar pe teritoriul României, în cadrul operaţiunii NKVD de decapitare a elitelor politice şi naţionaliste începute prin arestările din “noaptea demnitarilor”, la care ne vom referi mai jos, graţie studiilor şi documentele oferite cu generozitate de istoricii Ion Constantin, Ion Negrei şi Gheorghe Negru. Astfel, în baza materialului nostru veţi putea descărca două lucrări excepţionale despre viaţa şi moartea martirului pentru Basarabia, însumând în total peste 1000 de pagini. Sperăm ca astfel, măcar prin noi – “Noi prin noi”, după cum era dictonul Societăţii “Carpaţii” a lui Eminescu, marele luptător pentru cauza românească şi unirea tuturor românilor în hotarele “Daciei Mari” -, cele opt rânduri de pe Wikipedia să se mai înmulţească, spre luminarea celor mici şi celor mari, celor buni şi celor răi. Dar mai mult decât atât, sperăm ca generaţiile de ieri şi de azi, vitregite de istoria reală, să afle, măcar acum, despre obolul de sânge adus Marii Uniri, înainte dar şi, iată, după săvârşirea ei, când sovieticii au dovedit că exterminarea este metoda de acţiune împotriva tuturor celor care le stau în cale. A meritat jertfa? Cu siguranţă, da. Dacă nu pentru noi, care n-am reuşit în 25 de ani de libertate declarată să realizăm ce au făcut marii artizani ai Unirii sub ocupaţia a două imperii, măcar pentru generaţiile viitoare.
Miercuri, 18 februarie 2015, la ora 9:00, are loc comemorarea anuală a Sfântului Închisorilor Valeriu Gafencu și a tuturor deținuților politici care s-au stins în penitenciarul Târgu Ocna.
Anul acesta comemorarea este organizată de Arhiepiscopia Romanului şi a Bacăului şi va consta într-un parastas săvârşit în curtea Bisericii Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena din Târgu Ocna – locul unde se afla Troiţa ridicată în memoria foştilor deţinuti politici şi fostele gropi comune ale penitenciarului, informează TgOcna.Ro.
Fundaţia George Manu şi Asociaţia PREZENT! anunţă că vor participa la aceasta slujbă de pomenire organizată de Arhiepiscopie şi nu vor organiza o altă comemorare separată. Toţi cei care doresc sa îl cinstească pe Valeriu Gafencu sunt aşteptaţi în număr mare la Târgu Ocna în data de 18 februarie 2015, ora 9.00.
Prima comemorare de la Târgu Ocna a avut loc în 1991 fiind organizată de Asociaţia Foştilor Deţinuti Politici din România. Prin stradaniile lor şi ale familiei Gafencu a fost ridicată Troiţa din cimitir şi s-a oficiat slujba de înmormantare pentru toţi deţinuţii din gropile comune (oficiată de Preoţii Constantin Voicescu şi Iustin Paven). Între 1990 si 1997 bătrânii s-au întrunit anual la Târgu Ocna, informează siteul In Memoriam Valeriu Gafencu. Alături de cei aflaţi în viaţă şi de surorile Valentina (trecută la Domnul în 2014) şi Eleonora Gafencu am reluat firul întâlnirilor anuale în anul 2007 şi cu ajutorul Lui Dumnezeu numărul celor care aduc cinstire lui Valeriu Gafencu şi tuturor sfinţilor şi martirilor închisorilor creşte neîncetat, scrie Cezarina Condurache. Dăm slava Lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui!
Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Sângerei, județul Bălți, în Basarabia. În toamna anului 1941, când a fost arestat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică, Valeriu Gafencu avea vârsta de 20 de ani. Era student în anul al II-lea al Facultății de Drept și Filosofie din Iași.
Reputatul profesor de Drept Civil, Constantin Angelescu l-a apărat la proces pe Gafencu, declarând: “Este unul dintre cei mai buni studenți pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”. Pledoarie inutilă, fiindcă dictatura antonesciană nu a văzut cu ochi buni activismul naționalist-creștin al tânărului Gafencu, care voia ca tot mai mulți elevi și studenți să se înscrie în Frățiile de Cruce, pentru a se pregăti de lupta împotriva comunismului bolșevic ce amenința atunci România.
Tânărul Valeriu Gafencu a ajuns la Tg. Ocna în decembrie 1949, după ce a trecut prin pușcăriile de la închisoarea Aiud (întemnițat de regimul dictatorial al lui Antonescu, între 1941 – 1944) și de la Pitești. Din cauza torturilor și regimului bestial din temnițele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-închisoare Tg. Ocna într-o stare atât de gravă, încât supraviețuirea sa timp de doi ani (până la 18 febr. 1952) poate fi considerată drept o minune. Cu numeroase plăgi tuberculoase pe trup care supurau permanent, Gafencu și-a asteptat moartea cu o seninatate care i-a înmuiat și pe gardienii-călăi. Trupul său se făcuse cu adevărat lăcaș al Duhului Sfânt.
Pentru credința sa, Valeriu a fost învrednicit de Dumnezeu să-și cunoască ziua morții. Pe 2 februarie 1952, el și-a rugat camarazii să-i procure o lumânare și o cămașă albă, pe care să i le pregăteasca pentru ziua de 18 februarie a aceluiași an. A mai cerut ca o cruciuliță (pe care se pare că o avea de la logodnica sa) să-i fie pusă în gură, pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare.
La 18 februarie, între orele 14.00 și 15.00, după momente de rugăciune incandescentă (cu fața transfigurată), Valeriu a rostit ultimele cuvinte: “Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul și ia-mi libertatea care-mi robește sufletul”. La targa unde a fost depus, spre a fi dus într-o groapă comună (a tuberculoșilor), au venit și s-au închinat, pe rând, toti deținuții, iar călăul Petre Orban a plecat din închisoare pentru întreaga zi, pentru a-i lăsa să-și ia rămas bun de la Valeriu.
Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale. Și-a sacrificat, pentru Hristos și neam: tinerețea, profesia, familia, libertatea și viața, conchide DOXOLOGIA evocarea Sfântului Închisorilor.
Mănăstirea Petru Vodă, închinată de Părintele Justin Părvu martirilor închisorilor celor trei dictaturi ale secolului trecut, prezintă următoarea conferinţă din anul 2009, a doctorului Aristide Lefa (+ 12.07.2009), prieten apropiat al Mărturisitorului Valeriu Gafencu. Imaginea este uşor desincronizată de sunet. Dacă cineva are o filmare integrală, de mai bună calitate, a întregii conferinţe, am dori să o publicăm, transmite Mănăstirea cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. Vă mulţumim.
Utilizarea acoperirii de „turist“ de către ofiţerii KGB, GRU şi armata sovietică a fost de fapt impusă de la Moscova în tot blocul sovietic în mai mult de şase ocazii între 1956 şi 1987.
“Am colaborat cu Mirela în numeroase situaţii similare cu cazul Romoşan şi o consider o jurnalistă de o cinste ireproşabilă. Nu mai vorbesc de talentul investigativ dovedit cu asupra de măsură”, scria Vladimir Tismăneanu pe blogul său despre fosta jurnalistă Mirela Corlăţean, cea care i-a acuzat atât pe Petru Romoşan cât şi, mai ales, pe regretatul Mitropolit Bartolomeu Anania, că au colaborat cu Securitatea. Tismăneanu, care a condus o Comisie prezidenţială plină de impostori, a formulat şi un Raport în care astfel de acuze fără acoperire la adresa Bisericii Ortodoxe Române abundă cu rea voinţă.
“Trebuie să fiți capabili să aveți de-a face cu oficiali care nu sunt marionete, care îți pot spune ”nu”. Deci, pentru Statele Unite, să caute doar oficiali-marionete și state-client nu înseamnă a vă servi interesele propriei voastre țări.”
În mai multe scrisori trimise de Emil Cioran lui Petre Ţuţea, confiscate şi păstrate de Securitate în dosarul filosofului creştin-ortodox răsplătit cu 13 ani de detenţie, “scepticul de serviciu al unei lumi în declin” îi recunoaşte, încă de la finele anilor ’30, genialitatea marelui său prieten. Materialele au fost obţinute din dosarele CNSAS de către cercetătorul Eleodorus Enăchescu, prieten al Mănăstirii Petru Vodă, pe site-ul căreia acesta a publicat deja o parte din documentele istorice de mai jos, oferite cu generozitate şi portalului MĂRTURISTORII, împreună cu alte două scrisori, cu totul inedite.
Spicuim din acestea:
“Suntem atât de singuri, încât nu mai putem colabora decât cu D-zeu. Este unicul meu gând şi unica mea scăpare. (…) Eu sunt un Diogene care şi-a stâns lămpaşul, întâlnindu-te pe tine. În fine, un om. Şi părăsesc şi butoiul, ca să te îmbrăţişez.”
“Sunt poate singurul care a priceput dimensiunea shakespeare-ană a fiinţii tale, precum îmi place să cred că eşti singurul care ai pătruns incurabilul trecerii mele printre dobitoace. Îţi scriu din oraşul în care toate îndoelile sunt permise (Paris -n.n.), şi care adaugă umbrelor mele un parfum de cangrenă. Sunt fericit că pot să stau aici singur, neînchipuit de singur, şi că sunt departe de Balcanii în care numai tu justifici apariţia soarelui.”
“De câte ori citesc câte un lucru inteligent mă gândesc la tine, iar claritatea ta vizionară, accentul patetic al înţelegerii tale, îmi trezesc imaginea unui secol al XVIII-lea meditând Apocalipsul.”
“Am o senzaţie de libertate infinită de câte ori mă gândesc că n’am ce învăţa de la francezi. „Spiritul” începe unde sfârşeşte neliniştea lor. (…) O Românie legionară în câţiva ani de zile ar putea vorbi cu Franţa fără nici un ton diplomatic, căci nimic nu provoacă aici complexe de inferioritate mai mari ca fenomenele de afirmare instinctivă. Franţa n’are ce să opună forţei în afară de paradox. La acesta apelează ea în toate eşecurile de politică externă şi internă. Întrebarea ta stranie, dacă tot francezii sunt la putere, poate mai curând decât credem se va degrada într’o evidenţă. Franţa este un tot ce tinde să devină nimic, România un nimic ce tinde… Dar, vai! am uitat că Pitpalac [Carol al II-lea] îi dă un curs funebru şi ridicul.”
“Nu ştiu dacă te-ai îmbolnăvit vreodată de primăvară de mare, de întinderi. Este cazul meu. Dar pe când eu a trebuit să vin să le văd, tu le descoperi probabil în vocile lăuntrice. Şi astfel între noi se interpune infinitul, care îţi îngăduie independenţa de natură. Tu eşti un Socrate oceanic. ”
“Regret timpurile în cari adevărurile ultime se spuneau pe la răspântii şi în cari tu ai fost un pontifex maximum al gândirii”.
Vremuri care par să se fi întors, însă, momentan, fără un Român ca Ţuţea…
PS: Comentariul Dlui Corneliu Vlad: “Doi uriasi. Daca are, si va avea – fie si sub plete preistorice ori sub basca de tractorist, ca de asta suntem romani – asemenea minti puse in slujba neamului, dar si cu tineretul pe care il (mai) are, si cu un adevarat Voievod, Rege, Conducator, Maresal sau Presedinte al ei (honni soit qui mal y pense), Romania va iesi din spasmele mortii care o invaluiesc sub ochii nostri. De ce? Sa privim chipurile acestor doi semizei: exista vreo unda de oboseala sau de indoiala in privirea lor? Chipurile lor, turnate in materia eternitatii, sunt chipul “de brand” (zic asa ca sa inteleaga toata lumea) al Romaniei. George Calinescu spunea ca fiecare om este raspunzator, de la o anumita varsta incolo, de felul in care arata chipul sau. Fie ca fiecare roman sa arate, la varsta implinirii, asemenea acestor doi!”
“Depistăm, deci, în filonul umanist revoluţionar al concepţiei tovarăşului Nicolae Ceauşescu, întelegerea profundă, deplină, a faptului că totalitatea socială concretă îşi are rădăcina în om. Că nu semnifică nimic în absenţa lui sau în condiţiile ignorării lui. Or, tocmai socialismul şi comunismul tind să corespundă practic, să dea întreaga măsură reală unei eterne chemari antropocentriste, pe care marxismul o ridică la cea mai înaltă cotă.” – Vladimir Tismăneanu, profesor de socialism-ştiinţific şi marxism-leninism la Maryland University
“Părinții au deținut monopolul Comunismului. Copiii dețin monopolul Anticomunismului.”– Dorin Tudoran despre Vladimir Tismăneanu
După ce l-a supt, promiţător, pe Ceauşescu, aproape pe gratis, cu banul înainte pe Iliescu, cu gingăşie pe Constantinescu şi cu bani şi înainte şi după, pe Băsescu, păduchele Tismăneanu a încercat un salt şi în blana lui Iohannis. Mortal, după cum se vede. Un atac sinucigaş explicabil: proptelele se surpă în faţa lui “Relu Fenechiu cu nume german” şi i s-au mai terminat şi rezervele din tot ce a supt de la Băsescu. Păi nu vedeţi ce sfrijit a ajuns Băsescu cel de odinioară după contactul prelungit cu Tismăneanu şi ai lui, Pleşu, Patapievici, Liiceanu? Doar 5% a mai rămas din el, bietul bătrânel, de nici sirenele nu-l mai trec marea acum. Se vede treaba că păduchii tasmanieni i-au supt tot sângele şi mai mult decât atat… Problema e că niciodată nu le-a ajuns. Şi aşa s-au întors la sângele României.
Când Băsescu a lăsat-o ca-n tren cu Steaua României oferită unui agent maghiar antiromân recunoscut – Laszlo Tokes – în timp ce îi “demartiriza” pe eroii-martiri din Grupul Trosca, nu i-a deranjat nimic. Dimpotrivă. I-au pupat poala ca să se mai lipească şi ei de o decoraţie, în total dispreţ faţă de România pe care o urăsc şi o înjură pe unde-apucă, adeseori chiar pe banii noştri. Când primeşte Steaua României, pe merit, un român, condamnat la 15 ani de închisoare, Tismăneanu sare ca proasta din baie (expresie clasică românească). Cum să n-aibă dreptate Iulian Capsali? Nu există un “caz Bjoza“. Ci unul Tismăneanu. Care nu se mai termină… Dar ce-ar fi lumea fără diavol, chiar şi cu şase picioare, ca păduchele tasmanian, etern “linşatul” Tismăneanu?
Bref: Eram pe o canapea confortabilă de piele, albastră, vântul vuia dinspre lac dar înauntru era cald şi bine, mai ales cu un Chivas Regal în faţă. Îl abordez frontal pe interlocutorul meu: “Asocierea cu intelectuali profitori ai tuturor regimurilor, başca cu legături nelămurite cu KGB-ul, şi aici îl amintesc şi pe Pacepa, ar putea să vă compromită iremediabil mandatul, în timp.” “La cine vă referiţi, mai exact?”, zice omul cu alură de milionar din faţa mea, dar puţin încordat de un referendum ce sta să vină. “La Tismăneanu, în mod special”. Şi a urmat cel mai elocvent gest de dezgust pe care l-am văzut la cineva, odată cu rostirea numelui lui, pe silabe, cu scârbă nedisimulată: “Tis-mă-nea-nu…” Mai lipsea o flegmă. Acesta este omul. Omul pe care am încercat să-l scap de râia Tismăneanu, spre binele lui şi al României. N-a fost sa fie… Păcat!
PS: La 29 noiembrie 2002, președintele României Ion Iliescu i-a conferit Părintelui Arsenie Papacioc, fost instructor şi primar legionar şi mare duhovnic al Ortodoxiei române, Ordinul național Pentru Merit în grad de Cavaler, „pentru crearea și transmiterea cu talent și dăruire a unor opere literare semnificative pentru civilizația românească și universală”. La 31 martie 2004, Vladimir Tismăneanu lansa împreună cu Ion Iliescu, la Teatrul Naţional, volumul comun “Marele şoc”. A urmat Paris şi Washington. Mare şoc… 🙂
PPS: Îl admir pe dl. Dorin Tudoran de pe vremea când îl aştepta Ilie Merce la colţ de stradă cu salamul la subţioară. Apoi, prin metode “subversive” (o parte din familie în America) am ajuns, cu mare bucurie, în posesia unei reviste Agora. O ţineam la loc de cinste, în biblioteca părinţilor, alaturi de “Garda de fier – organizaţie teroristă de tip fascist”, a cunoscuţilor Fătu şi Spălăţelu, în care descopeream cu mirare că citatele lui Corneliu Codreanu despre morală – cea de care vorbea şi Octav Bjoza – nu se pupă cu titlul bombastic al lucrării comuniste de înfierarea a Mişcării Legionare. Fără mirare, constat că din acest manual de istorie falsificată de bolşevici, îşi trag azi seva politologi “occidentali” sau “neaoşi”, de ici-colo, de prin albiile Potomacului, Dâmboviţei, Prutului, Nistrului sau Moscovei.
Când l-am cunoscut pe Dorin Tudoran în persoană, la Chişinău, în calitatea sa de director IFES, am fost cu adevărat onorat să-l întâlnesc. Apoi, peste ani, am fost unul dintre cei care a susţinut ca merită să publice în paginile celebrului ziar ZIUA, deşi făcuse o tură prin menajeria lui Voiculescu (alături de “anticomuniştii” Tismăneanu şi Cărtarescu) şi deşi – nota bene – poziţiile mele se aflau în contradicţie cu opiniile şi afinităţile sale intelectuale şi personale, între care se număra şi Tismăneanu. De aceea ţin să-i atrag atenţia: nu a avut nimeni ceva cu Tismăneanu pentru că este evreu. O jigodie rămâne jigodie fie că este pe malurile Potomacului, Dâmboviţei, Prutului, Nistrului sau Moscovei. Nici cinci ape nu-l spală, după cum se vede. Aşa cum dacă Katz de la inventatul “MCA – Romania” va fi arestat de DNA pentru mega-fraudele din Afacerea Duty-Free de pe vremea lui Năstase nu cred că o vom putea acuza pe dna Kovesi de… “antisemitism”. Şi tot aşa cum nu cred că guvernul Statelor Unite ale Americii poate fi acuzat de antisemitism – cum a făcut-o stupid James Woolsey, şefuleţul cu bube-n cap al CIA demis după ce a păstorit cea mai mare penetrare a KGB din istoria agenţiei de informaţii americane – pentru că nu-l eliberează pe spionul israelian şi, totodată, trădatorul evreu-american Jonathan Pollard. Nu mă miră că acelaşi individ este astăzi susţinătorul înfocat al KGB-istului Pacepa. Dar acestea sunt, deja, problemele americanilor…
Concluzie: Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face! Sau: Do onto others as you would have them do onto yourself…
Pentru documentare:
It’s Not the First Time
Ex-CIA Director Woolsey Makes Ass of Self
by DAVID MACARAY
Last week it was reported that former CIA Director James Woolsey, forced to resign during the Clinton administration for his bungling of the Aldrich Ames affair, was going around telling people that the reason Jonathan Pollard, the notorious Israeli spy, was still in prison after 29 years is because the U.S. government is anti-Semitic. In short, Pollard remains in prison because he’s a Jew.
That has got to be one of the silliest statements of the new year. If Woolsey honestly believes the U.S. government is anti-Semitic, that it is driven by anti-Jewish sentiments, he needs to explain why the U.S. has generously made Israel, the spiritual and geographical homeland of the Jewish people, a virtual client-state, having given/lent/made available billions upon billions of dollars over the years.
Consider those other spies. Aldrich Ames, formerly of the CIA, and Robert Hanssen, formerly of the FBI, are both serving life sentences without the possibility of parole for having supplied the Soviet Union with U.S. state secrets. John Walker, formerly of U.S. Naval intelligence, is set to be released in 2015, after having served 30 years in prison for selling secrets to the Soviets. None of the three are Jewish.
Of course, the argument Woolsey and others make is that, while Ames, Hanssen and Walker handed over their goodies to our arch-enemy, the USSR, those thousands upon thousands of pages of top-secret documents that Jonathan Pollard stole from the U.S. government were handed over to Israel, an American ally. Those “Free Jonathan Pollard” protesters want to know why we would treat an ally this way.
There could be two reasons. First, Israel doesn’t always act like an ally. In 1979, Andrew Young, the U.S. Ambassador to the UN, met secretly with a representative of the PLO, despite President Carter having assured Israel that would never happen. Young was forced to resign his ambassadorship. How did Israel find out about the meeting? Mossad agents were tailing Young, and had followed him to New York.
Second, when an ally steals U.S. top-secret documents, there’s always a risk of those documents falling into the hands of an enemy that has infiltrated the ally’s intelligence network Take the 1950s and ‘60s, for example, when the U.S. refused to share sensitive info with Great Britain, knowing that its intel service (with Soviet agents Kim Philby, Guy Burgess, et al) leaked like a sieve. If Israel honestly believes Mossad and Shin Bet can’t be infiltrated, they’re deluding themselves.
In any event, Pollard’s caper was monumental is scale. After being captured, and the full extent of what he had turned over to Israel was determined, Caspar Weinberger, Reagan’s Secretary of Defense, referred to it as the most damaging intelligence breach in U.S. history. Maybe Weinberger was lying or wildly exaggerating. After all, DOD people regularly make things sound more menacing than they are. But that doesn’t change the fact that Pollard was a liar, thief and traitor.
In truth, Woolsey’s continued nitpicking since leaving office is a result of his never having forgiven Clinton for firing him. As sordid and disgraceful as the Aldrich Ames affair was, Woolsey didn’t think he deserved any of the blame, even though this Ames fellow, this paid Soviet agent posing as a CIA operative, was so conspicuously guilty, so easy to track down, his trail resembled snail slime. The buck stops with Woolsey.
Releasing Pollard is fine. Why not? He has served 29 years. Besides, isn’t spying common? Doesn’t the U.S. regularly spy on people—allies, foreign citizens, its own citizens? So let’s not get morally self-righteous about some snooping. At the same time, let’s not minimize what Pollard did. And while there’s more than enough hypocrisy to go around, let’s not pretend the sole reason he remains in jail is because he’s Jewish.
David Macaray is an LA playwright and author (“It’s Never Been Easy: Essays on Modern Labor”). [email protected] / CounterPunch
April 12th, 2015 
VR 
Ultimul Cuvânt al lui Cătălin Striblea, ediţia specială a emisiunii sale de azi de la B1 TV, este despre dorita canonizare a Părintelui Arsenie Boca, Sfântul Ardealului, patimile şi minunile sale. Despre întâlnirea providenţială cu cel care i-a fost duhovnic, va vorbi Doamna Aspazia Oţel Petrescu iar despre viaţa sa, de călugăr prigonit şi smerit până la viaţa cea veşnică, vor dezbate cercetătorul Florin Duţu, teolog, care a publicat deja cinci cărţi excepţional documentate despre Părintele Arsenie, membrul Colegiului CNSAS Florian Bichir, autor al unei lucrări de referinţă despre Dosarele de la Securitate ale Părintelui şi jurnalistul Victor Roncea, ca iniţiator, împreună cu Civic Media, al unei petiţii pentru canonizarea Sfântului Ardealului, ce urmează să fie înaintată Patriarhiei Române şi Sfântului Sinod în Săptăm âna Luminată. Vor fi prezentate date, documente si fotografii inedite cu Părintele Arsenie Boca. Doamne ajută!
Posted in 
Tags: 
