Monica Luisa “Mandela” Macovei, fost procuror comunist implicat ulterior şi în Mineriada din 13-15 iunie 1990, a decis propagandistic să dea în judecată trei ziarişti care, conform actului de Chemare în judecată, ar fi regizat o “campanie de presă” prin “acuzaţii mincinoase” şi “declaraţii denigratoare şi defăimătoare” (sic, să mai pună mâna pe manualul de Limba română, şi ea şi avocata ei!). În Cererea de Chemare în judecată, înregistrată la Registratura Tribunalului Bucureşti pe 1 august 2014 se arată în ce consta aşa-zisa “campanie de presă” “defăimătoare şi denigratoare” (sic, din nou): Victor Roncea este “vinovat” ca a postat pe blog un Document folosit la procesul său de inculpatul Mihai Chiţac, fostul Ministru de Interne al lui Ion Iliescu şi Petre Roman, în care acesta se apăra folosindu-se de o declaraţie a fostului procuror Monica Macovei, care afirma, textual, că la Unitatea de la Măgurele, unde a fost trimisă pentru anchetarea protestatarilor arestaţi în 13 – 15 iunie 1990, “nu a văzut nici un act de violenţă“; Radu Tudor era acuzat că a preluat acest document şi l-a însoţit de un mic comentariu (Monica Macovei, procuror-anchetator la mineriada din Iunie 1990); iar Mihai Gâdea că l-a prezentat într-o emisiune.
“Campania” fiind finalizată, la proces, martora de serviciu, o subalternă a actualei europarlamentare, pe numele ei Stancu Constantinescu Marilena, a susţinut că toţi colegii europarlamentari ai cunoscutei activiste homosexuale au fost ultragiaţi de afirmaţiile publicate de blogurile Roncea.Ro, Radu-Tudor.Ro şi prezentate de Antena 3 iar doamna Monica Macovei a plâns. Pentru aceasta şi pentru faptul că nu i-am publicat “Dreptul la replică”, conform deontologiei profesionale, şefa asociaţiei de locatari de la blocul M1o din Tudor Arghezi, ne cerea drept despăgubiri “morale” 10.000 de euro de căciulă. Doamna Judecător a fost curioasă dacă Monica Macovei a solicitat şi trimis acest “Drept la replică” celor incriminaţi, spre publicare. “Nu”, a zis martora lui Mandela, adevăr grăind, prin gură păcătoasă.
Acestea fiind zise, în urma unui discurs elocvent al avocatului Mihai Mustăciosu, reprezentantul celor doi ziarişti Intact, şi a pledoariei mele, care m-am auto-reprezentat 🙂 procesul s-a încheiat, spre pronunţarea Doamnei Justiţii. Care a decis: Monica Macovei rămâne ceea ce este – fostă procuroare comunistă şi procuror-anchetator la Mineriada din 13-15 iunie 1990. Instanţa a respins, ieri, 6 iulie 2015, acţiunea tovarăşei Monica Macovei, ca neîntemeiată. Încercarea acesteia de a-şi recosmetiza trecutul – ca în cazul Şova cu tatăl general care era “doar” colonel Secţia Militară a CC al PCR – a fost strivită. Speranţa ei de falsificare a adevărului a căzut la pământ. Libertatea presei a învins! S-a convins, oare, că s-a înşelat (dacă nu, sunt dispus să-i public “dreptul la replică” 🙂 )?
PS: Nu degeaba zicea colegul ei de fabulă care a tot umflat broscuţa că “macoveismul este o formă prostească a băsismului”. – 🙂 🙂 🙂
PPS: Când începe DNA căutarea şi găsirea banilor negri din campaniile PDL, milioanele murdare de euro care au făcut-o şi pe madam Mandela Macovei europarlamentară???
Mihai Tociu (foto), iniţiatorul acţiunii din Piaţa Universităţii, după ce a recitat din Poetul închisorilor, Radu Gyr, a vorbit şi despre participarea şi rolul generaţiei din care face parte la evenimentele din decembrie 1989, în timpul demonstraţiei anticomuniste maraton din 1990 şi astăzi, după 25 de ani:
Astăzi se împlinesc 25 de ani de la declanşarea Fenomenului Piaţa Universităţii. Cum s-a întamplat, vă relatează, pe scurt, George Roncea, mai jos. Adaug şi o notă personală: la 25 de ani de când am blocat cu mâna mea Piaţa Universităţii, peste numai câteva zile, respectiv pe 27 aprilie, ora 8.30, la Tribunalul Bucureşti, o să am prima înfăţişare în procesul pe care mi l-a înaintat cea mai sinistră procuroare comunistă de pe scena politică dâmboviţeană, Mandela Macovei, scoasă din jobenul încopitatului şi proţăpită în vârful dealului de nimeni altul decât de fratele de stea roşie al tartorului din decembrie 1989. De ce? Doar pentru că i-am arătat faţa de căloaie (femininul călăului 🙂 ) şi impostoare, bolnavă de ură la adresa poporului român. Abia aştept să înceapă procesul! Doamne ajută!
Începutul…
În data de 22 aprilie 1990 se împlineau patru luni de la revoluție. Asociaţii nepolitice au organizat o comemorare la Cimitirul Eroilor, de unde au pornit în marș spre Televiziune. La încheierea manifestației, în timp ce coloana de manifestanți se deplasa pe Calea Dorobanților, de la balconul unui bloc s-a aruncat un ghiveci de flori care a rănit grav o femeie în vârstă. Incidentul a făcut ca tensiunea din rândul manifestanților să crească. Ajunși în Piața Universității, ei ocupă carosabilul, blocând circulația atât pe B-dul Nicolae Bălcescu, cât și pe B-dul Republicii. Pentru prima dată după Revoluție se înalță baricade, din panourile metalice aflate în jurul șantierului de la Spitalul Coltea, care sunt dispuse chiar în Piața Universității (Autorii infracţiunii: Io, V.R., împreună cu ofiţerul de marină Andrei Rochianu, supranumit Marinarul – Nota Roncea.Ro). Troleibuzele au fost oprite, s-a blocat traficului. După lăsarea întunericului apar, pentru prima oară după 21 decembrie 1989, “scutierii”, trupele speciale de intervenție. Elena Andronescu, membră fondatoare a GID, avea să consemneze astfel evenimentele: “Primul troleibuz dinspre Rosetti a oprit, lumea s-a dat jos, iar șoferul, care parcă de-abia aștepta așa ceva, s-a întins, obosit, cu capul pe volan; a apărut un polițist cu grad și a început să urle la el, ca și cum n-aș fi fost de față: “Ce stai, băi, dă-i drumul, treci peste ei!”; ridicându-și cu greu capul, plictisit, șoferul îi spune: “Eu sunt cu ei, dom’le!”, apoi se culcă la loc.
După orele 21 sunt aduse panouri de tablă, luate de lângă Spitalul Colțea și sunt dispuse în cercul Pieței Universității, care vor bloca circulația. Peste noapte, încercuiți de poliție, vor rămâne circa 30-60 de manifestanți, printre care reprezentanți ai asociațiilor “16-21 Decembrie”, “GID”, “21 Decembrie”, “AFDPR” (Octavian Rădulescu) răniți în revoluție, rude ale unor decedați, măicuțe care au cântat “Hristos a Înviat” și alte cântece religioase, un preot care a slujit la Troița.
La portavoce manifestanții au cerut abrogarea decretului 473 și includerea în legea electorală a punctului 8 al Proclamației de la Timișoara – interzicerea candidaturii foștilor activiști comuniști și ofițeri de Securitate pentru primele trei legislaturi.
Se scandau lozinci: “FSN, FSN du-te în URSS”, “Iliescu nu uita, tineretul nu te vrea”, “Nu vrem președinte care să ne vândă URSS-ului”, “Nu suntem huligani”, “16-21 nu pleacă nici unul”, “15-22 voi ați tras în noi”, “Jos comunismul”, “Democrație”.
Cum numărul manifestanților tot scădea, iar poliția rămânea pe poziții, câțiva membri ai asociațiilor prezente au încercat, fără succes, mobilizarea studenților din complexele mai importante.
Dimineața în jur de ora 7, în ploaie, rămăseseră vreo 7-8 demonstranți, printre care Octavian Rădulescu și doi membri GID. Dintr-o Dacie albă au coborât niște ofițeri de poliție care i-au alungat pe manifestanți lângă zidurile Universității, dirijând circulația. Și, pe când priveau deprimați, înfometați, zgribuliți de frig în ploaie cum polițiștii le călcau în picioare pancartele de pânză, mai abitir cea cu “MINISTERUL DE INTERNE = MAN = KGB?”, pe care au îngropat-o în noroi, deodată, Octavian Rădulescu începe să urle în porta-voce: “Victorie, victorie! Am învins! Victorie!”. Atunci, ne-am uitat unii la alții, gândind cu toții același lucru; mai târziu, ne-am dat seama că avea dreptate”.
23 aprilie: De ziua Sfântului Gheorghe, se adună lume pe trotuarul din fața Teatrului Național. Se vorbește la portavoce. Peste noapte rămân circa 100 de persoane. Adunați sub balconul Universității.
24 aprilie: În jurul orei 5.00 dimineața Poliția se năpustește asupra oamenilor strânși în jurul troiței, lovindu-i cu sălbăticie. În jurul orei 11.00, Poliția se retrage, Piața fiind reocupata de câteva sute de manifestanți. Se strigă cu patimă “Jos Iliescu!” În dimineața aceleiași zile, președintele CPUN, Ion Iliescu, cere votarea unei moțiuni pentru eliberarea forțată a pieței, moțiune ce nu va fi adoptată. Ion Iliescu îi numește pe cei care îl contestau în Piața Universității, “golani”.
La ora 12.00, după ce am aflat de la radio ce a zis Iliescu, am decupat un cartonaș pe care am scris apăsat “Golan”. În stânga, jos, am pus că o marcă semnătura: Ion Iliescu. Am tras la xerox câteva sute de bucăți și cumpăr două cutii de ace. Îmi pun prietena (viitoarea soţie), Irina, să se plimbe cu ecusonul pe piept, printre oamenii care comentau indignați ofensă adusă de Iliescu. Chestia uimește, la început, dar foarte iute apare reacția așteptată, de fronda ironică la adresa încruntatului Iliescu, moment în care apar la vedere cu teancul de insigne și cu acele. În două minute rămân fără ecusoane, pe care oamenii, râzând, și le prind cu mândrie în piept”. La ora 15.00, Institutul de Arhitectură va fi împodobit cu o inscripție pe care se putea citi: “Facultate de golani”. Din acel moment s-a împlinit fenomenul de auto-legitimare a unui grup social distinct, ce era până atunci încă difuz și lipsit de contur. Eticheta de “golan” devine însemnul heraldic al minorității bunului simț din România.
Deschiderea balconului
La ora 17.00, președintele Ligii Studenților din Universitate, Marian Munteanu, deschide balconul Facultății de Geologie, în pofida opoziției profesorilor. Astfel debutează fenomenul Pieței Universității. Cheia celebrului balcon este furnizată de către o femeie de serviciu, al cărei nume, din păcate, nu a fost înregistrat de posteritate. Umil Constantinescu nici măcar n-a trecut pe acolo.
Înălțimea balconului, prelungire simbolică a trupului Universității, devenit tribună a opiniei anticomuniste conferă o altă perspectivă celor care contestă fesenismul de stat și de partid. Manifestanții, care până atunci străbăteau orașul în lung și în lat, se stabilizează și-și alcătuiesc o fortăreață așezată pe un loc strategic. Încărcătura spațiului sacru, datorată jertfei aduse aici, se transfera asupra celor ce-l “locuiesc”. Se constituie astfel frontieră, limita grupului ad-hoc intitulat “golani”, asupra căruia se răsfrânge proiecția de ordin spiritual, de continuatori și depozitari ai mesajului celor uciși aici în decembrie, pentru libertate. Granița teritoriului Golaniei este fixată de perimetrul Universității și al Facultății de Arhitectură și are ca limite periferiale intersecția, nod de circulație vital al orașului, Intercontinentalul, care exprimă simbolic Străinătatea și linia fostei baricade din 21 decembrie.
Organizarea Pieței
Studenții din cele două facultăți s-au constituit în echipe de lucru, pe “specialități” – respectiv pe expresie vizuală și literar-orala. Eu am ocupat atelierul de la etajul patru al Arhitecturii, ale cărui ferestre dădeau spre Piață, unde se aflau studenții anului șase, terminal, de la Institut, care își pregăteau lucrările de diploma. Primul text afișat pe fațada a fost punctul 8 din Proclamația de la Timișoara, scris pe un cearseaf subtilizat de prietena mea de acasă. Doi colegi de la Academia de Artă au adus o enormă reproducere, făcută de mâna după o fotografie ce-i înfățișa pe Iliescu și pe Ceaușescu împreună. S-a întemeiat un grup relativ mic, format din absolvenți ai Liceului de Artă N. Tonitza, studenți ai Academiei de Artă și ai Institutului de Arhitectură. Cu totul, eram cam zece. Ni s-au alăturat forțe de la Grupul Independent pentru Democrație, asociație cu mulți mediciniști și cu un spirit întreprinzător remarcabil, condusă de Cornel Feroiu.
Echipa Arhitecturii
Am realizat un proiect scenografic al amenajării spațiului imagistic al Pieței, pe schema unei scene de tip italian, cu punct unic de focalizare, centrat pe balcon. Ideea era să se obțină o particularizare distinctă a Zonei Libere, atât prin dispunerea lozincilor, care trebuiau să delimiteze Piață, cât și prin conținutul mesajului înscris pe suprafața pânzelor. Am compus o siglă a Golaniei, fixată pe turnul Arhitecturii, care desemna ideea nonviolentei simbolic, prin folosirea semnului păcii utilizat de studenții protestatari ai Occidentului din anii 60. Știam că avem nevoie de suport internațional.
Pentru texte l-am utilizat copios pe Iorga – “Cine uita nu merită” – dar și pe Adam Michnik. Toate acele uriașe lozinci din Piața au fost realizate în atelierul de la Arhitectură. Fetele trăgeau la mașină pânzele, iar noi pictăm non-stop, refăceam ce se strică din cauza vântului, ne cățărăm pe streșinile facultăților, într-o echilibristică periculoasă, pentru a atârna alte și alte texte și desene. Am acoperit clădirile Universității și ale Arhitecturii, care au devenit suportul unei gazete de perete sui-generis a Pieței Universității. Deasupra balconului a fost instalată Icoana Maicii Domnului. Străjuind balconul, de o parte și de alta, se aflau portretele lui Eminescu. Simbolic, aceste efigii guvernau Piață și exprimau spiritul creștinesc și românesc invocat de studenți.
Ecranul luminatşi prima Televiziune liberă
Atelierul de la Arhitectura și-a extins rolul funcțional din momentul apariției video-proiectorului. “Apariția” a însemnat șterpelirea sculei, aflată în proprietatea Centrului Cultural al Franței, care avea deschisă o expoziție la sala Dalles. Aparatul era “împrumutat”, la căderea serii, adus pe șest în Institut, și apoi plasat la loc, după ce se difuzau filmele montate tot acolo, la etajul patru. Ecranul fusese construit din bare de aluminiu “completate” din patrimoniul Oficiului de Expoziții. Aveam trei video-uri și două televizoare adunate de pe la amici. Casetele filmate în timpul Revoluției erau vizionate în premieră aici, montate improvizat și apoi distribuite la emisari sosiți din centrele universitare din țară unde se organizaseră mini-Golanii.
Francezii au aflat după un timp ca filmele din Piață, se proiectau cu obiectul lor așa că am rămas fără el. Sorin Dumitrescu a încercat fără succes să-i convingă pe francezi să ne mai lase proiectorul. Am încercat la toate centrele culturale la care știam că există video-proiectoare, și cu această ocazie am realizat ce puternică susținere are regimul Iliescu. Nimeni nu a vrut să ne servească. Tana Roșca, soția lui Sorin Roșca Stănescu, ne-a făcut rost până la urmă de un aparat mai mic de la Școală germana, unde era profesoară. Nucleul format în studioul ad hoc de la etajul patru a fost generatorul ideei unei televiziuni alternative, care se va numi ulterior SOTI.
Echipa Universității
Dacă Arhitectura constituia centrul de realizare a imagisticii Pieței, Universitatea reprezenta punctul de difuzie principal al mesajului Golaniei. Cântecele alcătuiau o umbrelă sonoră ce acoperea teritoriul Pieței și solidariza conștiința publică a locuitorilor acesteia. Băieții de la Liga purtau greul organizării accesului la balcon, devenit o portavoce de mare putere a pieței. Oameni de toate felurile s-au perindat la balcon și, pe măsură ce lua amploare fenomenul Pieței, la balcon au început să apară personalități de prestigiu ale vieții românești.
Grupul de la GDS la început ne-a fost ostil, dar când au văzut că treaba din Piața se îngroașă și poate aduce un profit, și-au schimbat atitudinea. Studenții din Universitate trebuiau să facă față și grupurilor de diversioniști de la diverse asociații dubioase, apărute ca ciupercile, care încercau să imprime Pieței o orientare agresivă, pentru a compromite mesajul non-violent lansat și susținut de studenți.
Tot la Universitate se organiza curățenia și apărarea Golaniei, cu concursul GID și al Asociației 21 Decembrie. Se făcea cu schimbul de pază în perimetrul Pieței, deoarece, încă de la început a persistat norul amenințării și al violenței asupra Zonei. În timp ne-am “dotat” cu aparate de emisie-recepție, de jucărie, cu o rază de acțiune de 200 de metri, s-au creat “consemne” și “parole” de acces la “obiective”: balconul, Universitatea, Institutul de Arhitectură, stația de amplificare, videoproiectorul, ecranul și punctul de lucru din spatele acestuia. Era o joacă, dar o trăiam cu seriozitatea unor tineri care au văzut multe, mult prea multe pentru vârsta lor.
Pe cruce se pot vedea inscripțiile „Eroilor României libere” și „Decembrie 1989″
UPDATE: La sesizarea lui Donkeypapuas, public mai intai articolul care i-a inspirat pe ziaristii de la EvZ:
Cruce pentru martirii revoluţiei, reîntregită după 25 de ani
23 Decembrie, 2014
În ziua de 17 decembrie, la parohia Adormirea Maicii Domnului – Pitar Moş din Bucureşti, a fost adusă în biserică spre cinstire o frumoasă cruce de lemn cioplit cu modele tradiţionale şi purtând inscripţia “Eroilor României libere”. Crucea aceasta şi-a cunoscut propriul calvar, iar descoperirea ei poate fi socotită o minune, o binecuvântare deosebită. Părintele paroh Mihail Spătărelu a văzut într-o curte din Valea Plopului un braţ orizontal de cruce şi l-a rugat pe părintele Nicolae Tănase – cunoscut prin activitatea sa de creştere şi îndrumare a sute de copii – să i-l dea lui. În podul bisericii bucureştene, părintele Mihail găsise cândva un braţ vertical, despre care nu ştia cum ajunsese acolo, dar care pe care voia să încerce să-l potrivească cu cel orizontal de la Valea Plopului. În cele din urmă însă, a ieşit la iveală că era vorba despre braţele aceleiaşi cruci.
Lemnul crucii a fost cioplit la puţin timp după evenimentele din decembrie 1989, iar jos, la o privire atentă se vede şi semnătura artistului, V. Ifrim, despre care însă nu am reuşit momentan să aflăm nimic. Pe 14-15 iunie 1990, minerii care martirizau Bucureştiul au aruncat această cruce, aflată într-un spaţiu public, pe foc. Părintele Nicolae Tănase era prin preajmă şi a salvat-o de flăcări – ale căror urme se văd însă până în ziua de astăzi. Braţul orizontal fiind mai scurt şi mai uşor putea fi transportat, însă pe cel vertical părintele l-a ascuns în podul unei biserici. Odată cu trecerea anilor, a uitat însă locul, ascunzătoarea. Şi abia acum, după 25 de ani de la evenimentele care au pricinuit realizarea crucii, printr-o întâmplare minunată, parohul de la Pitar Moş a descoperit bucata lipsă. Din cincisprezece cuie, paisprezece s-au potrivit perfect. Iar crucea a fost scoasă la iveală pentru prima dată după lungul ei exil pe 17 decembrie, când în biserică s-a slujit parastasul pentru eroii revoluţiei. Şi poate fi văzută şi cinstită în lumânărarul de iarnă al bisericii cu pricina. Slavă lui Dumnezeu şi veşnică le fie pomenirea celor care s-au jertfit pentru neam şi credinţă!
Crucea închinată martirilor din ’89 a fost batjocorită și arsă parțial de ortaci, în prima mineriadă. A fost scoasă din foc de preotul Nicolae Tănase care, însă, timp de 24 de ani, a pierdut urma brațului vertical.
Prima cruce făcută din lemn la câteva zile după 22 Decembrie 1989, în memoria martirilor Revoluției, a dispărut acum mai mult de 24 de ani, după ce minerii au profanat-o, au ars-o parțial și au rupt-o în două în timpul evenimentelor din iunie 1990. Anul acesta, printr-o întâmplare, doi preoți care se aflau fiecare în posesia unui braț al crucii – fără să știe de existența celei de-a doua bucăți – au reconstituit obiectul sfânt. Așa că, după aproape 25 de ani, prima cruce a Revoluției a fost reîntregită și se află în Biserica Pitar Moșu, aproape de Piața Romană din București. Aceasta va fi expusă în curtea bisericuței, veche de 219 de ani.
Minerii au pus-o pe foc
A doua „naștere” a crucii s-a înregistrat pe 17 decembrie 2014, la Parohia „Adormirea Maicii Domnului” de pe strada Pitar Moş, când a fost adusă în biserică, spre cinstire, crucea de lemn cioplită cu modele tradiţionale şi purtând inscripţia „Eroilor României libere”. „Crucea aceasta şi-a cunoscut propriul calvar, iar descoperirea ei poate fi socotită o minune”, spune, mândru, preotul Mihai Spătărelu, parohul de la biserica bucureșteană.
Lemnul crucii a fost cioplit la câteva zile după evenimentele din decembrie 1989, pentru a cinsti jertfa celor 1.142 de martiri care și-au dat viața pentru libertate. Autorul lucrării este artistul V.Ifrim, așa cum reiese din semnătură.
Crucea a fost expusă undeva în Piața Universității din ianuarie și până în iunie 1990. Asta, până pe 14-15 iunie, când au ajuns minerii în Capitală. În timpul distrugerilor din prima mineriadă, ortacii au dat jos această cruce, au rupt brațul orizontal de cel vertical și au pus-o pe foc.
Unirea celor două brațe
Părintele Nicolae Tănase era prin preajmă şi a reușit s-o salveze, scoțând-o din flăcări, ale căror urme se văd până în ziua de astăzi pe lemnul crucii. „Brațul vertical, mai mare și mai greu, am reușit să-l ascund într-o clădire din zonă. Brațul orizontal, mai ușor, l-am luat cu mine”, își amintește părintele Nicolae Tănase.
Cumva, brațul vertical a fost mutat, probabil de vreun bucureștean, la Biserica Pitar Moșu, unde a fost adăpostit în podul lăcașului de cult. Aici, bucata de cruce a fost descoperită în urmă cu trei ani de preotul Mihai Spătărelu. „Nu am știut atunci cum a ajuns aici”, spune acesta.
Printr-o întâmplare greu de explicat, parintele Mihai Spătărelu a văzut anul acesta, în timpul unei călătorii în localitatea Valea Plopului, tocmai în județul Prahova, în curtea unei biserici, un braț vertical care părea să completeze bucata aflată în podul parohiei sale. Era expus în semn de respect pentru martirii din 1989, de părintele Tănase, salvatorul crucii, cel care a ajuns paroh acolo. „Am avut parte de binecuvântarea părintelui Tănase să pot lua brațul și să văd dacă se potrivește”, adaugă preotul Spătărelu. La probă, din cincisprezece cuie, paisprezece s-au potrivit perfect.
Crucea a fost scoasă la iveală, după lungul exil zbuciumat, pe 17 decembrie, când în biserică s-a slujit parastasul pentru eroii Revoluţiei. Acum, poate fi văzută şi cinstită în lumânărarul de iarnă al lăcașului. După ce vremea se va mai încălzi, prima cruce a Revoluției va fi urcată deasupra lumânărarului pentru a cinsti din nou memoria martirilor.
Două veacuri de istorie la Pitar Moșu
Biserica parohiei Pitar Moșu (foto) se află așezată în plin centrul Bucureștilor, în zona cuprinsă între Bulevardul Magheru și Grădina Icoanei, fiind poziționată între străzile Pitar Moș și Mitropolit Dionisie Lupu. Lăcașul a fost construit la sfârșitul secolul XVIII, în vremea lui Alexandru Moruzzi, și închinat Maicii Domnului. Dionisie Eclesiarhu arată că domnitorul fanariot a zidit o biserică și o hainiță când a fost o mare molimă de ciumă, la 1795. Are formă de cruce, iar pereții din cărămidă au 80 de cm.
Nota Roncea.Ro: Felicitări autorului! Doamne ajută!
Sunt vinovat. Am sperat că se poate cladi o forţă politică nouă în România. Curată, naţionalistă, apărătoare a drepturilor românilor şi luptătoare fermă anticorupţie. O forţă atât de necesară pentru o ţară aflată în derivă, după ce a fost jefuită de propriul echipaj de mercenari şi abandonată de căpitanul ei pe mâini străine. Şi sunt vinovat, poate, de doua ori. Pentru că încă mai sper. Dar nu cu “România Unită”. Proiectul Partidului România Unită (PRU) s-a dovedit a fi o glumă proastă. O suveică pentru refugiul foştilor activişti comunişti şi peremişti. Am investit ceva muncă, timp şi, mai ales, speranţă, într-o iniţiativă politică în care am fost invitat şi unde am cerut de la bun început să nu-mi fie acordată nici o funcţie. Tot ce mi-am dorit a fost să renască speranţa în redeşteptarea naţională şi pentru cei care şi-au pierdut-o. Cu regret, constat că trebuie să mai aşteptăm. După cum spuneam pe vremuri că FSN=KGB astăzi constatăm sec că PRU=PRM. Din presa naţionalistă online, FrontPress şi NapocaNews au prezentat deja cazul. Acum îmi propun să-l clasez.
În 1993, foşti deţinuţi politic martiri ai temniţelor carliste şi staliniste, ale căror pedepse, dacă la adunăm, însumează sute de ani de închisoare, au pus bazele partidului Totul Pentru Ţară (TPT), ulterior Partidul Pentru Patrie (PPP), în prezent revenit la denumirea iniţială. Printre numele sonore ale cavalerilor românismului se află şi bădia Nicolae Purcarea, cu 20 de ani de închisoare, care împlineşte azi 91 de ani. Mă bucur să prezint de ziua dânsului unul din actele fondării formaţiunii anticomuniste, ce poartă şi semnătura lui, şi pe care se poate regăsi şi dorinţa noastră de azi: de a avea un partid tânăr, fără comunişti şi fără kaghebişti. Aşa cum ne-am închipuit, în van, că ar putea fi proiectul “România Unită”. Se pare însă, că acest lucru rămâne, momentan, imposibil în România, chiar şi la 25 de ani de la căderea comunismului – eveniment istoric pe care l-am grăbit şi noi, Victor şi George Roncea, după puterile şi armele noastre.
Mă întristez că trebuie să o fac pentru a pune capăt unei dispute futile bazate pe un fals argument, al proiectanţilor Partidului România Unită (PRU), embrion politic care se dovedeşte a fi, din păcate, doar o clonă mai mică a defunctului Partid România Mare (PRM) (disecat şi expus pe galantarul politicii de Vadim Tudor şi Gheorghe Funar). Şi anume că lustraţia – impunerea celebrului Punct 8 de la Timişoara, care a fost pe firmamentul Fenomenului Piaţa Universitătii 1990 – ar fi imposibilă într-o structură asociativă a anului 2015. Foste calfe ale lui Vadim Tudor, personajul funest şi rocambolesc care a compromis până aproape de extinţie reprezentarea naţionalismului românesc, se încăpăţânează să susţină, în pofida adevărului, că lustraţia ar fi neconstituţională în cadrul unei formaţiuni politice. Aceasta deşi profesorul universitar doctor în drept Corneliu Turianu, unul dintre artizanii legilor de purificare morală a României, a explicat cât se poate de doct că “în statutul unui partid se poate preciza – fără temerea că s-ar încălca vreun principiu constituţional – că „din structurile executive şi de conducere ale partidului nu pot face parte acele persoane care au luat parte efectiv, împreună cu organizaţii ale statului, la grave încălcări ale drepturilor şi libertăţilor omului””.
Iată, aşadar, şi dovada, respectiv transpunerea în realitate a acestui enunţ:
În statutul partidului anticomunist TPT, dupa cum vedeţi în imaginile alăturate, este prevăzut negru pe alb că nu pot fi membri ai partidului cei care au avut funcţii în PCR şi cei care au colaborat cu organele de represiune ale ultimelor dictaturi ale României. Partidul a fost înregistrat legal, singura problema invocată de procurorul de şedinţă în 1993 fiind titulatura acestuia, care reproducea numele unei reprezentări politice a faimoasei mişcări anticomuniste şi anticorupţie Legiunea Arhanghelul Mihail. În cele din urma denumirea a fost schimbată în Partidul Pentru Patrie (până în 2012, când a fost reluată cea originală, anul trecut formaţiunea câştigând şi un proces cu procurorii Institutului Elie Wiesel prin care se încerca desfiinţarea acesteia). Partidul Pentru Patrie, respectiv Totul Pentru Ţară, s-a reînscris la fiecare modificare a Legii partidelor politice fiind şi azi înscris ca partid politic, conform registrului special al Tribunalului Bucureşti. Unde este, aşadar, “neconstituţionalitatea”?
Un alt criteriu de acceptare ca membru al partidului bătrânilor anticomunişti – după cum este stipulat, “discriminatoriu”, în statutul lor – este “să ai un trecut nepătat”. Nici acesta nu se aplică, după câte se vede, la Partidul România Unită.
Statutul TPT si Jos comunismul in Piata Universitatii 1990. Foto: Peter Turnley – Corbis
“În anii dictaturii se putea spune că doar foarte puţini chiar voiau comunismul, un număr infim de cetăţeni spălaţi pe creier. A urmat lovitura de stat din 89, apoi un respiro de libertate socială autentică, exact cât a durat convingerea libertăţii, curajul ei. Acesta s-a stins repede, pe de o parte în faţa evidentei înfrângeri politice, pe de alta dintr-o previzibilă deznădejde. Apoi circul cum că ar exista pluri-partidism, când de fapt este o singură linie şi o singură idee, un singur partid, cu multe nume şi cu aceleaşi scopuri. Linia partidului = distrugerea ţării.” – Un citat exclusiv dintr-un articol ce nu-mi aparţine şi care urmează să apară, mâine, pe Ziaristi Online
Piata Universitatii 1990. Fotografie de Pascal Le Segretain – Corbis
In urma cu 20 de ani raspundeam chemarii lui Sorin Rosca Stanescu si vizitam sediul noului ziar ZIUA, cu cea mai tanara si energica redactie post-decembrista, unde media de varsta era undeva la 25 de ani. Era 13 iunie 1994 si se lucra la primul numar al ziarului, ce avea sa intre in tipar a doua zi, ca sa apara pe piata pe 15 iunie. Eu urma sa ma reintorc in Statele Unite, de unde am transmis cateva corespondente, pentru a ma alatura total echipei ZIUA peste doi ani, la intoarcerea acasa, inainte de alegerile care l-au debarcat pe Ion Iliescu. Au urmat 14 ani de munca pentru cel mai serios cotidian de analize si informatii din Romania. Ca sa citez editia in engleza a Wikipedia – intotdeauna ceva mai normala decat cea in romana, virusata de inamicii adevarului – “ZIUA It was the most conservative of the major Romanian dailies, often taking a Christian-nationalist point of view in its opinion pieces. The Internet site of the paper, in addition to featuring almost all the contents of the Romanian edition, featured a daily selection of articles translated into English. Moreover, Ziua’s website featured one of the most complete free online newspaper archives in Romania, stretching back to January 1998″. ZIUA a fost primul ziar din Romania publicat si online. ZIUA a fost primul in multe. In ianuarie 2010, la cateva luni dupa ce am fost eliminat de cateva slugute ale noului stapan, ZIUA a sucombat lamentabil. Soarta ziarului fusese decisa de cand Sorin Rosca Stanescu isi vanduse actiunile, dupa cum imi divulgase chiar in acele zile un agent de influenta al Rusiei din Romania, prieten si al fostului si al actualului proprietar, Sorin Ovidiu Vintu. La randul meu, ca un oarece cunoscator in ale informatiilor ce eram, pastram legatura cu toate taberele profesioniste care isi adjudecau conducerea din umbra a Romaniei. Stiind ce ii va astepta pe colegii mei, i-am privit cu mila la plecare. M-am despartit cu regret insa de foarte multi prieteni, o adevarata familie, care a constituit cea mai simpatica redactie din lume, cat si de cea mai buna sectie de politica externa nationala din presa romana, la vremea aceeea, fapt recunoscut cu sinceritate chiar si de dusmani :). Motivul ingroparii ZIUA? Pai poate fi citit mai sus, in descrierea ziarului facuta de Wikipedia in engleza. Gasca neokominternista care l-a inconjurat pe Basescu, sustinuta din umbra de batranii kaghebisti cu pasapoarte vopsite, a jubilat. S-a bucurat ca, prin eliminarea de pe net a unui urias volum de informatii, minciuna va triumfa. Stupid. Intr-o buna zi arhiva ZIUA se va intoarce la locul ei, pe internet, ca un bun public al celui caruia i-a fost dedicata: poporul roman. „Adevarul ramane, oricare ar fi soarta slujitorilor sai”.
In urma cu exact 24 de ani, pe 13 iunie 1990, faceam fotografiile de mai jos, din zona luptelor de la Arhitectura. In dimineata zilei de 14 iunie, aveam sa fiu arestat ilegal impreuna cu mai multi studenti refugiati in Institutul de Arhitectura si dus intr-un hangar la Unitatea de Jandarmi de la Magurele – dupa ce facusem o escala la Guvernul Romaniei (!) -, garaj unde aveam sa fim cazati pe ciment “in genunchi, cu mainile la ceafa si fata la perete”, conform “ordinelor”. 🙂 Un jurnalist cu care colaboram in Piata Universitatii, din partea ziarului Glasul al Ligii Studentilor, avea sa ma caute la poarta, cu scandal. La iesire, marturiile nostre aveau sa intre intr-un serial cu titlul “Infernul se numeste Magurele”. Numele ziaristului: Sorin Rosca Stanescu, un fost agent al Unitatii anti-tero a DSS. El m-a angajat la proaspat infiintata sectie de “Tineret” – formata la inceput doar din persoana mea – a “Romaniei libere”, unde aveam sa devin cel mai tanar ziarist din redactie. A urmat “Ultimul cuvant” si apoi… ZIUA, tot cu Rosca-Stanescu. Chiar daca ne-au despartit, la un moment dat, multe, tot atat de multe ne-au legat, in special la ZIUA. De aici m-a luat putin “Curentul” pana mi-am gasit singur calea. Acum inteleg ca o amanta flescaita de-a lui bulibasa Plesu, din tagma pretutindenarilor care se corceau pe podelele Hotelului Lux din Moscova, urla in pseudo-presa de limba romana ca “tot i se aude vocea lui Roncea” desi “de ani buni de zile trebuia interzis”. Pe bune? 🙂 Am ras cu totii la prostioarele “prospaturii” din Plantelor, colt cu Matasariul presei. Stai linistita, cucoana, vocea mea e ciripit de privighetoare pe langa boloboroselile smoalei incinse cu care il veti unge pe stapanul vostru pe spate, pe vesnicie… Dumnezeu le va aseza pe toate, dupa mare mila Sa. Amin!
“La Măgurele am văzut în curtea unităţii că cei ridicaţi din Piaţa Universităţii stăteau la mese şi scriau unele declaraţii sub supravegherea unor poliţişti. Nu am văzut niciun act de violenţă.” – Procuror Monica Macovei
Reproduc postarea de anul trecut: Fotografiile de mai jos au fost surprinse pe doua role de film in 13 iunie 1990 si salvate – dintre multe altele pierdute defintiv -, “prin mijloace specifice” (despre care, poate, o sa povestesc maine) in circumstantele unei rapiri din Institutul de Arhitectura, si a violentarii de catre mineri in Piata Universitatii si in plin sediu al Guvernului Romaniei, si apoi a unei detentii ilegale in conditii abominabile si chiar criminale la fosta Unitate de trupe de securitate de la Magurele. Semnaturile fotografiilor pe vertical, realizate cu ceva ani in urma, sunt atat de mari dintr-o greseala 🙂 . Oricum, le-am lasat asa dupa ce am descoperit ca circulau in spatiul public sub alte nume sau cu explicatii gresite (de exemplu, cea de aici apare intr-o carte de istorie ca fiind din 21 decembrie 1989…). Ar fi foarte multe de povestit despre Piata Universitatii. De fapt, chiar si din ce am scris de lungul anilor eu sau fratele meu – George Roncea: 14 iunie – ziua cand n-am murit… – lipseste partea cea mai simpatica: cum a fost cu adevarat in interiorul miscarii de tineret care a creat Fenomenul Piata Universitatii, cu cele 52 de zile de protest continuu in “Zona Libera de Neocomunism a Romaniei”. Poate alta data… scriam acum un an si vad ca tot asa ramane… 🙂
Pe 24 aprilie 1990 a fost blocata Piata Universitatii pentru 52 de zile. Fenomenul a inceput de fapt pe 22 aprilie, 24 fiind data in care s-a deschis balconul. Cititi aici: Eu sunt nebunul care a blocat Piata Universitatii
UPDATE (previzibil): Retelele informale, “cash”-ul lui Soros si planurile pentru Cotroceni au invins masinaria de PR a RMGC. O lectie de invatat. Parerea lui Paul Hittermai sus.
July 7th, 2015 
VR 
Mulţumesc Justiţiei Române!
Posted in 
Tags: 
