Iar Sociologia Azi, revista Institutului de Sociologie al Academiei Române, consideră nimerit să publice cu această ocazie un interviu cu profesorul Ilie Bădescu apărut în urmă cu exact 10 ani în Ziarul Lumina al Patriarhiei Române:
„În clipa de faţă, una dintre problemele grave ale României este mediocritatea elitei intelectuale. Până la urmă, o elită are sens atâta vreme cât răspunde problemelor reale, organice ale unei societăţi. Altminteri, elita respectivă este o simplă închipuire… Sunt oameni închipuiţi, cu pretenţii foarte înalte, dar care nu ştiu să răspundă somaţiilor societăţii reale şi nici nu sunt legaţi de acestea.“
Lista este o dovadă tocmai pe dos. Un grup conspirativ are câteva trăsături: nucleu ideologic, convingeri comune, apartenenţă la o grupare ocultă etc. Or, lista este extrem de eterogenă, sunt persoane cu poziţii ideologice absolut diferite, cu profiluri profesionale diverse, cu atitudini mai degrabă anti sau neutre faţă de politica Moscovei etc. În al treilea rând, întâlnirile, după ştiinţa mea, au avut de regulă caracter public. Iar dacă au fost întâlniri personale, mai apoi au fost aduse la cunoaşterea publicului. Întâlnirea mea cu Dughin, de pildă, a fost una publică, nu privată. Explicaţia posibilă a întâlnirilor lui Dughin (şi lista reală cuprinde şi personalităţi din mediul internaţional, precum Suleiman Demirel, de pildă etc.) derivă din specificul metodei geopolitice. Geopolitica este ştiinţa actorilor şi gânditorilor geopolitici. Un specialist al domeniului are nevoie de dialog, confruntare, cunoaşterea poziţiilor, verificarea vectorilor şi a intensităţilor etc. Faptul că Dughin s-a întâlnit cu oameni de stat, cu exponenţi ai unor curente politice şi ideologice diverse, cu geopoliticieni, cu sociologi etc., arată că el chiar este un geopolitician serios, că ştie ce vrea şi că vrea să ştie. Reacţia de la noi este o dovadă fie că nu ştim ce vrem, fie că nu vrem să ştim ceva în chip riguros. Iar chestiunea cu „lista conspirativă” este comică spre grotesc şi oricum atestă destulă mediocritate în subtext.
Eu am semnat postfaţa la cartea lui, “Bazele Geopoliticii şi viitorul geopolitic al Rusiei“, şi interesul său pentru o astfel de întâlnire era firesc. Eu interferasem cu preocupările lui, cu studiile lui şi, în plus, exprimasem un punct de vedere diferit şi chiar opus propriului său punct de vedere. La rândul meu, era firesc, în calitatea mea de cercetător al domeniului, să ştiu cum gândeşte pe viu specialistul rus. Mai apoi, nu cred că trebuie să aderăm la acele bizare tendinţe neocominterniste, de esenţă bolşevică pură, de a reinventa cenzura, delictul de opinie, prohibiţia ideologică. Cum să îţi închipui că dacă te-ai văzut, într-un cadru public (şi chiar privat), cu un profesor de geopolitică de la Universitatea de Stat din Moscova ai furnizat dovada că eşti promotor al altei ideologii şi al altui câmp de interese decât ale poporului tău? Dar gândirea ta, studiile tale, cărţile tale, opiniile tale, exprimate în chip răspicat, nu contează? Eu sunt mereu uimit să constat că, după 1989, sunt trecut, cu o anume periodicitate, printre criptocomunişti, când tatăl meu şi fratele meu au fost deţinuţi politici, iar copilăria mea a stat sub teroarea închisorilor comuniste, a deportării, a etichetei de chiaburi şi „duşmani ai ordinii sociale”, cum eram etichetaţi pe vremea aceea, o etichetă pentru care se intra în puşcărie. Nu cred că cei ce susţin asemenea aberaţii nu ştiu că în 1990 eu am creat Asociaţia pentru Studiul Rezistenţei Anticomuniste a Ligii Studenţilor (ASTRALIS), iar, mai apoi, am editat, sub coordonare, Enciclopedia valorilor reprimate, o lucrare de 1.000 de pagini, şi am continuat să scriu pe tema aceasta în toate lucrările mele de geopolitică! În studiul din postfaţa cărţii prof. Dughin am examinat critic poziţia sa în principalele chestiuni sensibile (precum ideea sa despre imperiu, perspectiva multipolarismului, ideea dualismului geopolitic, poziţia sa faţă de România ca stat national întregit etc. etc.). În interviul pe care l-am acordat colegului său de la Moscova, prof. Bovdunov, am reafirmat punctul meu de vedere de pe o cu totul altă poziţie decât aceea a profesorului rus. Mai apoi, doresc să repet cât mai apăsat că întâlnirea mea cu prof. Dughin n-a fost una personală, privată, ci una publică, fiindcă au fost acolo profesori, sociologi, jurnalişti, istorici, ambasadori etc. Prin urmare, a fost o întâlnire publică, nu privată. Aşadar, care este chestiunea? Vă daţi seama unde suntem împinşi, în ce climat de mediocritate nedemnă? Este evident că motivele de substrat ale speculatorilor acestei liste (în care sunt publicate nume de-a valma, fără legături semnificative între ele dincolo de rama listei) nu sunt nici pe de parte în serviciul României. Aş înclina să cred că lucrurile stau chiar pe dos, ca să nu mai spun că cei ce fac tevatură în jurul ei năzuiesc (în van, evident) să construiască o imagine falsă asupra României intelectuale. Ca să nu mai vorbim de faptul că, în subsidiar, în chip eristic, evident, se sugerează că frontiera românească a UE este atât de confuză încât ar fi nevoie de alte minţi decât cele româneşti pentru gestionarea chestiunilor intelectuale şi ideologice ale unei asemenea frontiere. De modul în care ne vom feri de asemenea imondicii depinde, într-un fel, chiar deznodământul la unele chestiuni mai serioase. Mediul intelectual de la noi a fost adus în faţa unui test, destul de penibil, dar totuşi un test. Modul în care se va regla o asemenea chestiune va confirma abilitatea intelectualului român (a jurnalistului, în primul rând) de a evita asemenea zone joase. Nu ştiu ce va fi, în final, dar nu pot să uit şi să evoc traumatismul politic din vremea copilăriei mele când eu tremuram într-un sat din Munţii Banatului în vreme ce unii dintre campionii „listelor conspirative” şi pretendenţi la poziţia de paznici de poartă ai Occidentului se lăfăiau pe sofalele cominterniste din cartierele nomenclaturii. Ca operaţie intelectuală, această aşa-numită „listă conspirativă” este cu totul mediocră şi sunt convins că nimeni serios din mediile instituţionale şi din media românească nu va cădea într-o asemenea capcană. Oricum, celor interesaţi de poziţia mea în chestiunile geopolitice abordate în cartea sa de către prof. Dughin le recomand postfaţa mea la ediţia românească a cărţii. Iar pentru vreo opinie serioasă le recomand să uite că la geopolitică şi la fotbal se pricepe oricine. Pentru că nu este deloc adevărat şi nici de vreun folos cât de mic. Ba, din contră, este pentru toţi cu totul dăunător. Chiar şi pentru autorii acestei diversiuni mediocre.
Ca să nu cădem şi noi victime vrajei conspiraţioniste, voi preciza că înclin totuşi spre ipoteza că lucrătura „listei conspirative” izvorăşte din mentalitatea celebrului personaj al lui Caragiale care se întreba retoric: „Şi ce-o să zică Europa”. Iată de unde emană conspirativitatea listei: de la „nişte unii” care se dau însemnaţi pe malurile Dâmboviţei şi se aud strigaţi să apere, chipurile, NATO şi Uniunea Europeană. Efectul de comedie bufă sporeşte când te gândeşti că vajnicii deconspiratori cred că-i fac atenţi pe responsabilii intelligence-ului marii metropole, culmea, asupra unora dintre cei ce-au făcut din integrarea noastră ca stat în cele două structuri proiectul vieţii lor politice şi diplomatice. Dacă nu m-ar vizita mai vechea mea amintire difuză din copilărie mai c-aş râde în hohote.
Prof. Ilie Bădescu apare pe “lista lui Dughin” drept “cel mai prestigios geopolitician din România”
Aflaţi din nou în toiul alegerilor, cu puţine speranţe de mai bine în ordinea lumească a lucrurilor, ne-am gândit să facem un fel de radiografie a societăţii româneşti din ultimii douăzeci şi patru de ani. Cum de-am ajuns aici? Unde s-a greşit? Ce se mai poate face?
Vineri, 28.11.2014, la Tribunalul Bacău, a fost admisă cererea prin care Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu a cerut anularea Hotărârii emise de Consiliului Local Tîrgu Ocna privind retragerea “Titlului de Cetăţean de Onoare al oraşului Tîrgu Ocna” – acordat postmortem lui Valeriu Gafencu.
Iesirea din comunism n-a insemnat intrarea pe o cale dreapta spre o noua societate, cum ne spun teoriile schimbarii. Din contra. Acea iesire a fost comparabila cu intrarea într-un peisaj potrivnic, cu multe furtuni si turbulențe care-au preschimbat perioada aceasta intr-un interregn mai degraba decat într-o fază de tranziție. Interregnul este anarhic, lipsit de direcție, departe de un standard definițional. Primul obstacol a fost cel al sistemului de gandire. Elita guvernatoare a împins poporul român în mentalitatea acelor populații insulare care așteaptă un salvator din lărgimea oceanului, de peste mări.
Salvatori externi nu există și lucrul acesta se poate dovedi cu mersul lucrurilor în cele două cicluri de câte zece ani. Dacă în anii 90 din largul oceanului economic se zăreau la orizont marile corăbii salvatoare ale marilor metropole, începând cu 2001 aceste corăbii au dispărut deja sub linia orizontului căci criza izbucnită atunci a a fost asemenea unui tsunami care a împins slavatorii înapoi cu o forță pe care o masoară uriașul deficit provocat de marea disproporție dintre pasivul în lichidități al băncilor și activul nelichid plasat în investiții de lung termen și în împrumuturi substandard. America s-a trezit brusc în criză de lichidități ceea ce a preschimbat dolarul într-o adevărată fata morgana a celor care tocmai circulau pe imensitatea oceanului economic.
Pentru a ieși din criză s-a inventat piața swap-urilor, adică a achiziționării activelor cu risc de neplată (care încorporau deficite, ipoteci substandard etc.) ceea ce a transformat medicul financiar-bancar al planetei în vraci otrăvitor fiindcă banca garanta și ea cu derivate. În 2008, de pildă, swapurile s-au înmulțit „atingând o valoare pe hârtie de 60 de trilioane de dolari” devenind, cum precizează Roubini „cea mai importantă sursă a riscului sistemic” al lumii. Care metropolă mai putea veni în chip salvator din largul oceanului economic al lumii?
Neatenția, inabilitatea de a privi lumea în culorile sale reale au condus clasa politică la un gest asemănător cu consumul narcoticelor. Instalarea în această așteptare soteriologică a devenit cel mai nenorocit narcotic și primul obstacol social al României. Putem spune că opțiunea aceasta în forma ei soteriologică a creat un imens ”hazard moral” (încrederea într-o promisiune echivalentă cu instalarea într-o așteptare irealistă, care la sfârșit aduce nu salvare ci eșec spre dezastru), escaladat cu fiecare ciclu electoral. Fenomenul acestei încrederi de tip soteriologic are o anume recurență și revine ori de câte ori societatea se află în crize majore. Un atare fenomen a fost cercetat de către Roubini pe cazul opțiunii Greenspan, care a nutrit așa de mult speranța piețelor într-o intervenție salvatoare încât hazardul moral a dobândit proporții catastrofale din care s-a nutrit apoi cerul baloanelor speculative care pluteau deasupra piețelor americane și mondiale.
Opțiunea soteriologică a clasei politice românești a creat un hazard moral pe care l-a accentuat spre catastrofic refuzul clasei politice de a-și folosi autoritatea pentru a proceda la regelementări care ar fi controlat dansul frenetic al frontierelor libere pe teritoriul României. Un exemplu este piața restituirilor. În Ungaria guvernul a intervenit și a fixat un prag maxim la 100 000 de dolari americani pentru cea mai mare restituire. În România s-a preferat politica nonintervenției încadrabilă tipologic în ceea ce este cunoscut ca „opțiunea Greenspan”, adică în refuzul sau amânarea oricărei intervenții reglementative care ar fi controlat sălbăticia noilor piețe și astfel s-a ajuns la rezultate monstruoase de tipul celor ilustrate de restituirile frauduloase de terenuri și proprietăți, ca în Ardeal, unde au fost împroprietăriți nelegal familiile celor ce fuseseră despăgubiți de statul român la finele primului război mondial în urma procesului optanților.
Gândirea pe toată durata celor circa 25 de ani de fază ascendentă ai ciclului Kondratiev (1974-2001) a fost una prudențială și instituția de la vârf a acestui sistem de gândire a fost Comitetul Basel de Supraveghere bancară, creat în 1974, înființat de Guvernatorii Băncilor centrale ai grupului de țări G 10, deci ai marilor metropole. Într-un raport al Comitetului se preciza: „Slăbiciunile din sistemul bancar al unei țări, fie ea dezvoltată, fie în curs de dezvoltare, pot să amenințe stabilitatea financiară atât în țara respectivă cât și pe plan internațional” (apud Roubini, p 141-142). După declanșarea crizei, de fapt de prin 2001 deja apar la orizont nu corăbii salvatoare ci cuirasate amenințătoare.
Neșansa Europei de sud-est a fost să reintre în sistemul capitalist mondial sub semnul unor întâmplări pe care o guvernanță încrezătoare și naivă nu avea cum să le controleze, precum: inovarea financiară (acum se inventează sistemul bancar din umbră, cum a fost denumit), politica banilor accesibili, (legată și de intarea în ciclul Greenspan), eșecurile statului și ale sistemului bancar paralel. Una dintre inovațiile financiare este monetizare timpului viitor, al generațiilor de mâine. Fenomenul a fost denumit supraîndatorare. Când raportul dintre veniturile gospodăriei și datoria ei în SUA atinge raportul de 135% ne dăm seama că o asemenea gospodărie nu va plăti cu capitalizarea timpului prezent ci al timpului de mâine, adică va lăsa moștenire o îndatorare sau o sărăcie, deci tot o îndatorare. Mecanismul utilizat este acela al garantării titlurilor de valoare cu credite ipotecare. Aceasta a fost marea inovație a sfertului de mileniu. Fenomenul este explicat de către Roubini. Modelul tradițional al creditului, ne spune marele economist, se baza pe inițierea unei relații de creditare după modelul inițiere-deținere. Creditul se stingea în timpul prezent pe măsură ce creditatul își plătea ratele la credit și principalul. După inventarea titlurilor de valoare garantate cu credite ipotecare și a pieței obligațiunilor emise pe baza unui portofoliu de credite s-a născut un sistem nou care deja derula operații financiar-bancare cu ceea ce ținea de un viitor incert (căci creditele încă nu provocaseră nici o plată când deja obligațiile erau vândute pe piața titlurilor garantate cu astfel de credite). În felul acesta s-a ivit un model nou, conchide Roubini: inițiere-distribuire, care permitea bancherului să vândă obligațiile înainte ca ele să se fi stins și astfel s-a născut o piață care opera în contul timpului viitor, sporind enorm valoarea pe hârtie a acestor titluri garantate cu creanțe ipotecare, deci cu o muncă viitoare. Comerțul cu timpul viitor al împrumutătorului atinge praguri uriașe, care, doar în America atingea în 2006, precum s-a menționat, 60 de trilioane de dolari. Mecanismul poate fi regăsit la nivelul statelor. Când un stat atinge o îndatorare care trece de capacitatea sa de plată, el va glisa datoria spre un timp viitor asimptotic adică își va îndatora poporul pentru vecie.
O altă cauză obstaculară a fost vremea smintită de frică în care a intrat lumea începând cu marea criză (care atinge pragul de sus în 2007-2008). Ea a generat o „panică de secol XIX” care s-a propagat „cu o viteză de secol XX” (Roubini, 157). Nimeni, nici o elită nu mai putea gândi relaxat. A fost totuși un moment de mobilizare sistemică datorată băncilor centrale, care au aruncat colaci de salvare, în toată lumea, „băncilor mici și instituțiilor financiare de toate tipurile” (ibidem). Momentul acela, însă, nu s-a tradus peste tot în politici de salvare, ci din contră, în politici de înăsprire peste pragurile de suportabilitate a populației ceea ce a condus la o prăbușire a încrederii în instituțiile statelor. Marea panică a adus după sine marea neîncredere, adică o criză de legitimitate cum n-a mai fost de pe vremea prăbușirii imperiilor la începutul secolului al XX-lea. Din păcate, acum nu imperiile sunt vizate ci statele naționale. Această criză de încredere a devenit cel mai greu obstacol în calea spre o societate bună. Alianța tacită sau croită a băncilor centrale n-a fost urmată, la momentul doi al crizei, de o alianță a guvernelor naționale, astfel că instrumentul înlăturării neîncrederii n-a existat. Pe acest fond s-a produs primăvara arabă (movement of rage, cusintagma lui K. Jowitt) și tot pe acest fond s-a declanșat insurecția populară (insurectionary movement) în Estul Europei contra expansiunii marilor corporații. Popoarele au luat inițiativa, adică au inițiat, în stilul lor, operații de apărare, dar din păcate reacțiile guvernelor întârzie, rămân prea încete. Se distinge totuși modelul polonez, de pildă, care a reușit să edifice o mare societate mixtă americano-canadiano-poloneză cu o proporție acționară de 1/3. Alt model este cel francez urmat și de bulgari prin care se interzic unele tipuri ale industriei extractive cu mare risc ecologic, precum exploatarea gazelor de șist. Modelul românesc e și de această dată cel bazat pe o bâlbâială prelungită a celor aflați la cârma țării, care nu au curajul să ia taurul de coarne și să spună „Nu” operațiunilor riscante, precum au spus francezii și bulgarii, nici nu se mobilizează prin vreun impuls antreprenorial ca al polonezilor ori printr-un fel de reacție naționalistă precum a ungurilor. Guvernanții români se bălbâie, arată că ori nu știu ce vor ori nu sunt în stare să aplice ceea ce știu. Pe acest fond criza de legitimitate se prelungește și fenomenul ocupării Pieții Universității devine unul endemic, ca o boală netratată.
Un alt obstacol se referă la împingerea României într-un fel de războaie de tip nou pentru care n-a existat nici o pregătire. În 1995 am avertizat în cadrul Clubului de la Sinaia asupra războiului logistic care fusese declanșat în România în cadrul marelui proces de rapidă dezindustrializare a țării. Exemplul cel mai coincludent este cel al modului în care a fost falimentate o binecunoscută oțelărie electrică, prin rupturi repetate ale legăturilor cu furmizorii de energie electrică, ceea ce avea ca efect înghețarea odată cu oțelul și a furnalului, provocând astfel scoaterea definitivă din uz a unui asemena furnal. Teoria pieței libere ne spune că e firesc ca furnizorul de energie să întrerupă furnizarea de îndată ce plata este întârziată. Teoria modernității reflexive (U Beck) ne spune, însă, că în aceste situații intervenția statului este obligatorie. Faptul că privatizarea s-a făcut fără de nici o prevedere și deci condiționalitate arată esența războiului logistic care vizează tocmai crearea unor astfel de sincope. Al treilea obstacol a fost sistemul de gândire pe care s-a fundamentat procesul reformei. Acesta s-a materializat în cele două legi; legea 18 a fondului funciar și legea 15 a fondului industrial. Cele două legi atestă un sistem eronat de gândire din care a ieșit reforma oligarhică și o altă fațetă a războiului logistic. Acest sistem de gândire a fost marea piedică în calea spre o societate bună, adică o societate care ne permite să trăim toți sub o nouă calitate socială și deci sub un standard civilizațional înnoitor. Prin urmare alternarea războiului logistic și a reformei oligarhice a fost cauza principală a impasului actual. Un alt obstacol a fost profilul actorului chemat să inoveze. Acesta a fost nu un inovator ci un anarhist. Inovatorul se vede în ceea ce Schumpeter a numit „distrugerea creatoare”. Anarhistul împlinește doar prima parte a sintagmei: distrugerea. S-a distrus enorm și nu s-a creat mai nimic în afara imperiilor de carton ale baronilor reformei. Al cincilea obstacol a fost defecțiunea mașinăriei morale, abandonul imperativului moral în tot și în toate, Familia a crezut că singura ei datorie este instruirea copiilor și așa au ieșit amatorii de hârtii galbne numite diplome, care acoperă un trist deficit de capital intelectual și moral. Defecțiunea mașinăriei morale s-a agravat prin instaurarea puterii statului magic. Au apărut diseminatori de televiziuni locale care au început să transmită non-stop filme pornografice, astfel că totalitarismul sexual s-a instaurat cu o rapiditate uimitoare și cu efecte devastatoare, adăugate la cele ale dependenței de TV și de internet. Înlocuirea statului ideocratic cu „statul magic” (Huxley) a fost perceput ca o eliberare când în realitate el a fost o nouă robie. Lanțurile ruginite de fier au fost înlocuite cu lanțuri lucitoare de aur sau de argint dar tot lanțuri doar că lasă iluzia adusă de efectul luciului hinotizant. Al șaselea obstacol a fost defecțiunea mașinăriei gândirii prin vânătoare miturilor, a simbolurilor, a credinței, care sunt operatori strategici în economia gândirii. S-a născut astfel o economie a gândirii eronată, dacă ținem seama de faptul că un simbol este, cum spune Acad Tudorel Postolache, o ”bibliotecă a oralității condensate”. Figura unui erou, mitul și simbolurile, invocarea geniului eponim și deci a operei eponime, sunt mijloce unice ale performanței economiei de gândire și tocmai acestea au fost distruse de către actorii reformei din cultură, adică de noii anarhiști. Mașinăria gândirii poate fi acaparată de sisteme de gândire eronate și astfel conduce la grave eșecuri. La startul modernității noastre, misiunea „reparării” mașinăriei gândirii moderne românești a fost asumată de geniul lui Eminescu. Acesta a apărat gândirea românească de eroarea preluării mecanice a marilor teorii care erau total inoperante în sistemul realității românești. Rând pe rând, Eminescu a eliberat economia noastră de gândire de utilizarea mecanică a teoriei salariului natural a lui Ricardo, a teoriei avantajului comparativ, propunând în schimb premizele teoriei costurlor aferente, iar în replică la teoria fiziocratică a muncii țărănești Eminescu dovedea că munca industrială are o valoare augmentată de capitalul tehnic încorporat, în locul teoriei darvinistă a selecției celui mai adaptat a propus teoria selecție sociale negative etc. etc. Eminescu a fost atunci salvatorul de geniu al economiei gândirii teoretice românești și reparatorul genial al unei mașinării de gândire pe cale de a se gripa. Nimeni n-a preluat misiunea lui Eminescu la startul acestei a doua tranziții, cum s-ar putea denumi revenirea la capitalism după interregnul comunist.
Istoricul Larry Watts susţine în noua sa carte, ce va fi lansată pe 15 aprilie de Editura RAO, că acţiunile lui Ion Mihai Pacepa în America au avut rezultatele unei veritabile dezinformări sovietice.
Varsta Serviciului Roman de Informatii este cu un an mai putin decat dainuirea regimului lui Nicolae Ceausescu, scos din istorie in decembrie 1989. De 23 de ani, Romania traieste din demolarea unei dictaturi, cufundata in profanarea propriei identitati, fara a reusi sa prinda trenul noii istorii.
Imagini uluitoare de la manifestația pentru familie care a avut loc pe 24 martie, la Paris. PESTE 1 MILION de oameni, în stradă, în apărarea căsătoriei, contra proiectului de lege „Taubira”, care urmărește să instituie așa-zisa „căsătorie între persoane de același sex” și adopția de copii pentru cuplurile de homosexuali.
Un incendiu a cuprins lumea noastră. Cei ce-o incendiază aruncă vina asupra preoţilor, asupra protocroniştilor, asupra naţionaliştilor, asupra fundamentaliştilor. Va reuşi noul Nero să incendieze minţile spre a ne găsi mai apoi vinovaţi de incendiu tot pe noi!? Aceasta ar fi marea performanţă a vicleniei minciunii, ea este una şi aceeaşi cu forţa stihiei care a declanşat istoria persecuţiilor criminale împotriva creştinilor în Roma incendiată de acum 2000 de ani. Aceeaşi stihie a devastat lumea creştină a Răsăritului după instaurarea regimurilor bolşevice. Nero se întoarce şi după căderea Cortinei de fier. Va reuşi el să incendieze din nou Roma spirituală şi să dezlănţuie un ciclu nou de persecuţii spirituale într-o vreme de criză şi de suferinţe!? Este una dintre întrebările zilei.
Urmează volumul doi al trilogiei. Deja lumea îl aşteaptă ca pe un mare eveniment pentru că se vor prezenta documente noi, se vor face precizări noi, interpretă ri noi ale evenimentelor din ’89 şi ale celor care au premers momentului decembrie ’89. Când va ieşi această lucrare?
„Iar noi locului ne ținem, // cum am fost așa rămânem.” (M. Eminescu). Un neam se ține de locul lui ca să poată dăinui. Pentru că locul lui de pe pământ are un corespondent al său în cer. Neamul își propagă ființa în timp și peste timp prin generațiile sale succesive. Care pot obosi, se pot risipi, pot asculta glasurile sireneleor de pe marea întindere a veacului și pot expune ființa neamului la teribile rătăciri. Mulți își imaginează că problema sentimentului de neam este o chestiune anacronică. Modul de raportare la această realitate sufletească poate fi unul inadecvat, dar această realitate ea însăși nu este nici sincronică nici anacronică, este pur și simplu reală. Pentru limpezire, să facem o necesară revenire la chestiunea specificului naţional, cea mai reprezentativă formă de specificare a genului omenesc. (…)
Lepădarea de neam este, iată, act antiliturgic, liturghie întoarsă, antecamera apostaziei. Cine se leapădă de neam se poate lepăda şi de Dumnezeu. Spunem că insul acela dispreţuieşte învăţăturile graţierii, care ne învaţă calea spre mântuire şi alege, în schimb, învăţături false, căci cuprind în ele promisiuni mincinoase. Le numim, de aceea, idolatrii, adică pseudoînvăţături zidite de învăţători mincinoşi, de îndrumători şi iniţiatori în „cultul” răsturnat al pierderii şi al nimicirii.
“Pentru straini cartea este utila sub aspectul reflectarii gandirii din intelligence-ul romanesc si transformarilor actuale si un indicator al preocuparilor vechi si noi pentru specialistii romani in domeniu. Este, de asemenea, de interes pentru cei care analizeaza comparativ reformele in intelligence si preocuparile in domeniu in spatiul post-comunist.”
Despre acest gen de desproprietărire a vorbit îndurerat Domnul de la Timpul conservatorilor de acum un veac şi jumătate, Mihai Eminescu: Poporului i se „ia, i se tot ia şi lui nu i se dă nimic în schimb.”
Mihai Ghimpu: “Să ridicaţi lumânările în sus să se vadă şi de la Guvern, şi de Preşedinţie, şi de la Parlament, şi de la Moscova, şi de la Bucureşti. Îmi pare rău că nici Bucureştiul astăzi n-a aprins în Ţara în care s-au unit toţi românii o lumânare în memoria moldovenilor care au stat la baza fondării Statului Român.”
Pe datele de 15.10.2011, ora 18.11 și 16.10.2011, ora 9.55 au fost postate două comentarii sub numele meu la articolul dlui Vladimir Tismăneanu. Vă rog să-mi comunicați datele persoanei respective pentru o clarificare juridică în chestiunea acestui furt de identitate. De asemenea, vă rog să retrageți comentariile respective postate sub numele Ilie Bădescu și să postați replica mea pe site-ul dvs. Fac precizarea că în ceea ce mă privește am aceeași părere pozitivă despre personalitățile menționate în replica sa de dl. Tismăneanu și, de asemenea, fac publică prețuirea mea pentru dna profesor Maria Voinea si dl. prof. Lazăr Vlăsceanu, care mi-au fost colegi de facultate. N-am încetat niciodată să-mi exprim prețuirea pentru opera de excepție a d-lui. acad. Gheorghe Vlăduțescu, profesorul meu de istoria filozofiei antice ca și față de toți ceilalți profesori nominalizați în comentariile așezate în mod calomnios sub numele meu pe site-ul dvs.
July 21st, 2018 
VR 
Posted in 
Tags: 
