“Confruntarea sovieto-română pe frontul ideologic din RSS Moldovenească (1968-1979) de Prof Gheorghe E. Cojocaru În anii ’60 ai secolului XX relațiile României cu marele său vecin din răsărit – URSS, subordonate în întregime intereselor sovietice în epoca postbelică a lui I. Stalin, mai echilibrate în perioada lui N. Hrușciov, însă, nici odată excelente, s-au răcit și tensionat, uneori, in extremis. La baza acutizării relațiilor sovieto-române stăteau o serie de divergențe asupra esenței marxismului, dezvoltării mișcării comuniste internaționale, colaborării social-economice în cadrul CAER-ului, cooperării militare în interiorul Tratatului de la Varșovia, edificării relațiilor bilaterale sau asupra moștenirii istorice a celor două „țări-frățești”. În acest context, existența Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (1) dobândea noi valențe în jocul de interese al liderilor sovietici în raport cu România sau cu zona Balcanilor, în ansamblu. Element al cadrului general al raporturilor dintre conducerea politică a PCUS și PCR, chestiunea Basarabiei este cea care consuma energiile ambelor părți, astfel încât adevărul istoric despre destinul dramatic al „Moldovei dintre Prut și Nistru”, care începea să fie spus cu voce tot mai fermă în România, se constituia într-o piatră triunghiulară a relațiilor sovieto-române. Raportarea la RSSM, nu mai puțin sau poate că mai mult decât o serie de chestiuni sensibile ale vieții internaționale văzute prin prisma relațiilor dintre cele două state, rămânea o „hârtie de turnesol” pentru testarea gradului de loialitate a liderilor români față de conducerea de la Kremlin. Încă de la 1940, însușind temeinic lecția anului 1918 și identificând cu precizie cauzele și factorii care au condus la pierderea Basarabiei, între care, reflexul societal sănătos al refacerii și conservării unității naționale și existența Statului român ca subiect al dreptului internațional, autoritățile sovietice au urmărit: (1) să ardă cu fierul roșu orice urmă de „naționalism” românesc în teritoriile acaparate de la Statul român și (2) să mențină România într-un cadru de obediență și vasalitate perpetuă, pentru a nu admite și a anticipa orice eventuale „surprize” din partea acesteia. RSSM era privită ca o terasă de la marginea imperiului, care trebuia defrișată până în adâncuri de rădăcinile sale strămoșești românești, pentru a lichida în fașă orice premisă în stare să fertilizeze o efervescență a spiritului național în favoarea reeditării Unirii de la 1918. Preocuparea pentru combaterea „pericolului naționalismului românesc” și remodelarea identitară a românilor din RSSM, prin sovietizare, rusificare și deznaționalizare, după tiparele generale ale genezei arhetipului de homo sovieticus, dar și după tehnologiile adaptate condițiilor locale, au fost până în ultimele clipe ale URSS o prioritate absolută pe agenda instituțiilor ideologice și a organelor de coerciție ale regimului totalitar comunist. Dacă într-o fază inițială (1940-1953) mutațiile socio-economice de tip socialist se realizau prin aplicarea terorii în masă (asasinate, deportări, foamete organizată etc.), pentru a îngenunchea societatea și a o preface într-o masă amorfă și docilă, ușor de manipulat, ulterior, într-o fază de „umanizare” a regimului, prioritate vor avea metodele mai rafinate de „prelucrare ideologică” și cele educaționale, scopul rămânând același. Totodată, în special, după anul 1959 RSSM „a fost transformată într-o bază pentru operațiuni clandestine împotriva României”(2).”
Acordul Averescu-Rakovski a fost furat din Arhivele MAE
Zilele acestea, mai precis pe 11 septembrie, s-au implinit 70 de ani de la executarea de catre Stalin a kominternistului Cristian Racovski (pe numele sau bulgaresc Krăstio Gheorghev Stancev), ramas celebru prin implicarea sa in agresiunea bolsevica anti-Romania, de la nivel subversiv la cel diplomatic, dar si prin faptul ca l-a gazduit prin 1913 pe corespondentul de atunci al ziarului „Kievskaia Mîsl”, nimeni altul decat Lev Davidovici Trotki, intr-un sat de langa Mangalia (poate chiar Vama Veche?). Enciclopedia online Wikipedia, dominata de o grupare internationalista, de extrema stanga mascata in intelectualism, ii prezinta edulcorat, dar pe larg, biografia. Un element important al acestei biografii – si al istoriei Romaniei – il constituie controversatul act cunoscut sub numele de “Acordul Rakovski”, document datat 9 martie 1918 si prin care Moscova pretinde si azi ca Romania, sub semnatura maresalului Alexandru Averescu (atunci general si sef al Guvernmului), i-a cedat “de bunavoie si nesilita de nimeni” Basarabia. Nimic mai fals. Misterul acestui document, care a framantat generatii intregi de istorici si diplomati, a fost, in sfarsit, descifrat, de profesorul Florin Constantiniu, intr-un studiu aflat in curs de publicare, prezentat intr-o sesiune restransa de la Academia Romana, din mai anul acesta, pe care portalul Ziaristi Online o difuzeaza in exclusivitate, ca material video. Importanta evenimentelor din martie 1918, urmate de unirea Basarabiei cu tara in ciuda intentiilor lui Trotki si Lenin de a inocula virusul bolsevic si a ocupa Romania, au ramas referentiale pentru cursul istoriei Europei de Est, ambitionand Rusia sa acapereze apoi, pana azi, teritoriul strategic romanesc aflat intre Nistru si Prut, la Gurile Dunarii si Marea Neagra.
Lenin a finantat revolutia bolsevica anti-Romania din Tezaurul BNR
Pe langa discutia pe marginea controversatului document, reputatul istoric Florin Constantiniu aduce la lumina, in premiera, o informatie-bomba – in limbaj jurnalistic – privind Tezaurul Romaniei. In comunicarea sa, academicianul ne dezvaluie ca primul care a devalizat Tezaurul Romaniei – confiscat la nici doi ani de la predarea lui, “spre pastrare”, Rusiei imperiale -, a fost chiar Lenin, pentru a finanta revolutia bolsevica din Romania, scop pentru care i-a alocat lui Rakovski cinci milioane de ruble cu specificarea ca un milion sa fie furnizat in lei romanesti. Profesorul Constantiniu mai arata ca planul lui Racovski de atacare a romanilor presupunea un atac concertic asupra Romaniei dinspre Rusia, Ucraina, Bulgaria, Serbia si Ungaria. Descoperirea acestei rezolutii a lui Lenin se constituie ca o prima dovada noua, zdrobitoare, privind masacrarea Tezaurului de catre sovietici, fapt de care sunt responsabile, ca succesoarea legale ale URSS, actualele autoritati de la Moscova.
In studiul sau, profesorul Florin Constantiniu mai demonstreaza, printr-o adevarata investigatie istorica detectivistica, faptul ca acordul “DA” pus de Averescu pe marginea documentului priveste exclusiv randul din dreptul inscrisului, respectiv retragerea trupelor rusesti din Basarabia. Efortul sau de redare a istoriei reale a fost cu atat mai greu cu cat, surpriza, documentul nu a mai putut fi gasit in Arhivele de la Bucuresti iar cele de la Moscova restrictioneaza accesul istoricilor romani la fondurile privind Romania. Profesorul Constantiniu explica in alocutiunea sa cum i s-a transmis de la Arhivele MAE ca acest Acord nu ar fi existat niciodata in arhivele institutiei si, mai mult, potrivit notei MAE remise reputatului istoric si academician, “si nici nu exista referiri ulterioare asupra lui”.
A fost sau nu a fost vreodata prezent acest document in Arhivele Romaniei. Sau, mai mult, dupa cum se intreaba si istoricul George Damian: a existat sau nu acest “Acord”? Istoricul Alexandru Murad Mironov arata insa, intr-o expunere asupra Acordului, ca marele Nicolae Iorga, in Memorii. Însemnări zilnice (mai 1917 – martie 1920). Războiul naţional. Lupta pentru o nouă viaţă politică (vol. al II-lea, Editura „Naţionala” – S. Ciornei, f.l., f.d., p. 25) scrie ca, la 13 iunie 1918, „C.C. Arion [ministrul de Externe în guvernul condus de Alexandru Marghiloman – n.n.] a citit actul din arhivele Ministerului de Externe”. Mai mult, prezenta la conferinta de la Academie, istoricul Viorica Moisuc a socat audienta afirmand ca, desi profesorul Florin Constantiniu nu a mai gasit documentul original, acesta s-a aflat sub ochii si in mainile sale, fiind consultat si copiat de catre aceasta chiar din Arhivele MAE, cu putin timp inainte de 1989, pentru a-l si publica apoi, in facsimil, intr-o lucrare stiintifica. Profesorul Gheorghe Buzatu, prezent la manifestare, si-a manifestat de asemenea uimirea ca acest Acord a fost facut disparut, existenta lui fizica putand proba indubitabil concluziile studiului academicianului Florin Constaniniu, si anume ca Averescu nu “s-a indatorat” catre Racovski sa scoata trupele romane din Basarabia, admitand astfel ca provincia romaneasca ar apartine Rusiei, ci dimpotriva.
Sustragerea de documente istorice se pedepseste cu inchisoare de la 3 la 7 ani “daca fapta nu constituie o infractiune mai grava”
Pornind de la aceasta conferinta stiintifica, Victor Roncea a mers pe urmele dezvaluirilor facute in cadrul dezbaterii academice si a solicitat Ministerului Afacerilor Externe un punct de vedere oficial, avand in vedere ca furtul/disparitia unui document istoric – mai ales a unuia de o asemenea importanta ca “Acordul Averescu-Racovski” – intra direct sub incidenta Codului Penal si se pedepseste cu inchisoarea. Raspunsul primit din partea Ministerului de Externe, intr-un document cu Antet dar fara semnatura, a fost cat se poate de sec:
“Stimate domnule Roncea,
Urmare solicitării dumneavoastră, vă transmitem următoarele:
În evidenţele arhivistice ale MAE nu este menţionat Acordul Rakovski – Averescu.
Direcţia Comunicare şi Diplomaţie Publică
Ministerul Afacerilor Externe”
Conform Legii Arhivele Nationale, Articolul 27 – “Sustragerea, distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare a documentelor care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al României constituie infracţiune şi se pedepseşte conform prevederilor Codului penal. Iar Articolul 28 arata ca – “Scoaterea peste graniţă a documentelor care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al României sau înstrăinarea acestora către persoane fizice sau persoane juridice străine, fără autorizarea Arhivelor Naţionale, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 7 ani, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă“. Deci, carevasazica, noi suntem in situatia in care “fapta constituie o infractiune mai grava“, ceea ce, credem noi, este si de competena organelor specializate, respectiv SIE, SRI si cele ale MAI! Este de amintit ca singura putere interesata ca acest document sa dispara fizica este Rusia. Mai este de amintit si faptul ca primul ministru de Externe al FSN, plasat de Ion Iliescu la varful MAE in decembrie 1989, a fost Sergiu Celac, fiul primului prefect sovietic instalat de URSS in Romania, la Craiova, si prezentat in mai multe lucrari de specialitate drept presupus agent al KGB. Urmasii lui Celac au fost urmatorii: Adrian Năstase, Teodor Viorel Meleșcanu, Adrian Severin, Andrei Pleșu, Petre Roman, Mircea Geoană, Mihai Răzvan Ungureanu, Călin Popescu Tăriceanu (interimar), Adrian Cioroianu, Lazăr Comănescu, Cristian Diaconescu, Cătălin Predoiu (interimar), Theodor Baconsky/Baconschi (prezent). Parchetul General al Romaniei are dificila sarcina – in urma autosesizarii firesti – sa descopere sub mandatul caruia dintre acestia s-a petrecut furtul.
BNR: Informatia profesorului Constantiniu ne intareste convingerea ca Rusia a cheltuit Tezaurul Romaniei
Mai multi istorici romani consultati de Ziaristi Online in aceasta perioada au confirmat faptul ca Acordul Averescu-Racovski nu este singurul document disparut fara urme din Arhivele MAE dupa 1989. In mod special, afirma istoricii, cele mai multe situatii in care s-au confruntat cu acest tip de “disparitii misterioase” a fost in cazul documentelor ce aveau legatura cu Rusia si Tezaurul Romaniei. Cu atat mai mult, rezolutia lui Lenin descoperita de profesorul Constantiniu este, poate, un act care poate relua de pe o noua baza solicitarile Romaniei catre Rusia de recuperare a Tezaurului romanesc. Prezent de asemenea la dezbatere, consilierul special al Guvernatorului BNR Mugur Isarescu, Cristian Paunescu, autor al mai multor carti de specialitate despre valorile Romaniei, a afirmat ca informatia prezentata de prof dr academician Florin Constantiniu ii intareste convingerea cu rusii au cheltuit de-a lungul timpului Tezaurul Romaniei, echivalat la peste doua miliarde de euro, respectiv 93,4 tone aur fin dar si alte valori, inclusiv culturale, apartinind Bancii centrale, Academiei Romane, Casei de Economii si Consemnatiuni, Casei Regale si altor institutii publice. Istoricul Cristian Paunescu a mai sustinut ca exista si alte dovezi privind folosirea aurului romanesc de catre rusi. In acelasi context, Cristian Paunescu a declarat in premiera ca Banca Nationala se ofera sa cumpere materialul documentar la zi sau legat de Arhivele rusesti, pentru a fi tradus si furnizat Academiei Romane. Consilierul Guvernatorului BNR a exemplificat in cadrul dezbaterii de la Academie si cum au actionat ofiterii de informatii ai Ungariei pentru a obtine date despre Tezaurul maghiar confiscat de rusi, spre a recupera de la actualele autoritati macar parti din acesta, in special cele cu valoare culturala inestimabila, ceea ce s-a si intamplat inainte de vizita lui Vladimir Putin la Budapesta. Aviz amatorilor.
„Ardealul nu este un pământ. Ardealul suntem noi toţi.
Ardealul este sufletul nostru”
(Mihai Antonescu, 10.X.1941).
ROMÂNIA –
STAT DE NECESITATE EUROPEANĂ
de GH. BUZATU
Realitatea desprinsă din titlu a fost formulată tranşant de însuşi inegalabilul nostru istoric – unul dintre cei mai mari ai lumii – Nicolae Iorga. Iar aceasta în repetate rânduri şi întărită, în formule diverse dar exprimând aceiaşi esenţă, de către cei mai mari dintre CEI MARI ai spiritului şi ştiinţelor româneşti: M. Eminescu, M. Kogălniceanu, Brătienii, A. D. Xenopol, Spiru Haret, Take Ionescu, N. Titulescu, S. Mehedinţi, Grigore Antipa, Vasile Pârvan, Octavian Goga, I. Petrovici, I. Simionescu, C. Rădulescu-Motru, Radu R. Rosetti, D. Gusti, Grigore Gafencu, Mircea Eliade, Sabin Manuilă, Mircea Vulcănescu, C. C. Giurescu, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Pamfil Şeicaru sau G. Vâlsan[1]. Unul dintre ei – l-am numit pe Gh. I. Brătianu – a desluşit cu nedezminţitu-i talent şi exemplară concizie, în Cuvântul înainte al celei dintâi reviste române de „Geopolitică şi Geoistorie” (1941), coordonatele poziţiei României în contextual general continental şi, mai limitat, sud-est european, deşi nu doar atât: „Suntem ceea ce Nicolae Iorga numea: un Stat de necesitate europeană. Răzimată pe cetatea carpatică şi veghind asupra Gurilor Dunării, străjuind aici în numele şi interesul întregii Europe din spatele ei – ba, încă şi mai departe -, se cheamă că România noastră trăieşte şi vorbeşte aicea nu numai pentru dânsa singură. Statul nostru este, deci, – continua Gh. I. Brătianu – în atenţia Estului şi Vestului, Nordului şi Sudului deopotrivă – şi în tot timpul. Ea deţine, cum s-a spus, cu adevărat o poziţiune-cheie. Iar atenţia aceasta a altuia pentru tine poate fi grijă şi simpatie, poate fi ocrotire, dar poate fi şi apetit sau primejdie. Înseamnă, deci, că, mai mult decât oriunde aiurea, veghea în astfel de puncte trebuie să fie mereu trează (veghea ta, a celui acolo aşezat). Ideea de hotar, de putere şi de apetit economic, internaţional, de autarhie şi independenţă, trebuie purtată acolo mereu în conştiinţe, ca o obsesie. Suntem, prin poziţia noastră pe glob, dar şi prin cele ce poartă faţa şi ascund măruntaiele pământului nostru, ca o stână carpatică la un vad de lupi. Ciobanii, drept aceea, trebuie să aibă ghioagă bună şi toţi şi … să doarmă cât mai puţin. Se înţelege, deci: un Stat cu o astfel de situaţie, în care te urmează în tot locul vânturile, valurile, dator este, el cel dintâi, să cunoască această situaţie, să-şi dea permanent seama de toate, bune şi rele, câte se ascund într-însa. Toţi membrii acestui Stat, şi în primul rând pătura lui conducătoare, trebuie să-şi aibă gândul mereu aţintit la ele”[2].
În momentul în care monumentala enciclopedie Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul. 1918-1928, apărută integral în 1929 (3 volume, Bucureşti, Cultura Naţională, 1929, în total 1583 p., inclusiv indici de persoane şi de locuri), deci în timpul celei dintâi guvernări naţional-ţărăniste (Preşedinte al Consiliului de Miniştri, Iuliu Maniu), tocmai a apărut unele consideraţii se impun.
În primul rând, ediţia originală în trei volume masive a ambiţionat să reprezinte – ceea ce a reuşit cu maximă strălucire şi pentru un timp îndelungat – un tablou şi un bilanţ al evoluţiei şi stării provinciilor după cel dintâi deceniu al apartenenţei lor la România Mare. Opera, evident marcată de un spirit enciclopedist, fusese pregătită de un comitet de redacţie prezidat de D. Gusti, viitorul coordonator al celebrei Enciclopedii a României (4 volume, 1938-1943), asistat fiind de Emanoil Bucuţa. Ea beneficia de solide contribuţii şi intervenţii, purtând semnătura unor personalităţi ştiinţifice de imens prestigiu naţional şi european – N. Iorga, R. W. Seton-Watson, Emanuel de Martonne, Wickham Steed, Liviu Rebreanu, Onisifor Ghibu, Nicolae Colan, Sextil Puşcariu, S. Mehedinţi, G. Vâlsan, Ştefan Meteş, Zaharia Bârsan, Constantin Moisil, George Moroianu, Sabin Manuilă, Al. Borza, R. Vuia, I. I. Lapedatu, V. L. Bologa ş.a.
În 1929 ori în prezent, când discuţiile despre Transilvania revin în atenţie. Aceasta în contextul unor pretenţii revizioniste implicând anularea Sistemului Tratatelor de Pace de la Paris – Versailles din 1919-1920 (mai ales, în cazul în speţă, a Tratatului de la Trianon), pe motive ilogice şi raţiuni deşarte. În atare situaţie, se înţelege, trilogia destinată tiparului recâştigă în semnificaţie. Acum, ca şi în 1929, trilogia Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul. 1918-1928, constituie, mai mult decât un argument, proba verităţii. Iar, în context, putem să neglijăm demonstraţiile lui N. Titulescu, ilustrul nostru diplomat, care anterior făuririi României Mari la 2 Decembrie 1918, s-a remarcat în lupta pentru Unirea Transilvaniei cu Ţara-Mamă? Pe atunci, mai precis la 3 mai 1915, într-un discurs susţinut la Ploieşti pentru cauza intrării României în război împotriva Austru-Ungariei, a opinat:
“…România nu poate fi întreagă fără Ardeal … Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susţinut viaţa … Ardealul nu e numai inima României politice; priviţi harta: Ardealul e inima României geografice!…”[3]
După un sfert de veac, la 10 octombrie 1941, trimiţându-i un mesaj lui Manfred von Killinger, ministrul german la Bucureşti din 1941-1944, Mihai Antonescu, titularul Externelor României şi Prim-vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, în condiţiile în care tocmai prepara fondarea Biroului Păcii destinat să coordoneze campania pentru participarea ţării la Conferinţa Păcii de după al Doilea Război Mondial, pe urmele şi în tonul discursului celebru al înaintaşului din mai 1915, îl atenţiona pe trimisul Berlinului că:
” Sărbătoare şi taină, întristare şi bucurie sfântă, plecăciune şi înălţare a sufletului, în faţa mormântului gol, semn al netăgăduitei biruinţe asupra morţii; taină pentru că oricât de multe cuvinte s-au rostit şi scris despre Sf. Născătoare de Dumnezeu, ca şi cele care se vor mai scrie, nu vor putea cuprinde blândeţea care ne poartă de la hotarul vremelniciei spre cel al veşnicei luminii biruitoare prin iubire. Maica Domnului şi Maica noastră ne e mereu înainte, veghează cu nesfârşită grijă la drumul vieţii noastre şi ei, plecându-ne genunchii inimii, ne rugăm: „Fiindcă numai tu eşti după Dumnezeu nădejdea mea, mă rog şi mă plec bunătăţii tale celei nemărginite, deschide-mi mie, nevrednicului, uşa milei tale şi a milostivirii Fiului Tău şi Dumnezeului meu.“ “
Ţara Românească va avea un mare rol în istoria Pământului ăstuia
Basarabia e şi-un tampon între noi şi ruşi, care ne mai fereşte. Ruşii un popor fără fund. Şi ungurii sunt foarte primejdioşi. Câinoşi. Eu am fost primar al Zărneştiului. Dom’le, toate fabricile erau conduse numai de unguri. Şi s-a întâmplat de s-a făcut o mişcare în favoarea lor, în Ardeal. Au îndrăzneală de stăpân. Un popor foarte primejdios. Şi acum, ei, care sunt intruşi, vor să pună mâna pe Ardeal.
Mulţi mă întreabă ce părere am despre Ţară. Ţara Românească, vă rog să mă iertaţi, spun cu îndrăzneală, simt că va avea un mare rol în istoria Pământului ăstuia. Pentru că nu este pe o poziţie de avangardă, ci de avanpost. Noi n-am luat nici un metru de pământ de la străini, şi uite, din toate părţile trag de noi. Ce ma-sa cauta-n Ardeal?! Sa se duca de unde-au venit! – Fragment dintr-un interviu prezentat de Sfintii-Inchisorilor.Info
În trei zile am scos toţi ungurii din Zărneşti
Cum va rezista neamul românesc?
Va avea neamul românesc, după părerea mea, o mare misiune. De ce? Nu pentru că am avut un Ştefan cel Mare în Moldova, un Mihai Viteazul pe care-l susţin cu tot sufletul, în partea astălaltă şi Vlad Ţepeş. Nu pentru asta. Ci pentru că neamul românesc nu a uitat bătaia clopotelor. Dacă tu cauţi viaţa ca un vierme, primeşte plată, dar de vierme. E copleşitor, zice sfântul Grigore, căci învinge aspectele nevăzute ale vieţii, ale existenţei pozitive ale vieţii. Dacă reuşiţi să suportaţi lumea aşa cum e, aţi ieşit din categoria viermilor; intraţi în categoria omului. Şi nu-i uşor. De aceea am vrut să vă văd şi eu, ca să vă trăiesc. Că nu-i de-ajuns să mă iubeşti, trebuie să mă trăieşti. Orice roman are o mişcare interioară trecătoare, dar o are când aude bătaia clopotelor. Pentru că România nu a dus niciodată un război de avangardă, adică de înaintare, ci de avanpost, de apărare. Avem voie să ne apărăm. Şi ţara românească nu a vrut nicio palmă de pământ să ia de la vecini. Atacată din toate părţile: ba de unguri, ba de ruşi, ba de turci şi de greci. Toţi vor să tragă de noi. Şi a trecut un grup, cântând nu în cuvinte romaneşti, ci ungureşti şi un oarecare Otto, cu care făceam fotbal împreună. „Măi, Otto, tu eşti ungur”? Da!, aşa cu emfază la mine. „Aţi uitat că sunt şi eu roman!”. Şi m-am suit pe banca aia şi am vorbit o jumătate de zi şi m-a făcut primar în oraşul ăla – Zărneşti. În trei zile am scos toţi ungurii de-acolo, asta am făcut în primul rând. Cu nicio condiţie, nici nu am vrut să stau de vorbă. M-au dat în judecată. Revenise axa: Budapesta – Bucureşti – Zărneşti. Bineînţeles că nu m-am jucat cu viaţa mea, dar aveam o răspundere de român. M-au condamnat bineînţeles, dar nu s-a aplicat. Asta era la Braşov. Dar pe urmă i-am pus şi eu în mişcare. La proces a venit o parte din oraş, plus cetăţile de-acolo. Şi-am zis: Mi-am făcut datoria. Şi m-a luat Aiudul… Deci pregătiţi-vă să rezistaţi unde nu vă e voia, printre pietre.
Dragii mei, trebuie să alergăm după două lucruri. De ce Mântuitorul a spus să fiţi înţelepţi ca şerpii? De ce a ales animalul acesta atât de fioros, de înspăimântător – şarpele? V-aţi gândit vreodată? Şarpele nu moare, orice i-ai face, numai dacă-l loveşti în cap. Aşadar, fereşte capul! Fiecare a văzut un şarpe şi şi-a dat seama că dacă îl loveşte în cap tot nu moare şi Mântuitorul e capul nostru şi trebuie păzit cum îşi păzeşte şarpele capul. Nu fugi la Hristos, ai pierdut tot! Cine este Hristos? „Eu sunt Cel ce sunt” este. El e totul. Deci de aceea să fim înţelepţi ca şerpii. Dar acuma am pus mâna pe vierme. Ce înseamnă că am pus mâna pe vierme? Mă rog să mă ia şi pe mine în plimbarea lui. Să caut şi eu viaţa. Sunt călugăr şi vă rog să mă scuzaţi, nu vă invit că sunteţi neputincioşi, dar dac-aţi îndrăzni, e cel mai mare lucru: călugăria. – Fragment dintr-un interviu al revistei Atitudini înregistrat în data de 13 martie, 2010.
Zarca e o închisoare în închisoare, făcută de unguri pentru români, ca să-i omoare
Părintele Justin spune că Aiudul e cel mai sfânt loc al românilor…
Da, pentru că nu ştiai dacă trăieşti până mâine. Această stare de tensiune extraordinară îţi dădea ocazia să îţi cunoşti marile tale intimităţi. Nu este vorba de o suferinţă. Tendinţa lor era exterminarea prin înfometare. Zarca e o închisoare în închisoare, făcută de unguri pentru români, ca să-i omoare, unde fără discuţie i se aplica regimul dorit fiecărui ins sau fiecărui grup de inşi. Ultimii ani – un an, doi – numai în zarcă m-au ţinut. I-am înfruntat la o întâlnire pe care ne-au făcut-o ei acolo, cu deţinuţii vânduţi, ceea ce era egal cu moartea. Dar nu a vrut Dumnezeu. M-au băgat la răcitor. În trei zile mureai, constatat. M-au băgat cinci zile, nu am murit! M-au băgat şapte, n-am murit. La camere frigorifere, ştiţi. E groaznic! Nu ştiu dacă mă înţelegeţi… Aveam o curiozitate de copil să văd cum iese sufletul… Deci eram la marginea lucrurilor. Condiţii imposibile, ca să mori în trezire. Au murit mulţi. Eu nu am murit. Nu puteam vorbi decât prin morse, şi au cerut cei de alături să se spovedească. Tot prin morse. Eu puteam să transmit, dar nu puteam să primesc, pentru că dacă te prindea, te omora pe loc. Şi am aranjat aşa cu ei, tot prin morse. „Mâine, la o anumită oră – am apreciat cu ei atunci – staţi în partea asta a celulei. Eu vă dau un semnal prin bătaie, prin perete, şi îmi spuneţi păcatele şi eu vă dezleg. Cu o condiţie: dacă muriţi până mâine – pentru că aşa se punea problema – e valabilă spovedania. Dar dacă nu muriţi, la primul preot pe care-l întâlniţi să vă spovediţi din nou păcatele“. Adică să procedem cinstit în ceea ce priveşte respectiva taină. Vă spun acestea ca să aveţi o imagine a stării noastre spirituale acolo, când erai în fiecare clipă nesigur de clipa următoare. Această stare, care nu era de o zi, era de ani. Nu am putut vedea nici un semn de bunăvoinţă omenească, de om, în tot acest timp. Am fost întrebat de mulţi unde a fost mai greu: în închisoare sau în pustie, pentru că am trăit şi prin pustie. În închisoare, cei care nu credeau în Dumnezeu se chinuiau, şi le era rău. Pentru că nu era o forţă nevăzută care să oprească niţel pornirile sălbatice, de cruzime, de ură care apăsau mereu pe om. Asta lipsea. În pustie însă dracii cu care lupţi se temeau de Dumnezeu şi era mai uşor, cu toate intemperiile vremii: iarnă, zăpadă, fiare sălbatice, stare încordată şi acolo. Dar era totuşi o notă de libertate. Pentru că dumneavoastră toţi nu ştiţi cât e de scumpă libertatea şi pentru ce ne-a lăsat-o Dumnezeu.” – Fragment dintr-un interviu realizat de Rafael Udriste
DREPTURILE ŞI INTERESELE PERMANENTE
ALE ROMÂNIEI
DIN PERSPECTIVA REGLEMENTĂRILOR INTERNAŢIONALE ŞI A REALITĂŢILOR ISTORICE ŞI GEOPOLITICE[1]
GH. BUZATU
* Fii om, fii drept şi recunoaşte că, pe deasupra ambiţiilor, şi intrigilor, şi urilor, este Patria, este veşnicia Neamului şi că acolo trebuie să ne întâlnim totdeauna, chiar dacă nu ne înţelegem de fiecare dată.
(Ion Antonescu, 1 ianuarie 1941)
* Fiecare popor are drepturile şi îndatoririle sale. Să se respecte drepturile noastre şi ale fraţilor noştri, aflaţi azi în afara graniţelor noastre, după cum noi respectăm pe ale străinilor, rămaşi în interiorul graniţelor noastre. Mai puţin decât atât nu ni se poate pretinde şi mai mult decât atâta nu putem da.
(Ion Antonescu, 8 decembrie 1940)
* Nu va fi linişte în acest colţ al Europei, – şi nu va fi dreptate adevărată în lume, – cât timp nu se va face sau nu-şi va face dreptate Poporul Românesc.
Şi se va face.
(Ion Antonescu, 25 martie 1941)
DUPĂ 1918, „noi – consemna, în zilele care precedau nemijlocit prăbuşirea ROMÂNIEI MARI în 1940, eminentul publicist care era Romulus Seişanu, autorul celui dintâi Atlas istoric, geopolitic şi etnografic al României[2] şi cel care avea să fie condamnat în 1945 în aşa-zisul proces al ziariştilor de către oribilul „Tribunal al Poporului”, dimpreună cu Nichifor Crainic, Radu Gyr, Stelian Popescu, Pamfil Şeicaru, Pan Vizirescu, Romulus Dianu ş.a. – nu ne-am mărit Ţara, nici prin anexiuni forţate, nici prin cuceriri, nici prin nesocotirea voinţei populaţiunilor din teritoriile alipite. Noi am liberat ce a fost înlănţuit; am unit ce a fost despărţit prin silnicie; am sfărâmat hotarele nefireşti şi le-am înlocuit cu cele fireşti şi drepte; am pus pământul nostru strămoşesc sub domnia celor în drept să-l stăpânească; am aşezat pe temelii solide şi nepieritoare aşezământul armonios al Statului unitar român, şi am dovedit că urmărim o politică de pace şi de bună înţelegere cu toţi vecinii, dar şi o politică de veghe necurmată la frontiere”[3].
Iar, în context, se reţinea recunoaşterea ilustrului geograf francez Emmanuel de Martonne în sensul că „dintre toate ţările create în Europa, sau transformate după război [1914-1918], forma cea mai fericită o are România, căci ea se apropie de un cerc, adică de figura care are cea mai mare suprafaţă şi cel mai mic contur. Or, conturul sunt frontierele sale. Avem de-a face cu un Stat bine condiţionat: o ţară completă cu munte, câmpie, coline, regiuni forestiere şi descoperite, agricole, pastorale şi industriale”[4].
La scurt timp după dezastrul din 1940, România, mutilată şi batjocorită, complet izolată în exterior, grav ameninţată pe plan intern şi internaţional dinspre imperialismele mari sau mici, vecine sau mai depărtate, avea să fie cuprinsă – nu fără voinţa proprie a Generalului/mai apoi a Mareşalului Ion Antonescu, şeful Guvernului şi Conducătorul Statului Român – de vâlvătăile Războiului Mondial din 1939-1945, cea mai mare conflagraţie militară a tuturor timpurilor.
În desfăşurările politico-diplomatice şi militare intervenite, nimic n-a fost întâmplător. Întrucât, pentru a reintra în deplinătatea drepturilor sale istorice, grav încălcate în 1940, pentru refacerea unităţii naţionale integrale şi pentru afirmarea intereselor sale fundamentale, România, cu începere de la 22 iunie 1941, a participat la conflictul mondial din 1939-1945. Chiar dacă alături de Reichul lui Adolf Hitler, un aliat cu siguranţă incomod şi compromis, hrăpăreţ şi detestat, la nivel naţional ori mondial. Se adaugă precizarea, numaidecât necesară şi logică, în ordinea lucrurilor, că, de partea cealaltă, Marea Britanie sau Statele Unite ale Americii, de exemplu, aliindu-se cu Stalin împotriva lui Hitler, n-au făcut cumva o „alegere” ceva mai … fericită! Dar, se vede cât de colo, triumfase, cum altfel la vremuri de restrişte, străvechiul adagiu: La război ca … la război! Iar, pentru această situaţie, României avea să i se afle culpa finală. Aceea că, în vreme ce Naţiunile Unite, în frunte cu SUA, URSS şi Marea Britanie, au repurtat victoria în 1945, România – deşi a susţinut şi a fost susţinută de o serie de „aliaţi” europeni, în marea lor majoritate (Hitler, Mussolini şi vasalii lor), exceptându-l pe Mannerheim, odioşi sau, cel puţin, deocheaţi[5] – l-a pierdut. Or, după cum e stabilit cu rigurozitate în istorie, „dreptul” obligatoriu la judecată nu aparţine decât învingătorilor; niciodată şi nicidecum celor învinşi!
Pe 16 iulie, Divizia 1 Blindata a inceput atacul asupra Chisinaului la ora 3:30, apropiindu-se de oras cu Grupul Vest, comandat de col. Constantin Nistor, dinspre Ciocana Noua si cu Grupul Est, comandat de col. Gheorghe Petrea, dinspre nord-est. Prima grupare a patruns in oras la ora 8:30, surprinzand trupele sovietice aflate in Chisinau.
Soarta românilor din Basarabia in general a fost una tragică, dar şi mai tragică a fost viaţa românilor,care peste noapte s-au trezit cu „altă patrie” – Ucraina… Daca vom face o comparaţie cu teritoriul României în primele decenii al secolului trecut (suprafaţa, populaţia) cu teritoriul actual vom inţelege că românii au fost furaţi din toate părţile mai ceva ca hoţii la drumul mare.
Mai multe fotografii la InConstantin.Ro. Cititi si Răzbunarea ucrainenilor pentru sfintirea Bisericii de la Hagi Curda: ziarişti români declaraţi indezirabili. “Persona non grata” in Basarabia de Sud
Autorităţile de la Kiev dau un răspuns dur: ziariştii români care scriu despre suferinţele românilor din Ucraina primesc automat interdicţia de a mai intra în Ucraina. Azi dimineaţă au păţit-o Simona Lazăr de la Jurnalul Naţional şi Valentin Ţigău de la Radio România. Jurnaliştii vroiau să meargă la sfinţirea singurei biserici româneşti din sudul Basarabiei (foto), de la Hagi Curda (Kamîşovka). Doar că la graniţă au aflat că sunt indezirabili pe teritoriul Ucrainei vreme de cinci ani.
Situaţia persistă a rămâne nehotărâtă, cu toate acestea noi credem că limba cumpenei înclină spre război. Într-adevăr dacă Rusia ar face concesiunile cerute de Anglia, dacă ar supune deliberării Europei tratatul de la San-Stefano în întregul lui, ar renunţa la foloasele materiale, în a căror prevedere a declarat război. Căci cine va mai lua acum în serios declaraţiile diplomatice, făcute înaintea trecerii Prutului. Erau declaraţii îmbunătoare, de care noi credem că nimeni n-a fost înşelat, decât acel ce a voit să fie.
Aceasta o spunem despre guverne, nu despre popoare. Guvernele au fost în stare să cunoască foarte bine politica rusească şi ţintele ce ea le urmăreşte de-o sută şi mai bine de ani. Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse a căror monotonie are înrâurire asupra inteligenţei omeneşti, lipsind-o de mlădioşie şi dându-i instincte fanatice pentru idei de-o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mândriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a despotismului. Frumosul e înlocuit prin măreţ, precum colinele undoiate şi munţii cu dumbrăvi a ţărilor apusene sunt acolo înlocuite prin şesuri fără de capăt.
În tendinţele de cucerire, în aşa-numitele misiuni istorice care-şi caută marginile naturale nu e nimic dedesupt decât pur şi simplu neştiinţa şi gustul de spoliare. În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce-i lipseşte în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat, sau mai bine zicând ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generaţii dedate la lucru.
Căci stă oare destoinicia unei naţii în vrun raport cu întinderea teritoriului pe care ea îl ocupă?
Mica Veneţie era odată o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocraţ iei ei. Dar toate aceste condiţii de mărire erau câştigate prin muncă îndelungată — deprinderea şi priceperea se moştenea apoi din neam în neam, încât chiar astăzi ciceronii veneţieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor de cum au mulţi profesori de estetică.
Un rol analog l-a avut Olanda în istorie şi astăzi încă sunt state Cerul de-asupră-l schimbi, nu sufletul marea trecând-o. Pot să treacă mici, care se bucură de-o înflorire extraordinară; pe un pământ de mică întindere se află mai multe averi decât în Rusia întreagă. Astfel suntem aproape siguri că în cumpăna economică Rusia, câtu-i de mare, trage mai uşor decât mica Belgie.
De aceea, ni se pare că, din nefericire, ruşii sunt sub dominarea unui deşert sufletesc, a unui urât, care-i face să caute în cuceriri ceea ce n-au înlăuntrul lor. Nouă ni se pare că cercurile culte în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a-l umple prin muncă şi cultură, îl sumuţă contra Europei pe care o numesc îmbătrânită şi enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominaţie rusească.
Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanţul la apariţiunea unui neam asemenea mongolic, a turcilor. În locul civilizaţiei greceşti, înflorit-a în Bizanţ o cultură turcească? Deloc. Tocmai aşa nu va înflori o cultură moscovită pe pământurile supuse ruşilor, pentru că lipseşte rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi. În Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland şi în cele trei provincii baltice, în mâinile şi capetele a poate două sute de mii de oameni de origine germană, pe când populaţiile străvechi a acelor provincii, leţii, levii, crevinii şi cum îi mai cheamă nu se vor fi aflând cu mult mai sus, de cum îi va fi găsit episcopul Albrecht la anulî 1200.
Astfel misiunea istorică de care se face atâta vorbă nu-i o misiune care-şi are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac şi mănuşi, a unui deşert care de-ar stăpâni pământul, tot nu s-ar umple. Si Dunărea şi Carpaţii şi Adrianopol, să ia Roma veche, precum ameninţă pe cea nouă, pot să presure Europa întreagă cu cenuşă şi cadavre, nu se va naşte din milioanele de oameni nici un Rafael, nici un Beethoven, nici un Kant, ba tocmai lipsa unor asemenea spirite de adâncă înţelepciune şi de un adânc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc, care-şi caută compensaţ ie în glorii sângeroase şi în cuceriri.
De mult, dar mai cu seamă de o sută cincizeci de ani încoace ţinta cuceririlor ruseşti sunt ţările răsăritene ale Europei.
Nu mai vorbim despre cuvântul lui Aksakof, care vede întinzându-se panslavismul în miezul Europei, în ţările coroanei habsburgice până la Marea Adriatică. C-un cuvânt, în loc de-a desfăşura activitatea înlăuntru, ochii vecinului nostru sunt pironiţi cu flămângiune asupra apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir până sub zidurile Veneţiei şi apoi mai departe… tot mai departe. Şi această misiune tainică o împlinesc apoi diplomaţii şi baionetele.
Existe testamentul lui Petru cel Mare sau nu existe, el există în capetele a mii de oameni visători, care dau tonul în Rusia. Războiul a fost declarat Porţii pentru a elibera pe creştini — în formă — în fond însă pentru a cuceri întreg imperiul otoman într-un mod care să poată fi înghiţit mai de voie, mai de nevoie de Europa.
După Turcia urmează imperiul habsburgic, după dânsul cine mai ştie cine. Scopul fictiv al războiului şi scopul adevărat sunt diametral opuse. Astfel se dăruieşte un regat splendid celui mai neînsemnat popor din Peninsula Balcanică, bulgarilor. Se stabileşte în tratatul de Ia San-Stefano independenţa României şi c-un rând după aceea se stabileşte c-un al treilea, fără de noi, dreptul de a-şi trece trupele prin ţara noastră, de a o ocupa cu alte cuvinte doi ani de zile. Doi ani — văzând şi făcând — s-ar preface apoi în zece şi-n o sută, pentru că splendidul regat bulgar e plăsmuit aşa de frumos pentru ca să rămână proprietate ohavnică rusească.
Se stabileşte principiul ca Basarabia să fie cedată prin liberă învoială — ceea ce presupune că suntem în drept de a o ceda sau de a n-o ceda. Ne hotărâm de a n-o ceda şi Rusia a ocupat-o astăzi pe deplin. În fine, susţinând dreptul nostru, vedem ivindu-se colţii prieteşugului. Bucureştii sunt împresuraţi de trupe, în Vlaşca cazacii îşi bat joc de populaţie, dând oamenii afară din case, trenurile noastre cu muniţiuni sunt oprite în drum, c-un cuvânt Rusia a început a întrebuinţa mijloacele ei civilizatrice pentru a ne intimida.
Nu deprindem frica şi pace bună.
Teamă ne e numai ca imperiul habsburgic să nu cadă la învoială cu Rusia, căci despre Anglia nu e vorbă. Ea este în stare a ţine războiul, până ce Rusia-şi va fi zvârlit în vânt cea din urmă rublă metalică. Dar contele Andrassy a făcut propuneri de împărţeală şi aceste propuneri prefac înţelegerea în complicitate şi complicitatea cu Rusia e totdeauna fatală.
N-avem nevoie a pomeni exemplul nostru. Oamenii fără simţ istoric, liberalii cosmopoliţi c-un foarte incolor sentiment de patrie s-au dat în apele Rusiei şi au declarat un război care ne-a costat mii de suflete viteze, zeci de milioane şi poate o provincie. Zicem poate, pentru că Europa e interesată ca şi noi în chestiune. Se poate ca Rusiei să i se întâmple soarta, pe care ne-o pregăteşte nouă.
Guvernul a ales o politică, pe care o aprobăm ca directivă, deşi-l găsim foarte inapt pentru a o executa. Guvernul liberal a intrat în iţele Rusiei şi e prea angajat, încât vecinii se găsesc în drept de a se rosti nediplomatic faţă cu cei ce reprezintă ţara, coroana ei, şi pe augustul purtător. Aducem aminte convorbirile dintre Principele Gorciacof şi generalul Ioan Ghica, care convorbiri aveau un aer deja neînmânuşat. Nu mai vorbim de altele şi mai rele, dar destul că, în momentul în care Gorciacof se răsteşte, cazacul pradă în Vlaşca. Răstirile diplomatului se traduc în acte de brutalitate, când ajung în rândurile din urmă.
Deşi nu s-a născut încă rusul care să fie în stare a ne insufla frică, grijă tot ne inspiră, ba putem zice siguranţă că ne aşteaptă vremi grele.
Despre biruinţa cauzei drepte nu ne îndoim, precum nu ne îndoim că oricare ar fi curentul ce se mişcă în contra civilizaţiei, el trebuie să fie nimicit cu vremea. Dar acea vreme e adesea foarte departe.
Deviza noastră este: a nu spera nimic şi a nu ne teme de nimic. Nesperând nimic, n-avem nevoie de a ne mai încrede în alţii precum ne-am încrezut, ci numai în noi înşine şi în aceia care sunt nevoiţi să ţie cu noi; netemându-ne de nimic, n-avem nevoie de a implora generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică.
În timp ce istoricii şi membrii mai multor organizaţii organizează astăzi, 28 iunie, de Ziua ocupaţiei sovietice, unele activităţi la Chişinău, primele persoane din stat nu vor participa la ele. „Se va desfăşura un marş de pe strada Calea Ieşilor, până la Gară şi înapoi, la Piatra instalată în memoria victimelor regimului sovietic, unde participanţii vor depune flori şi vor organiza un tedeum”, ne spune Constantin Lazăr, unul dintre organizatorii acestor acţiuni. Acesta anunţă că, în noaptea de 28 spre 29 iunie, la Mănăstirea „Sf. Ap. Andrei” de la Durleşti va avea loc un serviciu divin inedit, care va dura toată noapte, scrie Jurnal de Chisinau, preluat de Romanian Global News si Ziaristi Online.
„Ziua de 28 iunie este o “Zi de doliu” pentru Republica Moldova, de aceea se cuvine ca în această zi drapelele să fie coborâte în bernă şi să se evite organizarea activităţilor cultural-distractive”, este opinia membrilor Comitetului organizatoric al acţiunilor de comemorare a victimelor ocupaţiei din 28 iunie 1940.
(…)
Nota: Nici in Tara-Mama politicienii nu au organizat vreo actiune de comemorare a victimelor ocupatiei sovietice a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa care incepea acum 72 de ani – la fel dupa cum nu au organizat nici la 22 iunie, 70 de ani de la inceperea Razboiului Sfant de eliberarea a Basarabiei de sub jugul sovietic. Nu putem decat sa le uram politicienilor romani, de pe ambele maluri ale Prutului, ca viitoarele generatii sa-si aminteasca de ei tot asa cum isi amintesc ei de momentele dramatice ale Istoriei Romanilor.
Este timpul ca, după 70 de ani de la acel eveniment, să readucem în memoria contemporanilor contextul istoric care a impus României să intre în cel de-al Doilea Război Mondial.
OSTASI,
V-am fagaduit din prima zi a noii Domnii si a luptei mele nationale sa va duc la biruinta; sa sterg pata de dezonoare din cartea Neamului si umbra de umilire de pe fruntea si epoletii vostri.
Azi, a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor stramosesti si a bisericii, lupta pentru vetrele si altarele romanesti de totdeauna.
OSTASI,
Va ordon: treceti Prutul!
Sdrobiti vrajmasii din rasarit si miazanoapte. Desrobiti din jugul rosu al bolsevismului pe fratii nostri cotropiti. Reimpliniti in trupul tarii glia strabuna a Basarabilor si codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele si plaiurile voastre.
OSTASI,
Plecati azi pe drumul biruintelor lui Stefan cel Mare ca sa cuprindeti cu jertfa voastra ceea ce au supus stramosii nostri cu lupta lor.
Inainte. Fiti mandri ca veacurile ne-au lasat aci straja dreptatii si zid de cetate crestina. Fiti vrednici de trecutul romanesc.
OSTASI,
Veti lupta cot la cot, suflet de suflet, langa cea mai puternica si glorioasa armata a lumii. Indrazniti sa va masurati vitejia si sa va dovediti mandria, camarazilor nostri. Ei lupta pe pamantul moldovean, pentru granitele noastre si pentru dreptatea lumii. Fiti vrednici de cinstea pe care v-au facut-o istoria, Armata Marelui Reich si neintrecutul ei comandant, Adolf Hitler.
OSTASI,
Inainte. Sa luptati pentru gloria Neamului. Sa muriti pentru vatra parintilor si a copiilor vostri. Sa cinstiti prin vitejia voastra amintirea lui Mihai Voda si a lui Stefan cel Mare, a martirilor si eroilor cazuti in pamantul vesniciei noastre cu gandul tinta la Dumnezeu.
Sa luptati pentru desrobirea fratilor nostri, a Basarabiei si Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vietii si a caminurilor batjocorite de pagani cotropitori.
Sa luptati pentru a ne razbuna umilirea si nedreptatea. V-o cere Neamul, Regele si Generalul Vostru.
OSTASI,
Izbanda va fi a noastra. La lupta.
Cu Dumnezeu inainte!
Comandant de capetenie al Armatei:
GENERAL ANTONESCU
22 iunie 1941″
(Integral Ordinul de zi privind inceperea participarii la razboiul antibolsevic, trimis in 22 iunie 1941, la orele 2.00, catre Armata Romana, de comandantul acesteia, generalul Antonescu. Extras din arhivele militare romane.)
Un singur ţel: Patria
“Un popor se naste si traieste prin viforul de credinta care sufla in piepturile si inima celor de aceeasi lege. Si moare atunci cand linistea nepasarii sau nevolniciei a golit trupurile de orice vlaga si a secat sufletele de orice nadejde.
Ati dovedit, romani, ca neamul romanesc nu piere si nu va putea pieri; ca azi bate mai temeinic decat oricand in toate vietile romanesti o singura inima; ca toate bratele se ridica intr-o singura inchinare cucernica la un singur altar si se pleaca vanjoase, gata de lupta si de munca, pentru un singur ţel: Patria.”
(Fragment din “Proclamatia catre Tara” a sefului statului, General Ion Antonescu, iulie 1941)
“Antonescu n-a fost şi nu putea să fie…”criminal de război”. O asemenea etichetare nu are substanţa juridică şi istorică. Este cazul să mă întreb dacă nu cumva calificarea drept “criminal de război” a lui Antonescu nu este în măsură să ascundă pe cei care – evident, criminali – s-au opus (ori au sabotat) Războiul reunirii naţionale din 1941-1944, condus de Mareşal?”, scrie profesorul Gheorghe Buzatu intr-un text aniversar oferit, in exclusivitate, portalului Ziaristi Online, la 70 de ani de la declansarea razboiului de recuperare a Basarabiei. In cuprinsul acestuia, reputatul istoric face mai multe aprecieri care, fara indoiala, vor starni reactii polemice din partea negationistilor rolului istoric si al personalitatii Maresalului Ion Antonescu, cel mai probabil de acelasi tip ca cele folosite de aparatul de propaganda sovietic si agentii NKVD din anii ’40. Nu suntem in masura sa contrazicem afirmatiile profesorului Buzatu, insa ii invitam pe cei care doresc si se ridica la inaltimea profesionala a istoricului sa o faca, urmand a le oferi chiar si spatiu publicistic online. Profesorul Gheorghe Buzatu a publicat 52 de carti in calitate de unic autor, fiind totodata coordonator si coautor la alte 76 si coordonator al prestigioasei colecții “Românii în istoria universală”, care a ajuns la 163 volume. A patruns atat in Arhivele CIA cat si in cele ale KGB si a scris peste 500 de studii, articole, note de specialitate, care intregesc uriasa sa opera. In 1981 si 1983 a fost distins cu Premiul Academiei Romane, in 1999 cu Premiul de excelenta al UNESCO iar in anul 2007 a primit titlul de doctor Honoris Causa al Universitatii “Ovidius” din Constanta. Profesorul Gheorghe Buzatu este fondator al Centrului de Istorie și Civilizație Europeană al Filialei Iași a Academiei Române, unde miercuri, 23 iunie, orele 17.30, la Sala din Iasi a Academiei, din Bdul Carol I nr 8, urmeaza sa aiba loc lansarea lucrarii Jurnalul de război al Mareşalului Ion Antonescu (Gh. Buzatu – Iaşi, 2011) si o sesiune de comunicari cu temele Războiul din Est reflectat în memorialistica lui Mircea Eliade – de Corneliu Ciucanu si Basarabia şi vecinătatea Rusiei în viziunea lui N. Iorga şi I. Antonescu – de Gheorghe Buzatu.
22 IUNIE 1941: UNA DIN ZILELE ASTRALE ALE ISTORIEI NAŢIONALE
September 27th, 2011 
VR 
Posted in 
Tags: 
