Fostul preşedinte al PSD, Mircea Geoană, a anunţat, ieri, pe blog, că în următoarele săptămâni va lansa “o mişcare profesionistă, cu oameni serioşi, competenţi, care au frică de Dumnezeu şi manifestă dorinţa de a face bine României”, el arătând că în 2012 actuala putere trebuie înlăturată, transmite Mediafax.
Ziaristi Online continua prezentarea cartii de memorii a artistului Eugen Mihaescu, “Intre linii“, aparuta la Editura Rao la finele anului trecut. Astazi, primul episod al relatarii despre atacarea Serbiei in timpul Pastelui, in anul 1999, moment trait de academicianul Mihaescu la fata locului, “intre liniile” frontului deschis de NATO chiar la Belgrad
În istoria lumii sunt destule exemple de incidente „scăpate de sub control” care duc la modificări de anvergură ale unor situaţii care păreau blocate definitiv. În această categorie pare să se înscrie şi uciderea tânărului Vadim Pisari de către un militar rus din cadrul forţelor de menţinere a păcii din Transnistria.
Tismaneanu si Patapievici: sub zodia noilor cominformisti
“Cazul Volodea” sau Ce vor sa stie americanii despre emigrarea lui Vladimir Tismaneanu
În urmă cu un an şi mai bine am fost solicitat de “un membru al staffului tehnic” al unuia dintre cele două partide dominante ale scenei politice americane să sprijin efortul de lămurire a împrejurărilor în care Vladimir Tismăneanu, fiul militanţilor comunişti Leonte Tismăneanu și Hermina Marcushon, a “emigrat” în SUA în 1981, când doar agenţii din Securitate, Direcţia Informaţii Externe, aveau parte de asemenea privilegii. Aceştia sunt termenii în care mi-a fost adresată cererea.
Prima mea reacţie a fost aceea de a observa, nu fără maliţiozitate, că, în primul rând, respectivii agenţi trebuiau “pierduţi” într-un număr rezonabil de emigranţi adevăraţi şi, în al doilea rând, că serviciile de spionaj nu prea îşi trimiteau agenţii direct la ţintă, ci pe rute ocolite, care puteau include una sau mai multe ţări de tranzit, ideal fiind să ajungă la destinaţie ca cetăţeni ai uneia dintre aceste ţări. Remarca mi-a fost aprobata “profesionist” şi considerată ca fiind bine-venită.
Interlocutorul meu avea o listă de probleme neclare asupra împrejurarilor plecării lui Vladimir Tismăneanu din România şi m-a rugat să-i facilitez legătura cu foştii ofiţeri a căror nume au fost extrase din documentele întocmite de unităţi ale Departamentului Securităţii Statului în legătură cu eliberarea, în 1981, a paşaportului care i-a deschis Cortina de Fier.
Am reţinut lista şi i-am promis că la o viitoare revenire în România s-ar putea să am o parte din răspunsuri, dar că nu-i voi intermedia nici o legătură cu ofiţerii respectivi, dacă ei există.
Agitaţia tsunamică a personajului controversat, urmare la comentariile provocate de publicarea în cotidianul.ro a articolului Cristinei Horvat “Cartea neagră a băsismului. Tismăneanu: «Atacarea lui Băsescu duce la izolarea ţării»”, mă determină să anticipez, în parte, unele dintre clarificările posibile asupra împrejurarilor plecării sale din ţară.
Astfel, deşi în documentele identificate la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (unde se află doar ceea ce nu mai are legătură cu securitatea naţionala a României în contextul noii sale alianţe politico-militare) sunt o serie de piese care pun în evidenţă preocupările Centrului de Informaţii Externe faţă de persoana sa, avizul favorabil eliberării paşaportului, fundamentat pe câteva argumente false, l-a dat o unitate a Serviciului Intern al Securităţii, cea de contrainformaţii în sectoarele economice (vezi documentul la Ziaristi Online)
(…)
7. Refuzul lui V.T. de a reveni în ţară nu a produs nici un deranjament major până în primăvara anului 1987, când s-a simulat o anchetă internă a circumstanţelor plecării. Scandalizarea a fost la nivelul şefului Centrului de Informaţii Externe, dar “oalele sparte” s-au decontat la unitatea serviciului intern care a avizat plecarea.
8. Unul dintre ofiţerii care au avut în studiu, verificare şi pregătire obiectivul a trebuit să-şi întrerupă fortuit activitatea. Circumstanţele ar merita un studiu de caz.
9. Elementele reţelei KGB de control asupra acţiunilor Securităţii trebuie obligatoriu prezumate ca fiind mai puternice şi mult mai dificil, dacă nu imposibil, de controlat pe zonele externe ale activităţii, unde exista, la un moment dat, o adevărată inflaţie de agenţi ai Moscovei originari din Basarabia şi care treceau drept români.
10. S-a arătat că obiectivul a avut puncte de sprijin în Venezuela, aceasta fiind ultima ţară de tranzit spre SUA.
Nota bene: Spionajul României nu a folosit Venezuela sau Mexic şi, în general, ţările din America Latină pentru “acomodarea” agenţilor cu destinaţie SUA sau Canada, deoarece spaţiile respective erau fieful KGB.
Aurel I Rogojan / Fereastra Serviciilor Secrete, Editura Compania, 2011
Mosteniri imperiale in Comintern si organele de securitate sovietice
Nota: Tentative de a nega faptul ca Valter Roman si Leon Tismaneanu au fost agenti sovietici au fost facute individual de membri ai familiilor lor. In cazul lui Tismaneanu, statele de plata ale Cominternului din februarie-iunie 1944 indica faptul ca era platit cel mai bine, dintre cei 26 de agenti de pe lista, surclasand agenti semnificativi ca Vasile Luca, Iosif Chisinevschi sau Valter Roman. Numai Boris Stefanov (nume de acoperire: I. Draganov) primea la fel de mult ca el, iar acesta era titularul Partidului Comunist Roman din acea vreme. Vezi Rosiiskii Gosudarstvennyi Arkhiv Sotsial’noi i Politicheskoi Istorii [Arhiva Rusa de Stat pentru Istorie Politica si Sociala: RGASPI], fond 495, opis 286, dosar 55, f. 13
Larry L Watts / With Friends Like These, Editura Militara / Fereste-ma, Doamne, de prieteni, Editura RAO, Bucuresti, 2011
Cele doua documente si capitolul dedicat lui Tismaneanu, integral, la Ziaristi Online
Urmeaza: De la N.K.V.D. şi Gestapo la Banca Naţională a României şi Institutul Cultural Român
Fragment din cartea de memorii a artistului Eugen Mihaescu intitulata “Intre linii” si aparuta la Editura RAO, Bucuresti 2011:
Președintele Emil Constantinescu a venit atunci (iunie 1998 – nota mea), la New York, însoțit și de câțiva jurnaliști printre care însuși Ion Cristoiu. Într-o seară, am primit un telefon de la acesta:
– Domnule Mihăescu, zice, mă aflu într-un hotel din fața sălii Madison Square Garden. Sunt disperat! Locul colcăie de gândaci! Mi-am strâns bagajul și am coborât în hol pentru că mi-e frică să nu-mi intre vreo lighioană în haine. Vă rog, dacă se poate, să-mi recomandați un hotel nu prea scump. Am bani suficienți, nu pentru un „palace“ desigur, dar nici nu sunt nevoit să stau în acest „boui-boui“.
– Pot ajunge la dumneavoastră în maximum douăzeci de minute, i-am răspuns eu. Așteptați-mă în hol.
Și am fugit să caut un taxi. L-am găsit pe jurnalist stând de vorbă cu Octavian Andronic. Ne-am urcat într-o mașină și, când m-a întrebat la ce hotel mergem, eu i-am spus:
– Domnule Cristoiu, locuiesc singur și am un apartament destul de încăpător pentru două persoane. Eu voi folosi dormitorul, iar dumneavoastră livingul, în care am o canapea extensibilă. Dacă nu vă convine acest aranjament, atunci vă conduc la mine la atelier, în Tudor City unde, veți putea locui singur. N-are rost acum, la miezul nopții, să căutăm un hotel.
Nu m-a refuzat și astfel l-am avut pe Ion Cristoiu oaspete în apartamentul din 38th Street. Din capul locului, trebuie să spun că era un musafir foarte comod, pe care nici nu îl simțeai. A fost unul dintre puținii care au studiat cu mare atenție tablourile de pe pereți și cărțile din bibliotecă. S-a oprit apoi și a admirat îndelung priveliștea care i se oferea de la etajul 34, o sută de metri deasupra orașului. Ca și Brucan, Cristoiu nu este un om care să se manifeste zgomotos. Era foarte reținut pentru că nu voia să pară prea impresionat de felul în care se compunea Empire State Building exact în mijlocul ferestrei de trei metri pe doi. Cristoiu de acum era total diferit de personajul pe care îl cunoscusem. Slăbise foarte tare (mânca numai mere), avea părul tăiat scurt și, în totul, un aer foarte sportiv. Nu regăseam nimic nici din veșnica sa agitație. Era mult mai calm și își petrecea timpul citind sau notând impresiile într-un carnet. Eram profund surprins că nu mai regăseam micul Balzac balcanic, care se transformase într-un fanatic al mișcării, al sportului. Pe de altă parte, Cristoiu era și foarte prudent. Nu-mi amintesc să fi avut cu el vreo discuție politică. Nu mi-a spus ca toată lumea: „Vezi, dom’le, te-ai înșelat susținându-l pe Iliescu!“ Ca și mine, avea și el oroare de așa-zișii „intelectuali ai Grupului de Dialog Social“. Într-un fel, toate aceste lucruri nespuse ne legau.
Cred că în prima zi i-am făcut un tur al orașului și i-am explicat geografia New Yorkului ca să se poată orienta mai ușor. Apoi, el, conștiincios, s-a dus la Națiunile Unite ca să-și facă datoria de jurnalist. A doua zi însă mi-a explicat că s-a obișnuit să alerge zilnic și ar vrea să se ducă în Central Park și să înconjoare „rezervorul“, lacul care alimentează Manhattanul cu apă potabilă. Asta l-a trădat ca mare admirator al „civilizației americane“ și amator de filme gen Marathon Man.
– E departe? m-a întrebat Cristoiu.
N-am făcut nici un comentariu. Ne-am dus, am luat un taxi până la strada 79, am intrat în parc dinspre partea de est, l-am condus lângă rezervor, pe la strada 89, și i-am spus că îl voi aștepta acolo, pe o bancă. A plecat în fugă, în pantaloni de sport și bascheți, și a reapărut, după vreo jumătate de oră, transpirat și congestionat la față. Ne-am înapoiat acasă cu taxiul și Cristoiu mi-a spus că va fi nevoit să facă drumul acesta în fiecare zi.
– Știți, domnule Cristoiu, am zis eu atunci, am uitat să vă spun că aici, în bloc, la ultimul etaj, există o sală de gimnastică echipată cu tot felul de mașini, printre care și o bandă rulantă. Puteți să trageți de fiare și să alergați cât poftiți. Iar pe terasă aveți o piscină acoperită în caz că obosiți sau vă plictisiți de alergat.
– Cum?! s-a minunat Cristoiu. Aveți așa ceva aici? Unde?
L-am luat, i-am arătat și cred că l-am dat gata cu sala de sport – a fost cu adevărat impresionat. Deși era noapte, destul de târziu, a vrut neapărat să încerce toate echipamentele chiar atunci. I-am dat cheia de la apartament și i-am explicat că, de la sală, are de coborât două etaje fie cu unul dintre cele trei ascensoare, fie pe una din scări. I-am spus și cum găsește apartamentul, imediat lângă ușa de la casa scării. Cred că s-a făcut undeva după miezul nopții și eu ațipisem când m-a sunat portarul:
– E un domn aici, la parter, care spune că a coborât până jos pentru că nu mai știe unde locuiți…
Probabil Cristoiu s-a zăpăcit și a coborât un etaj în plus. A încercat cheia în ușa unui apartament speriind locatarii și atunci, fiind în chiloți, s-a refugiat pe casa scării.
– Ține-l acolo, domnule, i-am spus eu portarului. Vin imediat să-l recuperez.
De data asta Cristoiu, săracul, era tare jenat, ca omul de la țară venit la oraș, care a apăsat toate butoanele și a stricat ceva.
Într-una din zile, am fost și la cumpărături împreună. Cred că, de gura mea, a acceptat să-și ia un costum. I-am tot explicat că sunt situații în care ar fi bine să renunțe la vesta lui cu multe buzunare. Nu l-am văzut însă niciodată îmbrăcat în hainele pe care le-am ales împreună. Cred că le are și astăzi învelite în foiță, în dulap.
Peste vreo două zile, Cristoiu a venit la mine și mi-a spus că ar dori să meargă în Harlem.
– În Harlem? am întrebat eu nu foarte entuziasmat de ideea musafirului meu.
– Da, în Harlem, îmi doresc asta foarte mult!
– Bine, domnule Cristoiu, dar vă previn că s-ar putea să fie periculos. Nu cred că ne va face cineva vreun rău pentru că se vede de la o poștă că suntem europeni după cum suntem îmbrăcați. Va fi totuși o aventură!
Am luat metroul de la 42nd Street până la 125th Street și, pe măsură ce ne apropiam de țintă, după ce am trecut de 110th Street, cred că am rămas singurii albi din vagon. Am coborât la 125th Street pe la ora două sau trei și am traversat Harlemul, de la est spre vest, până la Columbia University, în vreo trei ore. Strada pe care am pornit este un fel de Calea Victoriei a Harlemului. Cristoiu, privind în dreapta și în stânga, îmi zice:
– Nu-i nici măcar un polițist alb aici! Cred că suntem singurii albi din cartier!
Eram entuziasmați de parcă am fi fost doi exploratori în Matto Grosso, în jungla amazoniană, cel puțin! Cristoiu privea plin de curiozitate în jur și, la un moment dat, parcă încercând să-și dea curaj – „curaj, curaj găină că te tai!“ nu cea care naște pui vii, cea normală! – îmi zice:
– Da’ noi acum mergem prin „centru“, nu-i așa? N-am putea să ne abatem, să vedem și ce se ascunde în spatele fațadelor?
Până atunci, savurând curiozitatea sa aproape copilăroasă, eu îi tot dădeam explicații: aici a fost Cotton Club, aici a fost celebrul Apollo Theater. Îl condusesem câțiva pași pe Lenox Avenue ca să-i arăt The Savoy Ballroom unde era pasionant să te afli prin 1935, când noi încă nu ne născuserăm. Auzindu-i rugămintea, am acceptat să schimbăm direcția. Mergând pe o stradă, mai lăturalnică, decorul s-a transformat brusc. Văzând case arse, confiscate de bancă și având ferestrele și ușile zidite, gunoaiele adunate la rigolă și trecători parcă mai ostili, a început încet-încet să mă strângă și pe mine cămașa în spate. Emoționat, mi-am scos o țigară pe care am dat, instinctiv, să o aprind cu bricheta Dupont al cărei capac scoate un clinchet specific. La auzul acestui sunet, am și zărit un grup de adolescenți care, văzând sclipirea aurului din mâna mea, s-au ridicat de pe treptele din fața unei case și au făcut un pas înspre noi. În aceeași clipă, din spatele unei clădiri, în dreptul unui maidan, am zărit numai „ochii“ unei mașini de poliție și s-a auzit scurt sirena. Băieții s-au așezat domol înapoi pe scară, eu am băgat bricheta în buzunar și, împreună cu Cristoiu, am făcut stânga împrejur și ne-am îndreptat spre strada principală în pas vioi. Într-un târziu, am ajuns la Columbia University de unde am luat un taxi. Odată ajunși acasă, Cristoiu s-a întins pe canapea spunându-mi:
– Nu vă supărați, dar sunt un pic cam obosit și aș vrea să mă întind puțin…
– Și eu la fel, i-am răspuns intrând în dormitor.
M-am trântit direct în pat așa cum eram, îmbrăcat. Am căzut lați amândoi. La un moment dat, am auzit ca prin vis, venind de undeva de foarte departe, soneria telefonului. M-am uitat la ceas: era trecut de miezul nopții la New York și ora șapte și jumătate dimineața la București. Telefona soția lui Cristoiu să-l întrebe ce mai face. Dormiserăm amândoi, ca secerați, aproape șase ore. Ne doborâse frica pe care, foarte demn, ne-am ținut-o ascunsă unul față de celălalt!
O afacere care nu a avut pana acum sorti de izbanda pentru Romania dar care este de mare interes pentru tara si romani este Afacerea Tablourilor Romaniei extrase de fostul rege Mihai din tara si puse la vanzare in diferite colturi ale lumii. Portalul Ziaristi Online isi propune lansarea unui serial documentar in folosul autoritatilor responsabile ale Romaniei. In contextul in care o avere imensa a intrat in posesia fostei familii regale, respectiv a actorului de duzina Radu Duda, credem ca fostul rege ar putea, macar acum, sa returneze tarii tablourile care apartin de patrimoniul national, spre bucuria natiunii pe care sustine ca o serveste. Pentru a intra in tema republicam un articol de stricta actualitate si azi, scris de Mihai Pelin in urma cu mai multi ani. Curajosul jurnalist prezinta momentul in care autoritatile de la Bucuresti au incercat, dupa 1990, sa reia procesul de recuperare a bunurilor Romaniei si ce a urmat dupa aceasta tentativa. Este interesant de observat ca, daca schimbam numele lui Iliescu cu cel al lui Basescu o sa obtinem exact rezultatul de azi al propagandei anti-nationale a unor guristi care racnesc la unison, intr-un cor de-a dreptul “regal”, chiar daca pana acum au cantat la balalaica (zona Patriciu) sau tambal (zona Voiculescu). In partea a doua a serialului nostru vom veni cu documente si informatii concrete obtinute chiar de la cel care s-a ocupat de reluarea proceselor, urmand sa ne edificam in ce masura poate fi restabilit dreptul firesc asupra tablourilor de tezaur national.In imagine, unul dintre acestea, plasat de fostul rege spre vanzare la Casa Christie’s din Londra: „Francisco de Zurbaran (1598-1664), The Immaculate Conception, with a view of Seville below“.
”Fereastra serviciilor secrete – România în jocul strategiilor globale”. Volumul cu acest titlu si care-i apartine lui Aurel I. Rogojan, va fi lansat marti, 6 decembrie a.c., începând cu ora 16,00, la Hotelul ”GRAND” din Târgu-Mures.
Ziaristi Online continua sa publice din cartea recent aparuta la Editura RAO, “Intre linii“, scrisa de Eugen Mihaescu, membru de onoare al Academiei Romane si fost ambasador al Romaniei la UNESCO, tusele portretelor unor personaje surprinse de ochiul acerb al graficianului de la Time Magazine, New York Times si New Yorker.
Putin Maximus a sarbatorit victoria printr-o tura rapida pe Luna si plantarea unui steag, in aplauzele celor prezenti la plimbarea duminicala a Liderului (foto sus). Mesajul transmis fanilor sai de pe Pamant a fost clasic: “Dormi linistit, Putin lucreaza pentru tine!” (foto jos).
Incepand de azi, Ziaristi Online publica din cartea recent aparuta la Editura RAO, “Intre linii“, scrisa de Eugen Mihaescu, membru de onoare al Academiei Romane si fost ambasador al Romaniei la UNESCO, tusele portretelor unor personaje surprinse de ochiul acerb al graficianului de la Time Magazine, New York Times si New Yorker.
“Memorialişti ai istoriei recente se întâlnesc mai rar, şi, de cele mai multe ori, sunt politicieni care vor să-şi justifice eşecurile cu speranţa unei reveniri spectaculoase, după ce mulţimea, le-a citit cartea şi le-a dat dreptate”, scrie istoricul Alex Mihai Stonescu in prefata cartii, continuand: “Este şi cazul ultimelor cărţi memorialistice ale lui Ion Iliescu, o tentativă de a răspunde problemelor grave pe care le ridică acţiunile sale în istoria recentă”. Istoricul mai arata ca “in volumul Între linii, al lui Eugen Mihăescu, artist recunoscut deja în rândul valorilor internaţionale şi totodată rafinat intelectual român, am găsit exact opusul oricărui interes propagandistic. Amintirile sale din perioada regimului Iliescu au creditul preţios al obiectivităţii, pentru că nu sunt interpretări ale faptelor şi evenimentelor, ci relatări, uneori minuţioase, ale unor intâmplări la care a participat direct”. “Două sunt valorile cărţii lui Eugen Mihăescu: informaţia istorică şi stilul literar cuceritor, care face din cele mai dezolante momente de istorie recentă o lectură asimilabilă şi un episod al reflecţiei”, afirma Alex Mihai Stoenescu.
Prezentam astazi prima parte a schitei despre un fost propagandist comunist si aventurile lui uluitoare: Volodea Tismaneanu. Titlul, fotografiile si intertitlurile apartin redactiei.
Istoricul american Larry Watts, autorul celebrei lucrări apărute în traducere românească anul acesta la editura Rao – Fereşte-mă, Doamne, de prieteni /With Friends Like These (*), preda un curs la Masterul de Studii de Securitate al Universităţii din Bucureşti, Facultatea de Sociologie. Cursul se intituleaza „Dilema de securitate a României în timpul Războiului Rece”.
“Peste tot se spune ca exista sectii de limba romana, dar la acele sectii se vorbeste si se invata in ucraineana. Problema in scoli este grava, dar la fel de grava este situatia generata de cei care se declara moldoveni si care rup din procentul necesar unei minoritati pentru a intra sub incidenta legii ce le permite sa invete in limba materna.”
Un evreu, un american si un roman genereaza, fiecare in felul lui, adevarate seisme, pentru ca spun adevaruri demolatoare despre institutii si persoane si tot fiecare isi colectioneaza, cu aceasta ocazie, la capatul unei veritabile vanatori, dusmani redutabili.
“Politic, PDL e indreptatit sa dea cadidatul (la sefia Senatului, n.red.), dar UDMR probabil vrea sa castige ceva. (…) Cel mai potrivit la ora actuala ar fi Marko Bela. Am un respect deosebit pentru el”, a declarat, la Realitatea Tv, Sebastian Lazaroiu.
Petrică, vrednic pui de cominternist, care nu cunoaște fairplay-ul, pentru care nu există luptă politică, doar pumnul vârât în gură, nici măcar nu s-a sinchisit să mascheze semnele de încurajare, menite să stârnească echipa de zgomote. I-am atras atenția și lui Iliescu și atunci am văzut, pentru prima dată, gestul necontrolat pe care îl are când îi faci observație și nu-i convine: pleacă scurt capul pe umărul drept și bâțâie din picior.
Publicam o analiza a generalului (r) Aurel Rogojan pe tema lumii arabe de ieri, azi si maine si a agresiunilor din Egipt, Siria si Libia, provocata de lansarea cartii ambasadorului Dumitru Chican, “Primavara araba sau chipurile lui Janus”
Vineri 25 noiembrie 2011, la ora 18:30, la standul editurii “RAO” din targul de carte “Gaudeamus” de la Romexpo va avea loc un eveniment editorial care va genera un adevarat cutremur politic. Cunoscutul grafician Eugen Mihaescu, care a fost ani de zile consilier personal al presedintelui Ion Iliescu si apoi ambasador al Romaniei la UNESCO, a decis, asa cum promitea inca din anul 2004, sa povesteasca amanunte explozive despre experienta sa in culisele puterii. Personajele — politicieni, diplomati, jurnalisti — sunt arhicunoscute, dar sunt vazute dintr-un unghi care a ramas necunoscut pana astazi marelui public. Citind aceasta carte despre “ieri”, veti intelege de ce traim atat de rau “astazi”: “Nu ne eliberam de trecut decat infruntandu-l!”, transmite Editura RAO.
Ziaristi Online va ofera unul dintre primele capitole ale cartii care, cu siguranta, il va baga din nou in spital pe Ion Iliescu. In acest prim extras publicat in exclusivitate aflam cu un individ care “fierbea în zeama lui ca o slănină ungurească înainte să o tăvălești prin paprika” isi imagina in trenul prezidential care se indrepta de 1 decembrie 1990 spre Alba Iulia, “în timp ce șiroia de transpirație”, cum ar putea sa deturneze intreaga conducere a Romaniei la Budapesta. Mai aflati cum “Petrică, vrednicul pui de cominternist”, pe platoul de la Alba Iulia “dirija galeria plătită special ca să-l împiedice pe Corneliu Coposu să vorbească, huiduindu-l”. O alta imagine plastica “transpirata” de graficianul Eugen Mihaescu in scris este cea a “juntei militare care sărbătorește reușita loviturii de stat” a lui Ion Iliescu, la un chiolhan organizat într-o școală militară. Militarii din delegatie “erau așa de grași că mă temeam că, dacă ar fi nevoiți să se aplece să ridice ceva de pe jos, ar trăsni asistența cu vreo bășină scăpată sau ar rămâne înțepeniți, cu turul pantalonilor plesnit peste fesele umflate”… Va invitam sa va delectati cu aperitivul:
După plecarea lui Brucan (de la New York – nota red), viața mea s-a divizat. Nu era pentru prima dată că duceam o existență de nomad, împărțită între America și Europa. Eram obișnuit să am în buzunar biletul de avion, așa cum alții au biletul de tramvai. Eram obișnuit și cu starea confuză pe care ți-o provoacă diferența de fus orar. Numai că acum făceam naveta între New York și București. De aceea amintirile din această perioadă seamănă cu fotogramele unui film tăiate la montaj.
În noiembrie 1990, mă aflam la București. Nu mai țin minte cine, de la cabinetul lui Iliescu, mi-a transmis invitația de a participa la ceremoniile organizate cu prilejul sărbătoririi Zilei Naționale. Un tren întreg cu demnitari urma să se deplaseze noaptea pentru a ajunge în dimineața zilei de 1 decembrie la Alba Iulia. Mi s-a promis o mașină care să vină să mă ia de acasă și să mă ducă la gara Băneasa, de unde urma să plece trenul. Era vorba de vechiul tren regal, care i-a aparținut apoi lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a fost refăcut, în acest scop, de arhitectul Lăzărescu. Mi-am strâns câteva lucruri și am coborât ca să aștept în fața blocului. Era o vreme urâtă, cu ploaie măruntă și rece, care te pătrundea până la oase. Strada era pustie, nici țipenie, numai eu, zgribulit de frig și adăpostit sub umbrelă. Dispăruseră și haitele de câini vagabonzi care agresau de obicei trecătorii și îmi creau o senzație neplăcută de oraș pustiit. Într-un târziu, am privit la ceas și am început să mă îngrijorez că nu voi ajunge la timp și voi pierde trenul. Era deja prea târziu ca să încerc să găsesc un taxi. Când, deodată, în dreptul scărilor de la intrarea în bloc, a tras o Dacie papuc, în care doi zugravi au început să încarce scara, gălețile, periile și bidinelele. Fără să stau mult pe gânduri, m-am apropiat și i-am întrebat dacă ar fi de acord să mă ducă până la gara Băneasa, contra unei recompense. Zugravii m-au prețăluit din cap până în picioare; cred că le-a plăcut raglanul meu negru, din cașmir și mi-au spus să urc în cabină, lângă șofer. M-am înghesuit acolo și m-am umplut de var, dar, ce conta, poate reușeam să ajung la timp.
La Fântâna Miorița, cordoane de polițiști blocau accesul spre gară. Au oprit și papucul însă, când m-au văzut pe mine, l-au lăsat să treacă. Nu pot să spun ce mutre au făcut oficialii când m-au văzut coborând plin de var dintre bidinele. I-am răsplătit regește pe zugravi și am cerut să fiu condus la tren. La țanc, pentru că tocmai se dăduse semnalul de plecare. Nu mai țin minte cu cine m-am întâlnit și mi-a reproșat întârzierea. Nu m-am obosit să-i spun că mașina promisă de președintele României n-a mai ajuns ca să mă ia de acasă. De altfel, în toți anii pe care mi i-am pierdut în preajma lui Iliescu, incidente de acest fel s-au repetat de nenumărate ori: președintele îmi lansa o invitație, iar oamenii lui nu știau ce să mai inventeze ca să mă împiedice să-i dau curs. Ei mă legau fedeleș și mă băgau într-o ladă pe care o aruncau în râu, iar eu, mai ceva ca Houdini, mă eliberam și apăream în ultimul moment!
Am fost condus în vagonul restaurant, „rechiziționat“ de FSN. Acolo se afla Ion Iliescu însoțit de câțiva apropiați. Cât a durat călătoria, nu am văzut parlamentari de la alte partide, până și în tren se grupaseră pe tabere. Nu l-am văzut nici pe Petre Roman, care cred că a ales un mijloc mai rapid de locomoție.
În vagon, atmosfera era de excursie studențească, glume și mult fum. Iliescu, care nu e amator de băutură, s-a retras primul. Aș fi plecat și eu, dar nu s-a gândit nimeni să-mi spună ce compartiment mi-a fost repartizat.
Într-un târziu, m-am trezit singur cu un personaj care părea decis să termine sticla de palincă pe care o avea în față și îmi turna și mie întruna. Eu duceam paharul la gură, mă prefăceam că beau și, pe ascuns, turnam conținutul în grătarul de la aerisire. Cred că, ani de zile, vagonul a duhnit a palincă și nimeni n-a știut de unde vine mirosul! Priveam aproape fascinat la interlocutorul meu. Era un bărbat masiv, cu o față ciudată, ca o mască din cauciuc gros, care părea că nu are osatură și se scofâlcise în cute lucioase, din care răsăreau ochii mici, porcini și nasul borcănat. Vorbea fonfăit și cam sâsâit și, pentru că se cam cherchelise, cuvintele erau bălmăjite, așa că făceam eforturi să înțeleg ce spune. La un moment dat, fără nici un motiv, s-a înfuriat și a zis:
– La naiba, dom’le! Eu îs ungur! Îți dai seama că aș putea să iau tot trenul ăsta cu tot Parlamentul României, tot Guvernul și toată Președinția și să-l duc direct la Budapesta? He, he, he! Ce-ar fi?!
Omul ăsta, care mi-a ținut toată noaptea acest discurs, încercându-mă cu degetul să vadă – aici doare, aici nu doare –, era…
Anul care tocmai se incheie l-am inceput cu afacerea Gojdu.
Sper ca n-ati uitat: un tratat rusinos prin care Romania cedeaza o avere imensa in Budapesta (avere aflata in administrarea episcopilor ortodocsi din Transilvania) si primeste in schimb multumiri. Camera Deputatilor a respins ratificarea acestui tratat, iar Senatul a amanat problema. Cu siguranta vom mai auzi de afacerea Gojdu si in 2007.
Apoi a venit beleaua de langa Catedrala Sfantul Iosif din Bucuresti: un bloc de 75 de metri, numai bun sa rupa o biserica in trei, conform modelului de la Biserica Armeneasca. Afacerea a fost investigata de comisii parlamentare si Inspectoratul pentru Constructii care au subliniat ilegalitatile legate de acest ziggurat, s-a cerut Guvernului sa ia masuri pentru intreruperea lucrarilor – degeaba! Colosul de sticla si otel se inalta in continuare. E drept ca astfel s-a reusit o performanta rara: iritarea Vaticanului. Mai astept doar ca primarul Videanu sa-si lase mustata á la Stalin si sa intrebe intre doua fumuri de pipa: “Cate SRL-uri de granit, marmura si borduri are Papa de la Roma?”
Vara a fost cu adevarat torida: a inceput dansul deconspirarilor. A inceput frumos, in ritm saltaret: ieseau turnatorii la iveala unul dupa altul. Si cand ma gandeam ca nimeni si nimic nu mai poate opri avalansa deconspirarilor, minunea s-a produs: CNSAS nu mai elibereaza aprobari pentru cercetatori si amana la nesfarsit solutionarea cererilor de verificare. Deconspirarea a intrat ca ursul la barlog si-si suge de sub unghii pe perioada iernii. Sper ca la primavara sa se mai invioreze, odata cu dezghetul si cu predarea integrala a arhivelor fostei Securitati.
Cand ne pregateam de iarna a aparut inca o minunatie: recomandarea Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii de scoatere a icoanelor din scoli. Ne mai lipseste o politie a constiintei care sa ne caute pe sub tricouri de cruciulite si sa impoziteze icoanele de prin casele oamenilor. Mi se pare ciudat ca tocmai sustinatorii autonomiei locale s-au declarat nemultumiti de decizia Ministerului Educatiei de a lasa prezenta icoanelor in scoli la latitudinea comunitatilor locale.
Am incheiat anul oarecum nedumerit: raportul Tismaneanu ne-a trantit un scuipat gros peste ochi de nu mai sunt in stare sa disting raul de bine. In continuare sunt zapacit: Iliescu este bun sau este rau pentru Tismaneanu? Undeva se ascunde o forma de schizoidie: Iliescu este desemnat ca o bestie a comunismului, in schimb este preluata ca atare teoria revolutiei spontane pornite la Timisoara de pastorul Tökes (teorie care ii vine manusa lui Iliescu). Asta ar fi doar o rupere a discursului – cele 660 de pagini ale raportului sunt pline de astfel de minunatii. Nu stiu daca a reusit sa inteleaga cineva de ce a tinut Basescu sa condamne comunismul pe baza unui raport alcatuit de o comisie schioapa (Goma exclus prin metode obscure, Antohi zburat pe motiv de turnatorie, episcopul Corneanu habar n-avea ca e membru al comisiei si tot asa pitic dupa pitic). Din popor s-a vazut asa: Basescu a citit ceva total de neinteles, Vadim a urlat ca un descreierat si ca o cireasa pe tort Patapievici a miorlait pe la toate televiziunile ca Daniela Buruiana a vrut sa-l arunce de la balcon. Cam asta ar fi imaginea condamnarii comunismului – destul de vesela daca n-ar fi trista. La multi ani, Romania!
P.S. Am ales sa recapitulez doar evenimentele de natura sa afecteze profund Romania. Circul zilnic al politicienilor este doar comic, iar aderarea la Uniunea Europeana si ceea ce va urma nu se hotaraste la Bucuresti. Cel putin deocamdata.
Ilustratie: Afisul Campaniei Civic Media si desenul-manifest oferit de graficianul Eugen Mihaescu
In facsimil: Stenograma şedinţei Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice din cadrul Ministerului Culturii, prezidata de Andrei Pippidi, din data de 17.07.2001, in care este consemnat în mod expres faptul că se cunoştea retragerea acordului Arhiepiscopiei pentru “Cathedral Plaza”. Mai mult, în lipsa cvorumului legal (au participat 8 membri din cei 19 ai comisiei) s-a dat un aviz favorabil construirii molohului de beton si sticla (la cererea membrului GDS Andrei Pippidi – “Se poate trece la vot!”).
January 5th, 2012 
VR 
Fostul preşedinte al PSD, Mircea Geoană, a anunţat, ieri, pe blog, că în următoarele săptămâni va lansa “o mişcare profesionistă, cu oameni serioşi, competenţi, care au frică de Dumnezeu şi manifestă dorinţa de a face bine României”, el arătând că în 2012 actuala putere trebuie înlăturată, transmite Mediafax.
Posted in 
Tags: 
