April 12th, 2016 
VR 
Răposatul Mihai Chiţac, fost ministru de Interne FSN din perioada Mineriadei din Iunie 1990, a invocat în apărarea sa, la Tribunal, o afirmaţie a fostului procuror Monica Macovei, potrivit căreia, la Unitatea de Jandarmerie de la Măgurele, unde erau deţinuţi ilegal şi maltrataţi încontinuu sute de protestatari din Piaţa Universităţii, “nu a văzut nici un act de violenţă”.
Publicată de Varujan Vosganian în 2012 pe blogul său şi reprodusă apoi de mai multe publicaţii online (InPolitics, Cotidianul, Etc), declaraţia lui Chiţac a apărut, normal, şi la Roncea.Ro de unde a fost preluată şi de Radu Tudor. Ce face Mandela de Dâmboviţa? Din toată lista ne dă pe mine şi pe Radu Tudor în judecată, împreună cu Mihai Gâdea, care l-a citat pe colegul lui de trust. De la fiecare vrea câte 10.000 de euro şi, în plus, să ştergem şi postările, adică să rescriem istoria, ca-n Orwell. Dar, cum spunea cineva, nici unul dintre noi n-a dat bani la curve.
Normal, Justiţia Română ne-a dat dreptate: am câştigat Procesul, în numele Libertăţii Presei. Dar “justiţiara” a contestat… Justiţia. Şi a făcut Apel. Pentru că azi am un nou termen îl întreb pe generalul Ion Vasilache: cât mai durează până când vor fi inculpaţi şi procurorii-anchetatori din iunie 1990? Dar “ziariştii” incitatori la violenţe rezultate în crime? De ce trebuie să ne pierdem noi timpul în loc ca Parchetul să-şi facă datoria?
Nu ştiu ce a făcut Macovei pe 13-15 iunie. Naşa şi colega ei de birou, Alice Drăghici, ca şi ziarista Simona Ionescu de la EvZ, susţine că Macovei a eliberat cel puţin un mandat de arestare în alb. Eu nu ştiu. Este de datoria organelor să afle. Ceea ce ştiu eu însă, cu certitudine, este că după ce a luat contactul cu ilegalităţile odioase din Unitatea de la Măgurele, “drept-omnista” Macovei nu s-a dus nici la Europa Liberă şi nici la TVR. Presa şi opinia publică au aflat despre atrocităţile de la Măgurele numai după eliberarea fraţilor Roncea, care au mers direct la România liberă, unde a apărut apoi serialul demascator “Infernul se numeşte Măgurele”. “Justiţiara” Monica Macovei, în schimb, a tăcut. Chitic. Ceea ce, din câte ştiu eu, se numeşte nedenunţare şi complicitate la torturile şi abuzurile inumane de la Măgurele. Intră sau nu în atenţia Parchetului Militar? Eu cred că da.
Haideţi să vedem împreună doar 1% din ce n-a văzut Mandela Macovei la Măgurele:
Mineriada din Iunie 1990 – Imagini unice de la Măgurele de ZiaristiOnlineTV
“Istorie” falsificata a la Macovei
De altfel, şi astăzi Monica Macovei minte prin omisiune cu privire la rolul ei de procuror în 13-15 iunie. Pe blogul ei de “memorii” prezintă “faptele” astfel: I. 13 iunie 1990. Pe 13 iunie dimineața, în drum spre birou, am trecut prin Piața Universității, care de 52 zile era liberă de comunism. Însă, pe 13 iunie 1990, Piața nu mai era nici a Universității, și nici liberă. Era ocupată de milițieni și de alții, încă nu știm de cine și ce grade aveau. Mulți dintre demonstranți fuseseră retinuți și duși pe la diverse secții de miliție din București, inclusiv din sectorul 1, iar apoi, unii au fost duși la Unitatea Militară din Măgurele. (…)” Atât şi nimic mai mult aflăm despre programul procuroarei din data de 13 iunie 1990. După cum vedeţi, Macovei “uită” să spună că şi ea a fost la Măgurele, dar nu în calitate de anticomunistă ci de anchetatoare a anticomuniştilor din Piaţă. De aici, Macovei sare direct în mai 1991. Şi tot aşa, până azi.
Repet, aşadar: Când vor fi invitaţi la audieri toţi procurorii-anchetatori sau tăinuitori din 13-15 iunie 1990? Au trecut 25 de ani!
Îi solicit public generalului Vasilache, ca după ce o audiază pe “coloneleasa” Macovei să-i transmită rezultatul anamnezei şi dnei judecator Mariana Hortolomei de la Curtea de Apel, ca să scurtăm drumul spre finalitatea actului de Justiţie.
Până atunci, un remember asupra cazului, reprodus din Curentul, 2013 (!):
Iunie 1990: Justițiara Monica Macovei s-a prefăcut că nu observă infernul de la Măgurele
de Vasile Surcel
Venită, parcă, de dincolo de moarte, declarația dată de gen. Mihai Chițac în fața procurorilor, pe 5 iulie 2005, descrie acțiunea Poliției, din punctul lui de vedere. Dar și cu dorința, evidentă, de a-i convinge pe anchetatori că, el personal, n-a avut prea multe tangențe cu ”Mineriada din 13-15 iunie 1990”. De fapt, Chițac trece rapid peste episodul „evacuării” Pieței Universității. Pusă față în față cu relatările zecilor și sutelor de oameni care au îndurat cumplitele efecte ale „operațiunii”, povestea fostului ministru de interne pare un rezumat modest, încropit de o loază repetentă. Totuși, ea are și un merit: reamintește indiferența complice de care a dat dovadă o distinsă doamnă, fost procuror care, acum, se laudă că ar fi întruchiparea intransigenței justițiare.
Măsuri de salubrizare
De fapt, povestea lui Chițac este „cuminte”, mai că ai crede că e depănată de Ion Iliescu însuși: „Potrivit măsurilor stabilite, în dimineața de 13 iunie la ora 04,30, concomitent cu formarea cordoanelor de blocare a străzilor, s-a trecut la reținerea și îmbarcarea în autobuze a persoanelor care dormeau în piață. Acțiunea a fost condusă de șeful IGP, gen. Diamandescu și de șeful Poliției Capitalei, gen. Bâtlan și a durat aproximativ o oră și jumătate. Imediat după eliberarea pieței unitățile de gospodărie comunală au întreprins acțiuni de salubrizare a zonei”. Poate că deja am uitat dar, și în dimineața de 22 decembrie 1989, forțele de ordine comuniste au „salubrizat” străzile Capitalei. Iar atunci, asta a însemnat că au spălat cu furtunul sângele victimelor ucise în noaptea precedentă. Conform „Planului” supervizat de Iliescu, Petre Roman et comp în diminața de 13 iunie 1990, Piața Universității a fost luată cu asalt de 1480 de polițiști, plus alte cîteva sute de oameni din alte categorii de personal militar. Cu cine s-a confruntat această oaste, înarmată până în dinți? Scris chiar de mâna lui Chițac, cu tot cu ortografia lui de general format în regimul comunist, răspunsul ar putea fi considerat de-a dreptul hilar, dacă nu am fi aflat despre dramele petrecute atunci „Au fost reținute 276 de persoane care dormeau în piață, pe trotuare, în corturi, în tomberoanele destinate colectării gunoaielor, care au fost transportate la Măgurele”. Adică oștirea pusă în mișcare la ordinul lui Iliescu și ai lui, s-a luptat cu boschetarii „care dormeau în tomberoanele destinate colectării gunoaielor”? Se pare că da! În schimb, nici până înziua de azi, anchetatorii nu l-au întrebat nici pe Iliescu ori pe vreunul dintre acoliții lui, de ce au dorit și până la urmă au și reușit, să asmută, din nou, Armata împotriva propriului său popor. Victimele care au trecut prin iadul cumplit al acelei dimineți relatează că, atunci, în corturi nu mai erau decât vreo 10-15 greviști ai foamei, care au fost luați pe sus „cu fulgi cu tot”. Iar restul până la cei 276 de arestați au fost, de fapt, trecători matinali care și-au manifestat indignarea față de duritatea nejustificată a acelei intervenții în forță. Chițac spune că aceștia au fost duși la Măgurele. Este vorba despre unitatea de jandarmi care, pe atunci, funcționa în comuna Măgurele. În declarația sa Chițac a mai menționat: „Precizez că acțiunea din dimineața de 13 iunie a fost supravegheată de mai mulți procurori care nu au constatat violențe sau alte încălcări de legi din partea Poliției și au hotărât eliberarea reținuților”. Ei bine, printre acești anchetatori s-a numărat și, pe atunci încă tânăra, Monica Macovei. Implicat în mod direct fiind în acele evenimente, Mihai Chițac nu poate fi considerat o „sursă” îndeajuns de credibilă în această privință. Probabil conștient și el însuși de asta, Chițac a preferat să le relateze procurorilor ceea ce Monica Macovei povestise, ea însăși, într-o declarație publicată în numărul 1495 din 29 mai 1997 a cotidianului „Evenimentul zilei”.
„Biblioteca“ de la Măgurele
În acel interviu europarlamentarul justițiar spunea: „Am luat contact cu problema Piața Universității în mai multe etape. Prima etapă a fost în ziua de 13 iunie 1990. Eram procuror la fosta Procuratură a Sectorului 1 și, împreună cu alți doi colegi de la aceeiași unitate, am fost trimiși la Unitatea Militară de la Măgurele, unde am întâlnit câțiva colegi de fosta Procuratură a Municipiului București: Alexandru Țuculeanu, Cornel Popescu, Emil Dinu. La Măgurele am văzut în curtea unității că cei ridicați din Piața Universității stăteau la mese și scriau declarații sub suprevegherea unor polițiști”. Mai că-ți vine să crezi că, din greșală, Monica Macovei ajunsese atunci undeva, în liniștea și pacea unei săli de lectură de la Biblioteca Academiei. După aceasta urmează o afirmație de-a dreptul aiuritoare: „Nu am văzut nici un act de violență. Citind aceste declarații am spus: Nu rezultă comiterea nici unei infracțiuni, toată lumea pleacă acasă”. De ce aiuritoare? Simplu: pentru că în acea vreme Macovei era, după cum și ea spune, doar un simplu executant, procuror al unui Parchet de sector. Fostul procuror Țuculeanu ne-a relatat că, atunci, la Măgurele au fost trimiși procurori de la toate eșaloanele, inclusiv de la Parchetul General. Toți oameni cu poziții ierarhice importante, cu mare putere de decizie. În aceste condiții cum să credem că putea Macovei să-i ocolească și să dispună peste capul „granzilor” că „toată lumea pleacă acasă”? Există două posibilități: ori ea a mințit în acea declarație și doar s-a „dat mare” atribuindu-și o putere de decizie pe care nu o avea. Ori spune adevărul, caz în care atunci ea a acționat conform principiului „funcția bate gradul”. Bineânțeles că, în acest din urmă caz ne putem întreba, pe bună dreptate, cine era și cine este cu adevărat, Monica Macovei? Și mai ales, cât de importantă o fi fost, atunci, „funcția” ei?
Infernul
La Măgurele, Monica Macovei a văzut doar liniștea specifică unei biblioteci, în care cei aduși acolo, își scriau liniștiți, lucrările de doctoarat, suprevegheați „părintește” de pulanele unor foști milițieni în care domnia sa a văzut doar niște erudiți „bibliotecari”. Rememorând acele vremuri, unul dintre cei care au trecut pe acolo are amintiri cumplite care l-au marcat pentru restul vieții sale: „Traseul până la unitatea de securitate de la Măgurele, a fost un coşmar. În dubă totul era un vaiet, oamenii gemeau, îşi căinau rănile şi soarta, îl blestemau pe Iliescu şi se fereau de mine, fiecare cu durerea sa… eu eram disperat că nu mai văd, mă târam orbecăind pe la picioarele lor şi încercam să-mi fac loc pe pipăite, nişte mâini m-au tras în sus şi m-au sprijinit de ceva, nu reuşeam să-mi şterg sângele care se usca şi îmi creponase faţa umflată, îmi ardea tot corpul, dar parcă nu mai simţeam nicio durere, mă invadase o spaimă teribilă, viscerală – chiar nu mai vedeam, degeaba îmi frecam ochii, lumea devenise opacă. Acesta a fost momentul cel mai nasol, disperarea orbirii îmi luase minţile, îmi doream să mor pe loc, ideea unei vieţi de orb, mutilat şi olog mi se părea o variantă nefezabilă şi relativ lipsită de atractivitate. M-am strâns de gât încercând să mă sufoc, dar nu puteam să-mi mai strâng degetele, aveam mâinile cam zdrobite, nu-mi simţeam braţele – încă un pocinog, ce artist mai poate picta cu degetele betegite? Camionul/dubă care ne hurduca precum pe nişte cartofi s-a oprit la un moment dat cu scrâşnete de frână şi oamenii se buluceau să iasă, erau traşi şi aruncaţi pe jos, se lătra la ei şi m-am trezit şi eu smuls şi buşit de asfalt, eram complet orb şi dezorientat, am încercat să mă ridic împleticindu-mă când mi-a răsunat ca o împuşcătură după ceafă şi brusc cu un ochi am întrevăzut un fel de străluminare – vedeam ca prin ceaţă ceva! Am căzut iarăşi şi am încasat pe spinare încă o serie de lovituri – eram însă inundat de bucurie şi recunoştinţă, râdeam iarăşi „ca un drogat“ – ceva se întâmplase, şocul izbiturii de ciomag mi-a adus o dâră ceţoasă de vedere. Un şir de soldaţi oligofreni ne însoţea pe bucata de drum de la camion la uşa lagărului – garajul unităţii de la Măgurele – izbindu-ne cu cozi de lopată şi lătrând din răsputeri la noi ceva neinteligibil – totul era foarte mişto: eram totuşi în viaţă, ologit şi damblagit, semichior, dar întrezăream lumina…” Cam așa a a arătat, în realitate, cazarma de la Măgurele unde Monica Macovei a văzut liniștea unei săli de bibliotecă.
Relatrea generalului Chițac continuă prin menționarea faptului că „Între orele 13,30-16,00, acțiunile turbulenților s-au intensificat trecându-se la acte agresive turbulente directe, prin lovirea polițiștilor din cordoane cu pietre sau alte obiecte contondente și la incendierea mașinilor de poliție și autobuzelor folosite pentru blocarea unor străzi. Pe măsură ce situația din Piața Universității devenea din ce în ce mai explozivă, am telefonat de mai multe ori la sediul FSN, care prin neaducerea muncitorilor lăsase piața goală. Nu am reușit să vorbesc cu domnul Iliescu sau cu NS Dumitru, secretara acestora îmi spunea să mai aștept, că muncitorii sunt pe drum iar liderii respectivi nu sunt în local”. Bineînțeles că nu suflă nici măcar un cuvânt despre convorbirea telefonică prin care era anunțat că polițiștii și-au dat foc la autobuze, așa cum ne-am înțeles”. În urmă cu vreo trei săptămâni, distinsul avocat Doru Viorel Ursu, cel care l-a înlocuit pe Chițac în fruntea MI a încercat să explice că acel „ne-am dat foc la autobuze” era o expresie de neputință, oarecum similară cu argoticul „Ne-am dat foc la valiză”. Penibilă explicație. Pe imaginile filmate în acea dupăamiază se vede clar cum un scutier aruncă o sticlă incendiară asupra asupra unuia dintre autobuzele Poliției. Poate că, dacă tot vrea să redeschidă și „Dosarul Mineriadei”, domnul general Vasilache va pune pe cineva să se uite cu atenție și la acele filme.
Vasile Surcel
Detalii asupra cazului Macovei vs Libertatea Presei, AICI
Posted in 
Tags: 
