Protocronismul este o prioritate in raport cu ideea de sincronism. Adica, noi nu gafaim in urma altora, ci putem cateodata lua startul inaintea lor. S-a spus ca aceasta conceptie protocronica este falsa fiindca noi am intrat in cadrul culturii moderne, dupa alte popoare, deci nu putem da lucruri noi inaintea acelora, din moment ce am venit dupa ele. Aceasta este o judecata…
În captivitatea istoriei. Această parafrază din titlu la celebrul îndemn al neo-kantienilor de întoarcere la Kant (Zurück zu Kant!), îl are, de astă dată, drept călăuză, în ce-l priveşte pe Dante, pe Edgar Papu.
În analiza importanţei artei, Edgar Papu întreprinde o interesantă paralelă între Faust şi meşterul Manole. El porneşte de la premisa că după cum simbolul aspiraţiei către cunoaştere îşi află cea mai înaltă expresie în persoana lui Faust, tot astfel năzuinţa opusă îşi găseşte cel mai desăvârşit purtător în făptura mistică a Meşterului Manole.
In preambulul publicarii planului unei strategii nationale elaborat de filosoful Constantin Barbu pentru consolidarea coloanei vertebrale a culturii romane, intitulat Memorialul Eminescu, am placerea sa preiau doua contributii noi la Eminescu cel viu, redate in format audio si video. Este vorba de un documentar realizat dupa un scenariu de Augustus Costache, colegul nostru de presa, ce poarta titlul Teama de Eminescu, si de recitarea in premiera a poeziei-manifest “Criticilor mei” in varianta sa originala, necenzurata, de catre Sandu Barbu. De consemnat ca poemul in cauza este scris de Eminescu la sase luni dupa declararea mortii sale civile, prin “innebunirea” sa, anuntata public in fatidica zi de 28 iunie 1883 cand Eminescu este arestat la indicatile lui P.P. Carp catre Maiorescu (“Potoliti-l pe Eminescu” – VedetiMihai-Eminescu.Ro). Poezia respectiva e scrisa, asadar, de un… “nebun”, conform elucubratiilor transmise prin ordin de serviciu din generatie in generatie de agentii anti-Romania, de la Maiorescu pana la Manolescu si C.T. Popescu. Vorbim practic de primul caz cunoscut al unui jurnalist roman devenit detinut politic si internat fortat intr-un sanatoriu de boli nervoase. Maiorescu ii publica ulterior poemul cenzurand doua strofe care ii erau dedicate si “prelucrand” alte poezii ceea ce il determina pe Eminescu sa aiba, peste trei ani, gestul de a sparge vitrina unei librarii in care se afla aceasta editie falsificata si falsificatoare pentru posteritate, dupa cum se vede, si a calca in picioare volumul (VedetiDubla sacrificare a lui Eminescu de Theodor Codreanu si Eminescu, ultima zi la Timpul de Nae Georgescu – serial in Cultura). Gestul este cu atat mai intemeiat daca cititi versurile suprimate. Nu in ultimul rand merita reprodus si portretul pe care i-l face Caragiale lui Maiorescu, extras dintr-o scrisoare catre fostul junimist M. Dragomirescu: “cat e de falsa batrana proxeneta, sulemenita, canita si magiunita” (…) “o asa paciaura lipsita de cea mai elementara omenie” (Conjuratia anti-Eminescu. Noi marturii in dosarul crimei de Calin Cernaianu).
CÂND CENZUREZI VIAŢA
de Sandu Barbu
Peste multe surprize dai când te-apuci de meşterit câte ceva. Fie că e un lucru tehnic, fie că e un studiu, fie că e o documentare, fie că e un proiect, un exerciţiu sau o „banală” lectură poetică – să fii sigur, sigură că flori frumoase vor înflori în calea ta. Poate că unii dintre voi ştiu ceea ce am să spun şi am să recit azi, dar pentru unii nădăjduiesc că va fi o surpriză mai mult decât plăcută.
Sandu BARBU – Cand cenzurezi viata
Am căutat pe Net o poezie de Eminescu şi am găsit mai multe saituri. Am lăsat toate taburile deschise, am ales una din ferestre şi am repetat, căutând intonaţia potrivită. La una am rămas confuz. Am căutat o analiză literară şi m-am „luminat”.Aşa am ajuns să recit în faţa microfonului „Criticilor mei” de Eminescu din volumul 1 de poezii ale marelui poet – volum apărut în colecţia „Cartea de acasă” la Editura Erc Press în 2009. Cum îmi este obiceiul – şi iată şi motivul pentru care postez rar, dar „îndesat” – am ascultat vocea finală editată cu textul în faţă; n-am mai folosit cartea, ci una din paginile de pe Net care conţineau poezia. Spre marea mea mirare, erau, la un moment dat, două strofe noi. Aşa am ajuns de pe Wikipedia pe blogul domnului Victor Roncea (acelaşi care a postat şi pe Wikisource) şi tot aşa am aflat că varianta integrală a „Criticilor mei” fusese cenzurată de… Titu Maiorescu. Două strofe fuseseră scoase din motive de – mă aventurez eu să presupun – repetiţie pe care Maiorescu e posibil să o fi considerat supărătoare (viaţă) şi o licenţă poetică (trasătură). Oricât de mare ar fi numele tău – chiar dacă te-ai numi Titu Maiorescu – trebuie să nu uiţi că poetul este suveran în lumea creaţiei lui. Şi că, a cenzura „viaţa” din poezia lui Eminescu e o „trasătură” urâţică foc.
Ca urmare a implicării sale directe în favoarea extremistilor maghiari si a Ungariei, in scandalul de secesiune a UMF Targu-Mureş generat in scurta lui domnie de 72 de zile, Mihai Razvan Ungureanu este recompensat cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii din Pecs, care ii va fi conferit de confratii lui din poporul ungurean pe 13 decembrie, conform unui anunt publicat de presa ungureasca. “A fost o surpriza placuta. Sunt recunoscător Decanului Facultății de Medicină a Universitatea din Pécs si Senatului pentru acest privilegiu”, a declarat Ungureanu pentru agentia maghiara de stiri MTI, citata de Ziarul din Pecs pe 4 septembrie a.c.. ”Mă bucur că este apreciat un gest politic al Guvernului condus de mine care a hotarat sa impuna aceasta Decizie”, mai afirma fostul premier in articolul citat. Decizia antinationala a Guvernului Ungureanu a fost imediat redresata de Cabinetul Ponta, spre bucuria studentilor si profesorilor de la UMF Targu Mures. Scandalul declansat de decizia antiromaneasca a lui Ungureanu a fost relatat pe larg de portalul Ziaristi Online si aduce aminte de prestatia fostului prim-ministru in favoarea aceleiasi Ungarii, din perioada cand era ministru de Externe si milita pentru donarea Averii Gojdu – de peste 3 miliarde de euro! – statului ungar. Probabil tocmai aceasta activitate impotriva statului roman l-a si determinat pe presedintele Basescu sa-l numeasca sef al SIE. In continuarea prezentam un interviu cu candidatul ARD din Arad, realizat de un jurnalist muresean chiar la aflarea vestii, in luna septembrie, si in care raspunsurile tafnosului Ungureanu sunt de-a dreptul halucinante. ”Iată că o Universitate din Ungaria simte nevoia să recunoască public, prin gestul pe care e pe cale să-l facă, normalitatea şi firescul unei astfel de decizii într-o Europă unită”, isi incheie cu aplomb candidatul iesean, acum “os de aradean”, interviul. Intr-un articol de pe site-ul Ziarului din Pecs se consemneaza si faptul umoristic ca prima scrisoare trimisa de Universitate lui Ungureanu pentru a accepta distinctia s-a intors din Romania cu mentiunea „címzett ismeretlen” – “destinatar necunoscut”. Normal, Posta e, inca, Romana! Nu “ungureana”…
Sufletul meu de datornic parcă s-a liniștit puțin. Doar pentru că m-am fâțâit pe la ușa băncii. Brusc m-am simțit mai bine. De aia mi-a venit să glumesc cu cele două doamne, că altfel n-am cum să le spun, de la cortul electoral al Partidului Poporului – Dan Diaconescu.
Pentru articole de genul celor legate de “cestiunea israelita”, aprig dezbatuta in presa epocii, Ion Luca Caragiale, marele prozator (sarbatorit azi si de Google.ro) dar si ziarist, prieten si coleg de gazeta cu Eminescu, a fost mazilit din centrul vietii culturale nationale si spatiul public romanesc (foto), pentru a “n”-a oara, de-un oarecare Andrei Plesu, culegator-plantator de panseuri si eseuri fara de “minima moralia” (pana si acest titlu este plagiat!). Propunerea lui Dinu Sararu, marele scriitor roman care implineste azi, chiar de ziua lui Caragiale, 80 de ani (vezi“Gloria aparține celor care iubesc lupta mai mult decât succesul!”), este de mare bun simt, cultural, civic si artistic: Caragiale pe Calea Victoriei, brat la brat cu romanii, in dreptul locului pe care se afla odinioara Teatrul National. Sustin! Cred ca ar merita o campanie in acest sens, pentru readucerea lui Caragiale printre noi. Asadar: Il vrem pe Caragiale inapoi!
Peste 2.000 de persoane au participat duminică seara la un marş cu torţe şi lumânări în centrul municipiului Sfântu Gheorghe, în semn de protest faţă de încercarea de „renaţionalizare” a clădirii Colegiului „Szekely Miko” din localitate, precum şi împotriva unei decizii a Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA) de a trimite în judecată a trei membri ai […]
Dupa ce a nasit in Catedrala Mitropolitana a Bisericii aservite Rusiei, in loc sa se indrepte spre casa pe drumul cel mai scurt, catre Ungheni, presedintele Senatului Romaniei a luat-o spre nord, a trecut de cramele de la Cricova si, inainte de Orhei a facut la stanga, in Parcul National Codrii.
Am aflat cu adânc regret vestea trecerii la cele veşnice a Înaltpreasfinţiei Sale Bartolomeu Anania, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului
Cu aceasta s’a închis odată pentru totdeauna aşa numita cestiune israelită, care deşi nu era provenită decât numai din cauze economice, era cel puţin interpretată de răuvoitorii noştri în sensul de intoleranţă religioasă. S’a modificat art. 7, s’a înlăturat toată posibilitatea unei asemenea false şi răuvoitoare interpretaţii, şi, această ultimă exigenţă europeană satisfăcută, Europa a recunoscut unanim independenţa Statului român.
Vazând în foaia voastra de spanac ca va aflati pe cale de a ispravi zeama din lamâia care v’a crescut între umeri;
Vazând pericolul la care s’ar expune societatea româna prin lipsa eventuala a acestei foi, caci, cum am zis, zeama de lamâie fiind pe sfârsite, Moftangiria voastra e amenintata de pieire;
M-am gândit sa va viu în ajutor…
– Mă rog, mă iartă, amabile cititor. Dă-mi voie a te ruga să nu mă ‘ntrerupi până la fine. Îmi promiţi că mă vei lăsa să termin ceea ce d’abia am început ? Comptez pe promisiunea d-tale. Rencep dar.
Suntem în anul graţiei 3.874; ne aflăm în cetatea Tâmpitopole, locuită de Sinecorzi, ciudate fiinţe bipezi, cărora le lipseşte partea stângă a toracelui cu toate ale ei. Sinecorzii sunt un trib de Chinezi.
Deschid, cu permisiunea d-voastră, o mică parenteze istorică esplicativă.
(Acum două mii de ani, Chinezii declarară resbel Rusiei, vastă ţeară ce coprindea jumătate din continentul Europei. – Observaţi bine că narez numai faptele; nu fac niciun comentariu. – Bătaia avu loc pe fruntaria celor două ţări. Chinezii triumfară şi, trecând peste regimentele ruseşti ca peste un imens bulevard de cadavre, în o săptămână fură în capitala inamică, în două săptămâni ajunseră în centrul Europei şi în trei, după ce străbătură şi bătură, una după alta, toate ţările mari şi mici, se opriră pe ţărmii Atlanticului. Poate c’ar fi mers şi mai nainte dacă ar mai fi avut cu cine să se mai bată… Lumea întreagă sguduită, fu forţată a recunoaşte realitatea acestei invaziuni şi i se ‘nchină. Două mii de ani au trecut, şi Chinezii, cu perspectiva d’a domni până la judecata din urmă, domnesc asupra continentului vechi pe care l-au chinizat – permiteţi-mi acest singur novicism – cu totul). Închid aci parenteza crezându-vă luminaţi de ajuns.
Acum, graţioasă cititoare şi d-ta, amabile cititor, dacă doriţi a face o escursiune prin cetate, procuraţi-mi plăcerea a vă ‘ncrede în mine şi a mă urma. Voiu fi prea fericit să vă serv de cicerone în Tâmpitopole, care, aflaţi şi ţineţi minte, este numai o sucursale a Pe-Kingului.
Era mica fotografia aceea, dar dupa ce am purtat CIRAS-ul si Arktis-ul vreme de 18 luni nu am putut sa nu le recunosc. Uniforma franceza, Minimi-ul cu breteaua Kastinger…
“Grigore, colegul meu de litere, vise si aspiratii, mi-a reprosat trist: vezi, bre nea Nelu, ce patisi daca nu mai colaborasi dupa saptezeci si opt cu partea buna a Securitatii. Te-as fi luat coautor la Sfarsitul Ceausestilor si puteai si mata, bineinteles alaturi de mine, sa ajungi la performanta sa fii aplaudat de toti anticomunistii la Targul de carte, basca la lansarile din teritoriu”. Vezi si Ioan Grosan – Un om din Est. VIDEO »
Acest text nu este o explicaţie şi cu atât mai puţin o justificare; este, cel mult, o plecăciune în faţa prietenilor care, după articolele din „Adevărul“ de miercuri, au avut la telefon sau prin mesaje o vorbă bună pentru mine. Lor le transmit aceste rânduri.
Dar un lucru nu trebuie uitat: exemplul ce se dã tinerei generatii si pretul pe care tara-l plãteste. Toate aceste victorii ale ironiei se fac din mijloacele tãrii. Tara e rãu administratã în toate ramurile, pentru cã trebuisc hrãnite nulitãtile rebele, abstractie fãcînd de celelalte resurse nelegiuite pe cari stiu a si le crea acei oameni a cãror impunitate e asiguratã prin politica de partid.
Clipa îşi propune să fie un semn al independenţei şi al verticalităţii şi al respectului criteriilor şi reperelor fundamentale ale spiritualităţii noastre într-o geografe culturală, în care de aproape două decenii se exercită cu efecte dizolvante în planul identităţii, dictatul şi agresivitatea veleitarismului corifeilor unei aşa zise societăţi civile a căror operă, aparţinând cu bunăvoinţă mai ales literaturii de frontieră, încurajează primitivismul resentimentar al jupuitorilor bronzului de pe statuile atâtor întemeietori neosteniţi, însufleţiţi de har şi de vocaţia ctitoriei, ai patrimoniului naţional, de la Eminescu („cadavrul nostru din debara”) şi Caragiale şi Sadoveanu şi Arghezi şi Călinescu şi Camil Petrescu şi Eugen Barbu şi Preda în timpul din urmă şi Labiş, la care şi facem un semnificativ apel în acest prim număr al publicaţiei. Nu e, aşadar, credem noi, întâmplător faptul că în spaţiul actualei explozii editoriale româneşti, capabilă să ne informeze atât de bogat şi să ne integreze culturii europene şi mondiale de azi, prezenţa contribuţiei autohtone se-nfăţişează, totuşi, firavă şi inhibată naţional şi dominată de doctrinarii unui nesfârşit denunţ autoflagelator şi ai deriziunii şi ai sexualităţii şi anecdoticului mărunt, colorat ţipător şi gălăgios, străin de esenţa realităţii României autentice. Nu au fost şi nu sunt încă întâmplătoare nici liniştea şi indiferenţa în care s-a petrecut scoaterea numelui lui Caragiale de pe frontispiciul primei scene a ţării, smulgerea şi aruncarea numelui lui Rebreanu, pus să onoreze Sala Studio a Naţionalului, chiar în toamna când se împlineau 60 de ani de la moartea lui şi scoaterea numelui lui Camil Petrescu de pe zidul Sălii Atelier al aceluiaşi aşezământ, în favoarea jenantei reclame a unui repertoriu de tipul „Viaţa noastră sexuală”. Când statuia incomodantă a lui Caragiale – oare, de ce?! – a plutit spânzurată de braţul unei macarale tractoriste spre a f reamplasată, parcă pedepsitor, într-un modest scuar dosnic(în timp ce Bucureştii nu au o altă singură statuie a lui Caragiale!), simbolistica tristei situaţii nu a putut să nu preocupe. Din păcate şi ea, preocuparea, a rămas fără ecou, suspendată la fel ca şi imaginea nefericit emblematică pomenită. Iată de ce voind să răspundem tăvălugului globalizării uniformizatoare, slujită împătimit de pomeniţii corifei ai elitismului fals şi ai lipsei de orice credinţă şi ai liber-schimbismului sponsorizat fără frontiere, ne apare irepresibilă datoria unei pledoarii convingătoare pentru criterii şi repere şi atitudine care să favorizeze declarat şi diversitatea, dar şi identitatea naţională întemeiată pe lecţia curcubeului alcătuit din atâtea culori armonizate inspirat pentru a-l face să strălucească unic, fără ca niciuna din aceste culori să-şi piardă propria identitate şi strălucire. deDinu Săraru • Editorial • Revista CLIPA An I, Nr I, Decembrie 2008