Botosaneanul.Ro: Dacă până acum nu aţi călcat prin Tătărăşeni din judeţ de acum înainte cu siguranţă cel puţin veţi auzi de acest sat. Şi asta pentru că undeva pe o uliţă aproape pierdută de lume vineri la amiază a avut loc un eveniment fără precedent pentru Botoşani. În prezenţa a aproximativ 30 de persoane, de la profesori doctori la simpli ţărani, a fost dezvelit un bust al mareşalului Ion Antonescu.
„Ne-a dezrobit Basarabia, ne-a dezrobit nordul Bucovinei”
Nu s-a întâmplat în vreun loc plin de semnificaţii şi nici măcar într-unul public, ci în curtea casei unui sătean. Săteanul nu este însă oricine, ci profesorul doctor în istorie Gică Manole. Omul care înainte de revoluţie a fost turnat la Securitate pentru convingerile şi opiniile sale socio-politice şi-a îndeplinit una dintre năzuinţele pe care le avea de câţiva ani. Alături de un sculptor a muncit timp de câteva săptămâni şi a reuşit să îşi amplaseze în grădină, chiar în faţa casei, bustul celui care a condus practic România în cel de-al doilea război mondial. În ciuda unor opinii extrem de critice la adresa mareşalului, Gică Manole are o cu totul altă părere faţă de rolul pe care Antonescu l-a avut în istoria României. Cum legea îi interzice să monteze un bust al acestuia în loc public, a făcut-o în propria-i curte. De ce? „Ne-a dezrobit Basarabia, ne-a dezrobit nordul Bucovinei şi au arătat lumii că poporul român este un popor mândru şi eroic şi nu laş şi vegetal cum spun atâţia netrebnici. Aşadar, este o chestie de afişare a unei demnităţi fireşti care orice cetăţean român poată să o aibă raportându-se la eroii neamului său şi la jertfele sale infinite. Este un gest de recuperare a demnităţii”, a explicat Gică Manole.
“Dacă el nu are în ţara lui un monument, ei bine l-am făcut eu în onoarea lui”
Nota mea: Un exemplu demn de urmat! Fiecare roman care sta la curte ar trebui sa incerce sa ridice un bust al Maresalului, daca se poate cat mai la strada! Aceasta ar fi o adevarata miscare de rezistenta nationala!
“Am fost arestat de patru ori. Am stat intemnitat peste 60 de luni. O precizare absolut necesara: n-am comis niciodata vreo fapta ce ar fi contravenit legilor penale ori civile.”
Poate e o lipsa de modestie sa te referi la propria ta viata fara ca evenimentele ei sa fi beneficiat de o notorietate motivata si durabila. Dar in cazul meu relatarea despre ceea ce a fost aceasta viata nu va pune la incercare propria-mi capacitate de a deveni aparatorul ei. Fiindca voi vorbi mai ales de imprejurari si oameni impliniti in autenticitatea unor intâmplari, realizari si fapte.
Mai exista o cauza care problematizeaza amintirile despre viata oricui: trecerea posibila si ispititoare – voluntara sau involuntara – de la relatarea veridica la pledoarie ori literatura. O trecere ce se profileaza uneori ademenitoare, cu tentatia de a te integra unui tablou bine inchegat ale carei goluri se pot umple cu ajutorul imaginatiei.
Motivarea relatarilor ce urmeaza se datoreaza, mai ales, imprejurarii ca in lumea amintirilor nu exista moarte. Cei ce au fost – ori astazi nu mai sunt cum erau ieri – continua sa fie prezenti in gândurile noastre, actionând cu noi, de parca ar mai fi vii, precum fusesera odinioara.
Când incerc sa-mi amintesc ma simt adeseori coplesit de framântarile si agitatia trecutului, cu o uluitoare varietate de personaje si intâmplari irepetabile, patrunse de credinta ca fericirea poate fi faurita de ratiunea, inima si vointa omului.
Ca sa relatezi fidel si convingator despre ele, indemnat de cele mai bune intentii, te poti oare emancipa din rutina de a privi deasupra lucrurilor? Sa forezi in tine fara crutare si teama, cu sentimentul lipsit de spaima propriei spaime? Or, dimpotriva, cu sentimentul tulburator al necunoasterii dependentei de propriul tau trecut?
Sunt, acestea, lucruri asupra carora trebuie sa meditam când ne cercetam pe noi insine, punându-ne la incercare continuu – si fara menajamente – memoria. Dar cu o conditie: ca memoria, la rândul ei, sa ne puna in miscare constiinta. O asemenea garantie ofera nu numai puncte de reper, ci si sens moral evocarilor, despartind ceea ce a fost visul despre viata, de viata reala ca atare, chiar si daca astazi n-ai mai adera la ea. O asemenea regula se aplica tuturor rememorarilor ce se vor adevarate.
M-am nascut la Dej in epoca Austro-Ungariei, la 4 septembrie 1912, in strada Bocskay, mai apoi Kogalniceanu, nr. 42. O casa solida, cu fatada inalta spre strada, având trei curti: una in fata, plina de flori si copaci, alta pentru legume si pomi fructiferi, iar a treia cu grajduri pentru cai, vaci, capre si galite. Caii erau pentru trasura, iar vacile si caprele dadeau laptele pentru necesitatile unei gospodarii in care forfoteau, pe lânga membrii familiei noastre, rude, prieteni si nu putini angajati cu indatorirea de a pastra ordinea, de a pregati mâncarea, sa inhame caii – pâna la aparitia automobilului in 1919 – pentru câte un drum mai scurt ori mai lung.
Multi ani orasul Dej a trait pentru mine identic in realitate si imaginatie, patruns de proza linistita a vietii cotidiene ce hranea o spiritualitate integratoare, rasfirata – prin asemanare si repetare – in biografii lipsite de excese.
Pe atunci viata la oras se deosebea mult mai putin de cea rurala decât in prezent. Pamântul cultivat al gradinilor, argintat de geruri, innegrit de ploi, colorat – mai ales primavara si toamna – de vegetatie, isi oferea podoabele simple, inviorând peisajul oraselului cu privelisti si miresme agrare. In jurul celor mai multe case se trudea cu mâinile pe sapa ori pe alte unelte.
In acea casa a noastra, demolata de câtiva ani din vointa unei administratii fara amintiri, pentru a face loc unor blocuri fara trecut, am cunoscut o multime de lume, compusa din prietenii tatalui meu. Cel mai bine imi amintesc de fratii Vaida-Voevod, Ioan si Alexandru, de Ion Scarlatescu, Popovici-Bayreuth, Egisto Tango, Theodor Mihali, George Dima, Emil Isac, Iuliu Maniu, Victor Bontescu, Weress József, Mihai Popovici, Kömives-Nagy Lajos, Tiberiu Brediceanu, Amalia si Leonida Domide, dr. Adolf Wasserstrom, Aca de Barbu, dr. Manó Weinberger, Nora Tessitori, Lucretia si Liviu Micsa… Obisnuitii casei apareau de obicei fara preaviz; unii dintre ei veniti de prin alte parti se instalau pentru a innopta, ori pentru a zabovi zile intregi in odai ce le devenisera familiare.
Erau ultimii ani ai primului razboi mondial si primii ani de existenta ai României Mari. Disparitia Austro-Ungariei – dupa cum aveam sa-mi dau seama ulterior – nu era sesizata si inteleasa in intreaga ei amploare, cu toate consecintele si evenimentele sale uluitoare, ce frapau prin efectele lor. In viata oamenilor aparuse o noua preocupare, datorita perspectivei – ori dorintei – de a acapara „puterea”, o ispita ametitoare care a divizat in partide politice unitatea traditionala a românilor din fostul imperiu austro-ungar, taind-o parca in bucati. Prieteni se transformau in dusmani; aparuse invidia – ca o primejdioasa forta invizibila.
La sat, profunda cotitura datorata reformei agrare rasturnase o milenara rânduiala taraneasca. Efectele acesteia, servind progresul, s-au repercutat asupra destinelor, care isi cautau un nou reazem pentru viitor. Lumea noua nu era usor de inteles din cauza complexitatii ei, iscata din mutatii complicate, intre ele schimbarea temeliilor vietii, pâna atunci predominant nationala. Pe când noul calendar avea sa se alcatuiasca mai ales dupa criterii sociale.
La prabusirea a trei mari imperii a aparut un nou flux al constiintei in Europa, intr-un context de fenomene derutante pentru cunoasterea „binelui” si a „raului”. Intr-un fel de noua geneza, lucrurile pareau a se invalmasi, a se ciocni, prevestind chinurile, dar si bucuriile nasterii unor noi asezari si sperantele dupa Unirea „tuturor” – de fapt a majoritatii – românilor, când oamenii aspirau, uneori delirant, la pace si liniste, la buna intelegere intre neamuri, o data cu modernizarea vietii.
Dupa infricosatul Apocalips al primului razboi mondial, tara unita si intregita s-a indreptat, in cautare de sine, spre marile rezerve autohtone ale spiritualitatii sale, spre propriile zacaminte care aveau sa regenereze arta, literatura si gândirea, in pofida incercarilor unor ideologii care, ca si atazi, ne invadau urmarindu-si interesele ce nu se potriveau – si nu se potrivesc – firii noastre.
Intr-adevar, in 1918 intreaga noastra natiune a aderat aproape instinctiv la o forma de viata si cultura care i-a exprimat mai limpede firea si aspiratoole interioare. In sfârsit, pentru majoritatea românolor – caci multe milioane de români ramasesera in afara granitelor tarii – se ivise prilejul istoric pentru a-si salva inclinarile, insusirile, posibilitatile, pentru a se implica in modernitate cu specificul nostru propriu. Se adevereau astfel cuvintele profetice ale lui Nicolae Balcescu, dupa care ,,pentru poporul român unitatea nationala este chezasia libertatii lui, este trupul lui trebuincios ca sufletul sa nu piara si sa amorteasca ci din contra sa poata creste si dezvolta.”
Conditiile unitatii noastre nationale nu au fost create din afara, nici nu se datorau unor „jocuri politice ale istoriei” – ele s-au iscat organic pe temeiul „visarii iubita a voievozilor nostri cei viteji, a tuturor barbatilor nostri cei mari, cari intrupara individualitatea si cugetarea poporului, spre a o manifesta lumii…” (Balcescu) – unind intr-o solidaritate ferma aspiratiile unor generatii succesive care aveau sa duca la implinirea gândului mereu treaz al luptatorilor si maselor din trecut, facând parte din traditiile si moravurile noastre, din modul nostru de a fi si a simti.
Infaptuirea Unirii celei Mari de la 1 Decembrie 1918 nu reprezenta altceva decât efectul energiilor care au zamislit si au pastrat un popor. A biruit reazamul pe trecut, viitorul hranit din traditie, dinamizarea latentelor virtualitatii autohtone, care numai ele pot deschide calea universalitatii. Marea Unire a mai reprezentat si o noua etapa in afirmarea si implinirea vietii românesti pe fundamentele darniciei climatului national, o primenire ce a contribuit la consolidarea echilibrului interior, la implinirea destinului propriu, pe care istoria avea sa le confirme ca o noua epoca in asezarea fireasca a societatii, ca o dovada ca o colectivitate nationala nu rezulta, nici nu se formeaza printr-o deductie apriorica.
Cei ce cauta sa nesocoteasca astazi, cu indiferenta si dispret, aceste principii, fiindca le considera depasite ori mucede, ori cei ce incearca sa sufoce insufletirea patriotica, ignora insasi temeliile României moderne, care s-a alcatuit din propria substanta in implinirea idealului sau.
Ceea ce se leaga in amintirea mea de acea perioada, extrem de complicata, se afla in legatura cu tatal meu, cu aprecierile sale privind noile imprejurari. Sfârsitul sau tragic, (a fost otravit de un adversar politic când avea abia 47 de ani) il si confirma, de altfel, in categoria acelor oameni care s-au manifestat critic fata de moravurile acelor timpuri.
Disparitia neasteptata, brutala si prematura a tatalui meu, compozitorul Guilelm Sorban, m-a facut sa meditez ani in sir asupra efemeritatii unor imprejurari, care desi nu puteau fi uitate, nu au fost inregistrate nicaieri.
Poate nici nu as fi amintit de aceasta intâmplare, foarte apasatoare pentru mine, daca ea n-ar fi declansat multiple procese sufletesti, care, de-a lungul timpului, la distante mai mari ori mai mici, au reaparut ulterior in dialogurile cu mine insumi, purtând amprenta unor manifestari comportamentale, deosebite de cele considerate, in general, ca obisnuite (ca sa nu spun conventionale).
Precedenta acestui episod dramatic m-a incitat sa ma preocup de clarificarea unor argumente in incercarea de a discerne si de a intelege deosebirea dintre „adevar” si „neadevar”. A trebuit sa admit ca judecata nu dispune neaparat de capacitatea de a deosebi cu siguranta datele adevarului de cele ale falsului si, ca atare, nici de a se pronunta fara ezitari asupra naturii acestora.
Dificultatile de a gasi raspuns la intrebarea cum a fost posibil ca o crima evidenta sa ramâna tainuita numai pentru ca in dosul ei se afla un individ ocrotit de structuri politice obscure, in complicitate cu puterea, in stare sa legitimeze faradelegea, datorita unor conjuncturi imorale – au intervenit tulburator in intreaga mea viata. Aceste dificultati au demonstrat nu numai ca falsul poate fi la fel de real ca si adevarul, dar ele au contribuit si la modelarea comportamentului meu in fata pericolelor si maltratarilor la care erau expusi, pâna la limita de naufragiu al umanului elementar, toti cei atacati de fortele primitive ale unor tiranii doctrinare. O atare despartire de luciditate, ca si de seductia pe care o putea exercita asupra unor colectivitati delirul, fascinatia si instinctul ce altereaza facultatile si prerogativele constiintei vigilente, ne-au expus unei coruptii marcate de semnele lasitatii. O lasitate ce insotea supusa, formele perverse si agresive ale regimurilor autoritare, cu decorul lor de stralucire inferioara.
Incepusem, asadar, de foarte tânar sa vad pâna si deposedarea omului de antica superioritate al carei beneficiar ideal s-a crezut a fi – un vechi si difuz ideal, insotit de amintiri nebuloase si de multe capcane intinse marii noastre increderi in utopii ce râvneau sa creeze lumi imaginare, adeseori cu pretul tolerantei, tranzactiilor, concesiilor, al capitularii ori chiar al terorii. De câte ori ne-am aflat sub dominatia fanteziilor inselatoare, a pornirilor fabulatorii, a revoltelor sterile ori exaltati de idealuri neadecvate unor realitati lamurite si intelese?
Problemele acelui ansamblu de viata trecuta se prezinta astazi pentru unii retrase in teorii, iar altora li se par simple vestigii ale unui cosmar. In timp ce pentru cei care au trait acele vremuri in stare de veghe, maltratarile, crimele, spaima si angoasa nu constituie numai niste vise urâte, nici simple argumente de a polemiza cu un trecut imemorial, lipsit de rigurozitatea cronologiei precise. Fiindca evenimentele s-au desfasurat intr-un anume loc si intr-o anume epoca. Iar cunoasterea adevaratei lor naturi face parte din experienta fundamentala a vietii contemporane, ce implica o alegere deliberata intre cel putin doua alternative. Una dintre optiuni, determinata de conceptia optantului, cea „buna”, era legata de speranta in valoarea de adevar a democratiei, capabila de crearea unor domenii deschise necesitatilor de baza ale existentei umane.
La intretaierea acelor alternative, destinul oamenilor a depins de directia in care erau angajati sa actioneze in circumstantele epocii, ca si de pozitia „ierarhica” in care au fost asezati de catre detinatorii puterii.
Am trait in Transilvania pâna in anul 1956, când imprejurarile m-au obligat si pe mine ca, impreuna cu numerosi alti tineri – si mai putin tineri – intelectuali români sa parasim Ardealul. Erau imprejurari care la prima vedere pareau a fi niste improvizatii de conjunctura, dar de fapt erau consecintele unor migaloase elaborari, puse la cale de confratii nostri maghiari, ce aveau sa lase, pâna in zilele de azi, urme adânci.
Asa cum am aratat in treacat, copilaria si adolescenta mi le-am petrecut la Dej, capitala judetului Somes. In acest judet 87% din locuitori erau români inca in vremea imperiului austro-ungar. Viata zilnica, alaturi si impreuna cu maghiarii si evreii – acestia din urma formând o treime din locuitorii orasului Dej, cca. 5.000 de suflete, – ca si cu sasii (azi disparuti) din acest oras situat pe malul Somesului, vorbind de când ma stiu limbile lor (chiar si idis), m-a sensibilizat fata de realitatile acelei lumi, pe care o simteam ca pe o alcatuire fireasca, armonioasa, prietenoasa; oameni, viata, obiceiuri, necazuri, drame, bucurii… Aceleasi in fond – indiferent de limba, religie, de obiceiuri sociale si familiale.
Lumea aceasta a ramas insa pierduta in trecut. Din cei 5.000 de evrei, câti erau inainte de Holocaust la Dej, au revenit, dupa deportarea lor, in 1944, de catre autoritatile Regatului Ungar, cca. 500. Azi in oras intâlnesti mai putin de 8-10 dintre ei, preocupati sa-si intretina templul, una din Sinagogile monumentale din tara. Populatia româneasca a judetului a fost la fel de grav lovita in anii ocupatiei ungare, dupa Diktatul de la Viena, pe de o parte datorita actiunii tolerate de contele Béla Bethlen, prefect al judetelor Somes si Bistrita-Nasaud, de a trimite tarani români in afara granitelor Ungariei, in anii 1942-1944, pe de alta datorita mobilizarii tinerilor români in unitatile care luptau pe frontul antisovietic.
Tradarea acelei convietuiri armonioase despre care vorbeam mai sus s-a petrecut in 1940. Termenii acestei tradari, datorita Diktatului de la Viena, au luat pâna la urma formele unei uri dementiale si la nivelul relatiilor particulare. Echilibrul a fost rasturnat de ideea orgolioasa a superioritatii poporului ungar.
Arestarile mele din iarna anilor 1942 si 1945, apoi aceea din 1952-1956, se inscriu in istoria evenimentelor petrecute in climatul creat de Diktatul de la Viena. Ciclul istoric al acelor evenimente, cu desfasurarile si consecintele lor in timp, ar trebui sa ramâna mereu in preocuparea acelora ce vor sa inteleaga si sa reconstituie intâmplarile traite atât de români, cât si de maghiari, de cei din România, ca si de cei din Ungaria, in epoca Diktatului de la Viena. Daca in practica o asemenea sarcina pare dificila, ea se datoreaza nu lipsurilor documentare, ci unor complicitati create de acei istorici care nu iubesc adevarul faptic al lucrurilor „asa dupa cum s-au petrecut ele”. O asemenea atitudine vizeaza mai ales orgoliul acelei istoriografii care a creat intentionat nu numai felurite confuzii, dar a si construit serioase obstacole in calea celor interesati sa cunoasca cronica mizeriilor, erorilor si chiar a crimelor din acea epoca, ca si pe cea a unor manifestari opuse, chiar fratesti.
Va fi nevoie de rabdare, de inlaturarea ori macar de diminuarea deformarilor si a tehnicilor pledoariilor retorice, ca si de inventarierea nepartinitoare – prima conditie a interpretarii libere – pentru a putea studia problemele aflate in depozitul a tot ce s-a intâmplat in epoca Diktatului de la Viena. Abia atunci vor fi intelese acele stari si situatii din perioada postbelica in fosta „Transilvanie de Nord” si in toata tara, care au inaugurat criterii speciale in aprecierea unor imprejurari actionând diferentiat asupra persoanelor – in contexte similare –, nu in functie de faptele, ci in strânsa legatura cu nationalitatea lor: altfel in cazul praxisului hungarismului horthyst al lui Károly Kós; altfel in aprecierea literaturii preocupata de identificarea „binelui” si a „raului” pe care o datoram lui Ion Agârbiceanu, altfel in fata meditatiilor ori confesiunilor lui Lucian Blaga, altfel in cântarirea vitalismului pragmatic pus in serviciul salvarii suprematiei Ungariei din actiunile contelui Miklós Bánffy; altfel, in sfârsit in cazul pictorului budapestan Aurél Bernáth, care a avut curajul insingurarii in cadrul vietii private, ca si vointa de a cunoaste arta – dar si capacitatea de a o trai – ca revolta morala in serviciul infaptuirii unei noi alcatuiri interumane. Modul lui de gândire avea un caracter aparte si se justifica, in fond, din mai multe puncte de vedere, dar mai ales prin cautarea unei iesiri dintr-un orizont confuz care cuprindea obiective ideologice ce i se pareau a fi formale si fictive. (De cum ne-am cunoscut, mi-am dat seama ca pentru Aurél Bernáth era straina problema proeminentei principiului utilitatii in relatiile umane. Om al „umanismului european”, el refuza modurile de a se supune si de a supune cu ajutorul ori prin mijlocirea unor formule politice, sociale, nationale etc. Artist inainte de toate, pictorul avea in schimb, intuitia starilor supra – si sub – rationale dispersate in incertitudini, straine de trufiile unor mituri ideologice mai ales a celor de nuanta romantica, ca cele rasiale, mistice sau nationale, de ex. Poate si din acest motiv, in lumea anilor 1940-1944, Aurél Bernáth mi s-a parut a fi un om sortit de a nu parasi caile spiritului, ba din contra: de a le urma, chiar cu riscul de a nu sti, de a nu afla, care ii va fi pâna la urma destinul).
Tot in legatura cu consecintele in timp ale Diktatului de la Viena se va clarifica, in dependenta cu atasarea la noi forte de „ordine comunista”, intrebarea pe care trebuie sa ne-o punem: de ce dintre cei „retinuti”, arestati, condamnati „administrativ” la noi, in România, respectiv in fosta „Transilvanie de Nord”, apoi deportati in lagare de munca fortata dupa anul 1948, de la 2 la 60 luni, cu perspectiva de prelungire, peste 95% erau români, intelectuali, tarani, muncitori?
Faptul ca aceste – ori asemenea – situatii n-au fost inca analizate si nici macar mentionate in cronica acelor vremuri, nu inseamna ca ele ar fi fost uitate, nici ca trebuie sa fie date uitarii. In ceea ce ma priveste, la multi ani distanta, intrezaresc in ele trasaturile unora dintre acele fenomene care, ulterior, in decursul mai multor decenii, s-au infiltrat in viata publica a tarii noastre.
Raoul Sorban
“Invazia de stafii. Însemnări şi mărturisirii despre o altă parte a vieţii” (631 p), Editura Meridiane, 2003
Astăzi, 3 septembrie 2012, cu începere de la ora 16, va avea loc în Sala „I. Muşlea” a Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” manifestarea evocatoare „Raoul Şorban – 100 de ani de la naştere”. La eveniment este anunţată prezenţa d-nei Eva Şorban, văduva marelui cărturar, artist şi umanist ardelean. Despre personalitatea celui omagiat vor vorbi: Prof.dr. Doru Radosav, director al B.C.U. Cluj-Napoca; Prof.dr. Mircea Vaida, scriitor; Prof.dr. Ioan Haplea de la Academia de Muzică „Gh. Dima”; Prof.dr. Negoiţă Lăptoiu, critic de artă; ing. Constantin Mustaţă, ziarist, autor al unui volum de interviuri cu Raoul Şorban. Tinerii interpreţi Vlad Soare, Alecu Ciapi şi Sergiu Hudrea, membri ai Asociaţiei de chitară „Transilvania”, vor susţine un moment muzical. Moderatorul manifestării va fi Prof.dr. Dan Brudaşcu, director-manager general al Casei de Cultură a municipiului Cluj-Napoca, instituţie din iniţiativa căreia este organizată evocarea.
Cristina Şorban: Evocare
Se împlinesc o sută de ani de la naşterea lui Raoul Şorban, un renascentist român al secolului douăzeci. S-a născut la Dej, la 4 septembrie 1912, într-o veche familie nobiliară română, atestată încă din secolul XIII. Tatăl său, compozitorul Guilelm Şorban, a fost primul prefect român al Dejului, un om implicat în viaţa comunităţii. Raoul Şorban a crescut într-un mediu cosmopolit, căruia astăzi i-am spune multicultural, a învăţat de mic maghiara şi germana.
A început să se formeze, ca intelectual român, în atmosfera efervescentă, dar şi plină de temeri, a recent înfăptuitei Românii Mari. Temerile erau legate de revizionismul Ungariei şi Germaniei, care se făcea deja simţit în Europa post-Trianon. A studiat, urmîndu-şi tatăl, muzica şi istoria artelor, în Austria, Germania şi în Italia. Întors în ţară în 1934, a studiat dreptul la Universitatea din Cluj. A pictat, avea un atelier, deschis tuturor celor ca el, cu preocupări artistice, a expus la diverse saloane, la Bucureşti, Cluj şi în alte oraşe transilvane. Avea o independenţă financiară, care îi permitea să privească ziua de mîine cu seninătate şi să-şi ajute prietenii aflaţi la nevoie, indiferent de etnia lor. De altminteri, din acei ani datează apropierea lui de ideile de stînga, mult mai pregnante în Transilvania urbană şi industrializată, decît în Vechiul Regat.
Confruntarea dură cu realităţile avea să vină după momentul Dictatului de la Viena, odată cu cedarea părţii de nord a Transilvaniei Ungariei revizioniste, cu sprijinul Germaniei fasciste. Atmosfera cosmopolită a Clujului s-a transformat într-una a discriminării etnice, iar a fi „valah” sau evreu te făcea automat fiinţă de rang inferior. Ca mulţii alţii, Raoul Şorban descoperea o lume a fanatismului etnic, a intoleranţei şi discriminării, o lume violentă, din care valorile atît de dragi lui erau alungate.
Deşi ar fi putut părăsi zona ocupată, Raoul Şorban a ales să rămînă la Cluj, să se implice şi să facă ceva pentru comunitate, pentru toţi cei care se aflau sub dominaţia hortystă. A înfiinţat „Editura Românească din Ardealul de Nord”, singura care a putut funcţiona în acea perioadă, a fost secretar de redacţie al jurnalului de limbă română „Tribuna Ardealului”, jurnal în care a publicat o serie de articole deranjante pentru ocupant. În 1942 a fost arestat şi trimis în închisoare de autorităţile maghiare, apoi trimis în detaşamentele de muncă forţată.
Valorile în care a crezut pînă în ultima sa clipă de viaţă l-au făcut să participe la ceea ce s-a numit „reţeaua omeniei”, o filieră formată în principal din români şi evrei, căreia i s-au alăturat, în anumite momente, şi membri ai armatei germane, reţea care a ajutat mii de evrei din Ungaria, din Polonia, din Germania şi din Transilvania de Nord să scape de persecuţiile germano-hortyste şi de deportare în lagărele de exterminare naziste. Pentru acţiunile sale de atunci a primit titlul de „Drept între Popoare”, acordat de statul evreu celor care, fără a fi evrei, au contribuit, din idealism, din umanism, la salvarea evreilor în timpul Holocaustului.
Experienţa personală din anii Dictatului de la Viena l-a făcut un virulent critic al naţionalismului, revizionismului şi şovinismului maghiar. S-a întors la Cluj cu noua administraţie română, iar între 1946 şi 1948 a condus Conservatorul de la Cluj, apoi, începînd cu 1948, Institutul de Artă de la Cluj, pînă în 1949. Deşi un om de stînga cu atitudini publice, Raoul Şorban va fi dat afară de la Institut, şi apoi, în 1952, arestat. Va rămîne în închisoare, fără proces, aproape patru ani.
A revenit, în timp, la viaţa academică. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti şi apoi la Institutul de Artă „Nicolae Grigorescu”. A publicat monografii dedicate lui Vida Geza şi lui Theodor Pallady, lui Nicolae Tonitza, printre alţii.
Experienţa din anii ocupaţiei maghiare în Transilvania de Nord l-a marcat profund. N-a vorbit public despre asta pînă la mijlocul anilor 80, spre deosebire de alţi intelectuali români, din dorinţa de a nu deschide o uşă reafirmării iredentismului şi şovinismului maghiar. Mărturiile lui au fost publicate de prietenul său Adrian Riza – împreună cu care va patrona săptămînalul „Timpul. 7 zile în ţară şi în lume” după 1989 – în Almanahul „Luceafărul”. Criticul Mihai Ungheanu îşi aminteşte: „Declaraţiile lui Raoul Şorban erau o adevărată revelaţie, care modifica optica mohorîtă cu care erau pri-viţi – şi cu care se priveau – românii. Din suta de mii de exemplare ale unui asemenea Almanah, unul a ajuns la fostul rabin al Clujului, Moshe Carmilly-Weinberger, care s-a întors în România să-şi regăsească colaboratorul din vremuri de restrişte. A avut loc o întîlnire, au avut loc discuţii (am fost mar-tor la una din ele!). Acesta a fost începutul de drum prin care Raoul Şorban a ajuns „Drept între Popoare“ la Tel Aviv, unde a primit faimoasa diplomă şi a sădit un pom ca toţi cei laureaţi pentru că au salvat evrei, fără ca ei înşişi să fie evrei.”
Violenţele anti-româneşti din Transilvania, din zilele Revoluţiei, l-au făcut să scrie o carte avertisment, publicată în 1990, „Fantasma Imperiului Ungar şi Casa Europei”, urmată de „Chestiunea maghiară”. I s-a pus eticheta de naţionalist şi de anti-maghiar. Nimic mai fals! Iată ce spunea despre el Dorin Suciu: ”Era un împătimit al culturii ungare şi un fin cunoscător al literaturii de limbă maghiară. Avea cunoştinţe vaste şi profunde de istorie a Ungariei. Mi-a prezentat ceea ce el numea „drama Trianonului” cu reala compasiune pentru cei cărora guvernanţii de atunci ai Ungariei le-au indus o psihoză colectivă de frustrare care a grevat mai apoi şi mentalul colectiv al generaţiilor următoare. Era de părere că această dramă a fost potenţată de orbirea clasei politice ungare care, şovină şi obsedată de hegemonie, a refuzat să înţeleagă că Pacea din 1920, oricît de dureroasă pentru naţiunea ungară, era un act de dreptate făcut popoarelor majoritare şi oropsite ale monarhiei bicefale şi nu un accident funest. Şi felul în care, în anii care au urmat, printr-o propagandă insidioasă, în loc să fie lăsată să se vindece, rana Trianonului a fost re-infectată sistematic, iar aceeaşi propagandă a transformat iredentismul şi revizionismul într-o veritabilă religie de masă. Cu consecinţe tragice pentru cei care, nefiind maghiari au avut neşansa să se afle după Dictatul de la Viena în Transilvania de Nord… Îşi amintea cum, în mod paradoxal, această neşansă a fost pentru el benefică, pentru că l-a ajutat să dobîndească conştiinţa faptului ca era român. A fost necesară pentru aceasta o dublă trădare, cea a colegilor artişti şi cea a prietenilor din tinereţe, toţi maghiari ardeleni, fără excepţie”.
În toate bătăliile lui cu tot ceea ce este mai rău în relaţiile dintre etnii, Raoul Şorban a fost un umanist. A iubit oamenii, dincolo de orice socoteală cinică sau oportunistă. A crezut sincer că putem trăi împreună, români, maghiari, evrei, orice naţie, dar în adevăr şi în respect reciproc. Trecutul trebuie cunoscut nu pentru a fi răzbunat, ci pentru a nu mai fi repetat.
I-a plăcut viaţa, cu toate cele ale ei. Veritabil intelectual, care îşi merită locul în rîndul elitelor intelectuale româneşti, nu a fost un elitist. Şi asta pentru că vedea în elitism un soi de totalitarism, fapt care nu avea cum conveni democratului convins care era.
„Peste toate avatarurile unei biografii frămîntate, Raoul Şorban rămîne o mare conştiiţă, un reper de atitudine neabătută de pe drumul drept al închinării la un ideal. Un ideal de înalt umanism, cu rădăcini într-o neînfrîntă credinţă în poporul căruia îi aparţine, în destinul lui istoric şi în capacitatea lui de trăire înaltă, europeană”. Aceste cuvinte, scrise de bunul său prieten Adrian Riza, descriu cum nu se poate mai bine personalitatea lui Raoul Şorban, care, deşi a trăit într-un secol al extremelor, a fost un adversar neîmpăcat al extremismelor de orice fel şi un apărător al valorilor general umane.
Capitolul I – DICTATUL FASCIST DE LA VIENA DIN AUGUST 1940 – UN ATENTAT ODIOS IMPOTRIVA INDEPENDENTEI SI SUVERANITATI NATIONALE, A INTEGRITATII HOTARELOR ROMANIEI – PAG. 2
Capitolul II – MECANISMUL POLITIC ŞI DE STAT PRIN CARE S-A INSTAURAT ŞI EXERCITAT REGIMUL DE TEROARE HORTHYSTA
IN TERITORIUL DE NORD-VEST AL ROMÂNIEI – PAG. 40
Capitolul III – MALTRATĂRI ŞI CRIME COMISE DE TRUPELE ŞI ORGANIZAŢIILE TERORISTE HORTHYSTE PE TERITORIUL COTROPIT DIN NORD-VESTUL ROMÂNIEI – PAG. 50
Capitolul IV – EXPULZĂRILE, DISLOCĂRILE ÎN MASA ALE POPULAŢIEI ROMANEŞTI. ÎMPIEDICAREA PARTICIPĂRII ROMÂNILOR LA VIAŢA POLITICA – PAG. 79
Capitolul V – DEPOSEDAREA DE BUNURILEMATERIALE ŞI ALTE FORME DE ASUPRIRE ECONOMICĂ A ROMÂNILOR ŞI A CELORLALTE NAŢIONALITĂŢI OPRIMATE – PAG. 109
Capitolul VI – LAGĂRELE DE INTERNARE, TABERELE ŞI DETAŞAMENTELE DE MUNCA FORŢATĂ, DEPORTĂRILE— MIJLOACE DE OPRIMARE ŞI ELIMINARE A POPULAŢIEI ROMÂNEŞTI ŞI A CELORLALTE POPULAŢII ASUPRITE – PAG. 118
Capitolul VIII – POLITICA CERCURILOR CONDUCĂTOARE DIN UNGARIA HORTHYSTĂ DE DEZNAŢIONALIZARE ŞI MAGHIARIZARE A ROMANILOR DIN NORD-VESTUL ROMÂNIEI – PAG. 134
“Vrea sa va multumesc pentru onestitatea cu care ati privit toata perioada asta dificila… si am vazut-o in scrisul dvs”, i-a spus presedintele Traian Basescu lui Gabriel Liiceanu la “sezatoarea” de la GDS unde a stat pe aceeasi bancuta si a fost aplaudat mai ceva ca Ceausescu de personaje monitorizate in trecut de fosta Unitate Anti-KGB – unica in Europa de Est -, pentru apartenenta lor la serviciile de spionaj maghiare si sovietice. “Sigur, multumindu-va in acelasi timp si pentru criticile facute cu bun simt si pe care le apreciez intotdeauna.” Critici facute cu bun simt. Pai Liiceanu a zis ca se leapada de Basescu ca de Satana! Intre timp o fi uitat. Sau asta era critica “de bun simt”?
In tot cazul n-am inteles de ce un Liiceanu, cu lepadarea lui cu tot, sau un Cartarescu, care a afirmat despre Basescu ca este “un om al trecutului” si “un presedinte terminat”, fac “critici de bun simt” iar ziaristii care arata ca cei doi sunt niste impostori si niste plagiatori ordinari sunt “golani de presa“. Sau e din seria plagiatorii mei sunt mai buni decat plagiatorii vostri, securistii mei sunt mai buni decat securistii vostri, mogulii mei sunt mai buni decat mogulii vostri? Asa sa fie. La fel ca si cu micul Ceausescu al domnului Basescu: dupa ce a vrut sa dea pe gratis averea Fundatiei Gojdu ungurilor – peste 3 miliarde de euro aur plus terenuri in plin centrul Budapestei -, de mana cu alt MeReU tradator, snagoveanul Tariceanu, si a aprobat si inhumarea cu onoruri “nationale” a fascistului antiroman Nyiro Jozsef, acum e cel mai mare patriot al Romaniei, bun de presedinte! Al ungurenilor, desigur, nu al romanilor!
Dupa cum spunea si marele carturar roman Raoul Sorban (desigur, nu atat de mare ca Cartarescu ca sa auda si Basescu de el): Ceea ce a facut Ungureanu “contrazice prevederile Testamentului Gojdu. Iar acest ministru de externe… nu stiu ce experienta politica a asimilat, dar roman nu pare sa fie, asta e clar”… Pentru necunoscatori, profesorul Raoul Sorban a fost o personalitate legendara a Romaniei, care a primit titlul de “Drept intre Popoare” acordat de Yad Vashem fiindca a salvat, in vremea Holocaustului, mii de evrei amenintati cu moartea in Ardealul romanesc, ocupat de unguri. Este si profesorul, fost detinut politic, pe care a incercat sa-l capuseseze Andrei Plesu inainte de a se lipi ca un limax de Noica. Sorban i-a spus destul de sec lui Plesu ca n-are nevoie de cineva care sa-i culega scamele de pe sacou. Motiv pentru care l-a urat pe marele profesor toata viata.
Dar, de ce s-a lepadat Liiceanu de Basescu? In primul rand pentru ca nu-l mai baga in seama. Apoi, din motive de “marketing”. Daca observati datele celor doua capturi de ecran din “Adevarul” lui Patriciu veti vedea ca lepadarea lui Liiceanu s-a petrecut simultan cu lepadarea lui Cartarescu, in aceeasi perioada in care si “telenobelistul” nostru afirma ca: “Epoca Băsescu mi se pare terminată, cu bunele şi relele ei. Ca şi Emil Constantinescu, actualul preşedinte e azi un prizonier neputincios al sistemului politic românesc, corupt şi nenorocit”. Pe scurt, Basescu nu mai era la moda, deja incepuse sa scada in sondaje iar ei nu voiau sa piarda puncte pe piata din cauza asocierii lor cu un “produs expirat”.
Dar de ce il sustin acum cei doi? Pentru ca si-au facut un calcul simplu si profitabil. Dupa anuntul Curtii Constitutionale si presiunile Bruxelles-ului privind obligativitatea intrunirii cvorumului la Referendum (50% plus 1), moment in care a devenit clar ca Basescu se va intoarce la Cotroceni, profitorii tuturor regimurilor au realizat ca mai pot… profita, normal, inca vreo doi ani de pe urma “sustinerii” lor. “Postulatul lui Liiceanu” pro Basescu – “politica e ca un meci de fotbal” – intins pe la toate televiziunilor “mogulilor buni”, o sa ramana, cred, de referinta pentru filozofia si pulitologia – vorba lui Pastorel Teodoreanu – romaneasca. Undeva, intre… Platon si Ponta sau, poate, intre “metafizica si clitoris”, ca sa citez un alt clasic in viata.
De ce s-a lepadat, totusi, oficial, Liiceanu de Basescu? Pretextul a fost destul de pueril: pentru ca Basescu a spus intr-o emisiune “Nasul” de la B1 TV ca “daca Ceausescu ar fi stat la putere doar 10 ani, ar fi ramas un mare preşedinte în istoria românilor”. Si Liiceanu “n-a mai putut suporta”! Insa eu, personal, sunt foarte de acord cu Basescu. Si nu numai eu. Mari lideri ai acestei lumi – oameni care nu se adapa si nu pot trai in minciuna ca gasca prin apa, asemenea lui Liiceanu – de la Golda Meir la Ronald Reagan sau Carter sau Nixon, au spus-o raspicat: Ceausescu a fost un adevarat barbat de stat si un mare om politic la nivel mondial. In tot cazul, cel mai mare din ultimii 70 de ani. Dar dlui Liiceanu i s-a parut “cah” declaratia asta. Cu toate ca, in perioada regimului “de trista amintire”, dl Liiceanu facea naveta Bucuresti – Berlin – Paris (si retur), petrecandu-si verile la Heidelberg si revelioanele in Montparnasse, cu “disidentul” Andrei Plesu si impreuna cu familiile lor cu tot. Plesu, cel care si el si-a pus o buca acum in barca prezidentiala, desi a fost injurat de cateva ori de Basescu (in public si privat), din simplul motiv ca “toti oamenii presedintelui” – fostii demisi de la MAE Ungureanu si Baconschi, listacul Preda si godacul Neamtu – sunt, de fapt, toti oamenii scolii de bune maniere si spionaj ruso-german “Colegiul Noua Europa”. Atentie la barca, dom’ presedinte ales si suspendat: sa nu se scufunde cu atatea cururi intelectuale!
Mi-a aduc aminte ca mamei mele i-au trebuit vreo 10 ani pana cand i s-a aprobat obtinerea unui pasaport pentru o excursie in strainatate. Si asta numai dupa aprobarea unanima a “Comitetului Oamenilor Muncii”. Anterior, la alte incercari, niste “oameni ai muncii” nu-si dadusere incuvintarea. Si, cand a obtinut pasaportul si a reusit sa plece, a “ramas afara” – cum se zicea – instant. A ales libertatea, chiar daca aceasta s-a concretizat la inceput printr-un an din viata petrecut intr-un lagar de refugiati. Dl Liiceanu a urat atat de mult odiosul regim comunist incat de fiecare data s-a intors cuminte acasa, de la Paris sau de aiurea, din Occident, pentru a pleca apoi din nou, la fel de cuminte, la vreo bursa aprobata cu larghete de “organe”, la brat cu durduliul si nelipsitul sau tovaras de drum, in alta misiune “fenomenologica” a existentei sale de limbric.
Întrebat atunci, la momentul declaratiei cu Ceausescu din emisiunea de la B1 TV, despre implinirea a sase ani de mandat la Cotroceni, Traian Băsescu a comentat razand: “Cam multi!”. A sosit momentul sa-i spun si eu lui Traian Basescu ca, daca ramanea la putere doar opt ani si isi dadea o demisie de onoare – fara ca tara sa mai cheltuiasca zeci de milioane de euro pentru un Referendum al orgoliilor si “misiunilor imposibile” – ar fi ramas “un mare preşedinte în istoria românilor”. 10 ani sunt, intr-adevar, “cam multi”. Si, din pacate, nu spun asta razand.
“Am avut privilegiul de a mă număra, în ultimii săi ani de viață, printre apropiații lui Raoul Șorban(foto). Marele om de cultură, istoric de artă , profesor universitar, pictor, marele Om care a salvat de la moarte sigură sute de evrei și, nu în ultimul rând, marele român care a fost Raoul Șorban, mi-a povestit despre Andrei Pleșu un fapt șocant, petrecut cam pe la sfârșitul anilor 60, începutul anilor 70. Sper să nu greșesc. Cred că întâmplarea e consemnată și în cartea „Invazie de stafii”, poate mă înșel, dar am să caut.
Pe scurt, Raoul Șorban, care cu nu foarte multă vreme ieșit din închisorile comuniste, fusese reabilitat și angajat profesor la Institutul de artă “N. Grigorescu”, la Istoria şi teoria artei, unde era și Andrei Pleșu. Acesta îi făcea o curte asiduă, căutând să-i intre pe sub piele, așa că l-a asigurat pe profesor, netam-nesam, de toată loialitatea sa. Șorban, contrariat, i-a replicat că nu are nevoie de așa ceva, pentru că el este un singuratic și detestă să intre in orice fel de coterie, universitară sau de orice alt gen.
Peste o lună, două, îmi povestea cu umor Raoul Șorban, într-o ședință generală – nu mai rețin de ce gen, în fața corpului profesoral și a studenților, loialul Pleșu l-a criticat cu veritabilă mânie proletară pentru… imoralitate. Adică pentru faptul că fusese căsătorit de trei (sau patru?) ori! Nu am să-i uit replica: „Ce-i drept, mie mi-au plăcut femeile, recunosc, dar am fost în realitate un monogam. Un monogam în serie, dar monogam!” Am reținut-o foarte exact pentru că era un veritabil aforism.
Mai apoi, am citit și ceea ce scrisese Mihai Pelin în jurnalul său „Disidența în cultură”, publicat în serial în Cronica Română: „În ceea ce îl privea pe Raoul Sorban – strălucitul istoric al artei s-a stins intre timp -, ştiam foarte bine ca Pleşu îl duşmănea de peste 30 de ani. Nu ştiu ce va fi fost intre ei, dar a tine în tine o duşmănie preţ de aproape o viața de om, şi s-o faci sa explodeze atunci când iţi vine bine, mi se pare ceva de neconceput cu o minte constituita normal. Nu întâmplător, mulţi m-au avertizat ca om mai răzbunător decât Pleşu este greu de găsit în aceasta tara”.
Îmi pare rău că nu am avut ocazia să-i explic lui Mihai Pelin de ce îl ura într-atât de paranoic Andrei Pleșu pe Raoul Șorban. Odihnească-se în pace amândoi!”
PS: M-a sunat de la Cluj-Napoca dl Constantin Mustață, jurnalist și scriitor, autor a circa 20 de volume, printre altele și a unuia intitulat ”Dialoguri cu Raoul Șorban” apărut în 2002. La pagina 45, imi indică domnia sa, există următorul pasaj: „Ctin Mustață.: – Alte excese? Raoul Șorban: – Dacă este un exces că am divorțat de patru ori, atunci fie! Pentru asta, Pleșu m-a denunțat la Partid că sunt imoral. Am fost discutat public… Ctin Mustață: – De ce a făcut-o Pleșu? Raoul Șorban: – Ca să mă scoată din învățământ. Eram profesor imoral, pentru că am avut prea multe soții…”
Nota mea: Este vorba de o operatiune “clasica”, de capusare a marilor personalitati, observata la gasca descrisa de Mihai Pelin in numeroase cazuri, cum ar fi Noica, Tutea, Anania, etc. Sau, la nivel politic: Iliescu, Constantinescu, Basescu, etc…
Pana unde va decadea demnitatea nationala in fata UDMR si a intereselor Ungariei asupra Romaniei?
Refuzăm farsa istoriei care se repetă si complicitatea morala la crima
Luni, 21 martie ac, se decide la Curtea de Apel Craiova, dupa cinci ani de procese, daca autorul etnocidului românilor transilvăneni de la 1848 va avea o stradă în Târgu-Mureș, cu numele lui, blestemat din neam in neam de urmasii victimelor: Lajos Kossuth. Pe 14 martie a.c., la peste cinci ani de la declansarea acestei batjocoriri oficiale a demnitatii nationale, un angajat al statului roman, extremistul Csibi Barna, continua „opera” lui Lajos Kossuth, si il ucide in efigie pe Avram Iancu, in piata publica, cu mesajul “Aşa păţesc toţi care greşesc împotriva naţiunii maghiare şi a secuilor”. La Bucuresti, timp de doua zile, Parlamentul Romaniei sarbatoreste alaturi de extremistii maghiari un 15 martie care a dus la uciderea a peste 40.000 de romani. In timpul manifestarilor dedicate “maghiarilor de pretutindeni” oficiali ai statului vecin incalca pe teriotoriul tari si cu buna stiinta Constitutia Romaniei incitand minoritatea maghiara la obtinerea “dreptului divin” – apud presedintele Parlamentului ungar, Laszlo Kover – autonomia “Tinutului Secuiesc”. Ulterior, ambasadorul Ungariei, Oszkar Fuzes, de mana cu ministrul de Externe, Teodor Baconschi, mint in fata Parlamentul, poporul si presa romana ca astfel de declaratii nu au avut loc. Mai mult, sotia sa, Bajtai Erzsebet, a recitat la Miercurea Ciuc din versurile criminalului de razboi antisemit si antiroman Wass Albert: “Să fie Ardealul din nou ce-a fost!/ Să-i apărăm pe secui/ De faptele odioase ale românilor”.
Mai multi jurnalisti si scriitori i-au adresat aceasta Scrisoare Deschisa premierului Emil Boc pentru a-l avertiza asupra nivelului de batjocorire a demnitatii nationale la care au ajuns partenerii de Guvernare ai PDL, organizatia etnica UDMR.Aceasta Scrisoare deschisă a fost adresata intai dlui dr. Dorin Florea, primarul municipiului Tîrgu-Mureş, presedinte al Filialei Judetene a Partidului Democrat Liberal (PDL), privind procesul de luni, 21 martie. Ramasa, pana acum, fara raspuns, o remitem sefului acestuia, dl Emil Boc, premier al Guvernului Romaniei si presedinte al PDL, mai ales ca, intre timp, chestiunea maghiara risca sa destabilizeze intreaga tara, sub ochii neputinciosi, nepasatori sau chiar complici ai serviciilor secrete si responsabililor politici de la cel mai inalt nivel.
Scrisoarea va fi depusa luni, 21 martie ac, la secretariatul Guvernului Romaniei, de unde vom lua numar de inregistrare si vom solicita raspuns scris. Va rugam sa semnati cu numele intreg si sa adaugati si profesia dvs. Doamne ajuta!
Motto din Lajos Kossuth: Romanii, o «hoardă mai josnică decât vita» – (Liviu Maior, 1848 – 1849, Românii şi ungurii în revoluţie, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 378)
Domnule Emil Boc,
Istoria, constata marele filosof Hegel, tinde să se repete. Prima oară ca tragedie, apoi ca farsă…
În urmă cu 163 de ani, cu prilejul Revoluţiei Ungare din 1848, în Transilvania a avut loc împotriva românilor un masacru sângeros. Peste 230 de sate locuite de români au fost incendiate, bărbaţi, femei, bătrâni şi copii, aproape 40.000 de suflete, au fost împuşcaţi, spintecaţi, spânzuraţi. Principalul autor moral al acestei tragedii a fost Lajos Kossuth, prim-ministrul guvernului revoluţionar ungar.
Peste nici un secol, în toamna lui 1940, în acea parte de Transilvanie care fusese făcută cadou Ungariei de către Germania nazistă şi Italia fascistă prin Dictatul de la Viena, tragedia s-a repetat: peste 1100 de români fără apărare din Ip, Tresnea, Mureşenii de Câmpie, Sucutard, Nuşfalău, Marca, Cosnicu, Cămar, Zalău, Beiuş, Hida, Dragu, Ciumarna, Cerasa şi din alte localităţi au fost ucişi de armata ungară horthystă în primele două săptămâni după ocupaţie. Alte orori au avut loc câţiva ani mai târziu, în toamna lui 1944, la Moisei şi Sărmaş.
În urmă cu un deceniu, pe vremea primarului de tristă amintire, Imre Fodor, exact ca în aforismul lui Hegel, istoria s-a repetat ca farsă: prin contribuţia unor consilieri locali – unii de rea-credinţă şi cinici, alţii doar oportunişti sau ignoranţi -, două străzi ale municipiului Tîrgu-Mureş au fost rebotezate Kós Károly şi Dieta de la Turda. O acţiune care nu putem s-o denumim decât perversă, având în vedere că un personaj precum Kós, altfel un arhitect şi grafician remarcabil, dar ale cărui antiromânism şi antisemitism sunt notorii, a fost decorat de însuşi Horthy cu cea mai înaltă distincţie ungară, Nemzetvédelmi Kereszt (Crucea Apărării Naţionale). Aşa cum scria ziarul Ellenzék din Cluj la 16 iun. 1941, motivul era că Kós Károly: „a luptat cu credinţă – şi cu riscul vieţii – în teritoriile smulse (Ungariei Mari, n.n.) împotriva forţelor străine (…)”. Adică împotriva României!
Trei ani de la plecarea dintre noi a unui neobosit Cavaler al Adevarului:
Mihai Pelin
Odihneşte-te, în pace, Mihai Pelin. Rămânem cu cărţile tale.
Nu o sa-ti uitam niciodata ideile sclipitoare, zambetul strengaresc si privirea scaparatoare!
Din publicistica sa de front:
Disidenta in cultura, intre mit si adevar
Un serial de Mihai Pelin
Despre o asa-zisa elita culturala romaneasca, autodeclarata ca atare, fireste, a inceput sa se vorbeasca pe la sfarsitul anilor ’70. Principalii ei protagonisti au fost Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu, care, la data aceea, culmea ridicolului!, nici nu aveau opera. Jurnalul de la Paltinis de Gabriel Liiceanu va vedea lumina tiparului in 1983, iar Minima moralia (cu un titlu furat) de Andrei Plesu va putea fi citita abia in 1988. Pana atunci, baietii mai publicasera o prefata la un album, un epistolar, ceea ce presupune numai un efort de transcriere, introduceri de cateva pagini la opera altora si niste studii subtiri ca lama de ras si cu titluri pretentioase, incapabile sa te invite la lectura si meditatie. Era in ele ceva crispat si parca imprumutat si din alte parti. In timp, la aceasta operatiune nelegitima, de enclavizare a culturii romane, prin delimitarea din corpul ei a unei asa-zise elite, au aderat si alte persoane, nu din cale de afara de numeroase, pe care nu le mai indicam, deoarece se cunosc. Si ele pe sine, si noi pe ele. Interesant este faptul ca procesul in cauza s-a insotit si cu o schimbare vizibila de comportament: nimeni nu le mai putea ajunge la nas si aroganta din ei transpira prin toti porii, le curgea din urechi si supura pe la nari.
Cu toate acestea, notiunea de disidenta a suras elitei in curs de formare la Bucuresti, a ademenit-o si i-a avansat promisiunea de a se constitui intr-un modus vivendi, inaccesibil pentru vulg si intelectualii de rand. Adica pentru acei intelectuali care nu meritau sa fie incorporati in elita.
In 1982, elita noastra a traversat si primul moment dificil din istoria sa. Unii din membri ei s-au inscris in miscarea intitulata Meditatia Transcendentala – transcendental suna frumos, nu-i asa?, si parca te ridica deasupra a toti si a toate – si au rupt cuiul. De altfel, numai niste oameni cu mintea beteaga, imprudenti pana la prostie si cu ratiune de moftangii se puteau implica in cacealmaua intitulata Meditatia Transcendentala. Niste oameni seriosi, cu scaun la cap, nu s-ar fi dat in mana unui individ dubios, despre care se soptea pe la colturi ca insasi Securitatea l-ar fi scos cu mai multi ani in urma din tara, spre a-l utiliza in atingerea unor obiective absonse. Si dupa un timp petrecut in Marea Britanie, Nicolae Stoian fusese rechemat in viteza la Bucuresti, spre a servi drept navod. Cine se prindea in navod se prindea, cine nu, nu.
Intr-adevar, Meditatia Transcendentala primise toate aprobarile de rigoare pentru a functiona, inclusiv de la institutul specializat si de la Ministerul Invatamantului. Deocamdata, partidul se dezinteresa de afacere, iar Securitatea o monitoriza molcom, fara intentii malefice. Insa, la un moment dat, s-a intamplat ceva la care nu se astepta nimeni: cineva i-a soptit Elenei Ceausescu, numarul doi din partid, ca la Meditatia Transcendentala se petrec niste lucruri nu prea curate si ea a decis ca de chestiunea in speta sa nu se mai ocupe Securitatea, care dormea nesimtita in cizme, ci organele partidului comunist. Urmand ca toti participantii la meditatie sa fie exclusi din randurile acestuia, fiecare in sedinte organizate ad-hoc in institutia de unde primea o leafa. Securitatea nu a mai avut ce sa faca si, de ochii partidului, i-a sanctionat pe toti cei sase ofiteri care monitorizasera cacealmaua, insa l-a desemnat pe maiorul Vasile Malureanu sa se ocupe in continuare de cacealma, in deplina discretie. Si acesta l-a agatat pe Andrei Plesu, care i-a relatat cam tot ceea ce se petrecuse acolo. Ceea ce rezulta dintr-o scrisoare disperata adresata de Andrei Plesu lui Nicolae Ceausescu si dintr-o declaratia aparte, despre care nu se intelege prea bine in ce context s-a prestat. In ciuda acestui fapt, Securitatea nu l-a putut salva nici pe Andrei Plesu, si nici pe altii ce-i relatasera ce se intampla sub bagheta lui Nicolae Stoian.
Noi nu afirmam ca Andrei Plesu ar fi fost informator al Securitatii, dar ceva este neclar in toata povestea si lucrurile s-ar lamuri pe deplin numai in cazul cand dosarul ce i-a fost alcatuit de famigerata institutie ar fi scos la lumina. Ceea ce nu se intampla. Cu certitudine, in acest dosar se afla si rapoartele redactate de maiorul Vasile Malureanu dupa convorbirile cu Andrei Plesu, precum si altfel de documente relative la disidenta falsului filosof si a falsului istoric al artei. Pentru ca, spre ultimii ani ’80, furati de moda care bantuia pe alte meleaguri, incitati de gesticulatiile lui Paul Goma, nucleul dur al asa-zisei elite, alcatuit din Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu si Mircea Dinescu, mai in sinea lui, mai pe langa cine era dispus sa-l asculte, s-a autodeclarat disident. Curand se va dovedi ca a fost o disidenta de mucava: nici nu a apucat bine sa treaca in uitare afacerea Meditatiei Transcendentale, ca atat lui Andrei Plesu, cat si lui Gabriel Liiceanu li s-a permis sa plece la Heidelberg. Frumos supliment de pedeapsa, dupa o excludere din partid!
Chestiunea nu poate avea decat o singura explicatie: Gogu Radulescu. Si cei ce au trait epoca stiu despre ce este vorba. Insa avizul pentru iesirea din tara a lui Andrei Plesu trebuia sa fie dat de Securitate si aceasta era prudenta. In cazul ca Plesu nu mai revenea din cele strainatati, ponoasele in capul ei s-ar fi spart. Prudenta fiind cu atat mai mare cu cat Securitatea pescuise din anturajele Europei Libere o informatie interesanta: Monica Lovinescu dorea sa-l retina pe Andrei Plesu in Occident, pentru a fi propulsat in functia de director al postului de la München. In cele din urma, retinerile s-au spulberat. Exista un document in arhivele Securitatii in care s-a rezumat o discutie purtata de mai multi ofiteri pe tema: sa-i dam sau sa nu-i dam voie sa plece? Un singur ofiter a fost de acord cu iesirea lui Plesu din tara si argumentele lui au sfarsit prin a prevala. Neted spus, acesta a apreciat ca Andrei Plesu nu va ramane in Occident si nici nu erau sanse sa fie numit director la Europa Libera din trei motive: 1) e comod, mai bine zis lenes; 2) nu-i place sa mearga la slujba; 3) in nici o tara din lumea occidentala nu poti deveni cineva exclusiv prin aplauzele unei gasti pe care ai adunat-o in jurul tau. Si asa cum s-a dus, Andrei Plesu s-a si intors. In alta ordine a lucrurilor, pluteste in aer o banuiala justificata: de fapt, Plesu si Liiceanu, si nu numai ei, reprezentau o interfata anume a regimului comunist cu lumea occidentala. Cand Occidentul acuza autoritatile de la Bucuresti ca nu permite oamenilor de carte sa se miste liberi pe mapamond, rapunsul era univoc: se poate? Cum adica nu au voie sa circule peste hotare? Priviti, domnii Plesu si Liiceanu studiaza la Heidelberg, Ana Blandiana strabate America de la un capat la altul etc. etc. Ce vreti mai mult? Pana in decembrie 1989, si Andrei Plesu, si Gabriel Liiceanu nu au facut altceva decat sa-si ingroase anturajele cu cat mai multi aplaudaci. Faima lor de disidenti era intarita in mod sistematic si de emisiunile postului de radio din München. Pe cai subterane, Monica Lovinescu primea liste ticluite la Bucuresti, cu cine trebuia elogiat si cu cine trebuia detestat. Si asa mai departe. Totusi, cand incercam sa aflam in ce a constat disidenta teribila a cuplului la care ne referim, intelegem ca a fost vorba despre o disidenta intretinuta cu banii regimului comunist. Si pentru asta nu avem nevoie de nici un document de Securitate, sunt suficiente biografiile celor doi, asa cum ni le comunica un dictionar al scriitorilor romani aparut sub egida Editurii Albastros. Vreme de 15 ani, cand e vorba de Gabriel Liiceanu, si mult mai multi ani, daca-l avem in vedere pe Andrei Plesu, acestia au fost salarizati de Institutul de istoria artei fara sa faca nimic, dar nimic, nimic, exceptand sforile trase in vederea edificarii unei asa-zise elite si in rindurile artistilor plastici. Ca sa nu mai vorbim si de faptul ca la Institutul de istoria artei nimeni nu cerea vreunui cercetator sa-l laude pe Nicolae Ceausescu. Daca ar fi pus cat de cat osul la munca, baietii nu si-ar fi compromis disidenta.
Mai ramane sa comentam si afirmatiile lui Andrei Plesu, conform carora, in saptamanile premergatoare evenimentelor din decembrie 1989, ar fi fost transportat pe sus la Tescani. In primul rand, Tescanii nu sunt o puscarie, ci o casa eleganta de oaspeti, cu frigiderele pline in permanenta. In al doila rand, la Tescani, Plesu nu a stat pe ghimpi, ci pe leafa. Este ridicol sa ne imaginam ca Securitatea s-ar fi temut ca nu cumva Plesu sa sara pe baricada de la Intercontinental si, dintr-o singura rotire de sabie, asemeni unui arhanghel, sa spulbere structurile regimului comunist. Mai degraba, o grupare a viitoarei puteri, care stia ce urma sa se intample la Bucuresti, s-a gandit sa-l puna la adapost. Deoarece mai era nevoie de el. Dintre toti cei la care ne-am referit, numai Mircea Dinescu a schitat un gest de veritabila disidenta, prin interviul acordat cotidianului francez Liberation, in primavara lui 1989. Din pacate, dupa cum a evoluat ulterior, atat va mai ramane din el si din disidenta lui.
Idolii de mucava
Multi au avut naivitatea sa creada ca disidentii luptau pentru dreptul la exprimare libera, pentru libertatea creatiei si alte spanacuri pe care le debita retorica lor. Altii erau convinsi ca intr-un regim de democratie aceiasi disidenti vor iesi in luminile rampei cu opere necesare si temeinic elaborate, respinse de la tipar de editurile statului totalitar. Aiurea!
“Desigur, aparitia presedintelui Basescu la catafalc a fost regretabila” – Rodica Culcer, director TVR, membra GDS, editorialista la foaia “22”, fosta secretara la Ambasada SUA din Republica Socialista Romania si cunoscatoare a Directiei a III a Securitatii, fosta propagandista la “Era Socialista – Revista teoretica si social-politica a Comitetului Central al Partidului Comunist Roman” si documentarista pentru Rapoartele inaintate Comitetului Central al PCR de catre Institutul de Stiinte Politice si de Studiere a Problemei Nationale aflat sub cupola Academiei de Stiinte Social Politice a RSR “Stefan Gheorghiu”– scoala de cadre a PCR si Securitatii, fosta bagatoare de seama la Asociatia pentru Dreptul International si Relatii Internationale a RSR (ADIRI – alaturi de un Nastase, Brucan sau Verona 🙂 ), presupusa ofiter acoperit la SIE si altele
Degeaba a stat presedintele Romaniei, Traian Basescu, ca un caraghios, la capacul urnelor celor doi trotkisti cremati, Lovinescu si Ierunca, facuti praf si pulbere si adusi cu onoruri nationale la Ateneul Roman; pentru un simplu gest uman – o floare unui poet mort – devine, dintr-odata, demn de “lepadat”. Si nici nu cantase cocosul de trei ori…
In urma cu doi ani, Alina Tatiana Mungiu Pippidi (numele complet) – catapultata in 1990 de la sefia organului UASCR Iasi “Opinia Studenteasca” pana la Bucuresti, pe seama relatiilor neortodoxe ale tatalui ei, Ostin Mungiu -, a scris un text oribil: “La moartea unui clovn“. Era vorba de George Pruteanu, pe numele sau intreg George Pruteanu – Solomonovici, fiul unui medic evreu provenit din Husi si stabilit la Iasi. Dupa ce sarea de vreo cateva ori pe cadavrul inca neracit al fostului sau coleg, pe la jumatatea ritualului, Alina Mungiu ne oferea in textul vitriolic publicat de Romania libera (a milionarului cu stagii in strainatate Adamescu) si unul dintre motivele rafuielii ei cu un mort, care nu mai putea sa-i dea vreo laba in osanze ca sa o culce jos, in troaca ei kominternista de la GDS: “Nu mai era multumit sa fie un simplu deputat taranist si incepuse sa faca propaganda sovina antimaghiara. In unele seri incerca sa aduca subiectul si pe post. Pe masura ce George se lua mai in serios, audienta lui scadea, asa cum ii prezisesem. Pana la urma, departamentul de programe l-a scos de pe ecran, iar eu nu m-am opus”. Tovarasa secretar general al PAM (Partiduletul Alina Mungiu) nu-i putea ierta evreului George Pruteanu ca iubea romanii si Romania: ca nu suporta agresiunea maghiara, critica exacerbarea drepturilor minoritatilor ba chiar milita si pentru mentinerea religiei in scoli in articolele sale din Curentul (veziPruteanu.ro). Apropos, exercitiu de memorie: ati citit vreodata un randulet macar in care cioclii GDS, Alina Mungiu, Andrei Cornea sau Vladimir Tismaneanu sa-si exprime dragostea fata de Romania si poporul roman? (Sa nu se apuce acum, repede… ) Bref. Eliminarea lui Pruteanu de la TVR – din considerentele pe care le-a devoalat matroana ayatollaha – s-a petrecut pe vremea cand papesa gusata a societatii civile trona la etajul 11, pe locul lui Iliescu de la “revolutie”, asa cum face astazi cuplul GDS-ist Lazescu-Culcer. Asa si cu Paunescu. Evreul (dupa mama) Adrian Paunescu, nascut in Basarabia, la Copaceni, Balti.
Poate ar trebui sa precizez din capul locului ca nu sunt nici “fan” Paunescu, nici “fan” Pruteanu, chiar daca le admir, in parte, opera, ori, respectiv, anumite atitudini romanesti, dupa cum nu am ascuns niciodata, ba chiar dimpotriva…
Dar sa ne intoarcem la mortii lor. De data asta, dupa cum am prevazut din primul moment, tonul l-a dat Tismaneanu, al carui trecut il stie toata lumea – nu mai insist. Membru GDS si el. Lapidarea post-mortem, de la inaltimea postului public de televiziune, a asigurat-o un alt membru GDS, inca din ilegalitate :), Andrei Cornea (detalii mai jos, de la maestrul Ion Cristoiu 🙂 ). Pentru cei care nu stiu, Andrei Cornea este, conform Wikipedia “fiul mai mic al profesorului, criticului și istoricului literar de origine evreiasca Paul Cornea“. Evident, Wikipedia, o constructie creata in fapt pentru falsificarea istoriei reale, il prezinta edulcorat pe “profesorul” Paul Cornea, un satrap al culturii romane, de pe vremea cand era varf de lance la CC al UTM si pana a ajuns komisar sef al “propagandei prin cultura”. Dar sa ramanem putin la structura etnica a acestui comando de soc in lupta cu cadavrele inerte.
(Desigur, se poate spune ca copiii n-au nici o vina pentru trecutul parintilor lor. Asa e, n-au nici o vina ca sunt evrei si ca taticii lor au venit in Romania din URSS cu tancurile sovietice dar, spre deosebire de evreul Paunescu, ajuns pui de taran oltean, ceilalti “anticomunisti” de azi, ca copii de nomenclaturisti comunisti, au beneficiat de toate avantajele sistemului, de la a imparti sandvisul cu icre negre si banca de scoala cu fiul presedintelui, Nicusor Ceausescu, pana la a se juca cu putulica in tarana pe strazile cartierului rosu – Primaverii – cu fetita lui Leonte Rautu 🙂 )
In Statele Unite, evreii sunt mandri ca sunt evrei. De la neoconservatori pana la internationalisti ca George Soros, ii auzi rostind in public cu gurita lor: “I am a Hungarian-Jew”, “I am a Jewish American”, “Proud to be Jewish” etc, etc. La noi, dupa cum se vede, asumarea propriei identitati scartaie. Nici macar un Iliescu sau un Nastase nu sunt “mandri ca sunt tigani”. Daca totusi Vladimir Tismaneanu aminteste ca familia tatalui sau, “Ciungul” din Brigazile Rosii trimise de NKVD in Spania, provine din Soroca, Alina Tatiana Mungiu nu prea e mandra de originile ei de… Balti. Macar cei doi nu au scuza lui Paunescu, care a aflat dupa ce era deja “mare poet roman” ca mama sa a preferat, pe cand el avea doar un an, sa ramana in Basarabia reocupata de Armata Rosie, decat sa vina in Romania impreuna cu tatal sau, refugiat la Barca. Socul identitar l-a trecut cu greu dar a lasat si o amprenta in opera sa. Spre exemplu, este de amintit poemul ”Noi, baciul si rabinul” – tiparit din dispozitia sef rabinului Moses Rosen si de “Revista Cultului Mozaic” – sau marcantul “Poporul evreu”: “E prea destul, miroase-a fum în lume/ Miroase -a carne arsă, vrei nu vrei,/Miroase-a cer și-a remușcări postume./ Miroase a cuptoare cu evrei. (…) Le știu și eu, ca orice om, pe toate/ Dar eu, în jalea lui, mă regăsesc,/ Popor evreu ca sarea în bucate,/ Pentru întreg poporul românesc.”
Aceasta nu l-a impiedicat insa pe Paunescu sa scrie – spre deosbire de cei care-i crapa teasta post mortem – versuri crestinesti atat de emotionante ca cele din “Basarabia pe cruce”, de exemplu, pe care nu pot sa nu le reproduc: “Se urca Basarabia pe cruce/ Si cuie pentru ea se pregatesc/ Si primavara jertfe noi aduce/ Si plânge iarasi neamul românesc. (…) De-acolo unde s-a sfîrsit pamântul,/ Vin triburi, sa ne ia pamânt si frati/ Si-n fata lor abia rostim cuvântul/ Si, prin tacere, suntem vinovati./ Ce cale poate tara sa apuce?/ În tragica, neconvertita zi,/ Se urca Basarabia pe cruce/ Si nu stim învierea cînd va fi.”
Sunt de amintit si alte cazuri de reucidere publica a unor mari intelectuali romani, cum ar fi (tot) Tismaneanu, a doua zi dupa moartea lui Mihai Ungheanu sau Michael “Peter” Shafir (tot in “22”-ul GDS-istilor) la moartea lui Raoul Sorban, un “drept intre popoare” (care i-a refuzat avansurile lui Plesu si asa au ajuns baietii sa se lipeasca de Noica, pentru a deveni, pana azi, membri ai sectei catarilor de la Paltinis – vorba Parintelui Nicolae. Btw – si cu Parintele Nicolae Steinhardt, evreu trecut la ortodoxie, s-a incercat reinmormantarea publica, dupa “caderea” comunismului. Liiceanu, cel care azi “se leapada” de Basescu, dupa ce a profitat de el ca si de Iliescu si Constantinescu, a refuzat initial, in 1990, sa publice “Jurnalul Fericirii” la fosta Editura a PCR pe care o primise de la FSN pentru a o transforma in privata Editura Humanitas. De abia dupa ce a vazut succesul imens pe care l-a avut volumul aparut la Editura Dacia a pus mana pe efigia Parintelui, ajunsa azi la alti neo-kominternisti, din familia Moscovici, respectiv Editura Polirom. Cu Edgar Papu, alt mare intelectual evreu-roman botezat, s-a procedat la fel…)
Ca sa conchid: sa fie vorba, asadar, in aceasta lapidare post mortem de o rafuiala etnica-ideologica, intre fostii internationalist-kominternisti actualii “anticomunisti” de “dreapta”, “intelectuala” si “conservatoare” si ceilalti? Posibil. Unii experti in securitate considera ca este vorba si de tabere informative opuse: Paunescu ar fi devenit simpatizant al americanilor dupa bursa de care a beneficiat in SUA, in anii ’70, spre deosebire de gasca celorlalti, care a jucat dintotdeauna cu rusii, sub steaguri straine. Ion Cristoiu crede ca, mai curand, este o rafuiala de clan: neo-nomenclaturistii GDS contra tuturor. Ii preiau spre o edificare cat mai completa materialul de azi, de la Reporter Virtual, unde are o rubrica saptamanala, si pentru ca imi aduce tare mult aminte de articolele sale din anii tineretii :). Cititi-l cu atentie:
Datul cu părerea – o boală de care suferă și TVR
S-a ivit brusc, a ars niţel cu vîlvătăi şi s-a stins iute, lăsînd în urmă doar cenuşa, un scandal provocat de ediţia din 7 noiembrie 2010 a emisiunii Ultima ediţie, difuzată de TVR și TVR Internațional. Pentru cei mai puţin preocupaţi de ciondănelile de pe maidanul nostru politico-mediatic, mă văd obligat să rezum în cîteva cuvinte tărăşenia transformată în tărăboi.
Duminică, 7 noiembrie 2010, pe la prînz, în timp ce Adrian Păunescu era dus la groapă, Televiziunea română difuza, în hotarele emisiunii Ultima ediţie, un pamflet violent al lui Andrei Cornea împotriva Mortului din sicriu, bocit în direct de televiziuni şi îmbălsămat valoric de politicieni. Momentul a stîrnit, cum era şi de aşteptat, controverse isterice în planul trăncănelii mediatice şi decizii ferme în cel al bătăliei politice.
Liderul PSD, Victor Ponta, intuind că un Adrian Păunescu mort e mult mai util electoral decît un Adrian Păunescu viu, şi-a exprimat public indignarea, cerînd convocarea conducerii TVR la Tribunalul Comisiilor parlamentare de specialitate. Autosesizată, Comisia de etică a TVR a declanşat o anchetă de care s-a făcut mare caz în presă și în politică. Rezultatul concret al inițiativei a fost însă mult sub huietul de pe scena noastră publică: un Comunicat din care rezultă că onorabila instituţie nu poate face nimic. Producătoarea emisiunii a refuzat pur şi simplu să se prezinte în faţa Comisiei. Şi cum Comisia nu dispune de Poliţie proprie, membrii săi s-au mulţumit s-o pîrască presei pe contravenientă.
Parcurgînd textele scrise şi urmărind intervenţiile verbale dedicate momentului televizionistic din 7 noiembrie 2010, nu mi-am putut face o imagine clară de ce se reproşează emisiunii Ultima ediţie.
De un fapt concret la o imensă trăncăneală
Potrivit unora, prin găzduirea pamfletului vorbit de Andrei Cornea, TVR a sfidat învăţătura potrivit căreia Despre morţi numai de bine.
Potrivit altora, TVR a dat dovadă de păgînism: în plină ducere a mortului la groapă, în loc să-şi fi şters o lacrimă, fie şi pe furiş, a aruncat asupra sicriului o găleată de vorbe rele.
September 6th, 2012 
VR 
Botosaneanul.Ro: Dacă până acum nu aţi călcat prin Tătărăşeni din judeţ de acum înainte cu siguranţă cel puţin veţi auzi de acest sat. Şi asta pentru că undeva pe o uliţă aproape pierdută de lume vineri la amiază a avut loc un eveniment fără precedent pentru Botoşani. În prezenţa a aproximativ 30 de persoane, de la profesori doctori la simpli ţărani, a fost dezvelit un bust al mareşalului Ion Antonescu.
Posted in 
Tags: 
