„Eminescu este Biblia Românismului”, spune generalul. „Eminescu reprezintă pentru mine esența românității. Pe masa mea de lucru există Biblia și Eminescu – Opera Politică. Aceasta este esențială. Aceasta ne reprezintă. Opera Politică are valoarea permanenței, a eternității. Aceasta e România, prezentă, trecută și viitoare: Eminescu. E Biblia Românității. Acesta este Eminescu! Pentru mine, Opera Politică a lui Eminescu este esența Istoriei Românilor. Nu numai a Istoriei trecute. Nu. A Istoriei trecute, prezente și viitoare”, ne spune Radu Theodoru în exclusivitate. 28 iunie este una dintre cele mai triste zile din istoria românilor pentru că este și ziua când am pierdut Basarabia, în 1940, consemnează Glasul Istoriei. Opera Politică a jurnalistului Eminescu – “esența Istoriei Românilor” – poate fi găsită în forma sa integrală, sub forma editată de Academia Română și preluată de la vrednicul de pomenire academician Dimitrie Vatamaniuc, la www.Mihai-Eminescu.ro.
La 28 iunie 1883 are loc percheziționarea și devastarea tuturor sediilor odată cu desființarea de către Guvern a Societății Carpații, prin care prim-redactorul ziarului conservator „Timpul” Mihai Eminescu milita, inclusiv cu mijloace clandestine, pentru unirea Transilvaniei cu Țara Mamă în proiectul „Dacia Mare”.
Societatea Carpații era pregătită inclusiv pentru operațiuni armate, după cum relevă eminescologul Theodor Codreanu, și număra mii de membri din Transilvania, Banat, Bucovina, Maramureș și Crișana, teritorii românești aflate sub ocupație străină, cât și, evident, din ceea ce Societatea Carpații numea “România liberă”. Agenții secreți ai imperiilor urmăreau îndeaproape activitatea lui Eminescu în cadrul organizației naționaliste, așa cum demonstrează numeroasele raporte descoperite în Arhivele de la Viena. La 28 iunie 1883 este expulzat din România Émile Galli, directorul ziarului francez din București „L’Indépendence roumaine”.
La 28 iunie 1883 P. P. Carp, membru marcant al Lojii Steaua Românie și al Junimii, se afla la Viena în calitate de ministru plenipotențiar pentru a negocia un tratat secret cu Austro-Ungaria (la care aderă și Italia și Germania), de unde îi scrie lui Titu Maiorescu depeșa care a dus la anihilarea incomodului ziarist naționalist de la Timpul: “Mai potoliți-l pe Eminescu!”. 28 iunie era și ziua de naștere a lui Petre Carp, deci se poate spune că i s-a făcut un cadou pe măsura rangului său. La 28 iunie 1883, Eminescu s-a aflat la Capșa, local pe care nu îl frecventa de obicei.
Cercetătorul Dan Dulciu ne arată că la Capșa se afla la acea dată primul sediu al Legației SUA în România, de unde se și trimiteau telegramele diplomatice spre Departamentul de Stat. Aici locuiau și alți diplomați străini, nu numai cel american. Ambasadorul SUA pentru România și Balcani era dr. Eugene Schuyler, un foarte bun cunoscător al Rusiei și al situației spațiului de securitate de la Gurile Dunării și Marea Neagră, cu care Eminescu se întâlnise personal și discutase aproape până la miezul nopții, cu numai cinci zile în urmă, pe 23 iunie, la Titu Maiorescu acasă, conform jurnalului acestuia.
La 28 iunie 1883 expira un „ultimatum” dat de Austro-Ungaria după ruperea pentru 48 de ore a relațiile diplomatice cu România. La 28 iunie 1883 Germania amenință România cu războiul printr-o scrisoare amenințătoare trimisă de Bismark Regelui Carol I. La 28 iunie 1883, Carol I îi scrie de la Sinaia tatălui său, Karl Anton de Hohenzollern: „Dacă tonul presei românești este extrem de regretabil, cel al ungurilor a ajuns la limita nerușinării, aceștia cer cu o nemaiauzită nerușinare pur și simplu anexiunea /noastră/. În Germania, din nefericire, nu intră ziare scrise în limba maghiară, care aici sunt foarte răspândite, altminteri românii ar fi tratați cu mai multă indulgență. Germanii iubesc banii românești, dar se năpustesc cu lovituri de bâtă asupra țării”, afirma Regele. Evenimentele în cascadă survin după ce, așa cum ne arată eminescologul Nae Georgescu, “raporturile diplomatice ale Regatului României cu Puterile Centrale s-au înrăutățit brusc după sărbătorile de la Iași din 6 iunie, când la dezvelirea statuii lui Ștefan cel Mare, în prezența lui Carol I, s-au rostit discursuri iredentiste (mai ales de către Petre Grădișteanu)”. Pe 6 iunie 1883, și tot la Iași, în acea seara, Eminescu recită pentru prima și ultima oară poemul național “Doina” în fața junimiștilor.
Tot în aceeași zi moare, în urma regimului la care a fost supus, camaradul său de luptă pentru România Mare, teologul și admirabilul compozitor Ciprian Porumbescu, cu care Eminescu se cunoscuse la Putna, la mare reuniune a tinerilor români din spațiul românesc, liber sau ocupat, la rândul său militant pentru “Dacia Mare” în cadrul Societății Arboroasa a românilor din Cernăuți. Peste numai 22 de zile, în contextul geopolitic încărcat și întunecat prezentat succint mai sus, Eminescu este condamnat la moarte civilă, după cum scrie profesorul Nae Georgescu, și este declarat nebun și internat cu forța la Sanatoriul Doctorului Șuțu, unde, peste alți șase ani avea să moară în condiții neelucidate până azi, așa cum demonstrează în studiile sale eminescologul Constantin Barbu.
La 28 iunie 1883, Eminescu scria, în ultimul editorial din Timpul: “Cât pentru presă, am putea să-l asigurăm pe regim că oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu va fi în stare nici el a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, şi teamă ne e că, căutând victoria peste tot, va pierde şi cea deja câştigată în monstruoasa sa pornire de a-şi subjuga şi presa”. Și răzbunarea a venit.
28 iunie 1883 consemnează practic prima arestare politică sub pretext psihiatric a unui ziarist român, pentru crezul și adevărurile sale, formulă uzitată apoi adesea de regimul comunist. Iată de ce Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România a propus ca această zi să fie declarată oficial Ziua Națională a Ziaristului Român. Eminescu și colegii săi sunt, cu adevărat, așa cum el însuși scria, “agenții unei lumi viitoare”, “agenți ai istoriei” (un concept întâlnit și la Eliade), agenți ai Marii Uniri realizate la 1 Decembrie 1918. An în care, dacă nu era asasinat în 1889, Eminescu ar fi împlinit doar 68 de ani (respectiv 69, dacă luăm în considerare data reală a nașterii sale, 20 decembrie 1849) și ar mai fi creat și militat pentru România Mare încă mulți ani.
Ne-ar fi plăcut să avem şi o fotografie cu barbă a lui Eminescu – de dinainte de fi smuls de Poliţie din redacţia “României libere” la începutul anului 1889 -, alături de cele patru fotografii clasice, de la tinereţe, pe când se războia cu ungurii în “Federaţiunea”, până la deplina maturitate a gazetarului de forţă şi de geniu, care zguduia din temelii eşafodajul veneticilor “roşii”, liberalii, dar şi al conservatorilor trădători, la ziarul “Timpul”. În schimb avem această imagine doar printr-o mască mortuară, din care răzbate chipul de Hrist al Românului Absolut, chinuit şi răstignit pe Golgota Neamului Românesc.
Se împlinesc azi 130 de ani de la moartea determinată de factori externi a lui Mihai Eminescu, respectiv otrăvirea cu mercur până la colapsul organismului. Deşi au trecut atâţia ani, în care specialiştii au putut consulta temeinic toate datele corecte ale biografiei gânditorului naţional, atât data sa de naştere – cea reală, 20 decembrie 1849, după cum o consemnează chiar tatăl său, căminarul Gheorghe, în Psaltirea familiei -, cât şi cea a morţii – în acest caz, 16 iunie 1889 -, sunt colportate falsificat în spaţiul public.
Motivul, în ce priveşte data morţii, este acoperirea de către urmaşii celor care l-au prigonit a grabei suspecte cu care a fost înmormântat Mihai Eminescu, la doar o zi după moartea sa, pe 17 iunie. Aşa, mintea bietului român moleşită cu avalanşe de informaţii false, nu mai reacţionează când vede că pe 15, chipurile, ar fi murit, şi pe 17 a fost îngropat. Par trei zile, aşa cum cere tradiţia şi cum este normal: 15, 16 şi 17. Dar nu sunt! Eminescu, după cum o spun înaintaşii noştri şi colegii lui, gazetarii vremii, a fost descoperit mort pe 16 iunie dimineaţa. Într-o vineri. Prietenii şi contemporanii săi l-au pomenit după moartea sa întotdeauna la 16 iunie. Corneliu Botez, unul dintre primii săi biografi, îi înscrie foarte clar pe coperta volumului “Omagiu lui Eminescu” – foto mai jos – , apărut la 20 de ani de la moartea jurnalistului şi poetului naţional, data corectă: 16 iunie 1889. De altfel, după cum consemnează presa vremii, la 16 iunie 1909 merseseră în pelerinaj la mormântul de la Cimitirul Bellu oamenii de cultură importanţi ai momentului: Dimitrie Anghel, G. Coşbuc, Şt. O. losif, G. Murnu, I. Slavici, Chibici-Râmneanu, I. Scurtu, A. Stavri, Carol Stork. Placa de pe locul în care a fost nefastul Institut “Caritatea” al medicului-asasin Şuţu, din strada Plantelor, consemnează aceeaşi dată: 16 iunie.
Profesorul Nae Georgescu, renumitul eminescolog, ne relevă surse de presă sincrone care vorbesc de noaptea de 15 spre 16 iunie, când Eminescu trezeşte medicul de gardă pentru a cere un pahar de lapte după care îl cheamă şi pe doctorul Şuţu să-i vorbească. Revista “Familia” titrează, după “Românul”: „Ieri, vineri (16/28 iunie) dimineaţa, el ceru să i se dea un pahar cu lapte şi ceru să i se trimeată dr. Şuţu, căci vrea să vorbească cu el. Era în momente de luciditate; doctorul întrebându-l că cum se simte, Eminescu rãspunde că are dureri în tot corpul, cari îi căşuneazã mult rău. Din nenorocire… aceste momente lucide n-au ţinut mult, cãci dupã o jumătate de oră bietul Eminescu începu din nou sã… aiureze. D-rul Şuţu căută sã-l linişteascã şi poetul se duse să se culce. Nu trecu nici o orã, când d-rul Şuţu intră din nou la el, de astã dată îl gãsi întins, fără nici o suflare.” Cum ar fi putut un ziar al vremii – care, pe deasupra, l-a avut adeseori pe Eminescu în vizor – să se înşele cu o asemenea ştire de importanţă naţională?
Dar cum a ajuns din nou Eminescu la Institutul Caritatea al doctorului Şutu, după ce în acelaşi stabiliment îşi începuse ispăşirea condamării la moarte civilă, în 28 iunie 1883? A fost adus (tot) de Poliţie, după cum amintesc alţi colegi de presă de-ai lui Eminescu. Acţiunea s-a petrecut în ianuarie – februarie în urma articolului său publicat in „România liberă” din 13 ianuarie 1889 – ultimul său articol, care ne demonstrează un Eminescu total cerebral – , articol care a declanşat demisia Guvernului puţin mai târziu. Nu se „potolise”.
Profesorul Nae Georgescu a descoperit mai multe referiri la acest moment, în presa vremii: „Ziarul “Naţiunea” dă informaţii mai ample: „În urma articolului apărut ieri în România liberã, în care d. Vernescu era tratat într-un mod prea adevărat pentru un organ ministerial, domnia sa şi-a dat demisia azi dimineată. Însă, în urma asigurărilor d-lui Carp, cum că va dezavua – ceea ce a şi fãcut în numărul de azi al oficioasei – pe d. Eminescu, autorul articolului în chestiune, d. Vernescu şi-a retras demisiunea. Uite popa, nu e popa.” Alt ziar, „Telegraful”, adaugã: „d-nii Carp şi Theodor Rosetti, faţă cu dl. Laurian [directorul Rl – n.m.], i-au declarat că articolul priveşte pe d. Eminescu”…”
Acelasi Carp era cel cu „potolirea” lui Eminescu din 28 iunie 1883, care a dus la arestarea gazetarului şi prima lui internare forţată, la acelaşi doctor Şutu, petrecută concomitent cu percheziţionarea tuturor sediilor Societăţii „Carpatii” şi apoi desfiinţarea ei, în aceeaşi zi, organizaţie cu activitate clandestină prin care Eminescu si prietenii sai militau pentru unirea tuturor românilor în “Dacia Mare”, deranjând imperiile care-şi puseseră spionii şi “influencerii” locali – aka trădătorii – pe urmele lui Eminescu.
Eminescogul Nae Georgescu: “Astăzi se ia de bună data din Certificatul de deces: „cinci spre zece corente ora trei ante meridiane” – dar în ce condiţii a fost eliberat acesta, la 17 iunie (pentru necesităţi birocratice la cimitir), cu greşeli peste greşeli (poetul ar fi avut 43 de ani, tatãl său s-ar fi chemat Mihail, etc.), ca martori semnând prin punerea degetului doi sluijitori analfabeţi ai Institutului Caritatea… mai bine sã nu mai vorbim!
Data de 16 iunie este inconvenabilã pentru că indicã o grabă cu totul suspectă în privinţa ducerii la groapã: se ştie ferm că înmormântarea la Cimitirul Bellu a avut loc în ziua de 17 iunie 1889, deci ar rezulta că nici n-a fost expus cele trei zile tradiţionale, cum este obiceiul. De altfel, ziua morţii lui Eminescu n-a putut fi mişcatã din mentalul colectiv, se comemorează şi astăzi la 15 iunie peste an”. Ar fi interesant de aflat de când si cum…
Iată cum marele “Voievod al Ortodoxiei”, Părintele Justin Pârvu, de la a cărui trecere la veşnicie, în condiţii poate la fel de determinate, se împlinesc azi 6 ani, Duhovnic care l-a iubit pe Eminescu şi a susţinut numeroase iniţiative de omagiere a marelui ziarist cât şi demersul nostru naţional început exact acum 10 ani – Adevărul despre Eminescu la 120 de ani de la ucidere – a ales să plece la Domnul în aceeaşi zi cu Eminescu, binecuvântând, aşa cum se ştie, cu ultimele sale cuvinte, România şi întreg poporul român. Mănăstirea Petru Vodă i-a pomenit împreună, într-o slujbă impresionantă susţinută de Prea Sfinţitul Basarabiei de Sud cu Părintele Arhimandrit Hariton Negrea, stareţul lăsat de Părintele Justin, şi un sobor de preoţi, în prezenţa a mii de pelerini veniţi din toată ţara.
Dumnezeu să-i ţină împreună la dreapta Sa, cu rugăciunile lor vii pentru România, ce mult au iubit-o!
Mai jos, omagierea lui Eminescu şi a Părintelui Justin de Episcopul Basarabiei de Sud şi Apelul lui Corneliu Botez din lucrarea Omagiu lui Mihai Eminescu, apărută în 1909 şi disponibilă, într-o reeditare, AICI.
A P E L
Cu prilejul împlinirei a 20 ani dela moartea poetului Eminescu
La 16 Iunie a. c, se împlinesc 20 de ani dela moartea genialului poet Eminescu, care a încetat din viaţă în casa de sănătate a d-rului Suţu, în revărsatul zilei de 16 Iunie 1889, umplând de jale inimile Românilor de pretutindeni. Când ziua, biruitoare, se îngânà încă cu întunericul, acolo se stingeà de veci, învăluit de ,,umbra morţii eterne“, luceafărul care a aruncat o lumină atât de orbitoare pe orizonul artei române. Acolo i-a fost dat, în suferinţe cumplite, să-şi închidă pe vecie ochii, artistul cel mai desăvârşit, gânditorul cel mai profund şi sublim.
Câte nu s’au perindat în ţara noastră în curgerea acestor 20 de ani.
Câte noui talente nu s’au arătat, ce progrese n’a făcut literatura românească ridicată de dânsul la înălţimi neasemuite, dar o pană atât de măiastră ca a lui nu s’a arătat.
E o datorie, să nu lăsăm să treacă ziua de 16 Iunie a. c, fără ca acest eveniment să fie comemorat de întreaga ţară, a cărei glorie este
poetul şi de fruntaşii autorizaţi ai literaturei noastre.
Se impune deci, să se instituiască de pe acum comitete, alcătuite din bărbaţii noştri cei mai de samă, la care să se asocieze şi tineretul
universitar, pentru ca Eminescu să fie comemorat în modul cel mai impunător.
Un asemenea comitet compus din profesori, magistraţi, publicişti, etc., s’a instituit la Galaţi, după propunerea d-lui Corneliu Botez, în ziua de 19 Martie a. c. în scopul înjghebărei unui festival artistic, care va fi, în acelaşi timp, o apoteozare a lui Eminescu şi a literelor române.
Comemorarea lui Eminescu, cu deosebit ceremonial, va trebui făcută în toate oraşele şi chiar în cele mai mici târguşoare.
S’ar puteà strânge,cu acest prilej, un fond pentru ridicarea unei statui marelui poet.
Cu convingerea că această propunere va aveà răsunetul dorit de întreaga ţară, ne adresăm tuturor: admiratori şi continuitori ai operei lui Eminescu, pentru ca, punându-ne cu toţii în mişcare, să facem ca aniversarea zilei de 16 Iunie a. c. când se împlinesc 20 de ani dela moartea celui mai mare şi iubit poet naţional, să fie sărbătoarea cea mai înălţătoare a gândirei şi simţirei neamului nostru.
Rugăm pe toţi acei ce posedă date necunoscute încă din viaţă şi mai cu seamă din copilăria lui Eminescu, să binevoiască a ni le pune la dispoziţiune, spre a fi publicate, împreună cu numele celor ce ni le vor transmite, în volumul festiv ce se va tipări la Galaţi, cu ocaziunea acestei zile memorabile.
Orice comunicări se vor adresa d-lui Corneliu Botez, preşedinte de tribunal-Galaţi.
Biroul de Presă al Patriarhiei Române a emis ieri un Comunicat în care se fac mai multe precizări cu privire la “canonizarea persoanelor care în timpul regimului comunist din țara noastră au suferit persecuții și au pătimit moarte în închisorile comuniste”. Între acestea, se explică faptul că “rolul canonizării de sfinți este acela de a mărturisi, de a întări și de a transmite dreapta credință, în vederea călăuzirii credincioșilor pe calea mântuirii și a dobândirii sfințeniei”. “Una dintre condițiile esențiale pentru canonizarea sfinților este ortodoxia neîndoielnică a credinței acestora, păstrată până la moarte (cf. Apocalipsă 2, 10). În acest sens, nu toți cei care au murit în închisori au murit pentru credința ortodoxă. Așadar, există o deosebire între un erou – care a suferit şi a murit pentru libertate sau pentru apărarea patriei – şi un sfânt – care a mărturisit credinţa până la sfârşitul vieţii“, se afirmă în Comunicatul Patriarhiei. “Totuși, spre deosebire de eroii şi martirii patrioţi ai unor momente istorice, sfântul reprezintă un model constant și luminos de credință statornică, pocăinţă sinceră şi viaţă sfântă. Prin urmare, procesul de canonizare, ca recunoaştere a sfinţeniei unei persoane, este unul anevoios și îndelungat, întrucât trebuie să se ajungă la dovada certitudinii dreptei credințe și a sfințeniei vieții celui propus spre canonizare, precum și la dovada faptului că evlavia populară față de acesta nu este una superficială şi efemeră, ci una profundă și îndelungată sau perenă, verificată în timp”, se mai subliniază de către Patriarhia Română. Biroul de Presă al Patriarhiei ne-a surprins plăcut cu acest Comunicat, care parcă schițează, cu talent, portretul Duhovnicului Neamului. Așadar, în întâmpinare acestor afirmații, amintim că pe 15 iunie se va săvârși la Mănăstirea Petru Vodă pomenirea de șase ani de la trecerea la cele veșnice ale vrednicului de pomenire Părinte Justin, eveniment care a demonstrat an de an sporita evlavie populară față de un erou și martir al temnițelor comuniste despre care, așa cum afirmă și regizorul Nicolae Mărgineanu, oamenii știau încă de când era în viață că este sfânt, minunile săvârșite de acesta chiar și după plecarea la Ceruri întărind acestă credință (Video).
Oameni de știință, ca Profesorul Univ. Dr. Ilie Bădescu, membru al Academiei Române, sau artiști ca fotografa Cristina Nichituș Roncea, conturează, unul prin cuvânt, al doilea prin imaginea grăitoare, trăsăturile puternice ale unei mari personalităţi “sfinţite şi sfinţitoare”, aflate anul acesta la Centenarul nașterii sale pământene. Profesorul Radu Ciuceanu, fost deținut politic timp de 16 ani și luptător în munți, prezent la lansarea de la Bookfest a Albumului “DUHOVNICUL – 100 de ani cu Părintele Justin. 100 de portrete de Cristina Nichituş Roncea”, a subliniat, de asemenea: “Părintele Justin este unul dintre sfinții noștri!”.
Tot istoricul Radu Ciuceanu afirma într-un interviu acordat recent ziarului BURSA că “Sunt foarte mâhnit atât de modul în care îi este tratată memoria preotului-martir Gherasim Iscu de către BOR, cât şi de către BNR. Am înţeles că Papa când vine în România, peste câteva luni, mai beatifică o serie de martiri anticomunişti catolici. Foarte bine! Dar dacă un copil sau un tânăr din ziua de azi va asista la comentariile care vor însoţi aceste demersuri de sanctificare, ce va înţelege? Că în România au fost doar martiri catolici, nu? Dar miile de preoţi şi monahi ortodocşi închişi, sutele de prelaţi care au fost ucişi, credincioşii, cu zecile de mii, unde sunt? Iată acest caz: bietul Gherasim plecat de lângă Valeriu Gafencu nu numai că şi-a iertat torţionarul dar l-a şi binecuvântat şi, asemenea tâlharului care l-a mărturisit pe Mântuitor pe Cruce, acesta a putut urca cu stareţul în Rai. Şi câte acte de sfinţenie n-au fost? Preoţi, cărturari, ţărani, militari, studenţi. De ce nu canonizăm şi noi cazurile clare – Arsenie Boca, Gherasim Iscu, Vasile Voiculescu şi altele şi altele, aşa cum au făcut ruşii, aşa cum fac, iată, catolicii? Este o întrebare pe care ne-o punem foarte mulţi din foarte puţinii supravieţuitori ai odiosului experiment bolşevic, din cei care mai suntem, încă, pe acest pământ. Am vrea şi noi, ăştia care mai trăim, dintre cei chinuiţi ca-n iad, să ne putem bucura de recunoaşterea Bisericii noastre, dacă de cea a statului nu am avut parte decât pentru a-şi spoi faţa de trădări câte unul sau altul dintre mititeii cocoțaţi și cocoșați pe sus.”
Alți apologeți creștini, ca Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan C. Teșu, ni-l prezintă, de asemenea, pe Părintele Arhimandrit Justin Pârvu, ca “erou al demnității naționale, apărător al credinței drepte, model sublim al iubirii evanghelice”. Așadar, la sărbătoarea Înalțarii Domnului – Ziua Eroilor 2019, venim cu o propunere concretă, în întâmpinarea mesajului binecuvântător al Patriarhiei Române, propunere care întrunește întru totul cerințele enunțate: Canonizați-l pe Părintele Justin Pârvu!
Prof. Ilie Bădescu: “Părintele Justin este viu și lucrul acesta este confirmat de Albumul Cristinei Nichituș Roncea” – VIDEO
Standul Editurii SOPHIA de la Salonul de carte BOOKFEST a găzduit, sâmbătă, 1 iunie 2019, de Sfântul Justin, Martirul şi Filosoful, lansarea albumului “DUHOVNICUL. 100 de ani cu Părintele Justin. 100 de portrete de Cristina Nichituş Roncea” apărut la Editura Doxologia la Centenarul nașterii Părintelui Justin Pârvu. Volumul a fost prezentat de regizorul Nicolae Mărgineanu, autor al mai multor opere cinematografice și documentare despre mărturisitorii temnițelor comuniste, prof. Mihail Diaconescu, doctor în filologie al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și eseist în domeniul filosofiei artei, prof. Radu Ciuceanu, în vârstă de 91 de ani, istoric și fost deținut politic timp de 16 ani, director al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului și de prof. Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române.
Autoarea a ținut să mulțumească Patriarhului României PF Daniel, pentru oblăduire, Înalt Preasfințitului Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, pentru binecuvântarea sa, tuturor maicilor și monahilor de la mănăstirile ctitorite de Părintele Justin Pârvu la Petru Vodă cât și, mai ales, Părintelui Justin, pentru ocrotirea de care a avut parte din partea sa și rugăciunile pe care le simte și azi, transmite Doxologia.
În cuvântul său, sociologul Ilie Bădescu a considerat că titlul ales de Editura Doxologia – “100 de ani cu Părintele Justin” -, la timpul prezent, reflectă o realitate, “pentru că Părintele Justin este viu, este împreună cu noi, și lucrul acesta este confirmat de Albumul Cristinei Nichituș Roncea”. “Părintele Justin este arătat de autoare sub lumina sfințeniei sale. Am privit cu foarte multă tulburare Albumul. Am cercetat să descopăr din care unghi vine lumina. Uneori vine lumina direct din chipul Părintelui, alteori vine dinspre textul pe care îl consultă Părintele. Alteori vine dinspre mâinile Părintelui în timp ce sunt surprinse în exercițiul funcțiunii semnului Sfintei Cruci. Ele sunt, într-adevăr, focar de lumina. Albumul acesta este cu adevărat expresia acestei arte care scrie cu lumină, conform etimologiei termenului – foto-grafie. Este un Album scris cu lumină. Este, în același timp, tulburătoare tehnica pentru că avem de fapt o fotografie în fotografie. Chipul Părintelui Justin este prin excelenţă, prin înduhovnicirea sa, expresia chipului divin. Omul este chip divin! Ca să surprinzi chipul divin în fotografie, în lumina fotografiei, trebuie să ştii de unde poţi cuprinde lumina chipului. Aceasta este, cred eu, tehnica minunată a Cristinei folosită în acest album, pentru că aş spune mai mult decât spunea distinsul nostru prieten, domnul profesor Mihail Diaconescu, că arta este antropocentricăș eu cred că arta este chiar antrocentrică, pentru că este vorba de chipul divin care este în centru iar Cristina tocmai asta ne descoperă: chipul divin în chipul Părintelui Justin Pârvu. Este, din punctul acesta de vedere, un exemplu de antropologie fotografică creştină. Este o direcţie nouă în arta fotografică, pentru că, aşa cum am spus, nu este vorba doar despre chipul unui om – există diverse tipologii umane -, ci să surprinzi chipul unui mare duhovnic, a unei personalităţi sfinţite şi sfinţitoare. Pentru că sunt semne destule în portretele Cristinei care ne arată că avem de-a face cu forţa unui duhovnic care vine spre noi sub semnele sfinţirii. Deci, aceasta este, cred, trăsătura distinctivă a acestui album al Cristinei şi pentru asta se cuvine să îi mulţumim şi să ne bucurăm, împreună, cu figura vie a Părintelui Justin Pârvu pentru că portretele acestea ne arată forţa unui Duhovnic. De aceea se numeste albumul “100 de ani cu Părintele Justin Pârvu”. Părintele Justin Pârvu există, este real, este viu, este împreună cu noi şi lucrul acesta este confirmat de albumul Cristinei Nichituş Roncea. Te felicităm, Cristina şi îţi mulţumim pentru acest album.”, conchide profesorul Ilie Bădescu, membru corespondent al Academiei Române și fin apologet al frumuseții ortodoxiei românești.
Albumul va fi lansat și la Iași, pe 14 iunie, la pomenirea a șase ani de la trecerea la veșnicie a Părintelui Justin, în cadrul unei conferințe omagiale care se va desfășura la Muzeul Unirii.
Materialul integral, cu tot cu punctul de vedere al Preotului Profesor Univ Dr, Ioan C. Teșu, la Ziaristi Online
La salonul Internațional de carte Bookfest 2019 va fi lansat, sâmbătă, 1 iunie, la ora 13.00, Albumul de fotografii și evocări “Duhovnicul – 100 de ani cu Părintele Justin. 100 de portrete de Cristina Nichituș Roncea” publicat de Editura Doxologia la Centenarul „Părintele Justin Pârvu”. Regizorul Nicolae Mărgineanu, esteticianul Mihail Diaconescu, eseist în domeniul filosofiei artei, sociologul Ilie Bădescu, membru corespondent al Academiei Române și venerabilul istoric Radu Ciuceanu, fost deținut politic și partizan în munți, împreună cu autoarea, vor vorbi despre uriașa personalitate a Duhovnicului României și despre fenomenul rezistenței anticomuniste, unic în întreg spațiul Europei de Est sovietizate, informează Evenimentul Zilei.
„În ultimii ani din viața Părintelui, Cristina Nichituș Roncea a reușit să realizeze poate cele mai reușite imagini cu îndrăgitul Duhovnic, care surprind într-un mod perfect sfințenia Părintelui, trăirea, smerenia și demnitatea unui chip voievodal, îmbrăcat în haine monahale. Cu siguranță sensibilitatea și delicatețea sufletească a fotografei trebuie să fi rezonat cu noblețea și sensibilitatea marelui pescar de suflete, Părintele Justin Pârvu, ca să poată suprinde în imagini taina unor astfel de gesturi cuvioase și sfinte”, scria revista Fundației Justin Pârvu. Pentru revista de teologie ortodoxă „Lumina Lină”, prozatoarea Mihaela Malea Stroe compară lucrarea, pentru revelațiile sale, cu „Jurnalul fericirii” Părintelui Nicolae Steinhardt, transmite și Doxologia.
Albumul omagial cuprinde, alături de fotografii, pastorale ale Părintelui Justin și evocări ale Patriarhului României, PF Daniel, Mitropolitului Moldovei și Bucovinei, IPS Teofan, PS Calinic Botoșăneanul și ale unor apropiați ai marelui Duhovnic, ca Maica Justina Bujor, Starețul Arh. Hariton Negrea și Monahul Filotheu Bălan, fost secretar personal al Părintelui Justin.
Evenimentul se desfășoară chiar de Sf. Justin Martirul și Filosoful, la Standul Editurii Sophia – Supergraph – F06 , Pavilionul B2 de la Romexpo iar intrarea este liberă.
După lansarea aniversară de la Mănăstirea Petru Vodă, lansarea Albumului publicat la Editura Doxologia a fost găzduită sărbătorește și de Galeria KronArt, din Brașov, în Ziua cinstirii memoriei martirilor din temnițele comuniste, 14 mai 2019, cu prezentarea făcută de mărturisitoarea Maria Trifan, profesor Crina Palas și artistul Gabriel Stan. Mai jos, câteva filmări emoționante de la eveniment, realizate deLa Pas prin Brașov,însoțite de mai multe fotografii.
Albumul de fotografie „Duhovnicul – 100 de ani cu PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU. 100 de portrete de Cristina Nichituș Roncea”, lucrare publicată cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Editura Doxologia. Albumul a fost lansat pe 14 Mai, Ziua Națională de cinstire a martirilor din temnițele comuniste la Brașov, Galeria de artă Kron Art, Strada Postăvarului 18. Vorbește Cristina Nichituș Roncea / YouTube Aici
„Comunismul s-a impus în spațiul românesc ca regim de ocupație, vizând amputarea a două coordonate esențiale: cea națională şi cea creştină. Arestările masive s-au făcut indiscutabil pe criterii politice întâi de toate. Dar apoi s-a constatat că a fi român şi a-ți mărturisi credința în Hristos sunt vinile pe care comunismul, ca regim de ocupație, nu le-a putut ierta. Şi nu le iartă nici astăzi, de data aceasta nu prin condamnări la moarte, ci prin omitere. Iată de ce considerăm necesar un proces de recuperare a valorilor.”*
*Sursa: „Literatura detenției şi a rezistenței anticomuniste – rezumatul tezei de doctorat”, Doctorand Crina Mihaela Palas, Sibiu, 2011 / YouTube Aici
Radu Ciuceanu: Deținutul politic care a făcut o realitate dintr-un mit: tinerețe fără bătrânețe
Radu Ciuceanu este primul autor al unei legi privind înființarea CNSAS, odată cu proiectul de lege de creare a unor Comisii parlamentare de control a serviciilor de informații, la 21 aprilie 1992, și fondator al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului.
de Victor Roncea
„Iscusit cercetător al trecutului românesc, cărturar erudit și ostenitor neobosit pe multiple laturi de valoare ale științei istorice, Prof arheolog Radu Ciuceanu este prețuit de Biserica Ortodoxă Română ca un fiu credincios al său, care, de-a lungul anilor, s-a îngijit de păstrarea, salvarea și restaurarea monumentelor istorice și bisericilor vechi din București”, scria Prea Fericitul Patriarh Teoctist, la o aniversare, despre fostul deținut politic și luptător cu arma în mână în rezistența anticomunistă, care astăzi împlinește 91 de ani.
Primul autor al unei legi privind înființarea CNSAS, odată cu proiectul de lege de creare a unor Comisii parlamentare de control a serviciilor de informații, la 21 aprilie 1992, (voi publica aici documentele) și fondator al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului unde este foarte activ, Radu Ciuceanu, descendent al unui Voievod de Ciuci din Munții Apuseni (din comuna Ciuci, azi Vârfurile), pomenit în cronici pe la 1514, între comandanții lui Gheorghe Doja, este cu adevărat, așa cum spunea regretatul profesor Florin Constantiniu, „omul care a făcut o realitate dintr-un mit: tinerețe fără bătrânețe”.
Florin Constantiniu: „Există oameni pe care scurgerea timpul și marile încercări ale vieții îi lasă neatinși Domnul Radu Ciuceanu aparține acestei categorii. La o vârstă tânără, când alții, cei mai mulți – se lasă în voia preocupărilor și distracțiilor juvenile, domnia sa a vădit nu numai o remarcabilă maturitate politică, dar și o uimitoare responsabilitate civică. Punându-și în joc viața și libertatea, el a înțeles că datoria sa de român îl chema să lupte împotriva ocupantului sovietic și a marionetelor sale din țară.”
„Dl Radu Ciuceanu este pentru mine o experiență sufletească și intelectuală victorioasă, un noroc că există”, afirma și profesorul Mihai Ungheanu despre fostul deținut politic cu 16 ani de închisoare.
„Profesorul și omul de mare frumusețe morală și de extraordinară putere spirituală, ne cheamă să fim mărturisitori, împreună cu Dsa (și cu martirii închisorilor, pe care îi proorocește trecuți în Sinaxar), ai unei teribile experiențe colective din veacul nostru, experiența războiului total împotriva omului și a lui Dumnezeu. În Sinaxarul încă nescris al neomartirilor români din vremea prigoanei se va adăuga, după numele sfinților vădiți, o filă întregitoare, sub denumirea: „Drepții închisorilor”, și printre aceștia se va citi și numele omului de mare severitate cu sine, profesorul, istoricul, memorialistul, romancierul și, mai înainte de toate, dreptul întru suferința neamului său, Radu Ciuceanu”, scrie profesorul Ilie Bădescu, membru corespondent al Academiei Române.
Familia profesorului este o familie de tradiție și înaltă ținută a Craiovei. Cu fratele său, Constantin, a luptat cot la cot în Mișcarea Națională de Rezistență, iar tatăl, Ştefan Ciuceanu, a fost la rândul său istoric, arheolog, muzeograf, cercetător ştiinţific şi fondator al Muzeului Olteniei. A fost primul preşedinte al Fundaţiei „Alexandru şi Aristia Aman“, a contribuit la apariţia revistei Arhivele Olteniei, a fost în colectivul care a creat şi a condus Institutul de Arheologie. A creat, la Craiova, Comisia monumentelor istorice și a descoperit zidurile cetăţii dacice Pelendava.
Experimentul Pitești a fost aplicat de ruși asupra românilor, la scară națională, afirmă Radu Ciuceanu. Iar efectele acestuia se văd azi cu ochiul liber, dacă ne uităm la cine contestă Biserica Națională mărturisitoare, adăugăm noi.
Starețul-martir Gherasim Iscu, salvatorul Tezaurului României, ar trebui să deschidă lista canonizărilor alături de Valeriu Gafencu și Arsenie Boca
Ați fost prim-adjunctul generalului Iancu Carlaonț, comandantul Mișcării de Rezistență din Oltenia, poziție din care ați luat legătura și cu părintele Gherasim Iscu, starețul de la Tismana, săvârșit martiric în temnițele bolșevice, de mână cu torționarul său pe care l-a spovedit și iertat de păcate, chiar într-o noapte de Crăciun. Ați afirmat într-un interviu că ar trebui canonizat, așa cum au făcut deja rușii sau chiar și catolicii de la noi, cu numeroși mucenici ai creștinismului din timpul regimului întunericului. Și, de asemenea, că Banca Națională ar trebui să creeze o medalie cu chipul său, pentru că este salvatorul de drept al tezaurului de aur al României din perioada războiului, alături de însărcinații speciali cu această misiune. Conform Arhivei CNSAS l-ați cunoscut și ați fost acolo, la Tismana, în timpul operațiunilor secrete de ascundere atât de către ruși cât și de către nemți, a aurului românesc și a unei părți a aurului polonez. Puteți dezvolta subiectul?
Arhimandritul Gherasim Iscu a fost starețul mănăstirii Tismana, printre primele lăcașuri de rugăciune în Țara Românească. A ctitorit de isnoavă câteva mănăstiri și biserici din Bucovina, Basarabia și Transnistria în perioada 1941-1944. A fost nu numai un călugăr ostaș al lui Hristos, dar și exarh al plaiurilor din Oltenia, din județul Mehedinți, având autoritate asupra mănăstirilor din arcul carpatic: Polovraci, Bistrița, Arnota, Frăsinei, Cozia și, dincolo de Olt, Turnu și Stânișoara, Dintr-un lemn și o mulțime de metohuri închinate lor. În această calitate, starețul Gherasim ne-a facilitat adăpost pentru diferiți fugari căutați de Securitatea atotputernică. Dar nu numai atât. Pentru puținele arme pe care le aveam în dotare, porțile acestor mănăstiri erau deschise și spre prețuirea celor care au trăit acea teroare niciunul dintre noi nu a fost descoperit. Însă starețul Gherasim a fost torturat și lăsat fără haine în plină iarnă, în celula din penitenciarul Craiova din strada Vasile Alecsandri, unde s-a și îmbolnăvit de tuberculoză.
A avut parte de o moarte martirică spovedind și împărtășind în noaptea de Crăciun din 1951 pe fostul său călău din Calea Rahovei, cu care a plecat la Ceruri. Dar marele său merit – puțin cunoscut și recunoscut ca inițiator – a fost primirea întregului tezaur al Băncii Naționale, adăpostit în secret, în prima etapă necorespunzătoare asigurării sale, urmând ca în a doua fază să-i pună la dispoziție o peșteră care corespundea cu valoarea bunurilor adăpostite acolo. Deasupra ei era amprentată dinamită într-un munte care, dacă s-ar fi încercat extragerea, exploziile a peste 2 tone de dinamită ar fi antrenat prăbușirea întregului munte. În prezent aș dori ca din inițiativa Băncii Naționale să fie socotit starețul Gherasim ca unul dintre salvatorii, nu numai a depozitului nostru, dar și a unei bune părți din tezaurul polonez, drept pentru care să i se facă o medalie de metal prețios. Iar pentru activitatea sa subversivă I.N.S.T.-ul poate oricând să-l propună să-l canonizeze. O altă inițiativă o așteptăm din partea B.O.R.-ului, care are în tradiția sa cunoașterea și recunoașterea celor care au contribuit într-un moment grav din istoria națională la salvarea unui tezaur al străduințelor celor mai ilustre personalități ale României.
Alături de martirul Gherasim Iscu, ce alte nume ar trebui să intre în Sinaxarul Bisericii Ortodoxe Române, după părerea dvs., care ați pătimit alături de mulți dintre acești mucenici?
Oho… sunt mulți! Încep cu Sfântul Închisorilor, Valeriu Gafencu, apoi, desigur, Părintele Arsenie Boca, toți mărturisitorii de la Rugul Aprins, Părintele Sofian, Părintele Adrian Făgețeanu și ceilalți, curajoșii luptători pentru Hristos și neamul nostru – Părinții Justin Pârvu și Gheorghe Calciu, Părintele Ilie Lăcătușu și Părintele Ilarion Felea, marele Duhovnic al Ortodoxiei Ilie Cleopa și marele Profesor Dumitru Stăniloae, poeții care ne-au luminat întunericul celulelor, Poetul Închisorilor Radu Gyr, Vasile Voiculescu și Nichifor Crainic, Ioan Ianolide și Virgil Maxim, Părintele Arsenie Papacioc și Părintele Constantin Voicescu, Mircea Vulcănescu – desigur, Elisabeta Rizea și luptătorii din munți… Aceștia sunt cei care îmi vin acum în gând, dar lista e infinit mai lungă, închisorile au fost pline de martiri mărturisitori. Rușii au canonizat cu miile dintre mucenicii Gulagului. Nu cred că noi suntem mai prejos.
Marele poet necunoscut Sergiu Mandinescu, „pe puntea de argint a Himalayei Spiritului“
Ați fost camarad de rezistență și apoi de temniță cu unul dintre marii poeți necunoscuți ai României, Sergiu Mandinescu. Ce ne puteți spune despre el?
Redau mai jos Amin-ul lui Sergiu Mandinescu, colegul de luptă și de jertfă al lui Radu Ciuceanu:
AMIN (Reeducare)
De-aş avea o pană de înger
Şi cerneală de bezne,
Poate că abia atunci mi-ar fi lesne
Să mă adun din toate risipirile,
Să-mi scriu amintirile
Şi să spun tuturor de ce sânger.
Era o noapte jefuită de stele…
La fereastra nădejdii – zăbrele,
La uşa salvării – lăcate,
Iar frunţile noastre palide înnoptaseră toate.
Când, deodată, din mijlocul nostru
Izbucni, ca o flacără neagră, ura.
Focul ei a topit într-o clipă
Gând, suflet, aripă –
Toate din tot – şi n-a mai rămas decât zgura.
Baroase cumplite zdrobiră tăcerea
În cioburi de răcnete mari cât durerea.
Ţăndări din sufletele noastre au ajuns până la cer.
Martirii ardeau pe ruguri de ger…
Atât de cumplite au fost suferinţele,
Atât de năprasnică urgia,
Încât în noaptea aceea unii şi-au pierdut minţile,
Alţii şi-au pierdut veşnicia.
Într-un târziu toate sufletele zăceau sfărâmate.
Ah, amintirea asta ca pe o roată mă frânge!
Pe jos erau risipiţi creiţarii de sânge,
Plata atâtor păcate.
Dintre cei care au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc.
Iată, de pildă, eu – umblu, vorbesc,
Asemenea lui, aşijderea ţie,
Dar viaţa mea nu-i, nu-i, prietene, decât o moarte vie.
Ah, Doamne, iată-mă aici, la ceasul comorilor,
Îmbrăţişându-mi lespedea de patimi şi chin.
Aştept îngerul zorilor,
Aştept Învierea,
În numele Tatălui şi-al Fiului, şi-al Sfântului Duh, Amin!
Moartea civilă a lui Eminescu – arestarea și eliminarea din 28 iunie 1883
de Nae Georgescu
În discuţia legată de arestarea lui Eminescu și eliminarea lui de la ziarul „Timpul“ și din spațiul civil și politic intră şi evenimentele acestui torid 28 iunie 1883.
Lucrurile sunt foarte complicate şi necesită explicaţii de amănunt – pe care le-am oferit în cărţile mele. Geopolitic, în această zi Regatul României schimbă orientarea politică, economică etc. tradiţională – dinspre Franţa şi Anglia către Puterile Centrale. Este vorba de intrarea noastră în alianţa secretă cu Germania, Austro-Ungaria şi Italia.
După primele mele cărţi, prin anii ’90 ai secolului trecut, Alexandru Paleologu a vorbit în mod special despre ziua de 28 iunie 1883, numind-o momentul schimbării axei de interes geopolitic al României.
După aceea, Alexandru George acordă, de asemenea, o importanţă deosebită acestei zile din istoria noastră modernă. Desigur, niciunul nu face legătura cu Eminescu… Chiar şi săraca noastră istoriografie dedicată momentului, după 1994, aminteşte această zi ca pe una extrem de importantă – fără a face, desigur, nici ea – ea, mai ales! – racordarea la biografia unui… biet ziarist, în fond…
Ziua Culturii Naționale, care nu-și poartă încă numele complet, pentru că în Lege cineva a uitat să adauge și „Mihai Eminescu”, este, categoric, și un prilej de aducere aminte asupra idealurilorpe care le împărtășea Românul Absolut. Între acestea, poate în primul rând, a stat idealul Unirii, Eminescu fiind fără îndoială unul dintre precursorii Marii Uniri de la 1918.
În urmă cu 137 de ani, pe 24 ianuarie 1882, Mihai Eminescu fonda, împreună cu alţi militanţi pentru “Dacia Mare”, Societatea “CARPAŢII”, o organizaţie naţionalistă cu caracter clandestin, semi-secret, ce-şi propunea – conform Statutului scos la lumină de Augustin Z. N. Pop – “sprijinirea după puteri a oricărui scop şi a oricărei întreprinderi românesci” și „să producă o schimbare radicală în politica României faţă de românii din teritoriile aflate sub administraţie străină”. Societatea avea şedinţe deschise dar hotărârile tactice şi strategice erau luate în secret de membrii fondatori şi asociaţi. Intrarea în organizaţie nu era aşa uşoară; Ioan Slavici – cetăţean austriac – s-a străduit mai bine de un an să primească statutul de membru, în ciuda faptului că era prieten cu Eminescu. E drept, colaborarea sa cu serviciile de informaţii austro-ungare era un fapt cunoscut pentru apropiaţi.
În mai puţin de un an, societatea era pregătită inclusiv pentru operaţiuni armate, după cum relevă eminescologul Theodor Codreanu, şi număra mii de membri din Transilvania, Banat, Bucovina, Maramureş şi Crişana, teritorii româneşti aflate sub ocupaţie străină, cât şi, evident, din ceea ce Societatea “Carpaţii” numea “România liberă”. 24 ianuarie, aniversarea Micii Unirii, prefigura, conform dezideratelor Societăţii, unirea tuturor românilor în “Dacia Mare”. Aşadar, Eminescu şi colegii săi sunt, cu adevărat, aşa cum el însuşi scria, “agenţii unei lumi viitoare”, “agenţi ai istoriei” (un concept întâlnit şi la Eliade), agenţi ai Marii Uniri, realizate la 1 Decembrie 1918. An în care, dacă nu era asasinat la 1889, Eminescu ar fi împlinit doar 68 de ani (respectiv 69, dacă luăm în considerarea data reală a naşterii sale, 20 Decembrie 1849) şi ar mai fi creat şi militat pentru ţară încă (cel puţin) două decenii. Să ne gândim la faptul că Slavici, născut înaintea lui Eminescu, respectiv în 1848, a trăit până în 1925.
Eminescu a fost urmărit toată viaţa sa de jurnalist de către serviciile speciale ale imperiilor din jurul României, a afirmat și atestat eminescologul Nae Georgescu în lucrările sale. Profesorul Georgescu afirmă că Eminescu a intrat în atenţia organelor cezaro-crăieşti încă de la primele sale trei articole, publicate la 20 de ani în revista “Federaţiunea” din Pesta – Să facem un Congres, În Unire e tăria şi Echilibrul – pentru cel din urmă deschizându-i-se proces de presă.
Ulterior este remarcat de serviciile speciale austro-ungare ca unul dintre organizatorii Serbării de la Putna, din 1871, plănuită din 1870, la 400 de ani de la sfinţirea mănăstirii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, sărbătoare urmată de un congres al studenţilor români din toate provinciile româneşti.
Documentele găsite până acum în Arhivele de Stat ale Austriei arată că Eminescu se regăseşte în Rapoartele Biroului de Informaţii din Viena în numeroase rânduri. “Există circa 80 de astfel de Rapoarte asupra Societăţii lui Eminescu, dar cu siguranţă sunt mult mai multe şi prin alte arhive decât cele de la Viena”, afirmă Nae Georgescu.
Ceea ce pare ciudat unor cercetători ai vieții ascunse a lui Eminescu este de ce editorialistul conservator de la Timpul nu a fost cooptat în conspirația pentru aprobarea și semnarea acordului secret cu Germania, Austro-Ungaria și Italia și s-a recurs la eliminarea lui din 28 iunie 1883, deși acesta împărtășea cam aceleași valori germanofile cu colegii săi de partid. Raspunsul este simplu: Eminescu era germanofil până la patrie, până la Transilvania, Basarabia și Bucovina, pe care și le dorea cu ardoare acasă. Filosoful și eminescologul Constantin Barbu arată că în cadrul întâlnirii secrete de la Viena, pentru perfectarea alianței, la care au participa Regele, P.P Carp, D. A. Sturza și Brătianu, s-a condiționat părții române semnarea acordului de păstrarea actualului status-qvo al Transilvaniei. Or, din sânul conservatorilor, Eminescu era cel care agita cel mai tare steagul unirii Transilvaniei cu patria-mama. Profesorul Barbu afirmă că revolta armată contra Austro-Ungariei, la care lucra Eminescu împreună cu Societatea Carpații, se pregătea pentru anul următor arestării jurnalistului, 1884, când se aniversau 100 de ani de la Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan. Viena lua foarte în serios toate semnalele din România Mică, până la a mobiliza trupe la graniță, în timp ce Budapesta cerea prin presa și propagnda ei oficială chiar alipirea României la Austro-Ungaria, fapt consemnat cu revoltă de Regele Carol în corespondența sa recent publicată de cercetătorul Sorin Cristescu. Să reamintim: Societatea Carpații strângea arme pentru Transilvania; sediile Societății Carpații sunt devastate și organizația este interzisă chiar pe 28 iunie 1883, ziua arestării și internării forțate a lui Eminescu.
Documentele pe care le publicăm astăzi, descoperite şi comentate de arhivistul de la Cernăuți Dragoş Olaru, întregesc Dosarul Eminescu, relevând că Viena transmitea “liste negre” ale membrilor Societătii “Carpaţii” – unde Eminescu apare pe locul patru – atât în Transilvania cât şi la Cernăuţi, locul descoperirii lor în Arhiva de Stat a regiunii Cernăuţi, F-3, inv. 1, dosar 4007.
Dacă Eminescu, pe 25 iunie, se bucura încă de viaţă prinzând un rămăşag cu amicul său Constantin Simţion, în miez de noapte, iar Slavici, în aceeaşi zi, înainte de a se fi făcut dispărut din oraş, îi trimitea lui Maiorescu o relatare confidenţială privind activitatea sa la “Carpaţii” (Augustin Z.N. Pop, op. cit, p. 133), preşedintele Bucovinei, von Alesani, primea de la Viena “lista neagră” cu indezirabilii de la Societatea “Carpaţii”. Peste numai trei zile, Societatea înfiinţată la aniversarea Micii Uniri avea să fie pulverizată iar Eminescu să devină primul jurnalist român deţinut politic anihilat prin cămaşa de forţă şi internat abuziv într-un sanatoriu, al doctorului Şuţu, unde, peste alţi şase ani, avea să fie ucis.
“Dar credem că nu este nevoie a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului asupra presei. Trebuie să-l aşteptăm de acum la alte măsuri şi mai odioase, pentru că panta este alunecoasă şi nu are piedică până-n prăpastie.”, scria Eminescu în ultimul său articol de la “Timpul”, pe care în zadar i l-a lăsat în acea dimineaţă de 28 iunie 1883 lui Titu Maiorescu, protectorul său de la “Junimea”, societate catalogată de Matilda Poni drept o “francmasonerie literară” (A.Z.N. Pop – op. cit.).
“Ideia naţională la dânsul era imaginea cea mai sfântă a cugetării”, avea să spună, la înmormânarea lui Eminescu, Dimitrie Laurian, colegul său de presă de la “România liberă” şi totodată camaradul de conspiraţie pentru “Dacia Mare” de la Societatea “Carpaţii”.
„Listele negre” de la Cernăuți cu Eminescu și Creangă printre luptătorii pentru Unire
de Dragoș Olaru
La 16 Mai Ministerul de Interne austriac trimitea la Cernăuţi spre cunoştinţă copia următorului document primit din Bucureşti:
“Notă, dată în Bucureşti, 16 mai 1883.
Ieri Societatea “Carpaţilor” a sărbătorit în sala Orfeu cea de-a 35-a aniversare a revoluţiei din Transilvania, la care au participat 77 de persoane… Sala era împodobită, ca şi la ultimul bal al Societăţii, cu stemele tuturor provinciilor româneşti, numai că de astă dată în locul tricolorului flutura drapelul roşu al revoluţiei.
Pe pereţi se puteau vedea transparante cu numele conducătorilor revoluţiei şi cu apeluri care cereau unirea provinciilor ungureşti cu patria-mamă. La banchet nu a participat nimeni din activiştii importanţi, afară de Laurean, proprietarul “României libere”, mulţi redactori, secretarul Academiei Bariţ, 4 ofiţeri în termen şi o grupă de români din Transilvania care erau ca oaspeţi.
Laurean a ţinut un toast despre unirea românilor din Transilvania cu românii din regat. Bariţ a vorbit despre regimentele militare române, despre dorobanţi şi despre muzica de regiment.
Până aproape de ora două s-au interpretat cântece naţionale ca „Deşteaptă-te, române”, „La arme” ş. a.
Azi „România liberă” a publicat un articol consacrat special acestei comemorări care s-a terminat cu următoarea frază: „Înainte! Victoria definitivă şi viitorul aparţine cauzei naţionale”4.
Într-o scrisoare din 25 iunie 1883 –cu trei zile înainte de arsetarea lui Eminescu ! –, adresată de către Ministerul de Interne din Viena preşedintelui Bucovinei Alesani, este vorba din nou despre Societatea „Carpaţi” din Ploieşti cu referire directă la Mihai Eminescu. Iată care este conţinutul acestei scrisori:
„Din izvoare confidenţiale aflăm că în Bucureşti, Ploieşti, precum şi în alte oraşe mai mari ce sunt mai aproape de graniţele noastre se constituie filiale ale Societăţii „Carpaţilor”.
Membrii titulari în mare majoritate sunt foştii cetăţeni din teritoriile răsăritene ungare din Transilvania, din Banat şi din Bucovina.
Cât priveşte societatea din Ploieşti, ea are peste tot în oraşele de lângă frontieră Câmpina, Urlaţi, Mizil, Vălenii de Munte oamenii lor, care contribuie la dezvoltarea societăţii.
Aceşti agenţi vin de peste tot la Ploieşti, unde asistă la adunări, fac rapoarte, sacrificându-se orbeşte ideilor naţionale. Acesteîntruniri se ţin în mare taină şi despre cele văzute acolo nu se vorbeşte nimic.
Societatea dispune de bani, care se acumulează din teritoriile noastre, precum şi de la membrii societăţii care plătesc cotizaţii.
Toată corespondenţa, exceptând poşta, se poartă numai la cererea membrilor de încredere ai societăţii.
Referindu-ne la ordonanţa din 26 mai a. c. nr. 2753/M. I., avem onoarea să Vă trimitem lista celor mai activi membri ai societăţii, care trăiesc în principalul oraş al României, precum şi în oraşele din provincie.
Viena, în 25 iunie 1883”5.
Al patrulea în lista anexată scrisorii este arătat „M. Eminescu, redactor la „Timpul”, alături de care îi întâlnim şi pe Dimitrie Laurean („redactor la „România liberă”), Al. Ciurea ( „jurnalist”), B.P. Haşdeu ( „director al Arhivelor Statului”), A. Chibici („funcţionar la Căile Ferate Române”), I. Slavici („profesor”), V. Micle („scriitoare”), V. Maniu („deputat”), T. Maiorescu („avocat”), I. Creangă („profesor”)6… Frumoasă şi simbolică această alăturare de nume!
După zilele negre din 13 – 15 iunie 1990 debutam în Romania libera cu o mărturisire despre “Infernul de la Măgurele”, pentru a deveni apoi cel mai tânăr ziarist din redacție, în vremurile când tirajul ajungea la fantastica cifră de 1.000.000 de exemplare. Dupa 28 de ani redebutez în ziarul meu de suflet cu un interviu despre revolta anticomunistă de la Brasov, din 15 noiembrie 1987.
Interviu cu militantul anticomunist Gavrilă Filichi, primul președinte al Asociației Brașov – 15 Noiembrie 1987
Foto-document: Brașov, 15 noiembrie 1987
Victor Roncea: Stimate Domnule Gavrilă Filichi, au trecut, iată, 31 de ani de la revolta anticomunistă a muncitorilor de la Brașov, din 15 noiembrie 1987, și încă nu s-a aflat adevărul despre acest eveniment care s-a consitituit drept o trâmbiță a evenimentelor din decembrie 1989. Cum priviți acestă situație? V-ați împăcat cu ea?
Gavrilă Filichi: Faptul că nici după 31 de ani trecuți de la evenimentul istoric din 15 Noiembrie 1987 de la Brașov, care s-a constituit într-o veritabilă alarmă în blocul comunist din Răsăritul Europei nu s-a aflat adevărul constituie o rușine pentru Justiția din România postdecembristă.
A fost o încercare de devoalare a celor responsabili de barbaria din timpul anchetelor de la Brașov și București, demers întreprins de fostul Procuror General al României din acei ani, Gheorghe Robu, care în mod suspect, ne-a părăsit mergând să ancheteze pe cealaltă lume și… “batista a rămas pe ţambal”. Nimeni, nici unul dintre procurorii-bătăuși sau milițienii care ne-au torturat, nu a fost cercetat, anchetat, judecat şi condamnat. Zero. În țara care a condamnat comunismul, declarativ desigur, cu scop propagandistic și mistificator.
De ce credeți că nu se dorește aflarea adevărului și pedepsirea vinovaților?
De ce nu se dorește aflarea Adevărului? Din punctul meu de vedere, răspunsul este simplu, se vede și de pe Lună! În structurile de putere din România anului 2018 există o continuitate toxică care-și are rădăcinile, adânc înfipte în sistemul bolșevico-comunist de dinainte de 1989.
Aflarea Adevărului despre ultimele trei evenimente importante, care au marcat Istoria recentă a României, 15 Noiembrie 1987, 22 Decembrie 1989 și 13-15 iunie 1990, ar însemna eliberarea spirituală a poporului român și implicit aruncarea la lada de gunoi a Istoriei a acestor “vârcolaci”.
Puteți să ne împărtășiți care au fost urmările arestărilor și anchetelor asupra camarazilor Dvs și a familiilor lor?
Sunt multe de povestit despre urmările anchetelor inumane la care au fost supuși mare parte dintre colegii mei. Este o rană mereu deschisă, pentru cei care nu mai sunt printre noi, pentru cei rămași cu sechele grele, pentru tot restul zilelor și mai ales pentru cei care, din ce-am mai aflat de la persoane care ne-au căutat la sediul Asociației, imediat după căderea dictaturii, n-au mai venit niciodată, cel mai probabil, dormindu-și somnul de veci sub cruci fără nume…
În plan juridic a existat un proces stalinist, desfășurat la clubul Întreprinderii de Autocamioane Brașov, atent controlat de Securitate și monitorizat de la Cabinetul 1. Au fost judecați, condamnați și deportați în diferite zone ale țării, un număr de 61 de muncitori, cea mai mare parte provenind de la Autocamioane, iar ceilalți de la diferite intreprinderi brașovene, care ni s-au alăturat pe parcursul Revoltei, pe străzile orașului, de la Autocamioane până la actualul sediu al Prefecturii Brașov, atunci Județeana de Partid.
Între cei 61 au existat frați, tată și fiu, pe care Partidul și sluga preaplecată, Securitatea, i-a împrăștiat în toate zările. Au fost despărțiți frate de frate, tată de fiu și “bonus”, soț de soție, tată de copii!
Doresc să amintesc în mod special situația zguduitoare a Angelicăi Vieru. Soțul ei, Vasile, a fost arestat, bătut în anchete nemiloase, deportat la Bârlad. A trecut la cele veşnice în scurt timp, pe 5 septembrie 1988, la spitalul Fundeni, stabilindu-i-se diagnosticul de ciroza hepatica, deși înainte nu a avut nici o problemă cu ficatul. În urma lui au rămas cinci copii, pe care Angelica i-a crescut cu un devotament absolut.
Am văzut că ați fost chemat la Parchetul General în 2017. Citația-tip era de-a dreptul revoltătoare și definește pe măsură nivelul la care ajuns statul azi. Vi se atrăgea atenția – Dvs, victimă și parte vătămată – că dacă nu vă veți prezenta la audieri veți fi adus cu mandat și veți putea fi pasibil de o amendă de până la 5000 de lei. Ce-au vrut, să va aresteze a doua oară? Ce s-a întâmplat la aceste audieri și după? Se petrecea acum exact un an.
Formularea de pe citația de la Parchetul Militar avea un conținut care datează din trista perioadă comunistă și care subliniază ce spuneam la început, că lucrurile sunt, din păcate, pentru Romania și pentru români, neschimbate, în domeniul Justiției.
Drept e că pe noi nu ne-a judecat atunci nici Statul de drept nci Statul paralel. Pentru că încă nu intrasem pe tărâmul democrației originale. Ce s-a întâmplat? Nu s-a întâmplat nimic! S-au mai luat niște declarații de la niște oameni, care nu-i așa?, aveau după 30 de ani o memorie… ”fresh”! Pe unii, mai bătrâni si mai bolnavi i-a băgat în panică…
Scriați că le solicitați directorului SRI și președintelui de la Cotroceni să-și respecte promisiunile. Puteti să explicați cititorilor României libere la ce vă referiți și ce ați avea să le adresați acestor oficiali, acum, înainte de comemorarea a 31 de ani de la 15 noiembrie 1987? La ce vă așteptați de la autorități?
Hellvig a promis acum un an, în preajma împlinirii a 30 de ani de la evenimente, că „va face lumină”. Iar Iohannis, chiar la momentul comemorativ, pe 15 noiembrie 2017, a tăcut mefistofelic, deși el se proclamă pro-democrație, când iese în stradă cu „rezistul”. La 30 de ani de la prima revoltă anticomunistă dinainte de căderea regimului comunist și revenirea la democrație nu am primit și nu s-a dat nici un mesaj de la Președinția României. Așa că, referitor la ce ne așteptăm de la cei mai sus menționați și la instituțiile pe care le conduc, SRI și Cotroceni, chiar nu mai avem nici o așteptare, după trecerea acestui an. Doar să plece și să vină niște români dornici să se pună în slujba României și a românilor.
Deşteaptă-te, române! a fost fost urmat pentru prima oară de Jos Ceaușescu și Jos Comunismul!”
Ca o mărturie pentru generațiile de azi, vă rugăm să rememorați acea zi și ce vi s-a întâmplat Dvs după.
Am mai spus-o, desigur, dar pentru Dvs, pentru România liberă, de care mă leagă amintirile din anii ‘90, când eram președinteleAsociațieiși ne susțineați toate demersurile, o să reiau aceste rememorări negre și grele: Ziua de 15 noiembrie 1987 a picat într-o duminică. În zi de sărbătoare, toată suflarea de pe platforma Întreprinderii de Autocamioane Braşov era la lucru. Trecuseră mai bine de trei zile de când trebuia să fie făcută plata salariilor. De foarte multă vreme, braşovenii nu mai ştiau ce-i aceea apă caldă. De la un timp, nici cea rece nu mai curgea. Gazul metan era mai mult oprit decât pornit, existând permanent riscul unor grave accidente. După raţionalizare, curentul electric devenise mai degrabă şi el o simplă iluzie. Aceeaşi criză se manifesta şi în întreprinderi. În aer plutea ceva misterios şi totodată ameninţător. Aceasta era starea de spirit în care muncitorii din Intreprinderii de Autocamioane Brașov întâmpinau ziua de 15 noiembrie 1987, care era şi zi de alegeri.
În faţa Secţiei 440 s-au adunat câteva sute de muncitori din secţiile vecine, veniţi să-i sprijine pe cei din Secţia 440, care, începând cu schimbul III al zilei de 14 noiembrie 1987, au încetat lucrul în mod spontan, protestând împotriva neplătirii salariului. În intersecţia care marchează vecinătatea Secţilor 420, 440, 520, 570 a avut loc, în jurul orei 8°°, o încercare de dialog între muncitorii prezenţi şi reprezentanţii conducerii uzinei. “Masa tratativelor” a fost părăsită imediat, aroganţa conducătorilor întreprinderii fiind prompt taxată de mulţimea care începea să fiarbă. Punctul critic a fost atins când în faţa oamenilor a apărut, pentru “a dialoga”, secretarul de partid cu propaganda, un anume Ferentz. Acesta a părăsit intempestiv locul, petrecut de fluierăturile şi huiduielile muncitorilor. În lipsa partenerilor de dialog, mulţimea s-a pus în mişcare, cu intenţia declarată de a strânge cât mai mulţi colegi care să susţină cererile ce începeau să se facă auzite din ce în ce mai clar. Dintr-odată s-a strigat, în mod firesc, “Vrem banii!”. Gama lozincilor s-a diversificat pe măsură ce coloana se îngroşa şi curajul creştea. La început timid, după care din ce în ce mai tare, mai clar şi mai răspicat, s-a auzit: “Vrem lumină!”, “Vrem căldură!”, “Vrem mâncare la copii!”, “Hoţii! Hoţii!”. După ce aproape întreg efectivul prezent la lucru în acea dimineaţă, aproximativ 4-5.000 de suflete, colindase toate secţiile uzinei, a mai avut loc o ultimă tentativă de a dialoga cu cei din conducere. Aceasta s-a întâmplat în jurul orei 10.30. În Palatul Administrativ era un pustiu desăvârşit, motiv pentru care mulţimea înfuriată a început să arunce cu ce găsea spre ferestre, o parte din ele fiind sparte.
În jurul orei 11.00 s-a produs momentul psihologic al manifestaţiei, care pornise paşnic, dar care în ultimele momente căpătase unele accente agresive, o violenţă provocată de indiferenţa şi aroganţa conducătorilor. Atunci s-a luat hotărârea de a se merge în oraş, la sediul partidului, pentru a cere acolo drepturile pe care în uzină nu le obţinusem. Din cele câteva mii de persoane care au mărşăluit timp de aprope două ore, au mai rămas cel mult 300, care, uitând de frică şi consecinţe, au pornit pe traseul strada Poienelor, Calea Bucureşti, Bulevardul Lenin, oprindu-se la sediul Comitetului Judeţean de Partid.
Prin dreptul Spitalului Judeţean, din mulţime, cineva a dat tonul la “Deşteaptă-te, române!”. Acesta a fost semnalul descătuşării oamenilor, care au uitat de tot ce strigaseră mai înainte şi, aproape incredibil, au lăsat să iasă din piepturile lor pline de obidă, penru prima oară, două lozinci cu forţa unei ghilotine neîndurătoare: “Jos Ceauşescu!” şi “Jos comunismul!”.
Când coloana a ajuns la sediul Judeţenei de Partid, uşile acesteia erau blocate. S-a încercat un soi de dialog cu primarul Calancea, care apăruse între timp. Răspunsul acestuia, “Astăzi sunteţi voi tari, dar mâine vedem noi!”, a pus gaz pe foc. Mulţimea dezlănţuită s-a revărsat în incinta somptuoasei clădiri şi, în scurtă vreme, prin geamurile acesteia a început să plouă cu roţi de caşcaval şi bucăţi de salam de Sibiu. Mai apoi au apărut şi câteva telefoane smulse de la locul lor, câteva televizoare. Punctul culminant al furiei maselor dezlănţuite s-a consumat atunci când un cetăţean în vârstă, îmbrăcat cu o haină de piele, făcând dovada unui curaj nebun, încerca împreună cu un tânăr să desprindă tabloul dictatorului de pe faţa clădirii. În strigătele mulţimii, tabloul a aterizat în faţa scărilor Judeţenei. Împreună cu steagul roşu al P.C.R., a ars în câteva clipe.
A doua zi m-am dus la uzină schimbul I. Am avut o presimţire, că în cel mai scurt timp voi fi ridicat. I-am spus unei colege: “Dacă eu plec înainte de sfârşitul programului şi nu mă mai întorc, te rog mult, du-te la această adresă şi spunei soţiei mele că sunt arestat. Poate o să mă scoată cineva din gura lupului!”
În jurul orei 14.00 am fost chemat în biroul şefului Serviciului Personal, tovarăşul Lospa. Au apărut şi trei “băieţi”, voinici toţi şi c-o uitătură care nu prevestea nimic bun. M-au urcat într-o Dacie 1300 şi m-au dus la Miliţie. După ce mi s-a luat o declaraţie, am fost condus într-o celulă din subsolul arestului.
A doua zi, în jurul orei 12, am fost scoşi afară din celulă, unul câte unul. Ni s-a aplicat, la fiecare în parte, câte o pereche de cătuşe. Cu mâinile legate la spate am fost urcaţi în dubă. Eram înghesuiţi ca vitele, unul în altul. Până să pornească maşina, mai mulţi dintre noi am solicitat celor care ne păzeau să ne mai slăbească cătuşele. Construcţia lor era de aşa natură încât, dacă mişcai mâna într-un anume fel, se strângea automat. Nu am scăpat de acea oribilă unealtă, dar am fost legaţi câte doi de aceeaşi brăţară. Eu am fost cuplat cu Paraschiv Nicuţă. Cineva a lansat zvonul care ne-a tăiat la toţi răsuflarea: “Pe drum maşina va opri, vom fi coborâţi toţi, după care va urma…”.Am văzut în jurul meu bărbaţi plângând.
Am ajuns la Bucureşti pe înserate, în jurul orei 18.00. Un adevărat cor de câini acompania trecerea noastră pe ultima porţiune de drum. Ne-au dus la Inspectoratul General al Miliţiei. La anchetă, un tovarăş colonel pe nume Popa îmi cerea să-i spun cine sunt organizatorii, ce-am căutat eu acolo, ce-mi trebuia, ce-am strigat.
Pentru prima oară în viaţa mea m-am gândit serios la un lucru fundamental: există sau nu Dumnezeu? Dacă până atunci am avut unele îndoieli, din acea clipă, în mintea mea a străfulgerat Adevărul: indiferent ce se întâmplă cu mine, există Dumnezeu. Mă încerca doar un sentiment de ruşine că omul se gândeşte la Dumnezeu numai în momente foarte grele.
Ce îndemn aveți pentru generațiile tinere și cele viitoare ale României?
Pentru generația de astăzi, cât și pentru cea viitoare, generațiile copiilor mei, nepoților mei, am un singur îndemn: Să iubească România și pământul ei, udat cu lacrimi și stropit, din belșug, cu sânge, de generațiile trecute care ne-au lăsat o Românie frumoasă și bogată. Să cunoască Istoria și să învețe din greșelile trecutului! Să-și pună conducători care-și iubesc poporul! Să lupte pentru libertatea românului de a fi stăpân în Țara lui!
În primul rând pentru că este vorba de o inițiativă civică pornită de la firul ierbii. Nu este inițiată de vreun partid politic. Este actul cel mai democratic posibil și m-aș bucura ca oamenii să aibă cât mai mult de spus, pe viitor, în această manieră, un succes real pentru democrația noastră. Practic este dincolo de politică iar tevatura făcută de partidele de opoziție care practic au oferit o asemenea miză guvernului, nu a fost deloc corectă pentru cetățenii ce au pornit acest demers.
În al doilea rând pentru că este o veche idee susținută de Coaliția pentru Familie încă de acum cinci ani, în cadrul forumului constituțional din 2013. Atunci modificarea a fost acceptată și validată de către participanții la forum și peste noapte Crin Antonescu și Victor Ponta au convenit să o scoată din proiectul de Constituție, la presiunea venită din afară. Peste ani însă iată că vocea oamenilor a fost mai puternică și s-a făcut auzită.
În al treilea rând este câștigul pe care societatea îl are prin dezbaterea ce a însoțit referendumul. Căsătoria rămâne o valoare pentru statul român, conform Codului Civil, o valoare conștientizată acum de societate. Există un trend global de impunere, în detrimentul majorității, a unor valori ale minoritarilor, acest subiect este obturat de regulă de către mass-media. Referendumul a scos la lumină aceste realități iar opinia publică a putut se se poziționeze în mod corect. Agenda LGBT a fost politizată pe plan global iar a bagateliza derapajele din unele țări înseamnă să fii dezinformat sau de rea credință.
Aproape 4 milioane de cetățeni au fost la vot, 91% votând DA în contextul unor dezinformări grave.La ultimele alegeri partidul majoritar a strâns 3 milioane de voturi, deci nu este puțin. Toate dezinformările cu formularul (vezi Andrei Pleșu), cu autobuzele pesedeului (vezi USR), cu „iubirea nu votează” (vezi Andreea Bălan) nu au ținut. Oamenii au mers și au votat, cu copiii lor de mână. Au votat în ciuda tututror miștourilor mondene.
Iar ei sunt împreună în continuare, în familii, în comunități, și se vor întoarce într-o zi.
Efectul Trump în România sau 6-7 octombrie ca 21-22 decembrie 1989
Victor Roncea
Să fim conștienți: Referendumul pentru Căsătorie este poate cea mai mare bătălie a acestui neam de când ne-am pierdut țara sub cizma bolșevică și ne-am regâștigat-o, fie și doar pentru câteva zile, în decembrie 1989. M-am bucurat să văd că Trinitas Tv a pus în video un gând de-al meu, prin acest clip despre semnificația luptei din 1989 și ziua de azi. Așa este, cum au surprins redactorii postului de televiziune al Patriarhiei. Purul și simplul adevăr: “Noi nu am stat acasă”. Astăzi e mult mai ușor. Nu trebuie să ne mai confruntăm cu armele cu glonț pe țeavă ale regimului comunist. Ne confruntăm, e drept, cu armele minciunii în masă, armele unei distopii totalitariste antiumane, în fapt, așa cum spune profesorul Ilie Bădescu, o excrescență a embrionilor bolșevici maghiari și sovietici de acum 100 de ani. Dar după ce le dăm deoparte, mai rămâne un singur lucru de făcut: să votezi! Priviți peste Ocean. Așa a câștigat Donald Trump alegerile, în ciuda faptului că 90% din media, toate ONG-urile din salba lui Soros și o mare parte din sistemul conspirat al “statului contra statului” erau impotriva lui. Dar a învins! Cu acest simplu dar cât de puternic drept al fiecăruia: dreptul la vot, oricare ar fi el. Drept câștigat la noi de noi, cei care nu au stat acasă în 1989. Nu-l arunca la coș, române, că nu se știe dacă îl vei mai putea recupera vreodată. Mergi la vot, pentru familia ta, pentru țara ta, pentru credința ta și vei câștiga. Va fi cea mai mare victorie a poporului român de după decembrie 1989! O adevărată încununare pentru Anul Centenar! Aceasta ne va fi Marea Unire, în trupul Bisericii, având în vedere că, la fel ca și acum 100 de ani, tot Basarabia va fi cea care ne va sprijini, cu un mare DA! Așadar tot ce ne-a mai rămas să facem este ca pe 6 și 7 octombrie să mergem la vot, “cu îndrăzneală sfîntă”, toți cei care am semnat, împreună cu încă un prieten sau o rudă care nu au apucat să o facă. Oricine nu va face acest lucru conștient – așa cum spune și Părintele Iustin Garleanu, mărturisitor de pe frontul intern al României, din Harghita și Covasna – va abdica de la valorile creștine ale neamului acesta și își va călca în picioare atât propria căsătorie – taina sfântă a cununiei în cer și pe pământ – cât și viitorul copiilor lui. Mai mult, ca să fie clar, în opinia mea – confirmată zilele acestea și de duhovnici și preoti profesori -, oricine nu merge la acest Referendum conștient de însemnătatea gestului său și de valoarea votului său păcătuiește împotriva Duhului Sfânt, împotriva Adevărului și a Vieţii care sunt de la Dumnezeu Duhul Sfânt, așa cum ne învață si Sfântul Nicolae Velimirovici. Cine nu își va apara familia și neamul și Biserica – conștient de gestul său – atentează direct la viața propriului neam și se va situa singur în afara Bisericii sale, tăgăduind Adevărul și Viața. “Deci, cine tăgăduieşte şi batjocoreşte Adevărul tăgăduieşte şi batjocoreşte pe Duhul Sfânt, tăgăduieşte şi batjocoreşte pe Dumnezeu, Care e Duh şi Adevăr” – spune Sfântul. Nu păcătui de moarte împotriva propriului neam, române. Alege Adevărul și Viața, alege Iubirea, alege-L pe Hristos. Știm că dușmanii Adevărului și Vieții nu se vor lăsa și deja au pregătită placa cu frauda. Să nu ne pese. Adevărul va triumfa! “Eu nu mă lepăd de Hristos, oricare ar fi consecințele.”, dă mărturie de credință Manuela Hărăbor. Asemenea ei, și noi! La vot, pentru țară și tot neamul românesc, din cer și de pe pâmânt, pentru pruncuții nenăscuți încă și mântuirea lor! Să dea Dumnezeu să ne împărtășim peste doar câteva zile cu sfânta bucurie a biruinței pentru România. Depinde și de noi. Doamne, ajută! AMIN!
1. Chemarea celor 3 milioane poate fi auzită. Când 3 milioane de români strigă se presupune că alți măcar șase milioane aud. Cu toate acestea chemarea are o rază de audiție publică ceva mai scurtă, conform sondajului sociologic efectuat de CURS. Acesta a stabilit că cei ce își declară participarea la referendum ating o cifră între 6-7 milioane, ceea ce înseamnă că fiecare dintre cei 3 milioane a fost auzit de ceva mai mult decât de încă o persoană. Desigur că cei care strigă sunt cei ce se aud și-n veacul de-acum și-n cel de apoi, cum sună versurile așa de frumoase ale lui Eminescu („auzi, departe strigă slabii// și asupriții către noi// e glasul blândei Basarabii//ajunsă-n veacul de apoi”). Prezența la Referendumul pentru Căsătorie este adeverirea conștientizării celor care cred că lumea nu este alandala, că oamenii trăiesc în stări așezate, în cea mai cuprinzătoare formă de comunitate omenească, constituită din părinți și copii, din afini (soți și soții), din frați și surori de consângenie. Chemarea celor 3 milioane către alte 15 milioane la un Referendum pentru căsătorie, copii, familie, viață este confirmarea nu numai că lumea prețuiește familia ci și că poporul cere legiuitorului să stipuleze în legea fundamentală funcționarea instituției prin care dreptul universal la legătura liber consimțită dintre un bărbat și o femee, ca soț și soție, este garantat tuturora, fără de nici o excepție, fără a deveni obligație pentru cei ce-o refuză. Instituția care garantează accesul tuturora, fără de nici o excepție, la unirea liber consimțită dintre un bărbat și o femee, este căsătoria. Altfel spus, Referendumul cere legiuitorului să menționeze căsătoria ca fiind instituția universală care ocrotește acea relație dintre un bărbat și o femeie care face posibile părinția, și progenia, adică nașterea de copii și frăția lor. Referendumul cere legiuitorului să așeze căsătoria dintre un bărbat și o femeie între instituțiile fundamentale ale societății și s-o ocrotească. Să sintetizăm, așadar: căsătoria este instituția prin care bărbatul și femeia (oricare bărbat și oricare femeie) au dreptul să-și unească viețile pentru a deveni afini, adică soț și soție, și părinți de copii, mijlocind astfel manifestarea celorlalte două trăsături care completează forma comunitară universală de existență numită familie și anume progenia și frăția. Fără cele patru stări, unitatea în trup și suflet a bărbatului cu femeiea, părinția, progenia și frăția, societatea își pierde structura nucleară, puterea asupra veacului și bucuria responsabilității asupra locului și a timpului care i-au fost dăruite de Dumnezeu cu petecul de cer sub care sălășluiește în veac.
2. Chemarea la referendum este chemarea la recunoașterea a patru drepturi universale ale omului. Chemarea la referendum este chemarea la o recunoaștere și o confirmare, recunoașterea și confirmarea dreptului universal al tuturor bărbaților și al tuturor femeilor de a-și uni viețile printr-o legătură specială dintre un bărbat și o femeie pentru a deveni soț și soție, mamă și tată, adică părinți de copii născuți din trupul, sângele și sufletul mamei lor. Fiind o instituție universală, căsătoria dintre un bărbat și o femeie permite transfigurarea afinității dintre aceștia în progenie, adică în rod de copii și astfel devine posibilă și activă părinția, filiația și frăția. Fiindcă este o instituție universal umană și deci un drept universal, căsătoria trebuie recunoscută și garantată în și prin legea fundamentală a societății pentru a fi ocrotită. Drepturile universale trebuie ocrotite în legea fundamentală a oricărei societăți pentru a fi siguri că nimeni și nimic nu le vor știrbi. Drepturile universale nu au natură constrângătoare și ca atare oricine poate refuza să se folosească de ele, dar pentru ca refuzul folosinței unui drept să nu se transforme în contestarea lui, legea trebuie să le consfințească prin atributul lor de drept și prin cel de universalitate. Desigur că orice drept odată folosit atrage după sine obligații legate de folosința lui în așa fel încât să fie preîntâmpinate deopotrivă folosințele eronate care aduc știrbiri dreptului însuși. Însă obligația decurge din decizia de liberă folosință a unui drept și nu se poate substitui dreptului însuși. Instituția căsătoriei este cadrul de realizare, de împlinire a acelui drept universal, prin care un bărbat și o femeie decid să-și unească viețile, devenind una în trup și în suflet, pentru a dobândi acces la celelalte două drepturi universale ale omului, părinția și progenia, cea care face posibilă realizarea celui de-al patrulea drept universal al omului, filiația, adică dreptul oricui de a fi și a se considera fiul sau fiica mamei și tatălui lor. Când în unele societăți, dreptul filiației este știrbit, cum s-a putut vedea din cazurile comentate în presă pentru unele societăți nordice, ne dăm seama cât de însemnată este ocrotirea acestui al patrulea drept universal, filiația, posibil numai prin instituția căsătoriei. Întrucât instituția căsătoriei dintre un bărbat și o femee este singura formă universală care poate garanta accesul și deci realizarea celor patru drepturi universale ale omului, ea trebuie definită clar în legea fundamentală a societății și ocrotită la acest nivel, adică la scara drepturilor și normelor constituționale.
3. Veniți la referendum căci nu știrbiți nimic și pe nimeni, ci mărturisiți pentru toți. Veniți la referendum pentru a confirma că vă pasă de drepturile voastre universale și că luptați cu arma democratică a refrendumului pentru ocrotirea lor. Referendumul pentru familie nu încalcă alte drepturi, precum ar fi dreptul de a refuza căsătoria și deci de a asculta de o altă orientare a intimității personale. Există, desigur, forme incomplete de comunitate familială și acestea nu sunt știrbite de referendum fiindcă în articolul 26, aliniatele 1 și 2 din Constituție se spune expres că și aceste forme sunt ocrtotite de Constituție. Iată conținutul articolului 26: (1) „Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată” și (2) „Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri”. Prin urmare ocrotirea liberei orientări a intimității este consfințită în căsătorie. Cu atât mai mult se cere consfințită și clar definită acea orientare a inimității destinată rodului de prunci pe lume, adică tocmai căsătoria dintre un bărbat și o femee. Referendumul pentru familie vine să completeze drepturile în Constituție nu să le știrbească pe cele deja prevăzute. Fiind nutrit de imperativul completitudinii drepturilor universale ale omului, referendumul este profundamente moral, democratic și ocrotitor. Participarea la referendum este o formă de conștiință mărturisitoare, este mărturisirea care confirmă nu infirmă. Este o atitudine nobilă și frumoasă, ocrotitoare mai ales cu cei mai fragili de pe lume, cu mama și pruncuțul ei. Pe aceștia îi mărturisim participând la Referendum.
EDIȚIE SPECIALĂ: De ce votăm DA
Invitați: Prof. Dr. Ilie Bădescu, Directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române; Conf. Dr. Paula Popoiu, Directorul Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București; Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj; Pr. Ionuț Corduneanu, Vicar Administrativ Patriarhal; Ciprian Olinici, Consilier Patriarhal #SpuneDApentruFamiliaTa 6 – 7 octombrie
GATA! Am intrat în linie dreaptă! Cât de simplu vom învinge: 9.000.000 de români vor vota pentru România!
Adversarii Referendumului pentru Căsătorie au pierdut toate bătăliile juridice și politice. Mai urmează doar un mic pas pentru noi, un mare pas pentru România: votul nostru. Epilogul în bătălia juridică și politică s-a scris azi, 17 septembrie 2018, de Sfânta Sofia cea înțeleaptă.
Curtea Constituțională a avizat Legea de revizuire a Constituției adoptată de Parlament săptămâna trecută aruncând la coș contestațiile USR și Accept. Pro Vita București ne informează:
1. Adversarii referendumului au pierdut clar bătăliile juridice și politice. Cu toate ONG-urile cu bugete de milioane de dolari, ambasadele și presiunile politice externe enorme. Și aceasta datorită muncii asidue, stăruitoare și profesioniste a tuturor celor implicați, din prima zi (august 2015). Cât și evident, țin eu să subliniez, a strădaniei celor 3.000.000 de români care au semnat și a grijii lui Dumnezeu.
2. Toate cele 3 intervenții pe care organizația noastră le-a făcut, împreună cu colegii din Alianța Familiilor, în fața Curții Constituționale în acest proiect și în dosarul „înrudit” (cauza soților Coman/Hamilton) au avut câștig de cauză:
a. controlul de constituționalitate preliminar, al inițiativei cetățenești (decizia din iunie 2016)
b. controlul de constituționalitate a Legii de revizuire adoptate (decizia de azi)
c. excepția de neconstituționalitate a art. 277 Cod Civil – interzicerea recunoașterii în România a „căsătoriilor” între persoane de același sex încheiate în afara țării (decizia din iulie 2018), amintește Pro Vita care oferă și documentul remis CCR.
Urmează o perioadă de propaganda furibună din partea a 90% din media de limbă aproximativ română din România și a tuturor activiștilor antiromâni. Ignorați-i. Nu vă lăsați influențați. Evitați vrajba, virușii informaționali, isteria și hipnoza digitală/TV. Nu vorbăria ci fapta contează. Post pentru țară, rugăciune pentru luminarea celor mai slabi și mărturisire prin faptă pentru România.
Fiți mereu cu gândul la Mântuitorul nostru. Ce îndemn credeți că v-ar da Hristos? DA, votăm pentru perechea primordială, pentru tot neamul nostru din Ceruri, pentru martirii și mărturisitorii temnițelor bolșevice, pentru bunicii și părinții noștri și pentru copiii de azi și copiii nenăscuți ai României.
La noi totul e foarte e simplu: am semnat 3 milioane; tot ce trebuie să facem acum este să mergem cu încă o rudă care nu a apucat să semneze la vot. Ca să fie și mai simplu: să luam și un prieten care n-a avut timp să voteze. Asta e tot. Mergeți toți trei braț la braț la Referendum și cu ajutorul Sfintei Treimi și a Maicii Domnului, protectoarea familiei și a sfintei Sale Gradini, România, vom învinge!
Să facem din această victorie – probabil cea mai mare victorie a poporului român de după decembrie 1989 – cea mai frumoasă sărbătorire a Centenarului Marii Uniri!
Dosarul baronului Adrian Duicu, în care este implicat şi fostul ziarist Andrei Bădin, în calitate de şpăgar şi şantajist, se întoarce la DNA pentru completări ale stenogramelor, transmit azi agenţiile de presă.
Tot azi, Procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie le-au cerut magistraţilor Curţii de Apel Bucureşti, la ultimul termen al procesului în care Dan Adamescu este judecat pentru corupţie, să îi condamne pe judecătorii Elena Rovenţa, Sorin Viziru, Mircea Moldovan şi Ion Stanciu, dar şi pe oamenii de afaceri Dan Adamescu şi Iosif Armaş, la închisoare peste media prevăzută de lege, publică Adevărul. Mogulul Dan Adamescu este urmărit penal pentru mituirea a doi dintre cei patru judecători arestaţi pentru corupţie.
Dan Adamescu este şi proprietarul ziarului “România liberă”, în paginile căruia angajata sa, Alina Mungiu Pippidi, militează anticorupţie pe banii coruptului său patron. Mai mulţi cititori au propus ziarului să-şi schimbe denumirea în “România curat-murdară”.
Andrei Bădin, realizator al unei emisiuni la postul de televiziune B1, este acuzat că, în luna august 2013, ar fi pretins şi primit de la Duicu 5.000 de lei, pentru a nu continua o campanie de presă care îl viza pe ministrul de atunci al Mediului, Rovana Plumb.
“După primirea acestei sume de bani, emisiunile realizate de către Bădin Andrei-Dan nu au mai abordat subiectul referitor la presupusele nelegalităţi săvârşite de persoana respectivă”, au mai scris procurorii în rechizitoriu.
B1 TV a anunţat, în 24 iulie 2014, că în urma informaţiilor apărute în presă privind o posibilă punere sub învinuire penală a jurnalistului Andrei Bădin, a decis să suspende atât apariţia acestuia în emisiunile televiziunii, cât şi implicarea sa în deciziile editoriale, informează Mediafax.
Andrei Bădin, “portavocea” agentului KGB Ion Mihai Pacepa şi a aghiotantului său Vladimir Tismăneanu, făcea parte dintre “vocile dreptei” EvZ şi în prezent, deşi oficial a fost dat afară, mai semnează uneori cu pseudonimul Dan Andronic.
Într-o analiză publicată la finele anului trecut, agenţia Mediafax consideră acest dosar de trafic de influenţă şi spaga ordinară printre marile dosare de corupţie ale anului 2014.