February 26th, 2012 
VR 
Fragmente din SCRISOAREA DESCHISĂ
trimisa de dl Bata Marianov, fost coleg de facultate şi de an al d-lui Andrei Pleşu
(Facultatea de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, anii 1966-1971)
Către Sorin Ilieşiu, membru (exclus) al Grupului pentru Dialog Social,
Frankfurt pe Main, 8 februarie 2012
Marea păcăleală
“Intr-adevăr, s-au înregistrat până acum foarte multe, chiar prea multe acte de indisciplină în institutul nostru şi aşa ceva a fost posibil numai pentru faptul că pregătirea noastră ideologică a avut mari deficienţe… Dar aşa ceva nu se va mai repeta în viitor!” – Andrei Plesu
Dragă Sorine, am aflat despre recentele tale luări de poziţie în legătură cu situaţia din România, în incitante emisiuni la televiziune. Le-am aflat prin internet şi alte medii electronice, dar şi din relatările prietenilor din ţară şi exil. Era vorba (cum ar putea fi altfel?) despre personaje controversate ale perioadei postdecembriste, implicate în evenimentele recente. Am tras concluzia că situaţia se clatină rău de tot şi că, în sfârşit, românii nu se vor mai lăsa multă vreme “aburiţi”… (…)
Cu toate reticienţele pe care le-am păstrat în faţa tinereţii oportuniste a lui Andrei Pleşu (atributul de oportunist e cel mai blând), totuşi m-am bucurat pentru evoluţia sa ulterioară. O apreciam ca fiind o schimbare pozitivă şi destul de “iluminată”. În decursul acestor 22 de ani de “tranziţie” în care, de fapt, nici nu ne-am mai văzut, am vorbit de câteva ori la telefon, scriindu-i şi câteva scrisori– la care, bine înţeles nici nu mi-a răspuns. Sentimentele mele faţă de el, cu toate bunele mele intenţii, au fluctuat incert. Spre deosebire de tine, eu nu i-am cerut nici un fel de “socoteală” asupra biografiei sale; deci, nici nu a trebuit să-mi răspundă atăt de sever cum a făcut-o cu tine: “N-am a-ţi da socoteală…!” De fapt, într-un fel, omul are dreptate: el crede că evoluţia lui a fost una dreaptă şi luminoasă, din moment ce toată lumea îl laudă (sau l-a lăudat, până nu de mult). În acest caz, are dreptul să se mire de ce vin unii să-l tragă de mâneca cu fel de fel de întrebări: “Ce treabă are “x” sau “y” să se amestece în biografia mea?”, îşi va spune dumnealui. Numai că situaţia se poate schimba total în cazul în care cel în cauză s-a expus public aşa de intens cum a făcut-o el. Dacă cineva îşi arogă hedonic şi fără reticienţe postura de creator de opinie şi pe cea de purtător de cuvânt al conştiinţei neamului, se poate aştepta şi la faptul ca cineva, cândva, să-l întrebe de una sau de alta… (…)
În ce mă priveşte, până acum, n-am spus mare lucru împotriva lui — de fapt, aproape nimic (cu excepţia acelei scrisori în legătură cu bombardarea Serbiei, cînd el era ministru de externe). (…)
Faţa lumii se schimbă puternic, nici cea a României nu poate rămâne la fel. A apărut, chiar în viaţa publică, o generaţie tânără, decomplexată faţă de trecut, informată şi, de ce să nu recunoaştem, cam disperată. Pentru aceştia, “piruetele biografice” întortochiate şi contradictorii a lui Andrei Pleşu (şi ale altora ca el), foarte iscusit împachetate într-un fals martiriu de ex-disidenţi, începe să nu mai fie o garanţie morală. În orice caz, nu una care să mai justifice imbatabilele poziţii pe care şi le-au monopolizat neruşinat. De douăzeci şi ceva de ani asta fac: s-au aşezat boiereşte pe sfântul tron cultural şi nu mai lasă pe nimeni să se apropie de sanctuar. Cenzurează şi admonestează la fel de drastic cum se făcea şi pe vremea “odiosului”. Aşa stând lucrurile, mă gândesc că aceşti copii or avea tot dreptul să le tragă picioare în fund celor care au contribuit substanţial la aducerea ţării la sapă de lemn.
Nu de mult am terminat de citit cartea lui Adrian Marino – “Viaţa unui om singur”. …Ce să-ţi mai spun? Mi-au dispărut şi ultimele şovăieli vizavi de marea majoritatea “disidenţilor” români din vremea “iepocii de aur”, o băşcălie fără pereche. Dacă ne vom lamenta şi întreba mereu, de ce nu avem o societate civilă demnă şi responsabilă, fără a găsi răspunsul potrivit, vom continua să orbecăim prin conurile de umbră ale istoriei pe care ne-o vor dicta alţii. Nu vom înţelege nici de-acum înainte mare lucru dacă nu vom porni cu analiza de la acea băşcălioasă înclinaţie de vituperare. Teatrul absurdului nu se putea naşte decât în România!
Dă-mi voie să-ţi povestesc doar două episoade – poate de mult uitate de alţii – din trecutul “de generaţie”, al meu şi al “ayatolahului” sufletesc al românilor: eram, cred, prin anul 5 la Institutul de artă “N. Grigorescu”, eu student la sculptură, iar Andrei Pleşu la Istoria şi teoria artei. Era, nu cu mult, poate doar un an după Mişcările studenţeşti din 1968. Dictaturii lui Ceauşescu i se făcuse frică ca nu cumva, chiar tardiv, scânteile de la Paris şi alte locuri fierbinţi, să ajungă şi la noi. Atunci, preventiv, s-a mărit presiunea asupra noastră: diverse prelucrări ideologice, măsuri drastice pentru orice abatere, exmatriculări etc.
Posted in 
Tags: 
