February 16th, 2012 
VR 
Portalul Ziaristi Online este onorat sa publice, in premiera, marturia despre zilele de 13-15 iunie 1990 a unui fost student la Arhitectura, Marius Dinu (foto acum si atunci), expus mineriadei Guvernului FSN condus de Petre Roman sub obladuirea lui Ion Iliescu.
ULTIMA MEA MINERIADĂ
Sa va zic cum a fost:
Dormeam de 15 ore după trei zile de nesomn. Proiectele le făceam în ultima clipă și le predam mereu după termen.
M-a trezit liniștea, nimeni nu mai mișca în casă, m-am ridicat brusc și i-am găsit la televizor. Erau niște autobuze arse și o cladire fumegând. N-am putut să ascult comentariul.
“…ăștia iar mint! Mă duc să văd cu ochii mei!…”
Orașul era părăsit, ca-ntr-o zi de duminică, din Poliție fumul se subțiase, pe jos documente ude și câțiva răzleți, căscau gura.
La Școală (Institutul de Arhitectura) am aflat ce se-ntâmplase, cum au intrat muncitorii, noaptea, peste colegii care lucrau la predarea de a doua zi, cum au ars autobuzele și ce fum gros scosese clădirea poliției, ei văzuseră tot.
Integral la Ziaristi Online
Cititi si:
Premisele răpirii Basarabiei – de Cristian Negrea
Anul acesta se împlinesc două sute de ani de la anexarea Basarabiei de către imperiul ţarist. Este important, în acest context, să ne aplecăm mai mult asupra acestei provincii româneşti înstrăinate, recăpătate şi din nou pierdute, care nici astăzi încă nu şi-a găsit calea şi drumul, care încă bâjbâie şi ezită între cele două direcţii diametral opuse ce i se deschid, spre est şi spre vest. Dar pentru asta este necesar să vedem cum s-a făcut această anexare a Basarabiei de către Rusia la 1812.
Cu ajutorul lui Dumnezeu si a unor prieteni de nadejde am reusit sa sa dau drumul unei noi portavoci cu ajutorul careia imi voi continua lupta cu extremismul maghiar promovat de catre UDMR, PCM sau alte organizatii civile si politice maghiare. Le mulțumesc tuturor celor care au fost si sunt alaturi de mine in aceasta lupta.
Românul, omul zăpezii. Povestiri din Brătia
Nicu Punguță nu e jandarm, polițist și nici ultras. Nu lucrează la deszăpeziri, dar curăța oriunde e nevoie. Și pe bani, și pe o țuică, dar cel mai adesea pe nimic. „Lasă, bre, că ne cunoaștem, n-am io nevoie de la mata”. Locuiește dincolo de tanti Sița, în ultima casă de pe ulița care duce la luncă. A venit printre ultimii la hotarul dintre sat și câmpul care nu e drept ca-n palmă, ci urcă și coboară domol până-n umbra unei păduri. Acolo fiecare răsărit e măreție neasemuită. Câinii mei vă pot confirma.
Posted in 
Tags: 
